Rezumatul episoadelor anterioare
La nașterea țării, în perioada timpurie de existență a pieței medicale americane, medicii nu erau prea numeroși, în timp ce în afara marilor orașe, în zonele rurale, populația obișnuia să se trateze la „vindecătoare”, care ocupau un loc important în viața de zi cu zi a noilor imigranți. Tratamentele lor se bazau mai ales pe ceaiuri din ierburi și plante, de o mare varietate (inspirate din bogata farmacopee a indienilor. Principalele arme ale medicilor profesioniști (alopați) erau prelevările de sânge (flebotomia) și injectarea cu mercur (calomelul). Pentru ei, vindecătoarele erau pur și simplu o formă de concurență neloială, în special din cauza prețurilor mult mai mici pe care ele le percepeau pentru consultațiile acordate. Fapt este că respingerea abordării alopate bazate pe „poțiunile eroice” ale flebotomiei și calomelului – care s-au dovedit adesea a fi mai periculoase decât boala însăși – a determinat pe piața medicală americană nu numai creșterea popularității femeilor vindecătoare, dar în același timp a contribuit și la succesul abordărilor alternative, eclectice, între care homeopatia avea curând să ocupe o poziție proeminentă, ajungând pe la mijlocul secolului al XIX-lea să fie larg acceptată în rândul populației, dar și al elitelor de afaceri, al lumii culturale și clerului.
În fața unor astfel de progrese ale concurenței, medicii alopați reacționează și constituie în anul 1847, la New York, American Medical Association (AMA), având drept scop instituirea unui monopol alopat în domeniul asistenței medicale, menit să asigure astfel creșterea semnificativă a veniturilor lor. Angajându-se într-o luptă acerbă împotriva oricărei forme de medicină „empirică”, alopații vedeau așadar în asociația lor modalitatea de eliminare a concurenței de pe piața serviciilor medicale. Mai întâi, au trecut la excluderea oricărei colaborări științifice a homeopaților în revistele medicale pe care alopații le controlau și, totodată, la interzicerea membrilor AMA de a da consultații în echipă cu homeopații (așa cum se întâmplase, nu arare ori, până atunci). Apoi, alopații au purces la condamnarea și excluderea medicilor homeopați din acele societăți medicale (locale) în care puteau impune o astfel de conduită. Iar într-un plan mai larg, au trecut și la denigrarea profesională a concurenței, numindu-i șarlatani pe toți cei care nu adoptau un „demers științific”.
Cu toate acestea, în primă instanță, complotul alopat susținut prin „forțe proprii” a eșuat: de-a lungul următoarelor două decenii, influența asociației a fost una modestă în ceea ce privește numărul adepților, iar tentativa de a-și consolida dominația (economică) asupra profesiei nu a dat roade. Astfel că AMA a continuat să rămână o simplă asociație medicală privată, ca multe altele la vremea aceea în Statele Unite. În ciuda eforturilor depuse, asociația nu a reușit nici să „gripeze” mecanismele de funcționare ale pieței libere americane a serviciilor medicale prin instituirea doritului monopol alopat, dar nici să înfrâneze popularitatea medicinei naturiste (homeopate, în particular).
***
Pasul 1 spre instituirea monopolului
Așadar, complotul-prin-forțe-proprii pus la cale de AMA, adică din interiorul mecanismelor de funcționare ale pieței libere, eșuează: atâta timp cât ea nu este distorsionată de intruziunea unor factori perturbatori induși „din exterior” (cum este prin excelență intervenția guvernamentală), piața își dovedește capacitatea genuină de a-și prezerva buna funcționare, chiar și în condițiile apariției unor perturbații activate „din interior” de către unii dintre participanții pe piață (în cazul nostru, medicii alopați).
Spre debutul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea, liderii AMA dau însă semne clare că învățaseră „lecția” primită: pentru a fi eficient, „complotul” trebuia să beneficieze de sprijinul intervenției coercitive a statului, ca singură cale prin care putea fi realizat și impus monopolul (alopat). În acest sens, printr-un lobby politic asiduu, AMA obține primul succes important pe această linie: dobândeaște, pe la sfârșitul anilor ’60, dreptul exclusiv al medicilor alopați de a ocupa poziții în structurile guvernului federal (în ideea promovării mai eficiente a cauzei alopate din interiorul acestora).
