7. Relaţiile interpersonale: schimbul voluntar

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

E timpul să introducem şi alţi indivizi în idila noastră robinsoniană – cu alte cuvinte să ne extindem analiza la relaţiile interpersonale. Problematică nu este simpla existenţă a mai multor persoane: până la urmă am putea pur şi simplu postula o lume cu un milion de Crusoe pe un milion de insule diferite şi n-ar trebui să extindem discuţia o iotă. Miza constă în analizarea interacţiunii dintre aceşti indivizi. Vineri, de pildă, ar putea ajunge într-o altă parte a insulei şi intra în contact cu Crusoe, sau pe o insulă diferită, construind ulterior o ambarcaţiune cu care ar putea ajunge pe insula acestuia.

Economia a pus în lumină un mare adevăr al legii naturale a interacţiunilor umane: şi anume că nu doar producţia este esenţială pentru prosperitatea şi supravieţuirea omului, ci şi schimbul. Cu alte cuvinte Crusoe ar putea produce pe insula lui - sau pe o parte a acesteia - peşte, în timp ce Vineri, pe partea sa, ar putea cultiva grâu - în loc ca ambii să producă amândouă mărfurile. Prin schimbul unei părţi din peştele prins de primul pentru o parte din grâul celuilalt, cei doi pot spori considerabil atât cantitatea de peşte cât şi cea de pâine de care se pot amândoi bucura[1]. Acest important câştig pentru ambii îl fac cu putinţă două fapte primordiale din natură – legi naturale – pe care se bazează întreaga teorie economică: (a) marea varietate de abilităţi şi interese din rândul indivizilor umani; şi (b) varietatea resurselor naturale în diferite areale geografice. Dacă toată lumea ar fi identic înzestrată cu abilităţi şi în aceeaşi măsură interesată de toate, şi dacă toate arealele geografice ar fi omogene, n-ar mai fi loc pentru schimburi. Dar, în lumea aceasta aşa cum este ea, oportunitatea specializării în cele mai bune utilizări ale resurselor naturale şi ale celor umane permite schimburilor să se multiplice considerabil şi să sporească enorm productivitatea şi nivelul de trai (satisfacerea nevoilor) al tuturor participanţilor.

Dacă cineva doreşte să priceapă cât de mult datorăm proceselor de schimb, să analizeze ce s-ar întâmpla în lumea modernă dacă fiecărui individ i s-ar interzice pe neaşteptate să se angajeze în schimburi cu oricine altcineva. Fiecare persoană ar fi nevoită să-şi producă singură toate bunurile şi serviciile de care are nevoie. Haosul total, înfometarea marii majorităţii a populaţiei umane şi reîntoarcerea la mijloacele primitive de subzistenţă a celor puţini care ar rămâne, vin imediat în minte.

Un alt fapt remarcabil în legătură cu acţiunea umană este că A şi B se pot specializa şi angaja în schimburi reciproc avantajoase chiar dacă unul dintre ei îi este superior celuilalt în ambele linii de producţie. Astfel, să presupunem că Crusoe îi este superior lui Vineri atât la pescuit cât şi la producţia de grâu. Este în continuare benefic pentru Crusoe să se concentreze asupra lucrului la care este relativ mai bun. Dacă, spre exemplu, e un pescar cu mult mai bun decât Vineri, dar un fermier numai cu ceva mai bun, poate dobândi mai mult din ambele produse concentrându-se asupra pescuitului şi schimbând apoi produsul său contra grâului lui Vineri. Sau, pentru a utiliza un exemplu dintr-o economie avansată bazată pe schimb, va fi rentabil pentru un medic să angajeze o secretară pentru dactilografiere, îndosariere, etc. chiar dacă este mai bun la aceste ultime activităţi, deoarece şi-ar elibera timpul pentru o muncă mult mai productivă. Această înţelegere (insight) a avantajelor schimbului, descoperită de David Ricardo prin a sa Lege a Avantajului Comparativ, ilustrează că, pe piaţa liberă a schimburilor voluntare, cel „puternic” nu-l devorează sau zdrobeşte pe cel „slab”, contrar viziunii comune asupra naturii economiei de piaţă. Din contră, tocmai pe piaţa liberă cei „slabi” se bucură de avantajele productivităţii deoarece este benefic pentru cei „puternici” să se angajeze în schimburi cu ei.

