Capitolul XXVI. Imposibilitatea calculului economic în regim socialist

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a cincea: Cooperarea socială în absenţa pieţei
cuprins

1. Problema

Directorul vrea să construiască o casă. Desigur, există multe metode la care se poate recurge. Fiecare din ele oferă, din punctul lui de vedere, anumite avantaje şi dezavantaje cu privire la utilizarea viitoarei clădiri şi implică diferite durate de folosinţă a clădirii; fiecare din ele presupune alte cheltuieli de materiale de construcţii şi de mână de lucru şi alte perioade de producţie. Ce metodă trebuie să aleagă directorul? El nu poate reduce la un numitor comun elementele ce urmează a fi cheltuite din diferite materiale şi diferite tipuri de muncă. De aceea el nu le poate compara. El nu poate atribui o anumită expresie numerică timpului de aşteptare (perioadei de producţie) sau duratei de folosinţă. Pe scurt, el nu poate recurge la nici un fel de operaţii aritmetice, pentru a compara costurile ce urmează a fi suportate şi câştigurile ce urmează a fi realizate. Planurile arhitecţilor săi enumeră o imensă multiplicitate de elemente diferite în natură; ele se referă la calităţile fizice şi chimice ale diferitelor materiale şi la productivitatea fizică a diferitelor maşini, unelte şi proceduri. Dar toate specificările lor rămân nerelaţionate unele cu altele. Nu există nici un mijloc de a stabili vreo legătură între ele.

Imaginaţi-vă situaţia directorului când se confruntă cu un proiect. Ceea ce are el nevoie să ştie este dacă executarea proiectului îi va spori sau nu bunăstarea, adică, dacă va adăuga ceva la avuţia disponibilă, fără a împiedica satisfacerea vreunor dorinţe pe care el le consideră mai importante. Dar nici unul dintre rapoartele pe care le primeşte nu îi furnizează vreun indiciu cu privire la soluţia acestei probleme.

De dragul argumentaţiei putem lăsa deoparte, pentru început, dilemele legate de alegerea bunurilor de consum ce urmează a fi produse. Putem presupune că această problemă a fost rezolvată. Dar există jenanta multitudine de factori de producţie şi infinita varietate a procedurilor la care se poate recurge pentru fabricarea diferitelor bunuri de consum. Trebuie stabilite cea mai avantajoasă locaţie a fiecărei industrii şi dimensiunea optimă a fiecărei unităţi productive şi a fiecărei unităţi de echipament. [p. 699] Trebuie să se determine ce tip de energie mecanică urmează a fi întrebuinţată în cadrul fiecăreia dintre acestea şi care dintre diversele formule de producere a acestei energii trebuie aplicată. Toate aceste probleme se ivesc zilnic, în mii şi mii de situaţii. Fiecare caz în parte se caracterizează prin condiţii specifice şi necesită o soluţie particulară, adecvată acestor date speciale. Numărul de elemente de care trebuie să ţină seama decizia directorului este mult mai mare decât ce ar putea să specifice o simplă descriere tehnologică a factorilor de producţie disponibili, în termeni fizici şi chimici. Trebuie luate în consideraţie atât locaţia fiecăruia dintre ele, cât şi capacitatea de a furniza servicii a investiţiilor de capital făcute în trecut în vederea utilizării lor. Directorul nu are de-a face doar cu cărbune ca atare, ci cu mii şi mii de puţuri deja aflate în funcţiune în diverse locuri, şi cu posibilităţile de escavare de puţuri noi, cu diversele metode de minerit în fiecare din acestea, cu diversele calităţi de cărbune din diverse depozite, cu diversele metode de utilizare a cărbunelui pentru producerea de căldură, de energie şi a unui mare număr de produse derivate. Se poate spune că actuala stare a cunoaşterii tehnologice face cu putinţă să se producă aproape orice din aproape orice. Strămoşii noştri, de pildă, nu cunoşteau decât un număr limitat de întrebuinţări ale lemnului. Tehnologia modernă a adăugat o mulţime de întrebuinţări noi. Lemnul se poate utiliza pentru a produce hârtie, diverse fibre textile, produse alimentare, medicamente şi numeroase alte produse sintetice.

Astăzi se întrebuinţează două metode pentru a alimenta un oraş cu apă curată. Fie se aduce apa de la mari distanţe prin apeducte, o metodă străveche practicată din antichitate, fie se purifică apa disponibilă în vecinătatea orşului, prin metode chimice. De ce să nu producem apă în fabrici, prin metode sintetice? Tehnologia contemporană ar putea soluţiona cu uşurinţă problemele implicate. Omul de rând, datorită inerţiei sale mentale, este înclinat să ridiculizeze asemenea proiecte, socotindu-le curată nebunie. Cu toate acestea, singurul motiv pentru care astăzi – dar poate nu şi mâine – nu se pune problema producerii apei de băut pe cale sintetică este că efectuarea calculului economic în termeni monetari arată că acest procedeu este mai costisitor decât altele. Dacă eliminăm calculul economic nu mai avem nici un mijloc de a face o alegere raţională între diversele alternative.

Socialiştii, este adevărat, obiectează că nici calculul economic nu este infailibil. Capitaliştii, spun ei, fac uneori greşeli în calculele lor. Lucrul acesta se întâmplă şi se va întâmpla, desigur, totdeauna. Într-adevăr, orice acţiune umană este îndreptată spre viitor, iar viitorul este întotdeauna incert. Chiar şi cele mai atent elaborate planuri eşuează, dacă [p. 700] anticipările privind viitorul se prăbuşesc la pământ. Dar aceasta este o altă problemă. Astăzi noi calculăm din punctul de vedere al cunoaşterii noastre actuale şi al anticipărilor noastre actuale, privitoare la condiţiile din viitor. Problema care ne preocupă nu este dacă directorul va fi sau nu în măsură să anticipeze condiţiile viitoare. Ceea ce afirmăm este că directorul nu poate calcula din punctul de vedere al propriilor sale judecăţi actuale de valoare şi al propriilor sale anticipări actuale ale condiţiilor viitoare, indiferent care ar fi acestea. Dacă el investeşte astăzi în industria de conserve, este posibil ca o schimbare a gusturilor consumatorilor sau a opiniilor igienice privitoare la recomandabilitatea hranei conservate să determine, într-o zi, transformarea investiţiei sale într-o malinvestiţie. Dar cum poate el afla astăzi cum să construiască şi să echipeze, în modul cel mai economic, o fabrică de conserve?

Anumite linii feroviare construite la începutul secolului nu ar fi fost construite dacă oamenii ar fi anticipat de atunci avansurile rapide ale deplasării motorizate şi ale aviaţiei. Dar cei ce au construit căile ferate, la vremea respectivă, au ştiut pe care dintre diversele alternative posibile în vederea realizării planurilor lor trebuia să o aleagă, din punctul de vedere al evaluărilor şi anticipărilor lor şi al preţurilor de piaţă din vremea lor, în care se reflectau evaluările consumatorilor. Exact acesta este elementul care îi va lipsi directorului. El va fi ca un marinar ajuns în largul mării nefamiliarizat cu metodele navigaţiei, sau ca un învăţat medieval căruia i s-ar încredinţa manevrarea tehnică a unei locomotive de cale ferată.