Pasul 2 spre instituirea monopolului
Succesul firesc următor al punerii în lucru a acestei informale „simbioze operaționale” constituite între medicii alopați și membrii ai structurilor guvernamentale l-a reprezentat, pe la 1870, înființarea de către AMA a Consiliilor Medicale de stat în fiecare dintre statele federației. Aceste consilii reprezentau „aripa executorie” a AMA, înarmată și întărită prin forța coercitivă a reglementărilor federale și având un dublu scop:
– pe de o parte, instituționalizarea faptului că numai doctorii (alopați) au cunoștințele medicale suficiente care îi recomandă pentru a fi capabili să determine competența profesională a medicilor;
– pe de altă parte, instituționalizarea faptului că AMA, prin aceste Consilii Medicale de stat, era instanța calificată să judece cazurile medicilor acuzați de practică necompetentă, evitându-se astfel umilirea profesiunii de medic prin procese juridice publice[1].
Pasul 3 spre instituirea monopolului
Izbânda următoare pe calea constituirii monopolului a reprezentat-o crearea Agenției de stat pentru protecția consumatorului, al cărui personal era numit de către AMA. În felul acesta, o agenție de stat formată din membrii AMA a ajuns să examineze cererile celor care doreau să practice medicina și să-i licențieze numai pe aceia care erau, în opinia membrilor AMA, competenți profesional și îndreptățiți moral.
Pasul 4 spre instituirea monopolului
Pe cale de consecință, componenta următoare în crearea efectivă a monopolului alopat a constat în adoptarea, în fiecare dintre statele federației americane, a Medical Practice Act, prin care s-a creat o rețea federală de Consilii de stat ale examinatorilor-licențiatori medicali, înzestrate cu veritabile puteri polițienești în aplicarea deciziilor lor.
În felul acesta, se poate spune că în anii ’70 ai secolului al XIX-lea s-au pus bazele instituționale – prin implicarea complice a structurilor guvernamentale de la nivelul federal – ale viitorului monopol alopat asupra pieței americane a serviciilor medicale. Iar pilonul principal al acestei construcții l-au reprezentat la acea vreme Consiliile medicale de stat. Ele aveau o dublă sferă de operare, anume licențierea și sancționarea:
– în examinarea și licențierea medicilor, efortul Consiliilor era canalizat spre menținerea „purității rasei”, adică spre favorizarea medicilor alopați (adepții medicinei „științifice”) în detrimentul celorlalte practici medicale (medicina empirică, reprezentată în primul rând de medicii homeopați și osteopați). Așadar, practic, încă de pe atunci Consiliile medicale de stat s-au prefigurat a fi autentice cluburi exclusive ale alopaților;
– în domeniul sancționării, orice doctor care se angaja în activități considerate ca potențial dăunătoare profesiei urma să dea seama în fața instanței reprezentate de Consiliul de care aparținea. În felul acesta, medicii pedofili, agresorii sexuali, dependenții și consumatorii de droguri, doctorii psihopați, precum și medicii care periclitau în mod flagrant sănătatea pacienților lor prin tratamentele prescrise, toți aceștia erau aduși în fața Consiliilor de care aparțineau[2]. Practica generală era aceea că, în situația în care cazul în discuție nu atrăsese atenția presei și el putea fi rezolvat discret de către Consiliu, doctorul incriminat se alegea doar cu suspendarea temporară a licenței de practică medicală, el putând fi totodată plasat într-un program de reabilitare. Astfel încât, în timp, incriminatul se putea reîntoarce discret la practica medicală. Sunt, toate acestea, dovezile incipiente ale faptului că monopolul medical etatisto-alopat avea să se manifeste ca o organizație fraternală (o frăție), menită să-și protejeze membrii[3].