Procesul schimbului îi permite omului ascensiunea de la izolarea primitivă la civilizaţie: îi extinde enorm oportunităţile şi posibilităţile de desfacere a produselor; îi permite să investească în maşini şi alte bunuri de capital de ordin superior („higher-order capital goods”); creează o înlănţuire de schimburi – piaţa liberă – care îi permite să calculeze economic beneficiile şi costurile unor metode şi agregate de producţie extrem de complexe.

Dar economiştii uită prea adesea, contemplând importanţa critică şi virtuţile pieţei libere, ce anume se schimbă. Pentru că nu se schimbă pur şi simplu mere contra unt, sau aur contra cai. Ceea ce se schimbă efectiv nu sunt mărfurile însele, ci drepturile de proprietate asupra lor. Când Smith dă în schimb o plasă cu mere pentru o livră de unt a lui Jones, el transferă de fapt dreptul său de proprietate asupra merelor în schimbul drepturilor de proprietate asupra untului, şi vice-versa. Acum că Smith şi nu Jones este cel care deţine controlul absolut asupra untului, tot el este cel care îl poate consuma sau nu, după dorinţă; Jones nu mai are nimic de zis în această privinţă, fiind în schimb proprietarul absolut al merelor.

Reîntorcându-ne la Crusoe şi Vineri, să presupunem că alţi indivizi, C, D, E... li se alătură pe insulă. Fiecare se specializează în diferite produse; treptat un anumit produs capătă – datorită unor calităţi precum valoarea ridicată, cererea stabilă, divizibilitatea - rolul de mijloc de efectuare a schimburilor. Şi aceasta pentru că se descoperă că utilizarea unui astfel de mijloc extinde considerabil sfera schimburilor şi nevoile care pot fi satisfăcute prin intermediul pieţei. Astfel, un scriitor sau un profesor de economie ar avea mari bătăi de cap în a-şi schimba serviciile pe bucăţi de pâine, componente ale unui radio, o piesă dintr-un costum, etc. Un mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat este indispensabil pentru orice reţea vastă de schimburi şi, prin urmare, pentru orice economie civilizată.

Un astfel de mediu de efectuare a schimburilor general acceptat este definit ca monedă. S-a descoperit în general că, pe piaţa liberă, mărfurile care se pretează cel mai bine la a fi utilizate ca monedă au fost metalele preţioase, aurul şi argintul. Succesiunea (sequence) schimburilor apare acum astfel: A, deţinând în proprietate corpul său şi munca sa, găseşte resurse naturale, le transformă (prin activitatea de pescuit) şi produce peşte al cărui proprietar devine; B îşi utilizează în mod similar munca pentru a produce grâu, al cărui proprietar, de asemenea, devine; C descoperă pământ care conţine aur, îl tranformă şi produce aurul care devine al său. Ulterior C dă în schimb aurul pentru alte servicii, să zicem peşte de la A. A utilizează aurul dându-l în schimbul grâului lui B, etc. Pe scurt, aurul „intră în circulaţie”, i. e., proprietatea asupra lui este transferată de la persoană la persoană pe măsură ce este utilizat ca mijloc general de efectuare a schimburilor. De fiecare dată participanţii la schimb transferă drepturi de proprietate şi, în fiecare caz, drepturile de proprietate se dobândesc în două, şi numai două, modalităţi: (a) prin identificarea şi transformarea de resurse naturale („producţie”) şi (b) prin schimbul produselor unuia contra produselor celuilalt – inclusiv a mijlocului de afectuare a schimburilor, sau a mărfii „monedă”. Şi e limpede că metoda (b) se reduce din punct de vedere logic la (a), deoarece singura modalitate prin care o persoană poate obţine ceva în schimb este aceea de a ceda din propriile produse. Pe scurt, există o singură cale spre proprietatea asupra bunurilor: canalul producţie-schimb. Dacă Smith cedează un produs în schimbul unuia al lui Jones pe care acesta l-a dobândit de asemenea într-un schimb anterior, atunci cineva - fie că e vorba de persoana de la care Jones a cumpărat produsul fie de altcineva mai îndepărtat în lanţul schimburilor - trebuie cu necesitate să fi fost găsitorul şi transformatorul originar al resursei.