Am presupus că directorul este deja hotărât pentru construcţia unei anumite fabrici sau a unei anumite clădiri. Dar pentru a lua o asemenea hotărâre, el are deja nevoie de calculul economic. Dacă se pune problema construirii unei staţii de energie hidroelectrică, trebuie să ştim dacă acesta este sau nu modul cel mai economic de a produce energia necesară. Cum poate directorul şti aceasta, dacă el nu poate calcula costurile şi valoarea monetară a produsului?

Putem face presupunerea că, în perioada iniţială, un regim socialist s-ar putea, în oarecare măsură, bizui pe experienţa perioadei precedente, capitaliste. Dar ce este de făcut mai târziu, când condiţiile se schimbă din ce în ce mai mult? Ce folos ar mai putea aduce preţurile din 1900 directorului din 1949? Şi ce folos ar putea avea directorul din 1980, din cunoaşterea preţurilor din 1949?

Paradoxul „planificării” este că nu poate planifica, datorită absenţei calculului economic. Ceea ce se numeşte economie planificată nu este nici un fel de economie. Este doar un sistem de bâjbâire prin întuneric. Nu se pune problema unei alegeri raţionale a mijloacelor, în vederea celei mai adecvate cu putinţă [p. 701] atingeri a obiectivelor ultime urmărite. Ceea ce se numeşte planificare conştientă este tocmai eliminarea acţiunii conştiente, îndreptate spre un scop.

2. Erori din trecut de concepere a problemei

Vreme de mai bine de o sută de ani, înlocuirea întreprinderii private cu planificarea socialistă a reprezentat cea mai importantă problemă politică. S-au publicat mii şi mii de cărţi, pentru şi împotriva planurilor comuniste. Nici un alt subiect nu s-a discutat mai aprins în cercurile private, în presă, în adunările publice, cu prilejul întâlnirilor societăţilor academice, în campaniile electorale şi în parlamente. Pentru cauza socialismului s-au purtat războaie şi s-au vărsat râuri de sânge. Dar în toţi aceşti ani întrebarea esenţială nu a fost formulată.

Este adevărat că o serie de economişti eminenţi – Hermann Heinrich Gossen, Albert Schäffle, Vilfredo Pareto, Nikolaas G. Pierson, Enrico Barone – au atins tangenţial problema. Însă, cu excepţia lui Pierson, ei nu au ajuns la miezul problemei şi nici unul nu a sesizat importanţa ei primordială. De asemenea, ei nu au făcut demersul de a o încadra într-un sistem al teoriei acţiunii umane. Datorită acestor neajunsuri, lumea nu a putut acorda atenţia cuvenită observaţiilor lor. Ele au fost trecute cu vederea şi au căzut, curând, în uitare.

Ar fi o mare eroare să învinuim Şcoala Istorică şi Instituţionalismul pentru această neglijare a problemei celei mai vitale a omenirii. Aceste două curente de gândire defaimă în mod fanatic teoria economică, „ştiinţa deprimantă”, în interesul propagandei lor intervenţioniste şi socialiste. Cu toate acestea, ele nu au reuşit să suprime în întregime studiul teoriei economice. Întrebarea tulburătoare nu este de ce n-au reuşit detractorii ştiinţei economice să sesizeze problema, ci de ce s-au făcut vinovaţi şi economiştii de aceeaşi eroare.

Responsabilitatea trebuie atribuită celor două erori fundamentale făcute de economiştii matematicieni.

Economiştii matematicieni se interesează, aproape exclusiv, de studiul a ceea ce numesc ei echilibru economic, sau starea statică. După cum am arătat[1], recursul la construcţia imaginară a unei economii uniform repetitive reprezintă un instrument mental indispensabil pentru gândirea economică. Dar este o mare eroare să considerăm acest instrument auxiliar ca fiind mai mult decât o simplă construcţie imaginară – şi să trecem cu vederea faptul că ea nu are nici un corespondent în realitate, ci [p. 702] nu poate fi nici măcar gândită necontradictoriu până la capăt, până la consecinţele ei logice ultime. Adeptul economiei matematice, orbit de ideea preconcepută că teoria economică trebuie construită după modelul mecanicii newtoniene şi se pretează la o abordare prin metode matematice, deformează în întregime obiectul de studiu al investigaţiilor sale. El nu se mai ocupă de acţiunea umană, ci de un mecanism neînsufleţit, mişcat în mod misterios de forţe ce nu pot fi analizate mai departe. În construcţia imaginară a economiei în regim de rotaţie uniformă nu există, bineînţeles, loc pentru funcţia antreprenorială. Prin urmare, adeptul economiei matematice îl elimină pe antreprenor din câmpul gândirii sale. El nu are trebuinţă de acest mişcător şi perturbator, ale cărui intervenţii necontenite împiedică sistemul imaginar să atingă starea de echilibru perfect şi condiţiile statice. El îl urăşte pe antreprenor, socotindu-l un element disturbator. În concepţia adeptului economiei matematice, preţurile factorilor de producţie sunt determinate de intersecţia a două curbe, nu de acţiunea umană.

Mai mult, atunci când desenează mult iubitele sale curbe, a costului şi a preţului, adeptului economiei matematice îi scapă faptul că reducerea costurilor şi a preţurilor la mărimi omogene implică utilizarea unui mijloc comun de efectuare a schimburilor. El creează în felul acesta iluzia că s-ar putea recurge la calculul costurilor şi al preţurilor, chiar şi în absenţa unui numitor comun al raporturilor de schimb dintre factorii de producţie.

Consecinţa este că, din scrierile adepţilor economiei matematice, construcţia imaginară a unei societăţi socialiste reiese a fi un sistem realizabil de cooperare în cadrul diviziunii muncii, o alternativă pe deplin viabilă la sistemul economic bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Directorul societăţiii socialiste va fi în măsură să aloce diverşii factori de producţie în mod raţional, adică pe baza calculului. Oamenii se pot bucura deopotrivă de cooperarea socialistă în cadrul diviziunii muncii şi de întrebuinţarea raţională a factorilor de producţie. Ei au libertatea de a adopta socialismul, fără a abandona economisirea în alegerea mijloacelor. Socialismul nu atrage după sine abandonul raţionalităţii în sfera întrebuinţării factorilor de producţie. El ar fi o specie de acţiune socială raţională.

