Capitolul XXI. Munca şi salariile

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Munca introversivă şi cea extroversivă

Un om poate surmonta dezutilitatea muncii (adică poate renunţa la a se bucura de agrement) pentru diferite motive.

1. El poate munci pentru a-şi asigura puterea, vigoarea şi agilitatea minţii şi a trupului. Dezutilitatea muncii nu este un preţ de plătit pentru atingerea acestor ţeluri; depăşirea ei este inseparabilă de satisfacţiile căutate. Cele mai obişnuite exemple sunt sportul ca atare - practicat fără nici un scop remunerativ sau de reuşită socială - şi căutarea adevărului şi a cunoaşterii de dragul propriei lor valori, deci nu ca mijloace de augmentare a eficienţei şi a calificării subiectului, în vederea desfăşurării altor activităţi, cu alte obiective[1].

2. El se poate resemna cu dezutilitatea muncii pentru a-L servi pe Dumnezeu. El îşi sacrifică agrementul pentru a-L bucura pe Dumnezeu, pentru a fi recompensat în lumea de apoi cu fericire veşnică şi în pelerinajul prin lumea aceasta cu suprema încântare pe care o poate aduce cuiva certitudinea de a-şi fi făcut toate datoriile religioase. (Dacă, pe de altă parte, omul îl serveşte pe Dumnezeu în vederea atingerii de obiective pământeşti – pâinea lui cea de toate zilele şi succes în treburile seculare –, atunci conduita lui nu diferă în mod substanţial de alte demersuri de atingere a unor avantaje mundane prin cheltuirea de muncă. Dacă teoria care îi călăuzeşte comportamentul este corectă şi dacă anticipările lui se vor materializa sau nu este irelevant pentru caracterizarea praxeologică a modului său de a acţiona[2].

3. El poate asuda pentru a evita vreun rău mai mare. El se resemnează cu dezutilitatea muncii pentru a uita, pentru a scăpa de gânduri depresive şi pentru a trece peste momente dificile; munca, în acest caz, devine, aşa-zicând, un rafinament perfecţionat al jocului. Această joacă rafinată nu trebuie confundată cu jocurile simple ale copiilor, care produc doar plăcere. (Există însă şi alte jocuri de copii. Copiii sunt şi ei destul de ageri pentru a-şi găsi jocuri rafinate.)

[p. 588] 4. El poate munci deoarece preferă remuneraţia pe care o poate încasa de pe urma lucrului, suficient de mult pentru a compensa dezutilitatea muncii şi plăcerile agrementului.

Muncile corespunzătoare claselor 1, 2 şi 3 sunt cheltuite deoarece însăşi dezutilitatea muncii satisface –, şi nu produsul ei. Omul se sileşte şi trudeşte, nu în vederea atingerii unui obiectiv la capătul unui marş, ci chiar de dragul mărşăluirii. Montaniardul care escaladează muntele nu doreşte doar să ajungă în vârf, el doreşte să ajungă acolo pe calea escaladării. Pe el nu-l interesează reţeaua de cale ferată, care l-ar putea duce sus mai rapid şi fără probleme, cu toate că preţul călătoriei cu trenul este mai redus decât costurile urcuşului pe jos (de exemplu, decât remuneraţia ghidului). Efortul urcuşului nu îi oferă o gratificare imediată; el implică dezutilitatea muncii. Însă tocmai învingerea acestei dezutilităţi este ceea ce îl satisface pe montaniard. O ascensiune mai puţin solicitantă nu l-ar mulţumi mai mult, ci mai puţin.

Putem numi muncile corespuzătoare claselor 1, 2 şi 3 munci introversive, pentru a le distinge de muncile extroversive, corespunzătoare clasei 4. În anumite cazuri, muncile introversive pot să provoace – ca nişte efecte secundare, aşa-zicând – rezultate pentru a căror atingere alţi oameni s-ar supune dezutilităţii muncii. Credinciosul ar putea îngriji bolnavi pentru o recompensă cerească; căutătorul adevărului, dedicat în exclusivitate căutării cunoaşterii, ar putea descoperi un dispozitiv cu utilitate practică. În măsura în care se întâmplă aceasta, munca introversivă poate influenţa oferta pe piaţă. De regulă însă, catalactica se preocupă numai de munca extroversivă.

