Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă – partea III

3. Pandemia ca pretext pentru o absență tot mai acută a controlului fiscal și monetar asupra guvernelor și a băncilor centrale

3.1. Eficiența dinamică – o condiție necesară și suficientă pentru redresarea economică de după pandemie

Orice economie afectată de o pandemie necesită un anumit cadru instituțional care, la început, permite economiei să se adapteze noilor circumstanțe la cel mai mic cost posibil și, odată depășită pandemia, să înceapă o redresare sănătoasă și durabilă. În prima parte a acestei lucrări, am luat în considerare posibilele efecte structurale care ar putea rezulta dintr-o pandemie pe termen scurt, mediu și, în cele din urmă, pe termen lung și rolul pe care creșterea naturală a incertitudinii (cauzată de pandemie) îl joacă inițial în creșterea cererii de bani și a puterii lor de cumpărare. În contextul carantinării (sectoriale sau generale) în care activitatea productivă este oprită temporar, este deosebit de important ca aceasta să fie însoțită de o scădere a cererii, pentru a elibera bunuri de consum și servicii astfel încât toți oamenii care sunt obligați să-și suspende activitatea productivă sau munca, să poată continua să consume cantitatea minimă de care au nevoie. Cu alte cuvinte, creșterea deținerilor monetare și scăderea prețurilor nominale facilitează adaptarea consumatorilor și agenților economici la situații dificile și, în același timp, le permite tuturor să reacționeze rapid odată ce pot anticipa finalul pandemiei și că încrederea începe să revină. În orice caz, economia trebuie să fie „eficientă dinamic”^[1] pentru a descoperi oportunitățile care încep să apară și a crea contextul necesar pentru a nu le rata, așa încât redresarea să demareze. Condițiile necesare eficienței dinamice sunt furnizate de tot ceea ce permite și facilitează exercitarea liberă (atât creativă cât și coordinativă) a activității antreprenoriale de către toți agenții economici. Scopul este ca aceștia să poată canaliza resursele economice disponibile către proiecte de investiții noi, profitabile și sustenabile axate pe producția de bunuri și servicii care satisfac nevoile cetățenilor și care sunt solicitate independent de aceștia pe termen scurt, mediu și lung. Într-un mediu precum cel actual, al economiilor puternic controlate, procesul prin care se formează și se stabilesc prețurile specifice sistemului de întreprindere liberă, trebuie să funcționeze fără piedici și cu agilitate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să liberalizăm piețele cât mai mult posibil, în special piața forței de muncă și a altor factori de producție, eliminând toate reglementările care fac economia rigidă. În plus, este esențial ca sectorul public să nu risipească resursele de care companiile și agenții economici au nevoie primordial, pentru a face față ravagiilor pandemiei și a supraviețui, iar, mai târziu, când lucrurile se îmbunătățesc, pentru a folosi toate economisirile și resursele inactive disponibile cu scopul redresării economice. Prin urmare, este imperios necesar să acționăm în sensul unei reduceri generale a taxelor care lasă cât mai multe resurse posibil în buzunarele cetățenilor și, mai presus de toate, în sensul unei scăderi cât mai mult posibil a oricărei taxe pe profiturile antreprenoriale și acumularea de capital. Trebuie să ne amintim că profiturile sunt semnalul fundamental care îi ghidează pe antreprenori în munca lor indispensabilă, creativă și coordonatoare. Profiturile îi canalizează spre detectarea, realizarea și finalizarea proiectelor de investiții profitabile și sustenabile care generează locuri de muncă stabile. Și este necesar să promovăm (mai degrabă decât să pedepsim fiscal) acumularea de capital, dacă dorim să aducem beneficii claselor muncitoare și, în special, celor mai vulnerabili. Acest lucru se datorează faptului că salariile pe care muncitorii le câștigă sunt determinate în cele din urmă de productivitatea lor. Aceasta va fi mai mare cu cât și volumul de capital pe cap de locuitor va fi mai mare, în sensul bunurilor de capital puse la dispoziția muncitorilor de către antreprenori, într-o cantitate și o complexitate tehnologică tot mai mari. În ceea ce privește piața muncii, trebuie să evităm orice fel de reglementare care scade oferta, mobilitatea și disponibilitatea deplină a forței de muncă pentru a reveni rapid și fără probleme pe piața muncii, în noi proiecte de investiții. Prin urmare, următoarele lucruri sunt deosebit de dăunătoare: impunerea salariilor minime; rigidizarea și sindicalizarea relațiilor de muncă în cadrul companiilor; obstrucționarea și, în special, interzicerea legală a concedierii; și crearea de subvenții și granturi (sub formă de planuri temporare de ajustare a forței de muncă, indemnizații de șomaj și programe de venit minim garantat). Combinația dintre acestea poate descuraja oamenii de la căutarea unui loc de muncă și dorința de a găsi un loc de muncă, dacă devine evident că pentru mulți, alegerea mai avantajoasă este să trăiască din subvenții, să participe la economia subterană și să evite să lucreze oficial.^[2] Toate aceste măsuri și reforme structurale trebuie să fie însoțite de reforma necesară a statului asistențial. Trebuie să dăm înapoi societății civile responsabilitatea pensiilor, asistenței medicale și educației, permițându-le celor care doresc să-și externalizeze beneficiile către sectorul privat prin deducerea fiscală corespunzătoare, să o facă. (Așa cum am subliniat în ultima secțiune, în fiecare an, aproape 80% din milioanele de funcționari publici spanioli aleg voluntar serviciile private de sănătate. Trebuie să existe un motiv pentru asta…)