Faza a III-a – constituirea alianței dintre comunitatea medicilor alopați și industria farmaceutică
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, industria farmaceutică intra într-o fază de puternică ascensiune:
– mai întâi în Europa, unde industriașii produceau medicamente datorită metodelor puse la punct în laboratoare de către pionierii „teoriei microbiene”, teorie ce putea oferi la acea vreme o explicație științifică pentru răspândirea bolilor (Louis Pasteur 1822-1895; Robert Koch 1843-1910). În Germania, de exmeplu, laboratoarele Bayer tocmai lansau Aspirina – care este și în prezent cel mai vândut medicament din lume;
– mai apoi în America, unde laboratoarele Parke-Davis, Squibbs și Stearn puneau bazele viitoarelor imperii farmaceutice, urmate îndeaprope de laboratoarele Lilly, Merck și Abbott – nume ce ne sunt familiare și acum, peste un secol și jumtate, ele aflându-se încă în topul celor mai profitabile corporații cu profil medicalo-farmaceutic[4].
Pentru a ajunge însă la adevăratul lor public consummator (medicii), fimele farmaceutice aveau nevoie de un intermediar, și acesta s-a dovedit a fi mass-media tipărită (revistele de profil).
Este perioada în care numeroase laboratoare își înființează propriile reviste profesionale, acestea având misiunea de a lăuda în „articole științifice” virtuțile diverselor noi remedii. De exmplu, laboratorul Parke-Davis (cel mai puternic pe piața SUA la acea vreme) înființase numai puțin de trei reviste proprii (The American Lancet/1877; The Therapeutic Gazette/1880; The Medical Age/1883).
Semnificativ însă este faptul că, la sfârșitul secolului, din cele aprope 250 de reviste medicale din Statele Unite, numai una singură putea exista datorită contribuțiilor abonaților săi; toate celelalte erau acaparate (prin finanțarea publicității, mai ales) de industria farmaceutică. Și se poate aprecia că la această răscruce a intereselor comune s-a consfințit alianța dintre comunitatea medicilor (alopați, ce profesau medicina „științifică”) și industria farmaceutică
În acest contex, AMA înființează în anul 1883 propria sa revistă profesională, Journal of American Medical Association (JAMA). Aflată sub conducerea editorială a încă obscurului medic George H.Simmons, JAMA intră în joc și se afirmă însă cu rapiditate ca veritabilă punte (obligatorie) de contact între interesele industriei farmaceutice și cele ale comunității medicilor alopați[5]. Cum de s-a reușit oare acest lucru ?
Începând din 1899, Simmons este ales și secretar general al AMA și are inițiativa creării – și în calitatea sa de director al JAMA – a ceea ce a numit „brevetul de validitate” (The Seal of Approval). Intenția lui Simmons a fost aceea de a-l impune oricărui nou medicament lansat pe piață, lucru pe care a reușit să-l formalizeze prin crearea, în 1905, a Consiliului de Farmacie al AMA (Council on Pharmacy and Chemistry), căruia i-a și devenit, de altfel, președinte. Evident, „brevetul” nu putea avea nici un fel de valoare coercitivă, un medicament putând fi vândut în continuare și fără brevet. Faptele însă au arătat că la vremea respectivă nu au fost medici sau farmaciști care să riște să prescrie sau să elibereze un remediu „neaprobat” de Consiliul de Farmacie al AMA.
Procedura de acordare a brevetului vorbește de la sine despre adevărata natură a manevrei lui Simmons:
– companiile farmaceutie furnizau un simplu dosar;
– iar cele ce acceptau să cumpere pagini de publicitate în JAMA își obțineau brevetul;
– în timp ce acelea care nu plăteau, nu obțineau „avizul favorabil” din partea Consiliului de Farmacie al AMA.
Era, deci, un veritabil șantaj, un abuz de putere. Elocvent în acest sens sunt cuvintele doctorului Emanuel Josephson, care avea să scrie peste ani (în 1941):
Metodele folosite de Simmons și echipa sa pentru a obține monopolul publicațiilor medicale și publicității erau adesea brutale și ilegale. AMA a amenințat direct companiile care își plăteau publicitate în alte reviste cu retragerea «validării» produselor lor[6].