Problemele psihologice ridicate de munca introversivă sunt irelevante din punct de vedere catalactic. Văzută din perspectiva catalacticii, munca introversivă trebuie socotită ca făcând parte din consum. Desfăşurarea ei nu presupune, de regulă, doar eforturile personale ale persoanelor interesate, ci şi cheltuirea unor factori materiali de producţie şi a unor produse provenite din munca extroversivă a altor persoane, care nu este imediat gratificatoare şi trebuie cumpărată prin plata de salarii. Practicarea religiei necesită locuri de închinare şi echiparea acestora; sportul necesită diverse ustensile şi accesorii, antrenori şi arbitri. Toate lucrurile acestea ţin de orbita consumului.

2. Bucuria şi amarul muncii

Numai munca extroversivă, care nu este imediat gratificatoare, constituie un subiect de cercetare catalactică. Caracteristicile acestui tip de muncă sunt că ea este depusă în vederea unui scop situat dincolo de desfăşurarea ei şi dezutilitatea pe care o implică. Oamenii muncesc pentru că doresc să culeagă fructele muncii lor. Munca în sine cauzează dezutilitate. Dar în afara acestei dezutilităţi, care este iritantă şi l-ar împinge pe om să-şi economisească munca, chiar şi dacă puterea lui de muncă ar fi nelimitată şi el ar fi capabil să muncească fără întrerupere, mai apar uneori anumite fenomene [p. 589] emoţionale speciale, sentimente de bucurie sau de amar, asociate cu prestarea anumitor tipuri de munci.

Atât bucuria, cât şi amarul muncii ţin de un alt domeniu decât dezutilitatea muncii. Bucuria muncii nu poate, prin urmare, nici să reducă, nici să îndepărteze dezutilitatea muncii. Bucuria muncii nu trebuie confundată cu gratificarea imediată produsă de anumite tipuri de muncă. Este vorba despre un fenomen asociat, care provine fie din gratificarea mediată a muncii, din produs sau din recompensă, fie din anumite circumstanţe adiacente.

Oamenii nu se supun dezutilităţii muncii de dragul bucuriei care însoţeşte munca, ci de dragul gratificării mediate aduse de ea. De fapt, bucuria muncii presupune, în general, dezutilitatea respectivei munci.

Sursele din care provine dezutilitatea muncii sunt:

1. Anticiparea gratificării mediate a muncii, anticiparea satisfacţiei ce o vor aduce succesul şi rezultatele ei. Truditorul priveşte la munca lui ca la un mijloc de atingere a unui scop urmărit, şi progresul lucrului îl încântă, văzut ca mijloc de apropiere de obiectivul său. Bucuria lui reprezintă o pregustare a satisfacţiei prilejuite de gratificarea mediată. În cadrul cooperării sociale, această bucurie se manifestă prin mulţumirea de a fi capabil să te menţii în organismul social şi să furnizezi servicii pe care le apreciază semenii tăi, fie prin cumpărarea produsului, fie prin remunerarea muncii cheltuite. Lucrătorul se bucură pentru că dobândeşte auto-respect şi conştiinţa de a se întreţine pe sine şi familia sa – şi de a nu fi dependent de mila altora.

2. În desfăşurarea muncii sale, lucrătorul se bucură de aprecierea estetică a calificării sale şi a produsului său. Aici nu este vorba doar de plăcerea contemplativă a omului care priveşte lucruri făcute de alţi oameni. Este mândria omului care poate spune: ştiu să fac lucrul acesta, aceasta este munca mea.

3. O dată terminat lucrul, lucrătorul se bucură de sentimentul de a fi depăşit cu succes truda şi necazul implicate. El se bucură că a scăpat de ceva dificil, neplăcut şi dureros, că s-a eliberat, pentru un anumit timp, de povara dezutilităţii muncii. El încearcă sentimentul omului care poate spune: „Am reuşit”.