Așadar, este destul de clar care e cea mai adecvată abordare de politică economică sau foaie de parcurs pentru a face față unei pandemii și, mai ales, pentru a te redresa. Unele dintre principiile sale esențiale sunt cunoscute pe scară largă. Altele sunt un „secret știut de toată lumea”, în special pentru toți cei care cad în capcana încurajării demagogiei populiste, prin crearea de așteptări false și imposibil de atins în rândul unei populații atât de înspăimântate și dezorientate în mod firesc în timpul unei pandemii.^[3]

3.2. Efectul contraproductiv al politicilor monetare ultra-laxe din anii anteriori pandemiei

Să ne concentrăm acum asupra pandemiei actuale Covid-19, pe care am analizat-o și pe care am folosit-o ca exemplu principal în această lucrare. Am putea evidenția o particularitate foarte sugestivă care condiționează și afectează evoluția economică viitoare a pandemiei mai drastic decât ar fi cazul. De fapt, această pandemie a apărut și s-a răspândit în întreaga lume începând cu anul 2020, într-un context în care băncile centrale din întreaga lume porniseră deja o politică monetară extrem de laxă, cu rate de dobândă zero sau chiar negative și injecții monetare care, date fiind gradul de intensitate, răspândirea și prezența elementului de coordonare internațională a lor, nu pot fi comparate cu nimic până acum în istoria economică a omenirii. Această politică ultra-laxă a fost adoptată cu multe luni sau chiar cu ani înainte ca pandemia să apară, iar băncile centrale au folosit-o mai întâi cu titlul de ajutor pentru redresarea emergentă de după Marea Recesiune din 2008 și, mai târziu, sub pretextul presupuselor sau realelor incertitudini care apar invariabil din când în când (protecționismul populist al lui Trump, Brexit-ul etc.).

În articolul meu despre „Japonizarea Uniunii Europene”,^[4] explic cum politicile monetare extrem de laxe implementate de băncile centrale înainte de apariția pandemiei, au avut un efect contraproductiv. Pe de o parte, în mod evident, nu au reușit să crească prețurile cu 2%. Într-adevăr, injectarea masivă de bani a fost în mare măsură neutralizată, într-un mediu dominat de o mare rigiditate și incertitudine instituțională, acompaniată de o creștere pe scară largă a cererii de bani la nivelul agenților economici, și în care costul de oportunitate al deținerilor monetare a fost redus la zero. Mai mult, oportunitățile pentru investiții sustenabile nu se relevă într-un mediu consecvent supus reglementărilor și intervenționismului economic care subminează așteptările privind profiturile și împiedică redobândirea totală a încrederii pierdute începând cu Marea Recesiune din 2008.