Prin urmare, un om poate dobândi „avuţie” – un stoc de bunuri de capital sau consum utile – fie „producând-o” el însuşi, fie vânzându-i producătorului acesteia alte bunuri în schimb. Procesul de schimb este reductibil din punct de vedere logic la producţia originară. Aceasta constă în „îmbinarea muncii cu pământul” – în identificarea şi transformarea resurselor naturale sau, ca în cazul profesorilor sau scriitorilor, prin producţia şi vânzarea directă a serviciilor propriei munci. Altfel spus: din moment ce întreaga producţie de bunuri de capital se reduce în cele din urmă la factorii originari muncă şi pământ, întreaga producţie se reduce fie la serviciile muncii fie la identificarea de resurse noi şi neutilizate şi angrenarea acestora în procesul de producţie prin intermediul energiei muncii.[2]

Un individ mai poate obţine avuţii în mod voluntar şi altfel: prin cadouri. Astfel Crusoe, dând peste Vineri într-un alt colţ al insulei, iar putea oferi în dar câte ceva – alimente sau alte lucruri necesare traiului. Într-o astfel de situaţie, cel care dăruieşte nu primeşte un alt bun sau serviciu alienabil de la partea cealaltă, ci satisfacţia psihică de a fi făcut ceva pentru beneficiar. În cazul cadourilor procesul de achiziţie se reduce de asemenea la producţie şi schimb – şi în cele din urmă din nou la producţie, deoarece un cadou trebuie precedat de producţie, dacă nu direct ca în acest caz, atunci undeva anterior pe fir.

Am analizat până aici procesul de schimb al unei multitudini de bunuri de consum. Trebuie să completăm acum tabloul lumii reale analizând schimburile ce au loc de-a lungul structurii producţiei. Şi asta pentru că într-o economie avansată schimburile nu sunt numai „orizontale” (de bunuri de consum), ci şi „verticale”: se succed dinspre transformarea originară a resurselor naturale, trecând prin diferitele tipuri de bunuri de capital, până la stadiul final al consumului.

Să ne îndreptăm atenţia asupra unui şir vertical de schimburi aşa cum apare el într-o economie bazată pe schimb. Smith transformă resursele naturale construindu-şi o secure; în loc s-o folosească la confecţionarea altui produs, ca specialist angrenat într-o vastă economie de schimb, el o vinde pentru aur (bani). Smith, producător al securii, îi transferă dreptul său de proprietate lui Jones, în schimbul unei anumite cantităţi din aurul acestuia – cantitatea exactă de aur fiind convenită voluntar de către cele două părţi. Jones ia acum securea şi taie lemne, pe care le vinde apoi lui Johnson contra aur; Johnson le vinde mai departe lui Robbins, un constructor, contra aur, iar Robbins la rândul său construieşte o casă în schimbul aurului clientului său, Benton. (Ar trebui să fie de la sine înţeles că această reţea verticală de schimburi nu s-ar putea realiza în absenţa unui mijloc monetar de efectuare a schimburilor.)

Pentru a ne completa imaginea asupra economiei de piaţă, să presupunem că Jones a tăiat lemnele, dar că trebuie să le expedieze în josul râului pentru a i le transfera lui Johnson; Jones, aşadar, vinde lemnul unui alt intermediar, Polk, care îi angajează pe X,Y şi Z să transporte buştenii până la Johnson. Ce s-a întâmpla aici? Şi de ce utilizarea muncii lui X, Y şi Z în transformarea şi transportul buştenilor către o locaţie mai convenabilă, nu le dă acestora dreptul de proprietate asupra lor?