4. Anumite tipuri de muncă satisfac anumite dorinţe specifice. Există, de exemplu, ocupaţii care satisfac dorinţe erotice – fie pe cele conştiente, fie pe cele subconştiente. Dorinţele acestea pot fi normale sau perverse. Cultivatorii de fetişuri, homosexualii, sadicii şi alţi perverşi îşi pot, de asemenea, găsi uneori, în muncile pe care le depun, un prilej de satisfacere a poftelor lor ciudate. Există ocupaţii ce sunt deosebit de atractive pentru asemenea oameni. Cruzimea [p. 590] şi setea de sânge se dezvoltă luxuriant sub anumite umbrele ocupaţionale.

Diversele tipuri de muncă oferă condiţii diverse pentru apariţia bucuriei muncii. Aceste condiţii pot fi, în general, mai omogene în cadrul claselor 1 şi 3 decât în clasa 2. Este evident că ele sunt mai rar prezente în cadrul clasei 4.

Bucuria muncii poate să lipsească în întregime. Ea poate fi complet eliminată de anumiţi factori psihici. Pe de altă parte, omul poate urmări în mod conştient augmentarea bucuriei muncii.

Cercetătorii atenţi ai sufletului uman au urmărit întotdeauna sporirea bucuriei muncii. O mare parte din realizările organizatorilor şi liderilor de armate de mercenari ţinea de această preocupare. Sarcina lor era uşoară, câtă vreme profesia armelor furnizează satisfacţiile corespunzătoare clasei 4. Pe de altă parte, aceste satisfacţii nu depind de loialitatea purtătorului de arme. Ele i se oferă şi soldatului care îşi părăseşte comandantul la ananghie şi se întoarce împotriva lui, punându-se în serviciul altor lideri. Astfel, sarcina specifică a utilizatorilor de mercenari era de a promova un esprit de corps şi o loialitate care să le poată conferi salariaţilor respectivi imunitate la ispite. Existau, bineînţeles, şi căpitani care nu se preocupau de asemenea probleme impalpabile. În armatele şi forţele navale din secolul al XVIII-lea, singurele mijloace de asigurare a ascultării şi de prevenire a dezertării erau pedepsele barbare.

Industrialismul modern nu a vizat augmentarea deliberată a bucuriilor muncii. El s-a bazat pe ameliorararea stării materiale pe care o aducea angajaţilor din sfera sa, atât în calitatea acestora de salariaţi, cât şi în cea de de consumatori şi cumpărători de produse. Deoarece cei ce căutau de lucru se înghesuiau spre fabrici şi toată lumea se îngrămădea în manufacturi, nu părea să existe nici un motiv de a recurge la metode deosebite. Beneficiile pe care masele le culegeau de pe urma sistemului capitalist erau atât de evidente, încât nici unui întreprinzător nu i se părea necesar să-i ademenească pe lucrători cu propagandă procapitalistă. Capitalismul modern înseamnă, în esenţă, producţie de masă pentru nevoile maselor. Cumpărătorii produselor sunt, în linii mari, aceiaşi oameni care cooperează, în calitate de salariaţi, la fabricarea lor. Creşterea vânzărilor furniza patronului informaţii credibile în legătură cu creşterea nivelului de trai al maselor. El nu se preocupa de sentimentele angajaţilor săi în calitate de muncitori. El urmărea exclusiv servirea lor în calitate de consumatori. Chiar şi astăzi, când suntem confruntaţi cu cea mai persistentă şi fanatică propagandă anticapitalistă, nu există vreo contra-propagandă.

Această propagandă anticapitalistă reprezintă un plan sistematic de substituire a bucuriei cu amarul muncii. Bucuria muncii corespunzătoare claselor 1 şi 2 depinde întrucâtva de factori ideologici. Lucrătorul [p. 591] se bucură de poziţia lui în societate şi de cooperarea lui activă la efortul productiv al acesteia. Dacă ponegrim această ideologie şi o înlocuim cu o alta, care îl prezintă pe salariat ca victimă neajutorată a unor exploatatori nemiloşi, atunci transformăm bucuria muncii într-un sentiment de dezgust şi de amăreală.