O aparentă verificare a erorilor acestea a fost văzută în experienţa guvernelor socialiste al Rusiei sovietice şi al Germaniei naziste. Lumea nu observă că acestea n-au fost sisteme socialiste izolate. Ele îşi desfăşurau activitatea într-un mediu în care sistemul preţurilor încă funcţiona. Ele puteau apela la calcul economic pe baza preţurilor stabilite în străinătate. Fără ajutorul acestor preţuri acţiunile lor ar fi fost lipsite de orice scop şi de orice plan. Ele au putut calcula, menţine o contabilitate şi întocmi mult lăudatele lor planuri numai pentru că s-au putut [p. 703] raporta la aceste preţuri din străinătate.

3. Sugestii recente în vederea calculului economic socialist

Manifestele socialiste se ocupă de orice în afară de problema esenţială şi unică a socialismului, în speţă de problema calculului economic. Abia în ultimii ani scriitorii socialişti au fost nevoiţi să acorde atenţie acestui aspect primordial. Ei au început să întrevadă faptul că tehnica marxistă, de denigrare a ştiinţei economice „burgheze” este o metodă insuficientă pentru realizarea utopiei socialiste. Au încercat să pună o teorie a socialismului în locul grosolanei metafizici hegeliene a doctrinei marxiste. S-au apucat să proiecteze scheme de calcul economic socialist. Bineînţeles că au eşuat lamentabil în această privinţă. Nici n-ar mai fi necesar să ne ocupăm de sugestiile lor ridicole, dacă examinarea lor nu ne-ar oferi un bun prilej de a scoate în relief trăsături fundamentale, atât ale societăţii de piaţă, cât şi ale construcţiei imaginare a unei societăţi lipsite de piaţă.

Diversele scheme propuse pot fi clasificate după cum urmează:

1. Calculul în natură urmează a înlocui calculul în termeni monetari. Această metodă este lipsită de orice valoare. Nu putem aduna sau scădea numere de tipuri diferite (cantităţi eterogene)[2].

2. Pornind de la ideile teoriei valorii-muncă, a fost recomandată ca unitate de calcul ora-muncă. Această sugestie nu ţine seama de factorii materiali originari de producţie şi ignoră diferitele calităţi de muncă depusă în diversele ore-muncă, prestate de aceiaşi oameni sau de oameni diferiţi.

3. Unitatea va consta din „cantitatea” de utilitate. Însă omul care acţionează nu măsoară utilitatea. El o situează pe scări gradate [de valoare]. Preţurile de piaţă nu exprimă o echivalenţă, ci o divergenţă în evaluările părţilor care fac schimbul. Este inadmisibil să nesocotim teorema fundamentală a teoriei economice moderne, conform căreia valoarea atribuită unei unităţi dintr-un stoc de n-1 unităţi este mai mare decât cea atribuită unei unităţi dintr-un stoc de n unităţi.

4. Calculul va fi făcut cu putinţă prin instituirea unei cvasi-pieţe artificiale. De această schemă ne vom ocupa în secţiunea a cincea a acestui capitol.

5. Calculul va fi efectuat cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale ale catalacticii matematice. De această schemă ne vom ocupa în secţiunea a şasea a acestui capitol.

6. Calculul va deveni inutil, în urma recurgerii la metoda încercărilor succesive. De această idee ne vom ocupa în secţiunea a patra a acestui capitol.

4. Încercări succesive

Antreprenorii şi capitaliştii nu dispun de asigurări în avans în legătură cu faptul că planurile lor reprezintă sau nu soluţia cea mai adecvată de alocare a factorilor de producţie către diferitele ramuri industriale. Doar experienţa ulterioară le arată, după eveniment, dacă au avut sau nu dreptate făcând întreprinderile şi investiţiile lor. Metoda aplicată de ei este aceea a încercărilor succesive. De ce, se întreabă unii socialişti, n-ar recurge şi directorul socialist la aceeaşi metodă?

Metoda încercărilor succesive este aplicabilă în toate cazurile în care soluţia corectă este identificabilă ca atare pe baza unor criterii obiective, independente de metoda încercărilor succesive însăşi. Dacă un om îşi rătăceşte portofelul, el îl poate căuta în diverse locuri. Dacă îl găseşte, îl recunoaşte ca fiind proprietatea sa; nu există nici un dubiu asupra succesului metodei încercărilor succesive pe care a aplicat-o; el şi-a rezolvat problema. Când Ehrlich căuta un remediu pentru sifilis, el a încercat sute de medicamente, până când a găsit ceea ce căuta: un medicament care omora spirocheţii fără să dăuneze corpului uman. Caracteristica soluţiei corecte, a medicamentului cu numărul 606, era de a combina aceste două calităţi, după cum s-a putut constata din experimente de laborator şi din experienţa clinică.

Lucrurile stau cu totul altfel dacă singura caracteristică a soluţiei corecte este că ea a fost obţinută prin aplicarea metodei considerate adecvate pentru soluţionarea problemei. Rezultatul corect al unei înmulţiri a doi factori este recognoscibil numai deoarece este rezultatul unei aplicări corecte a procesului indicat de aritmetică. Putem încerca să ghicim rezultatul corect prin încercări succesive. Dar aici metoda încercărilor succesive nu este un substitut al procesului aritmetic. Ea ar fi complet inutilă, dacă procesul aritmetic nu ne-ar furniza un criteriu, pentru a deosebi ceea ce este greşit de ceea ce este corect.

Dacă dorim să numim activitatea antreprenorială o aplicaţie a metodei încercărilor succesive, nu trebuie să uităm că soluţia corectă este uşor recognoscibilă ca atare; criteriul este apariţia unui surplus de venituri [p. 705] faţă de costuri. Profitul îi spune antreprenorului că activităţile sale au aprobarea consumatorilor; pierderea îi spune că ele sunt dezaprobate.

Tocmai aceasta este problema calculului economic socialist: că, în absenţa preţurilor de piaţă pentru factorii de producţie, nu este posibil un calcul al profiturilor sau al pierderilor.

Putem presupune că în societatea socialistă există o piaţă a bunurilor de consum şi că pe această piaţă se determină preţuri monetare pentru bunurile de consum. Putem presupune că directorul îi asignează periodic fiecărui membru o cantitate de bani şi vinde bunurile de consum celor care oferă cele mai mari preţuri, sau putem presupune la fel de bine că o anumită parte din diversele bunuri de consum este alocată în natură fiecărui membru şi că membrii au libertatea de a schimba aceste bunuri între ei, pe o piaţă în cadrul căreia tranzacţiile se efectuează printr-un mijloc comun de efectuare a schimburilor, un fel de bani. Dar caracteristica distinctivă a sistemului socialist este că factorii de producţie sunt controlaţi de o agenţie unică, în numele căreia acţionează directorul, că ei nu sunt nici cumpăraţi, nici vânduţi şi că pentru ei nu există preţuri. Prin urmare, nu se poate pune problema de a compara intrările cu ieşirile, prin metode aritmetice.

