O distopie e întotdeauna o demonstrație prin reducere la absurd; ea demonstrează indirect falsitatea unor premise arătând că acestea au consecințe absurde. Distopia îngroașă o imagine a viitorului, arătând-o ca înfricoșătoare, crudă, inumană, mizerabilă din punct de vedere material etc.; iar această stare mizerabilă e produsă de guvern, care controlează până în cele mai mici detalii viețile particulare ale indivizilor, nu se mulțumește doar cu deținerea puterii absolute.
Cu această observație am punctat și diferența între dictatură și totalitarism: astfel, în timp ce un dictator mai poate lăsa unele libertăți de acțiune pentru lucruri care țin de viața privată a indivizilor, într-un stat totalitar absolut totul este controlat de guvern. Paradigma pentru distopii este romanul „1984” de Orwell. Distopia e contrariul utopiei – imaginea despre viitor nu este idilică, fericită ci crudă, dezumanizantă și contrazice intuițiile noastre obișnuite despre dreptate, familie, comunitate etc.
Societățile totalitare sunt societăți nedrepte. Morala ar fi să resping axioma, premisele, infrastructura teoretică care a produs și pe care funcționează societatea totalitară. În „Harrison Bergeron” axioma e egalitatea. În nuvela scrisă de Vonnegut în 1961 egalitatea e dusă la extrem într-o societate din anul 2081. Nu e vorba doar de aceleași lefuri pentru cetățeni ca în comunism sau de o distribuție a bunurilor și serviciilor după nevoi – aceasta ar fi doar o variantă soft de egalitarism – și în nici un caz nu e vorba de o egalitate în fața legii cum visau teoreticienii liberali din secolele XIX și XX, ci e vorba de o egalitate din toate punctele de vedere: nimeni nu e mai inteligent decât altcineva, nimeni nu arată mai bine decât altcineva, nimeni nu aleargă mai repede decât altcineva. Inegalitatea naturală între oameni e aspru pedepsită de către stat, mergându-se până la crimă. Evul competiției bazată pe inegalitățile naturale între indivizi e văzut ca unul întunecat și care trebuie depășit. Egalitatea dorită de guvern e una absolută.
Societatea descrisă de Vonnegut e un stat constituțional. Acolo am o carte cu metareguli, cu reguli de făcut reguli: constituția. Iar egalitatea e asigurată prin amendamentele 211, 212 și 213 la constituție și e impusă printr-o agenție guvernamentală de handicapare. Principala funcție a acesteia este să corecteze inegalitățile naturale pentru a-i face oamenii mai puțin competitivi. De exemplu cineva care avea o inteligență peste medie avea un aparat în ureche prin care guvernul îi transmitea diverse semnale prin care să-l împiedice să gândească, pentru că astfel ar fi avut avantaje incorecte față de semenii săi.
În acest fel este handicapat Harrison Bergeron. Pentru că era și genul atletic, avea tot felul de aparate care să-l împiedice să meargă, să-l handicapeze și să-i frâneze dezvoltarea calităților fizice naturale. În societatea descrisă de Vonnegut este sancționată și frumusețea. O balerină trebuia să poarte o mască pentru a nu se vedea faptul că este frumoasă sau să poarte greutăți care să o împiedice să meargă. În plus, erau sancționate gândurile deviaționiste. Tatăl lui Bergeron gândește la un moment dat că balerinele de la TV ar fi mai grațioase fără instrumentele de incomodare și în acest moment primește în aparatul său din ureche de la guvern semnale, zgomote care să-l împiedice să ducă mai departe acest gând. La fel este sancționată și fărâma de compasiune pentru fiul său din închisoare. Pedepsele pentru îndepărtarea aparatelor de handicapare sunt foarte severe. Ce trebuie reținut e că în „Harrison Bergeron” am cu adevărat o societate totalitară; de exemplu, până și vocea trebuie făcută necompetitivă: o prezentatoare de la TV care avea o voce plăcută se corectează imediat urâțindu-și vocea pentru a nu introduce elemente de competiție.