Nici o ideologie, indiferent cât de impresionant ar fi ea promovată şi prezentată, nu poate afecta dezutilitatea muncii. Aceasta este imposibil de redus prin persuasiune sau prin sugestie hipnotică. Pe de altă parte, ea nu poate fi mărită prin cuvinte sau doctrine. Dezutilitatea muncii este un fenomen dat în mod necondiţionat. Descărcarea spontană şi lipsită de griji a energiilor şi a funcţiilor vitale ale omului în condiţii de libertate fără alt obiectiv este dorită de toată lumea mai mult decât constrângerea aspră a efortului orientat spre un scop. Dezutilitatea muncii îl împovărează chiar şi pe un om devotat muncii sale cu inima şi cu sufletul – şi chiar cu lepădare de sine. Chiar şi acesta caută să reducă volumul de muncă, dacă acest lucru este posibil fără a prejudicia satisfacţiile mediate anticipate – şi el apreciază bucuria muncii corespunzătoare clasei 3.

Pe de altă parte, bucuria muncii corespunzătoare claselor 1 şi 2 – şi uneori chiar 3 – poate fi eliminată prin influenţe ideologice şi poate fi înlocuită cu amarul muncii. Dacă lucrătorul devine convins că ceea ce îl face să se supună dezutilităţii muncii nu este propria sa evaluare mai mare acordată compensaţiei stipulate, ci un sistem social inechitabil, atunci el începe să-şi urască munca. Amăgit de sloganurile propagandiştilor socialişti, el nu reuşeşte să înţeleagă că dezutilitatea muncii este un fapt inexorabil al condiţiei umane, un lucru în ultimă instanţă dat, care nu poate fi îndepărtat prin dispozitive sau metode de organizare socială. El cade pradă erorii marxiste după care, în comunitatea socialistă, munca nu va mai genera durere, ci plăcere[3].

Faptul că amarul muncii înlocuieşte bucuria muncii nu afectează nici evaluarea dezutilităţii muncii, nici pe cea a produsului acesteia. Atât cererea, cât şi oferta de mână de lucru rămân neschimbate, deoarece oamenii nu lucrează pentru bucuria muncii, ci în vederea gratificării mediate. Ceea ce se modifică este doar atitudinea emoţională a lucrătorului. Munca sa, poziţia sa în cadrul complexului diviziunii sociale a muncii, raporturile lui cu alţi membri ai societăţii şi cu societatea în ansamblu îi apar acum într-o lumină nouă. El se autocompătimeşte, ca o victimă neajutorată a unui sistem absurd şi injust. El devine un cârcotaş posomorât, cu o personalitate dezechilibrată, o pradă uşoară pentru tot felul de impostori şi de şarlatani. O atitudine voioasă în desfăşurarea sarcinilor cuiva şi cu ocazia înfrângerii dezutilităţii muncii îi face pe oameni veseli, le fortifică energiile şi forţele vitale. Resimţirea unei amăreli în timpul lucrului îi face pe oameni abătuţi şi nevrozaţi. O [p. 592] societate în care predomină amarul muncii este o adunare de nemulţumiţi resentimentari, certăreţi şi mânioşi.

Pe de altă parte, în ce priveşte izvoarele volitive de depăşire a dezutilităţii muncii, rolul jucat de bucuria şi de amarul muncii este doar unul accidental şi colateral. Nu poate fi vorba de a-i face pe oameni să muncescă doar de dragul bucuriei muncii. Bucuria muncii nu poate substitui gratificarea mediată a muncii. Singurul mijloc de a-l determina pe un om să muncească mai mult şi mai bine este de a-i oferi o recompensă mai mare. Degeaba îl vom înghesui cu bucuria muncii. Când dictatorii din Rusia sovietică, din Germania nazistă şi din Italia fascistă au încercat să fixeze bucuriei muncii o funcţie precisă în sistemul lor de producţie, ei şi-au văzut aşteptările înşelate.