Ca urmare, procesul (necesar) de corectare a tuturor erorilor investiționale, comise în anii de boom și expansiune a creditului anteriori anului 2008, nu a mai fost posibil. Pe de altă parte, în momentul în care băncile centrale și-au lansat politicile de injecții monetare masive, relaxare cantitativă și rate ale dobânzii zero, au eliminat ipso facto orice stimulente pe care diferitele guverne (din Spania, Italia, Franța etc.) le-ar fi putut avea să creeze prin intermediul reformelor economice (ce țin de reglementare și cadrul instituțional), un mediu caracterizat prin încredere, în care antreprenorii sunt scutiți de restricții și obstacole inutile, în care aceștia își pot pune creativitatea la lucru și pot realiza investiții pe termen lung care să ofere locuri de muncă durabile. Într-adevăr, ce guvern își va asuma acest mare cost politic, de a-și pune conturile pe baze sănătoase și de a liberaliza piața muncii dacă, de facto, indiferent de deficitul generat, banca centrală îl va finanța direct sau indirect și la cost zero – adică prin completa monetizare a sa? De exemplu, Banca Centrală Europeană deține deja aproape o treime din datoria suverană emisă de statele membre ale zonei euro. În momentul în care și-a lansat politica de cumpărare nediscriminatorie a acestei datorii, a suspendat întregul proces de reformă economică și instituțională de care statele membre aveau nevoie cu disperare. Concluzia care reiese din teoria economică nu ar putea fi mai clară: într-un context de mare rigiditate instituțională și intervenționism economic, politicile monetare ultra-relaxate servesc doar menținerii pe termen nelimitat a rigidității și letargiei economiilor afectate și la creșterea gradului de îndatorare a sectoarelor publice respective până la un nivel foarte greu de susținut.

3.3. Reacția băncilor centrale la izbucnirea neașteptată a pandemiei

Așadar, izbucnirea pandemiei de Covid-19 în mod neașteptat în ianuarie 2020 se întâmplă în aceste circumstanțe economice foarte îngrijorătoare, în care bancherii centrali își epuizaseră practic întregul arsenal de instrumente neconvenționale, ultra-laxe de politică monetară. Reacția autorităților monetare a fost pur și simplu aceeași: au accelerat și mai mult injecțiile monetare. Pentru a face acest lucru, și-au extins programele de cumpărare de active financiare (iar prețul, spre deliciul investitorilor mari, precum fondurile mutuale, fondurile speculative etc., a crescut continuu și, în acest fel, băncile centrale au mărit averile câtorva persoane, în timp ce economia majorității cetățenilor se contractă și intră în recesiune). În plus, noii bani sunt de facto distribuiți din ce în ce mai mult prin granturi directe și subvenții finanțate prin deficit public monetizat, astfel încât o mare parte din banii nou creați încep deja să ajungă direct în buzunarele oamenilor. Cu toate acestea, știm încă din 1752, când a explicat Hume^[5], că simpla distribuție egală a unităților monetare între cetățeni nu are niciun efect real.^[6] Din acest motiv, autoritățile monetare nu doresc nici măcar să audă despre celebra sintagmă „bani din elicopter” a lui Friedman ca instrument al politicii lor monetare, deoarece aceasta din urmă produce creștere economică aparent doar atunci când numai câteva sectoare, companii și agenți economici primesc inițial noii bani. Iar aceste efecte sunt însoțite de toate efectele colaterale ale creșterii inegalității în distribuția veniturilor realizată în favoarea unui grup mic. (Am menționat acest grup în legătură cu efectele politicilor de relaxare cantitativă ca factor determinant în îmbogățirea actorilor de pe piețele financiare). În orice caz, este cert faptul că, mai devreme sau mai târziu, și în măsura în care nu sunt sterilizați de băncile private^[7] și de sectoarele antreprenoriale nemotivate, noii bani vor ajunge în buzunarele consumatorilor și vor genera presiuni inflaționiste, odată cu instalarea efectului Hume, adică al unei pierderi inexorabile a puterii de cumpărare a unității monetare. Și acest efect va deveni din ce în ce mai evident pe măsură ce incertitudinea cu care se confruntă economia este depășită treptat, iar indivizii nu mai simt nevoia să păstreze deținerile monetare atât de mari sau sunt pur și simplu obligați să cheltuiască banii pe care îi primesc ca o formă de subvenție pentru a subzista, în timp ce ei sunt șomeri și nu pot produce. În orice caz, totul converge către o singură direcție: o cerere monetară în creștere suprapusă peste o producție în scădere din cauza pandemiei duce inevitabil la o creștere a prețurilor.^[8] Și tocmai asta a început deja să apară pe măsură ce scriu aceste rânduri (ianuarie 2021). De exemplu, prețul produselor agricole a continuat să crească și a atins cel mai înalt nivel din ultimii trei ani. Taxele de transport și prețurile multor materii prime (minerale, petrol, gaze naturale etc.) au crescut, de asemenea, atingând chiar recorduri…