S-au întâmplat următoarele: Polk a transferat aur lui X, Y şi Z în schimbul serviciilor muncii acestora de a transporta buştenii. El nu i-a vândut acestor oameni pentru bani; în schimb, le-a „vândut” bani contra serviciilor muncii lor în manipularea buştenilor. Altfel spus, Polk a cumpărat probabil buştenii de la Jones pentru 40 de uncii de aur, după care i-a plătit pe X, Y, şi Z cu câte 20 de uncii pentru transport şi apoi i-a vândut buştenii lui Johnson pentru 110 uncii de aur. Deci câştigul net al lui Polk de pe urma întregii tranzacţii a fost de 10 uncii de aur. X, Y şi Z, dacă ar fi dorit, ar fi putut cumpăra ei înşişi buştenii de la Jones pentru 40 de uncii, apoi a-i transporta şi vinde lui Johnson cu 110, rămânând în buzunar cu 10 uncii. De ce nu au făcut-o? Deoarece (a) nu au avut capital; altfel spus, nu au economisit banii necesari prin reducerea anterioară a consumului suficient de mult sub nivelul venitului pentru a acumula cele 40 de uncii; şi/sau (b) doreau remunerare monetară în timp ce munceau, nefiind dispuşi să aştepte numărul de luni necesar pentru expedierea şi vânzarea buştenilor; şi/sau (c) nu erau dispuşi să-şi asume povara riscului ca buştenii într-adevăr să nu se vândă cu 110 uncii. Astfel, funcţia indispensabilă şi extrem de importantă a lui Polk, capitalistul din exemplul nostru de economie de piaţă, este aceea de a-i degreva pe muncitori de necesitatea de a-şi restricţiona consumul şi a acumula ei înşişi capital, precum şi de a aştepta să fie remuneraţi până în momentul în care produsul (în cazul fericit) se va fi vândut cu profit mai departe de-a lungul structurii producţiei. Prin urmare, capitalistul, departe de a-i priva pe muncitori de drepturile de proprietate legitime asupra produsului final, face cu putinţă plata acestora considerabil în avans faţă de vânzarea bunurilor. Mai mult, capitalistul, în capacitatea sa anticipativă sau antreprenorială, îi degrevează pe muncitori de riscul ca marfa să nu se vândă cu profit, sau chiar să se vândă în pierdere.

Capitalistul aşadar, este un individ care a muncit, a economisit din roadele muncii sale (i.e. şi-a restricţionat consumul) şi, printr-o serie de contracte voluntare a (a) cumpărat drepturi de proprietate asupra unor bunuri de capital şi (b) a plătit muncitorii pentru serviciile muncii lor în transformarea acestor bunuri de capital în bunuri mai apropiate de stadiul final al consumului. Să observăm încă o dată că nimeni nu îi împiedică pe muncitori să economisească ei înşişi şi să cumpere bunuri de capital de la proprietarii acestora şi apoi să-şi exercite munca asupra propriilor bunuri de capital, în cele din urmă vânzând produsele şi încasând profiturile. În fapt, capitaliştii le produc un mare serviciu acestor muncitori, făcând cu putinţă întreaga şi complexa reţea verticală de schimburi dintr-o economie modernă. Şi asta pentru că economisesc banii necesari pentru cumpărarea bunurilor de capital şi plata muncitorilor pentru „prelucrarea” lor ulterioară, în avans faţă de momentul vânzării[3].

În fiecare stadiu al producţiei deci, un om produce exercitându-şi munca asupra bunurilor tangibile. Dacă acestea erau anterior neutilizate şi nedeţinute în proprietate, atunci munca sa le angrenează automat în sfera sa de control, în „proprietatea” sa. Dacă bunurile erau deja proprietatea altcuiva, atunci există posibilitatea fie ca proprietarul să îi vândă aceste bunuri (de capital) pentru bani muncitorului nostru, după care ultimul îşi poate exercita munca asupra lor; fie ca proprietarul anterior să cumpere în schimbul unei sume de bani serviciile muncii acestuia pentru a prelucra bunul mai departe şi a-l vinde ulterior următorului cumpărător. Acest proces se reduce, de asemenea, la producţia originară bazată pe resurse neutilizate şi muncă, deoarece capitalistul – proprietarul anterior din exemplul nostru – şi-a dobândit în ultimă analiză proprietatea prin: producţie originară; schimb voluntar; şi economii băneşti. Astfel, întreaga proprietate de pe piaţa liberă se reduce în cele din urmă la: (a) proprietatea fiecărui individ asupra persoanei şi muncii sale; la (b) proprietatea fiecăruia asupra resurselor naturale neutilizate pe care le descoperă şi pe care le transformă prin munca sa; şi la (c) schimbul produselor dobândite pe cele două căi, (a) şi (b), contra output-ului produs în mod similar de ceilalţi participanţi la piaţă.

Aceeaşi regulă este valabilă şi în cazul tuturor deţinerilor de monedă marfă de pe piaţă. După cum am văzut, banii sunt fie (1) produşi prin muncă o dată cu transformarea resurselor primare (e.g., exploatarea aurului); fie (b) obţinuţi prin vânzarea propriilor produse – sau vânzarea bunurilor cumpărate anterior cu produsul propriei munci – în schimbul aurului deţinut de altcineva. Din nou, aşa cum varianta (c) din paragraful anterior se reduce din punct de vedere logic la (a) şi (b), producţia precedând schimbul – tot aşa şi aici (2) se reduce în cele din urmă din punct de vedere logic la (1).