Nu afirmăm că modul capitalist de efectuare a calculului economic garantează absolut cea mai bună soluţie a problemei alocării factorilor de producţie. Asemenea soluţii absolut perfecte nu sunt la îndemâna muritorilor, indiferent de problemă. Ceea ce poate furniza funcţionarea unei pieţe nesabotate de amestecul constrângerii şi al coerciţiei nu este decât cea mai adecvată soluţie accesibilă minţii umane, date fiind nivelul cunoaşterii tehnologice şi capacităţile intelectuale ale celor mai înzestraţi oameni ai vremii. Îndată ce vreun om descoperă vreo discrepanţă între starea efectivă a producţiei şi o stare mai bună[3] realizabilă, motivaţia profitului îl împinge să depună cele mai semnificative eforturi pentru realizarea planurilor sale. Vânzarea produselor pe care le obţine va arăta dacă anticipările lui au fost corecte sau nu. Piaţa îi triază în fiecare zi din nou pe antreprenori, eliminându-i pe cei care nu fac faţă testului. Ea tinde să încredinţeze gestionarea afacerilor productive acelor oameni care au reuşit în activitatea de satisfacere a celor mai intense dorinţe ale consumatorilor. Aceasta este singura accepţiune importantă în care putem numi economia de piaţă un sistem de încercări succesive.

5. Cvasi-piaţa

Caracteristica distinctivă a socialismului este unicitatea şi indivizibilitatea voinţei care dirijează toate activităţile productive, în cadrul întregului sistem social. [p. 706] Când socialiştii declară că „ordinea” şi „organizarea” vor înlocui „anarhia” producţiei, că acţiunea conştientă va înlocui aşa-zisa lipsă de plan capitalistă, că adevărata cooperare va înlocui competiţia şi că producţia pentru folosinţă o va înlocui pe cea pentru profit, ceea ce au ei în minte este întotdeauna înlocuirea infinitei multitudini de planuri ale consumatorilor individuali şi ale celor care ies în întâmpinarea dorinţelor lor, adică ale antreprenorilor şi ale capitaliştilor, cu puterea monopolistă exclusivă a unei singure agenţii. Esenţa socialismului constă în eliminarea completă a pieţei şi a competiţiei catalactice. Sistemul socialist este un sistem fără piaţă, fără preţuri de piaţă pentru factorii de producţie şi fără competiţie; el înseamnă centralizarea şi unificarea completă, în mâinile unei singure autorităţi, a gestiunii tuturor activităţilor. La activitatea de elaborare a planului unic, care dirijează toate activităţile economice, cetăţenii nu cooperează decât, cel mult, prin alegerea directorului sau a comitetului de directori. În rest, ei nu sunt decât subordonaţi, ţinuţi să asculte necondiţionat ordinele promulgate de către director şi slujitori ai celor de a căror bunăstare se îngrijeşte directorul. Toate superlativele pe care socialiştii le atribuie socialismului şi toate binecuvântările pe care le anticipează de pe urma implementării lui sunt prezentate ca rezultatele necesare ale acestei unificări şi centralizări absolute.

Prin urmare, faptul că liderii intelectuali ai socialismului sunt acum preocupaţi cu proiectarea de scheme ale unui sistem socialist în care piaţa, preţurile de piaţă ale factorilor de producţie şi competiţia catalactică să continue să existe, nu este nimic altceva decât o recunoaştere deplină a corectitudinii analizei economiştilor şi a imposibilităţii de a respinge critica devastatoare a planurilor socialiste, făcută de aceştia. Triumful complet şi rapid al demonstraţiei faptului că în sistem socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic este, într-adevăr, fără precedent în istoria gândirii umane. Socialiştii nu pot decât să-şi recunoască înfrângerea finală zdrobitoare. Ei nu mai susţin că socialismul este incomparabil superior capitalismului deoarece mătură cu totul pieţele, preţurile de piaţă şi competiţia. Dimpotrivă. Ei se străduiesc acum să justifice socialismul căutând să arate că menţinerea acestor instituţii este posibilă chiar şi în regim socialist. Ei elaborează schiţe pentru un socialism în care să existe preţuri şi competiţie[4].

Sugestia acestor neosocialişti este cu adevărat paradoxală. Ei vor să abolească controlul privat asupra mijloacelor de producţie, schimburile de piaţă, preţurile de piaţă şi competiţia. Dar, în acelaşi timp, ei vor să organizeze utopia socialistă în aşa fel încât oamenii [p. 707] să poată acţiona ca şi cum toate aceste lucruri ar continua să existe. Ei vor ca oamenii să se joace de-a piaţa, aşa cum se joacă copiii de-a războiul, de-a trenul sau de-a şcoala. Ei nu înţeleg de ce asemenea jocuri de copii diferă de lucrurile reale pe care încearcă să le imite.

Aceşti neosocialişti afirmă că socialiştii mai vechi (adică cei dinainte de 1920) au comis o serioasă eroare, crezând că socialismul implică în mod necesar abolirea pieţei şi a schimburilor de piaţă, ba chiar că aspectul acesta reprezintă elementul esenţial şi cel mai caracteristic al unei economii socialiste. O asemenea idee este, după cum recunosc ei, în fine, absurdă, şi implementarea ei ar da naştere la o mizerie haotică. Din fericire însă, spun ei, există un model socialist mai viabil de care dispunem. Este posibil să-i instruim pe managerii diverselor unităţi productive să-şi desfăşoare activităţile, în unităţile lor, în acelaşi fel în care o făceau în regim capitalist. Managerul unei corporaţii din societatea de piaţă nu lucrează pe cont propriu şi pe propria-i responsabilitate, ci în beneficiul corporaţei, adică al deţinătorilor de acţiuni. El va continua să facă acelaşi lucru în regim socialist, în acelaşi fel şi cu aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie. Singura diferenţă va consta în faptul că fructele eforturilor sale vor îmbogăţi întreaga societate, nu pe acţionari. În rest, el va cumpăra şi va vinde, va recruta şi va plăti lucrători şi va încerca să realizeze profituri, la fel ca mai înainte. Tranziţia de la sistemul managerial al capitalismului matur la sistemul managerial al comunităţii socialiste planificate se va efectua lin, fără discontinuităţi. Nu se va schimba nimic,cu excepţia proprietăţii asupra capitalului investit. Societatea îi va înlocui pe acţionari, astfel încât poporul va încasa dividendele. Asta e totul.