Nici bucuria şi nici amarul muncii nu pot influenţa volumul de muncă oferit pe piaţă. În măsura în care aceste sentimente se fac resimţite cu aceeaşi intensitate în toate tipurile de muncă, această concluzie este evidentă. Dar lucrurile nu stau altfel nici când este vorba de bucuria sau amarul condiţionate de caracteristicile specifice unei anumite munci, sau de caracterul specific al lucrătorului. Să examinăm, de pildă, bucuria corespunzătoare clasei 4. Dorinţa anumitor oameni de a obţine slujbe care oferă prilejuri de a gusta respectivele satisfacţii specifice tinde să diminueze ratele salariale în această sferă. Însă tocmai acesta este motivul care îi determină pe alţi oameni, mai puţin reactivi la respectivele plăceri dubioase, să prefere alte sectoare ale pieţei mâinii de lucru, în care pot să câştige mai mult. Astfel se manifestă o tendinţă de sens opus, care o neutralizează pe cea dintâi.

Bucuria şi amarul muncii sunt fenomene psihologice care nu influenţează nici evaluarea subiectivă de către individ a dezutilităţii şi a gratificării mediate a muncii, nici preţul plătit pe piaţă pentru mâna de lucru.

3. Salariile

Munca este un factor de producţie limitat. Ca atare, el se vinde şi se cumpără pe piaţă. Dacă prestatorul muncii este vânzătorul produselor sau al serviciilor, atunci preţul plătit pentru muncă este inclus în preţul acordat pentru produse sau pentru servicii. Dacă se vinde şi se cumpără muncă brută ca atare, fie de către un antreprenor angrenat în producţie pentru vânzare, fie de către un consumator dornic să întrebuinţeze serviciile prestate pentru consumul său propriu, atunci preţul achitat se numeşte salariu.

Pentru omul care acţionează, propria sa muncă nu reprezintă doar un factor de producţie, ci şi sursa dezutilităţii; el îi acordă valoare nu doar din perspectiva gratificării mediate anticipate, ci şi din perspectiva dezutilităţii pe care i-o prilejuieşte. Însă şi pentru el ca şi pentru oricine altcineva, munca altor persoane oferită spre vânzare pe piaţă nu este decât un factor de producţie. Omul se raportează la munca altor oameni în acelaşi fel în care se raportează [p. 593] la toţi factorii materiali de producţie limitaţi. El o evaluează conform principiilor pe care le aplică pentru evaluarea tuturor celorlalte bunuri. Nivelul ratelor salariale se determină pe piaţă în acelaşi fel în care se determină preţurile tuturor mărfurilor. În sensul acesta putem spune că munca este o marfă. Asocierile emoţionale, pe care oamenii le ataşează acestui termen sub influenţa marxismului, nu contează. Este suficient să remarcăm aici că patronii se raportează la muncă la fel cum se raportează la mărfuri, deoarece comportamentul consumatorilor îi sileşte să procedeze astfel.

Este inacceptabil să vorbim despre muncă şi salarii în general, fără să facem anumite precizări. Un tip uniform de muncă sau o rată salarială generală nu există. Munca este de calităţi foarte diferite şi fiecare tip de muncă furnizează anumite servicii specifice. Fiecare tip de muncă este evaluat în calitate de factor [de producţie] complementar, în vederea producerii anumitor bunuri de consum şi anumitor servicii. Nu există nici o legătură directă între evaluarea monetară a serviciilor unui chirurg şi cea a unui hamal. Dar, în mod indirect, fiecare sector al pieţei mâinii de lucru este conectat cu toate celelalte sectoare. O creştere a cererii pentru serviciile chirurgicale, indiferent cât ar fi ea de mare, nu îi va determina pe hamali să se înghesuie la practicarea chirurgiei. Cu toate acestea, liniile de demarcaţie dintre diversele sectoare ale pieţei muncii nu sunt trasate net. Se manifestă o tendinţă continuă a muncitorilor de a se deplasa din ramura lor către alte ocupaţii similare, în care condiţiile par să le ofere perspective mai favorabile. Aşa că, în final, fiecare modificare a cererii sau a ofertei dintr-un sector afectează indirect toate celelalte sectoare. În mod indirect, toate grupurile rivalizează între ele. Dacă mai multe persoane îmbrăţişează profesia medicală, atunci există o retragere de lucrători din profesiunile înrudite, care, la rândul lor, vor fi înlocuiţi printr-un influx de oameni veniţi din alte ramuri şi aşa mai departe. Există, în acest sens, o conexiune între toate grupurile profesionale, indiferent cât de diferite ar fi cerinţele specifice în cadrul fiecăruia dintre ele. Ne confruntăm din nou cu faptul că disparitatea de calitate a muncilor necesare în vederea satisfacerii dorinţelor este mai mare decât diversitatea existentă la nivelul capacităţilor înnăscute ale oamenilor de a presta o muncă[4].