În societatea liberă pe care o descriem aşadar, întreaga proprietate este în cele din urmă reductibilă la proprietatea naturală a fiecărui individ asupra lui însuşi şi la resursele naturale pe care le transformă angrenându-le în producţie. Piaţa liberă este o societate a schimburilor voluntare şi, prin urmare, reciproc avantajoase, de titluri de proprietate între producători specializaţi. S-a adus deseori obiecţia că această economie de piaţă are la bază doctrina pernicioasă conform căreia „munca este tratată ca o marfă”. Însă realitatea este că serviciile muncii sunt într-adevăr o marfă, deoarece, ca în cazul proprietăţii tangibile, ele pot fi înstrăinate, deci cedate în schimbul altor bunuri şi servicii. Serviciile muncii unei persoane sunt alienabile, dar voinţa sa nu. Şi, mai mult, este o situaţie cât se poate de fericită pentru umanitate că lucrurile stau aşa; pentru că această alienabilitate înseamnă că (1) un profesor sau medic sau oricine altcineva poate şă-şi vândă serviciile pentru bani; şi că (2) muncitorii pot să-şi vândă serviciile productive capitaliştilor, pentru bani. Dacă aceste lucruri n-ar fi posibile, structura de capital necesară civilizaţiei n-ar putea fi dezvoltată şi serviciile vitale ale muncii nimănui n-ar putea fi cumpărate de semeni.

Distincţia între serviciile alienabile ale muncii unui individ şi voinţa sa inalienabilă poate fi mai în profunzime lămurită: un om poate înstrăina serviciile muncii sale, dar nu poate vinde valoarea viitoare capitalizată a acestor servicii. Altfel spus, nu poate, prin firea lucrurilor, să se vândă în sclavie şi să treacă la punerea în aplicare a acestei vânzări – deoarece aceasta ar însemna că voinţa viitoare şi controlul asupra propriei persoane, ar fi cedate în avans. Pe scurt, un om îşi poate exercita prin natura lucrurilor munca în mod curent în beneficiul altcuiva, dar nu se poate transforma, chiar dacă şi-ar dori, în bunul de capital permanent al altui individ. Căci nu se poate debarasa de propria sa voinţă, care s-ar putea schimba pe viitor şi ar putea repudia aranjamentul curent. Conceptul de „sclavie voluntară” este într-adevăr unul contradictoriu, deoarece atâta timp cât un slujitor rămâne totalmente supus voinţei stăpânului în mod voluntar, nu este încă sclav din moment ce supunerea este voluntară; pe când dacă ulterior s-ar răzgândi, iar stăpânul l-ar menţine în sclavie prin forţă, atunci sclavia n-ar mai fi volunară. Dar mai multe despre coerciţie mai încolo.

Societatea pe care am descris-o în această secţiune – societatea schimburilor libere şi voluntare – poate fi denumită „societatea liberă” sau societatea „libertăţii depline”. Cea mai mare parte a acestei lucrări va fi dedicată evidenţierii implicaţiilor unui astfel de sistem. Termenul de „piaţă liberă”, deşi trimite în mod adecvat la reţeaua de critică importanţă a schimburilor libere şi voluntare, este insuficient o dată ce se trece dincolo de perspectiva economică îngustă sau praxeologică. Deoarece este vital să se realizeze că piaţa liberă înseamnă schimburi de titluri de proprietate şi că, în consecinţă, ea este necesarmente ancorată într-o societate liberă mai extinsă – bazată pe anumite tipare ale drepturilor şi titlurilor de proprietate. Am descris societatea liberă ca pe una în care titlurile de proprietate sunt fundamentate pe realităţile primordiale naturale ale omului: proprietatea ego-ului fiecărui individ asupra propriei persoane şi propriei munci, precum şi asupra resurselor naturale pe care le descoperă şi transformă. Alienabilitatea firească a proprietăţii tangibile ca şi a serviciilor muncii face cu putinţă reţeaua schimburilor libere de titluri de proprietate.