Eroarea de căpătâi implicată în această propunere şi în toate cele asemănătoare ei este că problema economică este privită din perspectiva funcţionarului subaltern, al cărui orizont intelectual nu trece de sarcinile unui subordonat. Ele privesc structura producţiei industriale şi alocarea capitalului către diversele ramuri şi agregate productive ca fiind rigidă – şi nu iau în calcul necesitatea de a modifica această structură, pentru a o adapta la schimbările condiţiilor. Ceea ce au autorii lor în minte este o lume în care nu mai intervin modificări şi în care istoria economică şi-a atins stadiul final. Ei nu realizează că activităţile managerilor corporaţiilor constau doar în executarea cu loialitate a sarcinilor ce le sunt încredinţate de către patronii lor, acţionarii – şi că în executarea ordinelor primite ei sunt siliţi să se adapteze la structura preţurilor de piaţă, care sunt determinate, în ultimă instanţă, de alţi factori decât diferitele operaţiuni manageriale. Activităţile managerilor, vânzările şi cumpărările lor, reprezintă doar un mic segment din totalitatea operaţiunilor de pe piaţă. Piaţa unei societăţi capitaliste desfăşoară, de asemenea, toate acele operaţiuni [p. 708] prin care bunurile de capital sunt alocate diferitelor ramuri industriale. Antreprenorii şi capitaliştii înfiinţează corporaţii şi alte firme, le dezvoltă sau le reduc dimensiunile, le dizolvă sau le fuzionează cu alte întreprinderi; ei cumpără şi vând acţiuni şi obligaţiuni ale corporaţiilor noi sau deja existente, ei acordă, retrag şi recuperează credite; pe scurt, ei desfăşoară toate acele activităţi a căror totalitate se numeşte piaţă de capital şi financiară. Tranzacţiile acestea financiare ale promotorilor şi speculatorilor sunt cele ce direcţionează producţia spre canalele în care ea satisface, în modul cel mai adecvat, cele mai intense dorinţe ale consumatorilor. Piaţa ca atare este constituită din aceste tranzacţii. Dacă le eliminăm pe acestea, nu mai rămânem cu nimic din piaţă. Ceea ce ne rămâne este un fragment care nu poate exista separat şi care nu poate funcţiona ca piaţă.

Rolul managerului loial de corporaţie în conducerea afacerilor este mult mai modest decât îşi imaginează autorii acestor planuri. El nu deţine decât o funcţie managerială oferindu-le antreprenorilor şi capitaliştilor o asistenţă subsidiară, care se referă numai la sarcini subordonate. Funcţia lui nu poate niciodată deveni un înlocuitor al funcţiei antreprenoriale[5]. Speculatorii, promotorii, investitorii şi creditorii, determinând structura schimburilor de acţiuni şi de bunuri şi pe cea a pieţei financiare, circumscriu orbita în cadrul căreia anumite sarcini minore pot fi încredinţate deciziei managerilor. În îndeplinirea sarcinilor acestea, managerul trebuie să îşi adapteze acţiunile la structura pieţei, determinată de factori care trec cu mult dincolo de funcţiile manageriale.

Problema de care ne ocupăm nu ţine de activităţile manageriale; ea ţine de alocarea capitalului către diferitele ramuri industriale. Întrebarea este: în ce ramuri trebuie extinsă sau redusă producţia, în ce ramuri trebuie modificat obiectivul producţiei, ce ramuri noi trebuie să fie inaugurate? Pentru a răspunde la toate acestea nu foloseşte la nimic să invocăm onorabilul manager de corporaţie şi binecunoscuta sa eficienţă. Cei ce confundă activitatea antreprenorială cu managementul îşi închid ochii la problema economică. În cazul conflictelor de muncă, părţile implicate nu sunt manageriatul şi forţa de muncă, ci antreprenorii (sau capitaliştii) şi angajaţii salariaţi, care primesc o remuneraţie. Sistemul capitalist nu este un sistem managerial; el este un sistem antreprenorial. Meritele managerilor de corporaţie nu sunt micşorate prin stabilirea faptului că nu activitatea lor este cea care determină alocarea factorilor de producţie către diferitele linii industriale.

Nimeni nu a sugerat vreodată că societatea socialistă i-ar putea [p. 709] invita pe promotori şi pe speculatori să-şi continue speculaţiile şi apoi să-şi doneze profiturile la cutia comună. Cei ce propun o cvasi-piaţă pentru sistemul socialist n-au dorit niciodată păstrarea bursei şi schimburilor de mărfuri a pieţei livrărilor la termen a unor active la preţul stabilit în prezent [futures], sau a bancherilor şi a creditorilor, în calitate de cvasi-instituţii. Nu ne putem juca de-a speculaţia şi investiţiile. Speculatorii şi investitorii îşi riscă propriile lor averi, propriile lor destine. Împrejurarea aceasta îi face responsabili faţă de consumatori, adevăraţii patroni ai economiei capitaliste. Dacă îi eliberăm de această responsabilitate, îi lipsim de însăşi specificitatea lor. Ei încetează de a mai fi afacerişti, rămânând doar un grup de oameni cărora directorul le-a încredinţat sarcina lui principală, suprema conducere a desfăşurării activităţilor. Atunci ei – şi nu directorul nominal – devin adevăraţii directori şi trebuie să se confrunte cu aceeaşi problemă pe care nu o putea rezolva directorul nominal: problema calculului economic.

Recunoscând, de fapt, că o asemenea idee ar fi pur şi simplu absurdă, adepţii cvasi-pieţei recomandă uneori, în mod vag, o altă soluţie. Directorul ar urma să acţioneze ca o bancă, împrumutând fondurile disponibile celui mai intens licitator. Şi această idee este sortită eşecului. Toţi cei ce pot licita pentru aceste fonduri sunt lipsiţi, cum este de la sine înţeles într-o societate socialistă, de orice proprietate personală. Atunci când licitează, ei nu sunt constrânşi de nici un fel de pericole financiare care să-i ameninţe pe ei înşişi, dacă promit o rată prea ridicată a dobânzii pentru fondurile împrumutate. Ei nu preiau câtuşi de puţin din povara responsabilităţii care-i revine directorului. Nesiguranţa fondurilor care li se acordă lor cu împrumut nu este în nici un fel limitată prin garanţia parţială pe care o furnizează, în capitalism, mijloacele personale ale debitorului. Toate incertitudinile acestei nesiguranţe cad numai asupra societăţii, care este posesoarea exclusivă a tuturor resurselor disponibile. Dacă directorul ar aloca fără ezitare fondurile acelora care licitează pentru ele cel mai intens, el nu ar face decât să ofere o primă pentru iresponsabilitate, nechibzuinţă şi optimism nefondat. El ar abdica în favoarea celor mai lipsiţi de scrupule vizionari sau ticăloşi. El trebuie să îşi rezerve sieşi decizia în legătură cu felul în care urmează a fi utilizate fondurile societăţii. Dar, în cazul acesta, ne întoarcem de unde am plecat: directorul, în strădania lui de a dirija activităţile productive, nu dispune de ajutorul diviziunii intelectuale a muncii, care, în capitalism, furnizează o metodă practicabilă de efectuare a calculelor economice[6].

Întrebuinţarea mijloacelor de producţie poate fi controlată fie de proprietari privaţi, fie de către aparatul social de coerciţie şi constrângere. În primul caz există o piaţă, există preţuri de piaţă [p. 710] pentru toţi factorii de producţie şi calculul economic este posibil. În al doilea caz toate aceste lucruri lipsesc. Este inutil să ne amăgim cu speranţa că organele economiei colective vor fi „omniprezente” şi „omnisciente”[7]. În cadrul praxeologiei nu ne ocupăm de actele unei deităţi omniprezente şi omnisciente, ci numai de acţiunile oamenilor, înzestraţi doar cu o minte umană. O asemenea minte nu poate planifica fără ajutorul calculului economic.