Conexiunea nu există doar între diverse tipuri de muncă şi preţurile plătite pentru ele, ci şi, în măsură nu mai mică, între muncă şi factorii materiali de producţie. În anumite limte, munca poate fi înlocuită cu factorii materiali de producţie şi vice-versa. Măsura în care se recurge la asemenea substituţii depinde de nivelul ratelor salariale şi de cel al preţurilor factorilor materiali.

Determinarea ratelor salariale – ca şi cea a preţurilor factorilor materiali de producţie – nu se poate realiza decât pe piaţă. Nu există nimic de felul unor rate salariale în afara pieţei, după cum nu există nici preţuri în afara pieţei. În măsura în care există salarii, munca este tratată ca oricare [p. 594] factor material de producţie, fiind vândută şi cumpărată pe piaţă. Acel sector al pieţei factorilor de producţie în care se angajează forţa de muncă se numeşte, de regulă, piaţă a muncii. Ca şi în cazul tuturor celorlalte sectoare ale pieţei, piaţa muncii este antrenată de antreprenori care urmăresc realizarea de profit. Fiecare antreprenor doreşte să cumpere la cel mai redus preţ toate tipurile specifice de muncă de care are nevoie pentru realizarea planurilor sale. Însă salariile pe care le oferă trebuie să fie suficient de ridicate pentru a atrage lucrătorii, pe care altminteri i-ar angaja antreprenorii rivali. Limita superioară a licitaţiei sale salariale este determinată de anticiparea preţului pe care îl poate obţine de pe urma creşterii volumului de bunuri vandabile, pe care o anticipează de pe urma angajării muncitorului respectiv. Limita inferioară este determinată de licitarea efectuată de antreprenorii rivali, care sunt ghidaţi, la rândul lor, de considerente similare. Acesta este fenomenul la care se referă economiştii, atunci când spun că nivelul ratelor salariale pentru fiecare tip de muncă este determinat de productivitatea ei marginală. Alt mod de exprimare a aceluiaşi adevăr ar fi de a spune că ratele salariale sunt determinate, pe de o parte, de oferta de mână de lucru şi de factori materiali de producţie şi, pe de alta, de preţurile viitoare anticipate ale bunurilor de consum.

Această explicaţie catalactică a determinării ratelor salariale a fost ţinta unor atacuri înverşunate, dar în întregime eronate. S-a spus că există un monopol al cererii pentru muncă. Majoritatea adepţilor acestei doctrine consideră că pentru a-şi dovedi teza este suficient să trimită la câteva observaţii ocazionale ale lui Adam Smith, referitoare la „un fel de conspiraţie tacită, dar statornică şi uniformă” existentă între patroni, în vederea menţinerii salariilor scăzute[5]. Alţii trimit în termeni vagi la existenţa asociaţiilor comerciale ale diferitelor grupuri de oameni de afaceri. Vacuitatea tuturor acestor discuţii este evidentă. Cu toate acestea, faptul că aceste idei confuze reprezintă principalul fundament ideologic al mişcării sindicale şi al politicilor privind mâna de lucru a tuturor guvernelor contemporane ne obligă la analizarea lor cu cea mai mare atenţie.