Regimul libertăţii depline – societatea libertariană – poate fi descris ca o societate în care titlurile de proprietate nu sunt „distribuite”, în care, pe scurt, proprietatea asupra persoanei sau bunurilor tangibile nu este molestată, violată sau în vreun alt fel agresată de nimeni. Dar aceasta înseamnă că libertatea absolută, în sensul social, poate fi dobândită nu doar de un Crusoe izolat ci şi de către fiecare membru al oricărei societăţi, indiferent cât de complexă sau avansată ar fi aceasta. Deoarece orice om se bucură de libertate absolută – libertate deplină – dacă, la fel ca în cazul lui Crusoe, proprietatea sa (asupra persoanei şi tangibilelor) „natural” deţinută este ferită de invaziune sau molestare din partea altor indivizi. Şi bineînţeles, ca parte a unei societăţi a schimburilor voluntare, fiecare se poate bucura de libertate absolută nu în izolare robinsoniană, ci în mijlocul civilizaţiei, armoniei, relaţiilor sociale şi productivităţii incomparabil mai mare a schimburilor de drepturi de proprietate cu semenii săi. Libertatea absolută, prin urmare, nu trebuie să fie sacrificată ca preţ de plătit pentru instaurarea civilizaţiei; oamenii se nasc liberi şi nu trebuie niciodată să ajungă în lanţuri. Omul poate dobândi libertatea şi abundenţa, libertatea şi civilizaţia.

Acest adevăr poate fi pus în umbră dacă se persistă în confuzia între „libertate” şi putere. Am văzut absurditatea afirmaţiei conform căreia omul nu are libertate de voinţă deoarece nu are puterea de a încălca legile naturii sale – deoarece nu poate traversa oceane dintr-un salt. Este la fel de absurd a spune că omul nu este „realmente” liber în societatea liberă deoarece, în această societate, nimeni nu este „liber” să comită agresiune împotriva altui individ sau să-i încalce proprietatea. La acest punct, din nou, critica nu vizează realmente libertatea ci puterea; într-o societate liberă, nimănui nu i s-ar permite (sau nimeni nu şi-ar permite) să invadeze proprietatea altcuiva. Aceasta ar însemna că puterea lui de acţiune ar fi limitată; aşa cum puterea omului este întotdeauna limitată de natura sa; nu ar fi vorba de nici o îngrădire a libertăţii sale. Pentru că dacă definim libertatea, încă o dată, ca absenţa agresiunii asupra persoanei şi proprietăţii oricărui individ de către alt individ, confuzia fatală între libertate şi putere este în sfârşit înlăturată[4]. Vedem în mod limpede deci, că o presupusă „libertate de a fura sau vătăma” – pe scurt, de a agresa – n-ar mai fi nicidecum libertate, deoarece ar permite ca cineva - victima unui atac – să fie privat de dreptul său asupra persoanei şi proprietăţii – pe scurt să i se încalce libertatea[5]. Puterea fiecărui om, prin urmare, este întotdeauna în mod necesar limitată de realităţile condiţiei umane, de natura omului şi lumea lui; dar este unul din aspectele remarcabile ale condiţiei lui că fiecare persoană poate fi pe deplin liberă, chiar într-o lume a interacţiunii complexe şi a schimbului. Mai mult, este de asemenea adevărat că puterea oricărui om de a acţiona şi consuma este incomparabil mai mare într-o astfel de lume a interacţiunii complexe decât ar fi într-o societate primitivă sau una de tip Crusoe.