Un sistem socialist fără piaţă şi fără preţuri de piaţă este la fel de contradictoriu ca şi noţiunea de pătrat triunghiular. Producţia este direcţionată fie de către oameni de afaceri care urmăresc realizarea de profit, fie de către deciziile unui director, căruia îi este încredinţată puterea supremă şi exclusivă. Sunt produse fie acele lucruri de pe urma vânzării cărora antreprenorii anticipează cele mai mari profituri, fie acele lucruri pe care vrea să le producă directorul. Întrebarea este: cine să fie stăpânul, consumatorii sau directorul? Cui trebuie să-i revină decizia ultimă când se pune întrebarea dacă un stoc concret de factori de producţie trebuie întrebuinţat pentru producerea bunului de consum a, sau pentru producerea bunului de consum b? La această întrebare nu se poate da un răspuns evaziv. Răspunsul trebuie să fie direct şi inambiguu[8].

6. Ecuaţiile diferenţiale ale economiei matematice

Pentru a evalua în mod adecvat ideea că ecuaţiile diferenţiale ale economiei matematice ar putea fi întrebuinţate în vederea calculului economic socialist, este necesar să ne amintim care este, de fapt, semnificaţia acestor ecuaţii.

Când recurgem la construcţia imaginară a unei economii uniform repetitive, admitem prin ipoteză că toţi factorii de producţie sunt întrebuinţaţi în aşa fel, încât fiecare dintre ei să furnizeze cele mai valoroase servicii cu putinţă. Nici o modificare ulterioară a întrebuinţării oricăruia dintre aceşti factori nu ar putea îmbunătăţi starea de satisfacţie a dorinţelor, în condiţiile date. Situaţia aceasta, în care nu se recurge la nici un fel de modificări ulterioare ale dispunerii factorilor de producţie, este descrisă cu ajutorul unor sisteme de ecuaţii diferenţiale. Dar aceste ecuaţii nu furnizează nici un fel de informaţie despre acţiunile umane prin intermediul cărora a fost atinsă această stare ipotetică de echilibru. Ele nu spun decât atât: dacă în această stare de echilibru static se întrebuinţează m unităţi de a pentru producerea de p şi n unităţi de a pentru producerea de q, atunci nici o modificare a întrebuinţării unităţilor disponibile de a nu ar putea determina vreo creştere a satisfacerii dorinţelor. (Chiar dacă presupunem că factorul a este perfect divizibil şi avem în vedere o unitate infinitezimală de a, ar fi [p. 711] o mare eroare să afirmăm că utilitatea marginală a lui a este aceeaşi pentru ambele întrebuinţări.)

Această stare de echilibru este o construcţie pur imaginară. Într-o lume aflată în schimbare ea nu se poate niciodată realiza. Ea diferă deopotrivă de starea de astăzi şi de orice altă stare realizabilă.

În cadrul economiei de piaţă, activitatea antreprenorială este aceea care restabileşte în mod recurent rapoartele de schimb şi alocarea factorilor de producţie. Un om întreprinzător descoperă o discrepanţă între preţurile factorilor complementari de producţie şi preţurile viitoare ale produselor, aşa cum le anticipează el – şi încearcă să se folosească de această discrepanţă pentru a realiza un profit. Preţul viitor la care se gândeşte el nu este, desigur, ipoteticul preţ de echilibru. Nici un actor nu are de-a face cu echilibrul şi cu preţurile de echilibru; aceste noţiuni sunt străine de viaţa şi acţiunea reale; ele sunt instrumente auxiliare de analiză praxeologică, în cadrul căreia nu există mijloace mentale de a concepe mişcarea neîncetată a acţiunii, altele decât acela de a o compara cu noţiunea de linişte perfectă. Pentru gândirea teoretică, fiecare schimbare reprezintă un pas înainte pe un drum care, dacă nu apar date noi, ar duce, în cele din urmă, la o stare de echilibru. Nici teoreticienii, nici capitaliştii şi antreprenorii, nici consumatorii, nu sunt în măsură să-şi formeze, pe temeiul familiarităţii lor cu datele actuale, o opinie despre nivelul unor asemenea preţuri de echilibru. Nici nu este nevoie de o asemenea opinie. Ceea ce îl împinge pe om spre modificări şi inovaţii nu este viziunea preţurilor de echilibru, ci anticiparea nivelelor preţurilor unui număr limitat de articole, aşa cum se vor înregistra acestea pe piaţă, la data la care plănuieşte el să vândă. Ceea ce are în cap antreprenorul, atunci când se lansează într-un anumit proiect, nu sunt decât primii paşi ai unei transformări care, dacă nu intervin alte schimbări ale datelor cu excepţia celor induse de acest proiect, ar conduce la atingerea unei stări de echilibru[I].

Dar, pentru utilizarea ecuaţiilor care descriu starea de echilibru, este necesară cunoaşterea ierarhizării valorice a bunurilor de consum, corespunzătoare acestei stări. Această ierarhizare este unul dintre elementele pe care aceste ecuaţii îl presupun cunoscut. Însă directorul nu cunoaşte decât actuala lui scară de valori, nu şi evaluările sale corespunzătoare ipoteticei stări de echilibru. El consideră că, în raport cu actualele lui evaluări, alocarea factorilor de producţie este nesatisfăcătoare - şi doreşte să o schimbe. Dar el nu ştie nimic despre felul cum vor arăta propriile sale evaluări în ziua atingerii echilibrului. Aceste evaluări vor reflecta condiţiile rezultate din modificările succesive ale producţiei, inaugurate de el însuşi.

Să notăm ziua de azi cu D1 şi ziua echilibrului [p. 712] cu Dn. De asemenea, notăm mărimile corespunzătoare acestor două zile astfel: scările valorice ale bunurilor de ordinul întâi cu V1 şi Vn, ofertele totale[9] ale tuturor factorilor originari de producţie cu O1 şi On, ofertele totale ale tuturor factorilor produşi de producţie cu P1 şi Pn, iar sumele O1 + P1 şi, respectiv, On + Pn, cu M1, respectiv Mn. În fine, notăm stadiile cunoaşterii tehnologice cu T1 şi Tn. Pentru rezolvarea ecuaţiilor este necesară cunoaşterea lui Vn, On + Pn = Mn, şi Tn[II]. Dar astăzi nu cunoaştem decât pe V1, O1 + P1 = M1 şi T1.