3.4. Băncile centrale au ajuns într-o fundătură

Concluzia este cât se poate de evidentă. Băncile centrale au ajuns cu adevărat într-o fundătură. Dacă încearcă să iasă din această situație continuând și mai vârtos politica de expansiune monetară și monetizare a unui deficit public în continuă creștere, riscă să provoace o criză gravă a datoriei publice și a inflației. Dar dacă, de teamă de a nu trece de la un scenariu pre-pandemic de „japonizare” la unul post-pandemic de „venezuelizare”, își opresc politica monetară ultra-laxă, atunci supraevaluarea de pe piețele obligațiunilor de stat va deveni imediat clară, făcând loc unei grave crize financiare și recesiuni economice care vor fi pe cât de dureroase, pe atât de sănătoase pe termen mediu și lung. De fapt, așa cum arată „teorema imposibilității socialismului”, băncile centrale (adevărate agenții de planificare centrală financiară) nu pot determina întotdeauna corect cea mai potrivită politică monetară.

Este foarte util, în situația extrem de dificilă pe care este evident că o traversăm acum, să fim atenți la reacțiile și recomandările tot mai îngrijorătoare și tulburătoare (aș spune chiar „isterice”) venite de la investitori, „experți”, savanți sau chiar de la cele mai renumite autorități economice și monetare.

De exemplu, articole și comentarii noi care apar în mod continuu (în special în ziarele de culoare roz somon, începând cu Financial Times) tind invariabil să liniștească piețele și să transmită mesajul că ratele zero (și chiar negative) ale dobânzii vor predomina mulți ani de acum înainte; iar asta deoarece băncile centrale nu se vor abate de la politicile lor monetare ultra-laxe și, astfel, investitorii se pot relaxa continuând să se îmbogățească prin tranzacții pe piețele de obligațiuni. Bancherii centrali, la rândul lor, anunță cu exces de precauție o revizuire a țintelor lor de inflație în sensul flexibilizării lor (evident în direcție ascendentă). Pretextul oferit este că o inflație în creștere va compensa anii în care nu au putut să atingă aceste rate. Pe de altă parte, în felul acesta autoritățile monetare scuză absența măsurilor de control monetar, deși inflația crește vertiginos.^[9] Alți consilieri ai autorităților monetare propun chiar abandonarea țintei de inflație și aderarea la o anumită curbă a ratelor scăzute ale dobânzii (adică rate zero sau chiar negative pentru mulți ani, efectuându-se pentru acest lucru toate operațiunile de piață monetară necesare). Și toate acestea sunt aplaudate de reprezentanții așa-numitei „Teorii monetare moderne” care, în ciuda numelui său, nu este nici modernă, nici monetară. Este pur și simplu un talmeș-balmeș al vechilor practici keynesiene și mercantiliste, specifice mai curând utopiștilor visători ai secolelor trecute (de vreme ce susțin că deficitul este irelevant deoarece poate fi finanțat la nesfârșit prin emiterea de datorie și monetizarea acesteia) decât a adevăraților teoreticieni ai economiei; această teorie face ravagii în rândul autorităților noastre economice și monetare.^[10] Acum ajungem la ultima dintre „ideile strălucite”, una care devine din ce în ce mai populară: anularea datoriei publice achiziționate de băncile centrale (care, după cum am văzut, se ridică deja la aproape o treime din total).