Povestea e simplă: nuvela scurtă a lui Kurt Vonnegut prezintă o familie, George și Hazel, care se uită la televizor. Fiul lor Harrison Bergeron e la închisoare pentru că era prea inteligent, atletic pentru standardele medii, acceptate ale acestei societăți. El reușește să evadeze, apare la TV și comite unele fapte care încalcă ideea de egalitate impusă de guvern: își dă jos aparatele de egalizare, handicapare care îl incomodează și chiar cere unei balerine care era atunci la TV să facă la fel; minunea nu ține mult pentru că cei doi sunt împușcați de Diana Moon Glampers de la agenția guvernamentală de handicapare.
Textul inflamează intuițiile noastre morale și juridice privind funcționarea unei societăți. Faptele incriminate în societatea descrisă de Vonnegut nu ne apar ca infracțiuni în lumina familiarizării noastre cu tradiția statului de drept și cu lucruri care țin de drepturile omului. Noi nu credem că cineva trebuie pedepsit doar pentru că e mai inteligent, frumos etc. Chiar dacă le-am considera infracțiuni, ni se pare incorectă disproporționalitatea între vină și pedeapsă. Ori Harrison e ucis pentru că își îndepărtează aparatele de handicapare. Noi nu încurajăm politici de pedepsire a oamenilor inteligenți, a persoanelor frumoase, atletice etc. Acestea ar fi încălcări ale drepturilor sale ca ființă umană.
Oricât de patetică sau banală sau de americană ar părea, ideologia „burgheză” a drepturilor de proprietate este cel mai puternic și mai popular aliat împotriva proiectelor de inginerie utopică demarate de diverși dictatori în încercarea lor de a reforma natura umană pentru a ne face fericiți. Noi încurajăm dezvoltarea inteligenței pentru că aceasta a fost un factor de progres în evoluția materială și spirituală a omenirii, nu încercăm să o împiedicăm. O consecință a frânelor puse de guvern inteligenței va fi pietrificarea, înghețarea comunității ghidată de principii egalitariste.
De asemenea sunt lezate intuițiile noastre legate de funcționarea unei familii, de relațiile între părinți și copii. Pentru părinți nu e tragic că fiul lor, Harrison, e luat de oamenii H-G, oamenii guvernului. Familia Bergeron e pasivă, nu e tristă, nu reacționează, nu vedem ceva care să țină de basic instinct. Cel mult e confuză mama lui, ca atunci când a văzut un film trist, însă nu are o reacție tribală, instinctuală, de revoltă, sfâșiere, disperare etc. Oamenii sunt un fel de zombi, familia e distrusă de o altă formă de organizare, una violentă și abuzivă: statul (pe aceeași linie dezumanizantă se înscrie campania împotriva familiei dusă de guvernul comunist al khmerilor roșii în Cambodgia). Atunci când tatăl are o undă de compasiune pentru fiul său închis, e sancționat imediat de guvern prin semnale deranjante transmise prin aparatul pe care îl avea în ureche.
Principiile societății lui Vonnegut sunt împotriva familiei. Ele nu încurajează dragostea între membrii familiei, ci prioritară e fidelitatea față de conducători. Nu întâmplător Hazel, mama lui Harrison, vede în Diana Moon de la agenția de handicapare un model și o privește chiar cu invidie. Acest sentiment de invidie e o probă că principiul egalității nu e aplicat omogen pentru că societatea egalitaristă permite inegalități: sunt avantajați funcționarii guvernamentali, așa cum în statele comuniste era privilegiată nomenclatura. Filmul „Harrison Bergeron” făcut în 1995 după nuvela lui Vonnegut prezintă mult mai explicit acest lucru.
Textul lui Vonnegut e unul clasic și a deranjat încă din anii 1960 colectiviștii din toate partidele și continuă să-i enerveze și astăzi pentru că arată limitele stângii, ale intervenției brutale, dezumanizante în viața individului pentru a realiza idealuri egalitariste. Diferența între politicile de stânga contemporane și principiile pe care funcționează lumea lui Vonnegut e una de grad, nu de natură.
În secolul XX distopiile au fost concurate serios de versiunile live ale comunismului aplicat la scară largă în Europa de Est, Asia și Africa. Au fost actualizate și îmbunătățite versiuni de totalitarism și forme de cruzime care erau ceva obișnuit în antichitate în Egipt, China sau Roma. Omul nou al secolului XX a fost construit cu proceduri și tipare învechite, fiind, de fapt, ceva foarte vechi. N-a fost un progres, ci ediția revăzută și adăugită a unor vechi barbarisme.
*
Publicat inițial în Idei în Dialog nr. 8 (47), august 2008.