Antreprenorii se găsesc în aceeaşi poziţie faţă de vânzătorii de prestaţii în muncă ca şi faţă de vânzătorii de factori materiali de producţie. Ei sunt constrânşi să-şi procure toţi factorii de producţie la cele mai reduse preţuri. Dar dacă în cursul urmăririi acestui obiectiv anumiţi antreprenori, anumite grupuri de antreprenori sau toţi antreprenorii oferă preţuri sau rate salariale care sunt prea scăzute, care, adică, sunt în dezacord cu situaţia pieţei neobstrucţionate, atunci ei nu vor reuşi să obţină ceea ce vor să obţină, decât dacă intrarea în rândurile antreprenorilor va fi blocată prin bariere instituţionale. Dacă apariţia unor noi antreprenori sau extinderea [p. 595] activităţilor acelora care activează deja nu sunt împiedicate, atunci orice scădere a preţurilor factorilor de producţie care este discordantă cu structura pieţei trebuie să deschidă noi posibilităţi pentru dobândirea de profit. Vor exista persoane doritoare să câştige prin exploatarea marjei existente între rata existentă a salariilor şi productivitatea marginală a muncii. Cererea lor pentru mână de lucru va readuce ratele salariale înapoi, la nivelul determinat de productivitatea marginală a muncii. Conspiraţia tacită dintre patroni, despre care vorbea Adam Smith, chiar dacă ar exista, nu ar putea reduce salariile sub nivelul pieţei competitive, decât dacă accesul la activitatea antreprenorială necesită nu doar minte şi capital (acesta din urmă fiind întotdeauna disponibil pentru întreprinderile care promit cele mai ridicate venituri), ci - în plus - şi un titlu insituţional: un patent, o autorizaţie, rezervate unei clase privilegiate.

S-a afirmat că cel ce caută o slujbă trebuie să-şi vândă munca la orice preţ, indiferent cât de scăzut, deoarece supravieţuirea lui depinde exclusiv de capacitatea lui de lucru şi el nu are nici o altă sursă de venit. El nu poate aştepta şi este silit să se mulţumească cu orice remuneraţie pe care patronii au bunăvoinţa să i-o ofere. Această slăbiciune inerentă face ca reducerea ratelor salariale să fie un lucru uşor pentru acţiunea concertată a stăpânilor. Ei au posibilitatea, la nevoie, să aştepte mai mult – şi cererea lor de mână de lucru nu este atât de imperioasă ca cererea de subzistenţă a muncitorului. Argumentul este eronat. El ia drept bun faptul că patronii păstrează pentru ei diferenţa între rata salarială determinată de productivitatea marginală şi rata mai scăzută, de monopol, sub forma unui câştig monopolist adiţional – şi nu o cedează mai departe consumatorilor, sub forma unei reduceri a preţurilor. Într-adevăr, dacă ar reduce preţurile în concordanţă cu reducerea costurilor de producţie, atunci ei, în calitate de antreprenori şi vânzători ai produselor, nu ar avea nici un avantaj din reducerea salariilor. Întregul câştig ar fi transferat către consumatori, prin urmare şi către salariaţi, în calitatea acestora de cumpărători; antreprenorii înşişi nu ar beneficia decât în calitate de consumatori. Păstrarea profitului suplimentar rezultat din „exploatarea” presupusei puteri de negociere scăzute a angajaţilor ar necesita o acţiune concertată din partea patronilor, în calitatea lor de vânzători ai produselor. Ar necesita un monopol universal asupra tuturor activităţilor productive, care nu poate fi creat decât printr-o restricţie instituţională a accesului la activitatea antreprenorială.

Principalul este că presupusa combinaţie monopolistă a patronilor, despre care vorbesc Adam Smith şi o mare parte a opiniei publice, ar fi un monopol al cererii. Dar am văzut deja că asemenea aşa-zise monopoluri ale cererii sunt, de fapt, monopoluri ale ofertei de un anumit tip. Patronii ar fi în măsură să monopolizeze ratele salariale prin acţiune concertată numai dacă ar monopoliza un factor indispensabil pentru toate tipurile de producţie şi ar restricţiona utilizarea acestui factor [p. 596] în mod monopolist. Deoarece nu există un singur factor indispensabil pentru toate tipurile de producţie, ei ar trebui să monopolizeze toţi factorii materiali de producţie. Această condiţie ar fi îndeplinită numai într-o comunitate socialistă, în care n-ar exista nici piaţă, nici preţuri şi rate salariale.