Ar fi inadmisibil să postulăm că mărimile acestea sunt, pentru D1, egale cu cele pentru Dn, deoarece starea de echilibru nu poate fi atinsă dacă survin noi modificări ale datelor. Absenţa unor noi modificări ale datelor, care este condiţia necesară pentru atingerea echilibrului, se referă doar la modificări de natură să deranjeze ajustarea la condiţiile de operare ale acelor elemente ce se manifestă deja în prezent. Sistemul nu poate atinge starea de echilibru dacă mişcările care tind spre stabilirea acestei stări sunt tulburate de către noi elemente, venite din exterior[10]. Dar, câtă vreme echilibrul nu este încă atins, sistemul se află în continuă mişcare, ceea ce determină modificarea datelor. Tendinţa către realizarea echilibrului, neîntreruptă de apariţia nici unei schimbări a datelor venită din afară, reprezintă în sine o succesiune de modificări a acestor date.

P1 reprezintă un ansamblu de mărimi care nu corespund evaluărilor de astăzi. Ele sunt rezultatul acţiunilor ce au fost călăuzite de evaluări din trecut şi care s-au raportat la situaţii ale cunoştinţelor tehnologice şi la informaţii despre resursele disponibile de factori primari de producţie diferite de cele din prezent. Unul din motivele pentru care sistemul nu este în echilibru este tocmai că P1 nu corespunde condiţiilor din prezent. Există unităţi productive, unelte şi stocuri de diverşi alţi factori de producţie, care nu ar exista în echilibru, precum şi alte unităţi productive, unelte şi stocuri, care ar trebui produse pentru a atinge echilibrul. Echilibrul va fi atins doar atunci când aceste părţi perturbatoare din P1, în măsura în care mai sunt utilizabile, se vor fi uzat complet şi vor fi fost înlocuite prin elemente ce corespund situaţiei celorlalte date sincrone cu ele, anume V, O şi T. Ceea ce trebuie să ştie omul care acţionează nu este configuraţia stării de echilibru. El are nevoie de informaţie cu privire la [p. 713] cea mai adecvată metodă de transformare, în paşi succesivi, a lui P1 în Pn. În această privinţă ecuaţiile sunt inutile.

Nu putem rezolva aceste probleme eliminându-l pe P şi reţinându-l numai pe O. Este adevărat că modul de utilizare al factorilor originari de producţie determină, în mod unic, calitatea şi cantitatea factorilor produşi de producţie, adică a produselor intermediare. Dar informaţia ce s-ar putea obţine pe această cale se referă doar la condiţiile de echilibru. Ea nu ne spune nimic cu privire la metodele şi la procedurile la care trebuie să recurgem pentru realizarea echilibrului. Trebuie să ţinem seama de condiţiile reale, adică de P1, nu de condiţiile ipotetice, corespunzătoare lui Pn.

Această ipotetică stare viitoare de echilibru va apărea atunci când toate metodele de producţie se vor fi ajustat la evaluările actorilor şi la situaţia cunoaşterii tehnologice. Atunci, oamenii vor lucra în cele mai adecvate locaţii, cu cele mai adecvate mijloace tehnologice. Economia actuală este diferită. Ea funcţionează cu mijloace care nu corespund stării de echilibru şi nu pot fi luate în calcul în cadrul unui sistem de ecuaţii, care descriu această stare cu ajutorul simbolurilor matematice. Cunoaşterea condiţiilor care vor caracteriza starea de echilibru nu este de nici un folos pentru directorul a cărui sarcină este de a acţiona astăzi, în condiţiile din prezent. Ceea ce trebuie el să ştie este cum să procedeze în modul cel mai economic cu mijloacele disponibile astăzi, care sunt o moştenire a unor vremuri cu alte evaluări, cu alte cunoştinţe tehnologice şi cu alte informaţii referitoare la problema locaţiilor. El trebuie să ştie care este următorul pas pe care trebuie să-l facă. În această privinţă, ecuaţiile nu oferă nici un ajutor.

Să presupunem că o ţară izolată, ale cărei condiţii economice ar fi acelea ale Europei Centrale din secolul al XIX-lea, este condusă de un dictator, familiarizat la perfecţie cu tehnologia americană a zilelor noastre. Directorul acesta ştie, în linii mari, către ce obiectiv trebuie să conducă ţara care îi este încredinţată. Însă nici chiar o cunoaştere exhaustivă a condiţiilor americane de azi nu-i poate fi de vreun folos, relativ la problema transformării, în paşi succesivi, în modul cel mai adecvat şi eficace, a sistemului economic dat, în sistemul urmărit.

Chiar dacă, de dragul argumentaţiei, admitem că, graţie unei miraculoase inspiraţii, directorul a reuşit, fără ajutorul calculului economic, să rezolve toate problemele referitoare la cel mai avantajos aranjament al tuturor activităţilor productive şi că el are prezentă în minte imaginea precisă a obiectivului final, pe care trebuie să-l urmărească, încă rămân probleme esenţiale, insolubile fără calcul economic. Într-adevăr, [p. 714] sarcina directorului nu este de a începe de la străfundurile civilizaţiei şi de a relua istoria economică de la zero. Elementele cu ajutorul cărora trebuie el să opereze nu sunt doar resurse naturale neatinse de utilizări prealabile. Mai există bunurile de capital produse în trecut şi care nu sunt convertibile, sau care nu sunt perfect convertibile, în vederea utilizării la noi proiecte. Avuţia noastră este încorporată tocmai în aceste obiecte fabricate, produse în condiţiile unei constelaţii în care evaluările, cunoaşterea tehnologică şi multe alte lucruri erau diferite de ceea ce sunt ele astăzi. Structura, calitatea, cantitatea şi locaţia lor este de cea mai mare importanţă pentru alegerea tuturor viitoarelor operaţiuni economice. Unele dintre ele pot să fie absolut inutile pentru orice întrebuinţare viitoare; acestea trebuie să rămână „capacităţi nefolosite”. Dar cea mai mare parte dintre ele trebuie să fi utilizate, dacă nu dorim să pornim din nou de la sărăcia extremă şi mizeria omului primitiv şi dacă dorim să supravieţuim în intervalul de timp care ne separă de ziua în care reconstrucţia aparatului de producţie conform noilor planuri se va fi încheiat. Directorul nu poate să ridice pur şi simplu un nou edificiu, fără să se preocupe de soarta supuşilor săi, în intervalul perioadei de aşteptare. El trebuie să încerce să se folosească de fiecare bun de capital deja disponibil, în cel mai adecvat mod cu putinţă.

Nu doar tehnocraţii, ci şi socialiştii de toate tipurile de orientări repetă, iar şi iar, că ceea ce face ca planurile lor ambiţioase să fie realizabile este enorma avuţie deja acumulată. Dar, în aceeaşi răsuflare, ei trec cu vederea faptul că această avuţie constă, în mare parte, din bunuri de capital produse în trecut şi mai mult sau mai puţin perimate, din perspectiva actualelor noastre evaluări şi cunoştinţe tehnologice. În viziunea lor, singurul obiectiv al producţiei este transformarea aparatului industrial, astfel încât să aducă mai multă abundenţă în viaţa generaţiilor viitoare. În ochii lor, contemporanii nu sunt decât o generaţie de sacrificiu, oameni al căror unic ţel este de a trudi şi de a se sili în beneficiul celor încă nenăscuţi. Însă oamenii reali nu sunt astfel. Ei nu doresc doar să creeze o lume mai bună ca să trăiască nepoţii lor în ea; oamenii vor să se bucure ei înşişi de viaţă. Ei doresc să întrebuinţeze, în modul cel mai eficient, acele bunuri de capital care sunt acum disponibile. Ei urmăresc un viitor mai bun, dar vor să atingă acest ţel pe calea cea mai economică. Pentru a realiza şi această dorinţă, ei nu se pot dispensa de calculul economic.