În primul rând, numărul tot mai mare al celor care sunt în favoarea anulării datoriei este evident o probă că lucrurile merg în această direcție. Altminteri, în măsura în care – așa cum afirmă ei – băncile centrale vor răscumpăra întotdeauna la rată de dobândă zero datoriile emise, pe măsura ce ajung la termen, anularea nu ar fi necesară. Simplul fapt că oamenii o solicită tocmai acum dezvăluie anxietatea lor în fața unei foarte posibile creșteri a inflației și teama că piețele cu venituri fixe se vor prăbuși, iar ratele dobânzilor vor crește. În astfel de circumstanțe, ei consideră că este esențial ca presiunea asupra guvernelor risipitoare să fie redusă printr-o anulare a datoriei, ceea ce ar însemna diminuarea cu aproape o treime din totalul datoriei emise de guvernele respective. O astfel de anulare se presupune că ar fi dăunătoare doar instituției băncii centrale, o instituție abstractă și ruptă de realitățile majorității populare. Dar lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. Dacă s-ar proceda la o anulare precum cea solicitată acum, ar deveni evidente următoarele: în primul rând, bancherii centrali s-au limitat la a crea bani și a-i injecta în sistem prin intermediul piețelor financiare, făcând astfel câțiva oameni exorbitant de bogați fără a obține vreun efect semnificativ, real, pe termen lung (cu excepția reducerii artificiale a ratelor dobânzii și distrugerea simultană a alocării eficiente a resurselor productive).^[11] În al doilea rând, revolta populară împotriva acestei politici ar fi atât de mare, dacă această anulare ar avea loc, încât băncile centrale nu doar că și-ar pierde toată credibilitatea^[12], ci și posibilitatea de a-și continua în viitor politicile de achiziții pe piața monetară (relaxare cantitativă). În aceste circumstanțe, bancherii centrali ar fi obligați să se limiteze la a oferi injecții monetare direct în buzunarele cetățenilor (situație descrisă de Friedman prin sintagma „bani de elicopter”). Acestea ar fi singurele injecții „echitabile” din perspectiva efectelor lor asupra distribuției veniturilor. Totuși, din moment ce ele nu ar presupune efecte expansioniste reale, observabile pe termen scurt, asta înseamnă a pune capăt capacității băncilor centrale de a influența pe viitor economiile în mod perceptibil via instrumentul politicii monetare.

În acest context, singura recomandare inteligentă care poate fi oferită investitorilor este ca aceștia să-și vândă toate activele cu venit fix cât mai curând posibil. Motivul este că nu se știe cât timp vor mai menține băncile centrale în mod artificial prețurile acestor titluri mai mari decât au fost vreodată în istorie. De fapt, există dovezi mai mult decât suficiente că cei mai alerți investitori, precum fondurile speculative și altele asemenea, prin utilizarea instrumentelor derivative și a altor tehnici sofisticate, pariază deja pe colapsul piețelor cu venit fix; iar asta în timp ce, oficial, continuă să împrăștie mesaje și recomandări liniștitoare către presă prin intermediul celor mai prestigioși comentatori.^[13] Desigur, acest lucru nu ar trebui să ne mire, deoarece ei doresc să iasă de pe piețele datoriilor fără a fi observați și cu cel mai mare câștig posibil.