O precizare vitală: dacă încercăm să punem bazele unei etici umane (în cazul nostru acel subset al eticii care tratează violenţa), atunci pentru a fi o etică validă, această teorie trebuie să fie valabilă pentru toţi indivizii umani, indiferent de plasarea lor în timp sau spaţiu[6]. Acesta este unul dintre atributele notabile ale dreptului natural – aplicabilitatea la nivelul tuturor oamenilor, indiferent de spaţiu şi timp. Astfel, legea etică naturală îşi găseşte locul alături de legile naturale fizice sau „ştiinţifice”. Dar societatea libertăţii este singura societate care poate aplica aceleaşi reguli fundamentale fiecărui individ, indiferent de spaţiu şi timp. Aceasta este una dintre modalităţile prin care raţiunea poate selecta între o teorie a dreptului natural şi teoriile rivale – la fel cum raţiunea poate alege între mai multe teorii economice, sau de alt tip, concurente. Astfel, dacă cineva pretinde că familiile Hohenzollern sau Bourbon au „dreptul natural” de a stăpâni peste toţi ceilalţi, acest tip de doctrină este simplu respinsă prin indicarea faptului că nu avem de a face în acest caz cu o etică uniformă pentru fiecare persoană: poziţia cuiva în ordinea etică fiind dependentă accidentul de a fi, sau a nu fi, un Hohenzollern. În mod similar, dacă cineva afirmă că fiecare om are un „drept natural” la trei mese decente pe zi, este mai mult decât evident că aceasta este o teorie eronată a legii naturale sau a dreptului natural; şi asta pentru că există nenumărate momente şi locuri în care este fizic imposibilă asigurarea a trei mese decente pentru toţi, sau chiar pentru majoritatea populaţiei. Prin urmare acesta nu poate fi avansat ca fiind vreun fel de „drept natural”. Pe de altă parte, să considerăm statutul universal al eticii libertăţii şi al dreptului natural la persoană şi proprietate care rezultă de pe urma unui astfel de sistem etic. Fiecare persoană, în orice moment şi în orice loc, poate sta sub regulile fundamentale: proprietatea asupra propriei persoane, proprietatea asupra resurselor, anterior neutilizate, angrenate în sfera proprie de control şi transformate; şi proprietatea asupra tuturor derivatelor acestei proprietăţi fundamentale – fie pe calea schimburilor, fie pe cea a cadourilor voluntare. Aceste reguli – pe care le-am putea denumi „regulile proprietăţii naturale” – pot fi aplicate clar, iar proprietatea de acest tip poate fi apărată, indiferent de timp sau loc şi indiferent de realizările economice ale societăţii. Este cu neputinţă ca orice alt sistem social să fie calificat drept lege naturală universală; căci dacă există stăpânire coercitivă de către o persoană sau grup asupra altora (şi toate stăpânirile împărtăşesc această hegemonie), atunci este cu neputinţă ca aceleaşi reguli să li se aplice tuturor; numai o lume fără stăpâni, pur libertariană poate îndeplini criteriile dreptului natural şi ale legii naturale, sau, mai important, condiţiile unei etici universale pentru întreaga umanitate.



[1] Asupra analizei economice a tuturor acestor probleme, vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J.: Van Nostrand, 1962), cap. 2.

[2] Că bunurile de capital se reduc la muncă şi pământ ca factori originari constituie un rezultat fundamental al Şcolii Austriece de Economie. Vezi, în special, Eugen von Böhm-Bawerk, The Positive Theory of Capital, vol. 2 al Capital and Interest (South Holland, Ill.: Libertarian Press, 1959).

[3] În termeni economici tehnici , muncitorii – alegând să încaseze banii în avans – câştigă „produsul valoric marginal actualizat” al muncii lor – actualizarea vizând valoarea pe care muncitorii o dobândesc încasând banii acum şi nu mai târziu. Capitaliştii, avansând bani acum şi degrevându-i pe muncitori de povara aşteptării, câştigă discount-ul aferent „preferinţei de timp”; cei vizionari câştigă de asemenea şi rasplata pentru faptul de a fi fost anticipatori mai buni ai viitorului în condiţii de incertitudine, sub forma „profiturilor pure”. Antreprenorii mai nepricepuţi în a anticipa suferă pierderi pentru gestionarea precară a deciziilor în condiţii de incertitudine. Vezi Rothbard, Man, Economy, and State, urm.

[4] Vom vedea mai târziu că această definiţie a libertăţii trebuie clarificată în sensul evidenţierii „absenţei agresiunii asupra proprietăţii legitime a unui individ”, legitimitatea presupunând, încă o dată, dreptul de proprietate asupra persoanei, asupra proprietăţii produse şi asupra roadelor schimburilor voluntare pe care acestea le fac cu putinţă.

[5] Pentru o critică a argumentului „libertăţii de a fura sau vătăma” împotriva poziţiei libertariene, vezi Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a doua (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977), p. 242.

[6] Asupra necesităţii ca legile etice să fie universal constrângătoare, vezi R. M. Hare, The Language of Morals (Oxford: Clarendon Press, 1952), p. 162; Marcus Singer, Generalization in Ethics (New York: Knopf, 1961), pp. 13-33.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România