Și autorul citat vorbea mai departe despre practicile lui Simmons ca despre „o mașinărie împotriva libertății comerțului, de extorsiune”. JAMA devine astfel o adevărată rentă pentru AMA: veniturile din publicitate cresc de aproape 5 ori în 10 ani, de la 33.700 dolari în 1899 la 150.000 în 1909[7].
Pasul 5 spre instituirea monopolului
Operaționalizarea alianței liderilor AMA cu grupurile de interese din industria farmaceutică avea să se dovedească a fi unul din pașii decisivi pe care i-a făcut AMA spre instituirea monopolului alopat pe piața americană a serviciilor medicale. El a fost urmat de o nouă consolidare instituțională a organizației, prin reformarea statutului său. În anul 1901, George Simmons, ca lider al AMA, reușește să impună adoptarea unei reforme a statutului organizației, care:
– să-i confere acesteia o scală de operare mai cuprinzătoare, la nivel cu adevărat național;
– să concentreze puterea decizională a organizației în mâinile unui birou restrâns, condus de el însuși [ca un comentariu colateral, să observăm cum efortul de monopolizare a pieței (sfera exogenă organizației aspirante la statutul de monopolist) cere cu necesitate, pare-se, monopolizarea puterii în sfera endogenă (în interiorul organizației în cauză]
Tot în această perioadă, și ca un aspect complementar al consolidării instituționale a AMA despre care vorbeam mai sus, are loc și o creștere explozivă a numărului membrilor AMA. Astfel, în 1906, tot la inițiativa lui G.Simmons, este publicat un anuar al tuturor medicilor din țară, care devine repede un „catalog” al practicienilor „autorizați”. Numărul adeziunilor explodează: 50.000 în 1906, AMA devenind astfel o veritabilă forță organizată.
Pasul 6 spre instituirea monopolului
După cum am văzut de-a lungul pașilor anteriori, strategia AMA de instituire a propriului monopol pe piața serviciilor medicale a vizat, pe de o parte, limitarea exercitării profesiunii de către cei care concurau activitatea medicilor alopați (homeopații, osteopații, chiropracticienii) și, pe de altă parte, restricționarea severă a accesului la sistemul educațional medical prin limitarea semnificativă a numărului instituțiilor de învățământ medical acreditate (obținându-se astfel reducerea masivă a numărului elevilor și studenților admiși anual în cadrul școlilor medicale acreditate). S-a mizat pe faptul că restricționarea ofertei de servicii medicale rezultate din aceste măsuri va conduce în timp la diminuarea ofertei și creșterea, pe cale de consecință, a cererii și obținerea, în felul acesta, a ridicării nivelului tarifelor pentru serviciile medicale.
Ei bine, înființarea în 1904, de către AMA, a Consiliului pentru Educație Medicală a avut în vedere exact acest al doilea obiectiv. Concret, scopul a fost desființarea a peste jumătate dintre unitățile de învățământ medical existente la acea vreme. În numai 6 ani, până în 1910 – anul publicării Raportului Flexner ale cărui principii și prevederi privind reglementarea învățământului medical au fost ulterior aplicate de către structurile puse deja în mișcare de AMA – s-a reușit închiderea a 35 de școli medicale. Procesul va continua cu o și mai mare intensitate – așa după cum vom arăta puțin mai târziu – după publicarea raportului Flexner în 1910.[8]
Note:
Henry Jones (2005), How Medical Boards Nationalized Health Care, Mises Daily, February 25, p.3. ↑
Henry Jones, op.cit., p.4. ↑
Henry Jones, ibidem. ↑
Thierry de Lestrade (2014), Postul negru. O nouă terapie, Editura Philobia, Colecția Sănătatea, p.51. ↑
Thierry de Lestrade, op.cit., p.52. ↑
Emanuel Mann Josephson (1941), Merchants in Medicine, New York, Editura Chedney Press. ↑
Barbara Griggs (1981), Green Pharmacy ? The History and Evolution of Western Herbal Medicine, Rochester, Editura Healing Arts Press, p.238. ↑
Dale Steinreich: 100 Years of Medical Robbery, în Mises Daily din 10.06.2004, p.2 (http://mises.org/daily/1547 – accesat 22.02.2013). ↑
[Publicat inițial aici.]