Opinia că starea de echilibru s-ar putea calcula, prin operaţiuni matematice, pe baza cunoaşterii condiţiilor unei stări de dezechilibru, este o mare eroare. Nu este mai puţin eronat să se creadă că o atare cunoaştere, a condiţiilor [p. 715] corespunzătoare unei ipotetice stări de echilibru, i-ar putea fi de vreun folos omului care acţionează, în căutarea celor mai adecvate soluţii ale problemelor cu care se confruntă, în cursul alegerilor şi activităţilor sale cotidiene. Nu este, prin urmare, necesar să accentuăm faptul că numărul fabulos de ecuaţii care ar trebui rezolvate din nou în fiecare zi, în vederea unei întrebuinţări practice a acestei metode, ar face ca întreaga idee să devină absurdă, chiar dacă ea ar fi un substitut real al calculului economic de pe piaţă[11].



[1] Cf. mai sus, p. 246-250.

[2] Această sugestie n-ar merita nici măcar să fie menţionată, dacă n-ar fi soluţia apărută din cercul foarte activ şi importun al „pozitiviştilor logici”, care îşi promovează zgomotos programul aşa-numitei „ştiinţe unificate”. A se vedea scrierile fostului organizator şef al acestui grup, Otto Neurath, care, în 1919, a activat ca director al biroului de socializare al Republicii Sovietice de scurtă durată de la München, îndeosebi Durch die Kriegwirtschaft zur Naturalwirtschaft, München, 1919, p. 216 şi urm. Cf. şi C. Landauer, Planwirtschaft und Verkehrswirtschaft, München şi Leipzig, 1931, p. 122.

[3] „Mai bună” înseamnă, desigur, mai satisfăcătoare din punctul de vedere al consumatorilor care cumpără pe piaţă.

[4] Toate acestea se referă, desigur, la acei socialişti sau comunişti care cunosc elemente de teorie economică, de felul profesorilor H. D. Dickinson şi Oskar Lange. Legiunile neştiutoare de „intelectuali” nu îşi vor abandona credinţa superstiţioasă în superioritatea socialismului. Superstiţiile mor greu.

[5] Cf. mai sus, p. 305-308.

[6] Cf. Mises, Socialism, p. 137-142; Hayek, Individualism and Economic Order, Chicago, 1948, p. 119-208; T. J. B. Hoff, Economic Calculation in the Socialist Society, Londra, 1949, p. 129 şi urm.

[7] Cf. H. D. Dickinson, Economics of Socialism, Oxford, 1939, p. 191.

[8] Pentru o analiză a schemei statului corporativ a se vedea mai jos, p. 816-820.

[I] n. tr. — Ca o concesie nefericită făcută neoclasicilor, Mises pare a admite şi el, uneori, în cele din urmă, contrar logicii acţiunii umane pe care o dezvoltă în ansamblul operei sale, că piaţa ar „tinde” cumva automat, în anumite condiţii, practic irealizabile, să conducă la soluţionarea ecuaţiilor corespunzătoare unei presupuse economii „uniform repetitive”. Se pune atunci problema: în ce măsură rezolvarea matematică de ecuaţii i-ar putea dispensa pe socialişti de serviciile pieţei. Mises respinge această posibilitate pe baza implicaţiilor faptului că, inclusiv în ipoteza mai mult decât generoasă a „tendinţei” pieţei spre un echilibru uniform-repetitiv, (a) configuraţia aceasta potenţială de echilibru final nu poate fi determinată ex ante şi (b) chiar dacă, prin absurd, ar putea fi cunoscută sau aleasă, încă nu ar fi posibilă tranziţia planificată de la un sistem aflat în dezechilibru la unul uniform repetitiv, prin metoda soluţionării unor ecuaţii de echilibru. Din punct de vedere metodologic si economic se poate arăta însă, în plus, că piaţa nu „tinde”, de fapt, să rezolve nici un fel de ecuaţii. Această idee mecanicistă nu lasă loc pentru acţiunea umană ca dată ultimă, ireductibilă la funcţii de alte variabile şi – prin urmare – este irelevantă pentru descrierea şi evaluarea procesului pieţei. Pentru o analiză misesiană a calculului economic şi a coordonării antreprenoriale a unui sistem de diviziune complexă a muncii, în întregime eliberată de ficţiunea echilibrului general descris prin ecuaţii matematice, a se vedea îndeosebi lucrările consacrate acestui subiect de profesorul J. G. Hülsmann, începând cu „Knowledge, Judgement, and the Use of Property”, Review of Austrian Economics, 10(1), 1997 şi „A Realist Approach to Equilibrium Economics”, Quarterly Journal of Austrian Economics, 3(1), 2000.

[9] Oferta totală înseamnă inventarul total, cu specificarea, în cadrul său, a claselor şi cantităţilor disponibile. Fiecare clasă conţine numai articole care au, în toate privinţele (inclusiv în privinţa locaţiei, de exemplu), exact aceeaşi importanţă pentru satisfacerea dorinţelor.

[II] n. tr.: Din punct de vedere matematic, formularea unor asemenea ecuaţii nu este, în general, şi suficientă pentru rezolvarea lor efectivă. De unde o turnură neo-nihilistă a socialismului, survenită după constatarea prăbuşirii – şi la acest nivel computaţional rudimentar – a speranţelor puse in „modele” matematice. Într-adevăr, în contextul confuziei „neoclasice” a praxeologiei cu matematica, eşecul matematicii este, din nefericire, luat automat drept eşecul oricărui demers ştiinţific de analiză a legilor acţiunii şi interacţiunii umane. Pentru socialişti, prin urmare, el devine prilejul unei tentative de reafirmare a omnipotenţei statului, de acum eliberat de constrângerea legilor economice, aşadar de revenire la vechiul relativism istoricist si nihilist, respins sub diverse forme de economiştii austrieci începând din sec. XIX. Cf., de ex., B. Guerien, Economia neoclasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

[10] Desigur, dacă suntem dispuşi să admitem că informaţia tehnologică a atins stadiul ei final, putem presupune că T1 este egal cu Tn.

[11] Referitor la această problemă algebrică, cf. Pareto, Manuel d’ économie politique, ed. a 2-a, Paris, 1927, p. 233 şi urm.; şi Hayek, Collectivist Economic Planning, Londra, 1935, p. 207-214. – Prin urmare, construcţia computerelor electronice nu afectează analiza nostră.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România