3.5. „Piesa de rezistență”: cheltuielile publice

Și acum ajungem la ultima rețetă considerată esențială pentru depășirea crizei provocate de pandemie și revenirea la normalitate: luați-vă gândul de la a pune pe o bază sănătoasă resursele publice sau de la a estompa cheltuielile publice neproductive realizate cu acestea. Luați-vă gândul de la a reduce presiunea fiscală sau de la a mai reduce povara birocrației și a reglementărilor asupra antreprenorilor, astfel încât aceștia să-și recapete încrederea și să se lanseze în investiții noi. Uitați de toate acestea; se cere exact opusul: trebuie să ne bazăm cât mai mult posibil pe politica fiscală și să creștem și mai mult cheltuielile publice – în mod disproporționat – deși, ni se spune, ar trebui să se acorde prioritate investițiilor în mediu, digitalizare și infrastructură. Dar această nouă agonie a politicii fiscale este prociclică și tulburător de contraproductivă. De exemplu, până în această vară (2021), când începe să sosească „mana” de 140 de miliarde de euro nerambursabili furnizați Spaniei de către Uniunea Europeană (dintr-un program total de 750 de miliarde organizat de autoritățile UE și extins la 1,85 trilioane în împrumuturi), este mai mult ca probabil ca economiile Spaniei și ale celorlalte țări UE să își revină deja de la sine. Prin urmare, aceste fonduri vor absorbi și deturna resurse rare, esențiale sectorului privat pentru a iniția și finaliza proiectele de investiții cu adevărat profitabile. Aceste proiecte, prin ele însele și fără ajutor public, pot genera o rată a ocupării mare și sustenabilă pe termen scurt, mediu și lung. Asemenea locuri de muncă diferă izbitor de cele generate de deciziile politice, invariabil instabile și care presupun cheltuieli publice de consum, chiar dacă pe proiecte grandioase de ecologie și „tranziție” digitală. Și nici nu trebuie să pomenim de ineficiența inerentă a sectorului public atunci când vine vorba de direcționarea resurselor primite și inevitabila politizare a distribuției acestora, care este întotdeauna foarte vulnerabilă în fața celor care urmăresc beneficiile și menținerea sistemului de prăduire politică. Cu toții ne amintim, spre pildă, de eșecul abisal al „Planului E”, care a presupus creșterea cheltuielilor publice și a fost promovat de administrația socialistă a lui Zapatero pentru a face față Marii Recesiuni din 2008. Ne amintim, de asemenea, de eșecul regretabil al politicii fiscale japoneze de creșteri mari ale cheltuielilor publice, care nu a avut alt efect vizibil decât acela de a transforma Japonia în cea mai îndatorată țară din lume. Pe scurt, istoria se repetă iar și iar.

Concluzii

Nu există scurtături miraculoase pentru a depăși o criză de o asemenea gravitate precum cea cauzată de actuala pandemie. Iar asta în ciuda faptului că guvernele și autoritățile monetare se străduiesc să se prezinte cetățenilor drept „salvatorii” lor indispensabili, prin toate încercările frenetice și eforturile lor de a face lucruri aparent benefice; în ciuda faptului că toate aceste autorități își ascund în mod sistematic incapacitatea inerentă (așa cum a demonstrat școala austriacă) de a-și atinge obiectivele și de a obține informațiile de care au nevoie pentru a imprima comenzilor lor o calitate coordinativă; în ciuda faptului că acțiunile lor sunt sistematic iresponsabile și contraproductive, deoarece risipesc resursele rare ale societății și împiedică alocarea corectă a resurselor și calculul economic rațional în procesele investiționale; în ciuda tuturor, adică în ciuda guvernelor și băncilor centrale, peste câțiva ani pandemia de Covid-19 va fi doar o tristă amintire ce va fi curând uitată de generațiile viitoare, așa cum nimeni nu și-a amintit de „gripa spaniolă” de acum un secol și impactul mult mai mare pe care l-a avut asupra economiei și sănătății populației. Acum, la fel ca atunci, vom reuși mulțumită efortului nostru individual și colectiv de a ne strădui ca în mod creativ să punem pe roate proiectele noastre de viață în zonele care, în ciuda tuturor, rămân deschise liberei întreprinderi și pieței nereglementate.

*

Traducere de Andreas Stamate-Ștefan și Matei Apăvăloaei după versiunea în limba engleză disponibilă pe Mises.org.

Note:

1. Jesús Huerta de Soto, „The Theory of Dynamic Efficiency,” în The Theory of Dynamic Efficiency (London and New York:  Routledge, 2009), pag. 1-30 [Teoria eficienței dinamice (Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza, 2011) –n.ed.]. ↑
2. Vezi, de asemenea, comentariile pe aceeași temă în Jesús Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, op. cit., pag. 453-455. ↑
3. Vezi, spre exemplu, Philipp Bagus, José Antonio Peña Ramos și Antonio Sánchez Bayón, „Covid-19 and the Political Economy of Mass Hysteria”, International Journal of Environmental Research and Public Health 18, no. 4 (2021): 1376. ↑
4. Jesús Huerta de Soto, “The Japanization of the European Union,” Mises Wire, Mises Institute, Dec. 11, 2019, op. cit. De asemenea, “teorema imposibilității socialismului” este total aplicabilă și băncilor centrale, după cum este demonstrat în Jesús Huerta de Soto, Money, Bank Credit, and Economic Cycles, op. cit., pag. 647-675. ↑
5. David Hume, „Of Money”, in Essays Moral, Political, and Literary, ed. E.F. Miller (Indianapolis: Liberty Classics, 1985), pag. 281 și următoarele. Hume afirmă în mod expres că, dacă printr-o minune oarecare fiecare persoană din Marea Britanie s-ar trezi într-o dimineață cu cinci lire în plus în buzunar, singurul efect real ar fi o scădere a puterii de cumpărare a banilor (adică o creștere nominală a prețurilor), întrucât capacitatea productivă a Regatului Unit ar rămâne neschimbată (p. 299). Cu faimoasa sa sintagmă „bani din elicopter”, Friedman pur și simplu a copiat și modernizat acest exemplu, ce aparține lui Hume (fără a-l cita). ↑
6. Mervyn King însuși, fost guvernator al Băncii centrale a Angliei, nu a avut de ales în cele din urmă decât să recunoască următoarele: „Narațiunea predominantă ne spune că mixul dintre stimulente fiscale și monetare a fost un succes împotriva pandemiei dar, la acest moment, nu prea văd beneficiile acestui activism al băncilor centrale. Zile întregi m-am certat cu soția mea dacă este sau nu timpul să luăm cina la restaurantul nostru preferat: evoluția situației nu se va schimba, deoarece ratele dobânzilor continuă să scadă.” El País, Madrid, duminică, 17 ianuarie 2021, p. 38. ↑
7. Relația dintre autoritățile monetare și băncile private este „schizofrenică”: Autoritățile monetare varsă lichidități în băncile private cu scopul ca acestea să crească împrumuturile, dar le amenință în mod constant cu noi reglementări privind capitalul și cu monitorizarea atentă a modului în care își aleg debitorii. ↑
8. Vezi, printre altele, Michael D. Bordo and Mickey D. Levy, „The Short March Back to Inflation”, The Wall Street Journal, February 4, 2021, p. A17. ↑
9. Adoptarea acestei politici ar tensiona atât de tare administrarea monedei euro, încât ar putea conduce foarte bine la dispariția ei. ↑
10. Vezi, spre exemplu, Patrick Newman, „Modern Monetary Theory: An Austrian Interpretation of Recrudescent Keynesianism,” Atlantic Economic Journal, no. 48 (2020), pag. 23-31, dar și articolele critice ale lui Mark Skousen și Gordon L. Brady publicate în același număr al jurnalului. Printre fanii teoriei monetare moderne se află și Mario Draghi însuși: vezi, spre pildă, „Las claves del plan Draghi” [Punctele cheie ale Planului Draghi] pentru salvarea Italiei, ABC, February 4, 2021, p. 30. ↑
11. Este o adevărată tragedie faptul că experții, politicienii și cetățenii au uitat că rata dobânzii este prețul bunurilor prezente în termeni de bunuri viitoare, cel mai important dintre toate prețurile (și, prin urmare, este cel mai important ca acesta – dintre toate prețurile – să fie stabilit de piața liberă), și nu poate fi manipulat fără consecințe de către guverne și bănci centrale, fără a bloca calculul economic și alocarea intertemporală corectă a resurselor productive. ↑
12. Printre alte motive, pentru că, fără active disponibile la vânzare (din cauza anulării), băncile centrale nu ar putea extrage rezerve din sistem dacă o creștere a inflației ar impune asta pe viitor. Numai în contextul unei tranziții irevocabile către un sistem bancar cu rezerve 100%, precum cel pe care îl propun în capitolul 9 din cartea mea Moneda, creditul bancar și ciclurile economice (op. cit., pag. 791 și următoarele) are sens să anulăm datoria publică din mâinile băncii centrale. Asta pentru a o împiedica să devină proprietara unei părți semnificative a economiei reale atunci când, așa cum sugerez, datoria este schimbată pe activele bancare care acum compensează depozitele la vedere. ↑
13. Vezi, de exemplu, litania de comentarii și recomandări privind politica monetară și fiscală ale renumitului Martin Wolf din Financial Times sau ale lui Paul Krugman însuși, în suplimentul financiar al revistei El País. Rar trece o săptămână fără ca ei să recomande noi injecții monetare și cheltuieli publice. ↑