Nu ar fi posibil nici ca proprietarii factorilor materiali de producţie, capitaliştii şi proprietarii de pământ să se combine într-un cartel universal îndreptat împotriva intereselor muncitorilor. Caracteristica distinctivă a activităţilor productive din trecut şi din viitorul previzibil este că raritatea muncii depăşeşte raritatea celor mai mulţi factori de producţie materiali primari, furnizaţi de natură. Raritatea relativ mai mare a mâinii de lucru determină măsura în care factorii de producţie naturali primari, relativ mai abundenţi, pot fi întrebuinţaţi. Există pământ neutilizat, există depozite minerale neutilizate şi aşa mai departe, deoarece nu există destulă forţă de muncă disponibilă în vederea utilizării lor. Dacă proprietarii terenurilor care sunt cultivate astăzi ar forma un cartel pentru a realiza profituri de monopol, planurile lor ar fi împiedicate de rivalitatea proprietarilor de pământ submarginal. La rândul lor, proprietarii factorilor de producţie produşi nu ar putea să se combine într-un mare cartel, fără cooperarea proprietarilor factorilor primari.

Au fost avansate şi diverse alte obiecţii împotriva doctrinei exploatării monopoliste a mâinii de lucru, de către un cartel tacit sau explicit al patronilor. S-a demonstrat că existenţa unor asemenea carteluri nu poate fi descoperită pe piaţă niciodată şi nicăieri. S-a demonstrat că nu este adevărat că cei ce caută slujbe nu pot aştepta şi că, de aceea, ar fi siliţi să accepte orice rate salariale pe care le oferă patronii, indiferent cât ar fi ele de scăzute. Nu este adevărat că fiecare muncitor neangajat este în pericol să moară de inaniţie; lucrătorii au şi ei rezerve şi pot aştepta; dovada este că, într-adevăr, aşteaptă. Pe de altă parte, aşteptarea poate fi ruinătoare din punct de vedere financiar şi pentru capitalişti. Dacă nu îşi pot întrebuinţa capitalul, ei suferă pierderi. Aşa încât, toate peroraţiile despre un presupus „avantaj al patronilor” şi un „dezavantaj al muncitorilor” în cursul negocierii sunt nefondate[6].

Dar acestea sunt considerente secundare şi accidentale. Faptul decisiv este că un monopol al cererii pentru mâna de lucru nu există şi nu poate exista într-o economie de piaţă neobstrucţionată. El ar putea să apară doar ca un produs al restricţiilor instituţionale în calea accesului la activitatea antreprenorială.

Mai trebuie însă accentuat şi un alt aspect. Doctrina manipulării [p. 597] monopoliste a ratelor salariale de către angajaţi concepe forţa de lucru ca şi cum ar fi vorba despre o entitate omogenă. Ea operează cu anumite concepte ca cererea pentru „muncă în general” şi oferta pentru „muncă în general”. Dar asemenea noţiuni nu au, după cum am văzut deja, nici un corespondent în realitate. Ceea ce se cumpără şi se vinde pe piaţa mâinii de lucru nu este „muncă în general”, ci anumite tipuri specifice de muncă, apte de a furniza anumite servicii. Fiecare antreprenor caută lucrători calificaţi pentru a executa acele sarcini specifice de care are el nevoie pentru îndeplinirea planurilor sale. El trebuie să-i retragă pe aceşti specialişti din liniile de activitate în care se întâmplă să activeze la momentul respectiv. Singurul mijloc pe care-l are pentru a realiza aceasta este de a le oferi un venit mai mare. Fiecare inovaţie plănuită de un antreprenor – producţia unui nou articol, implementarea unui nou proces de producţie, alegerea unei noi locaţii pentru o anumită ramură, sau doar extinderea producţiei deja existente, fie în cadrul propriei sale firme, sau în cadrul firmei altcuiva – presupune întrebuinţarea unor lucrători angajaţi până atunci în alte părţi. Antreprenorii nu au de-a face doar cu un deficit de „muncă în general”, ci cu unul de acele tipuri specifice de muncă de care au ei nevoie, pentru întreprinderile lor. Competiţia dintre antreprenori în ce priveşte licitarea pentru cele mai adecvate mâini de lucru nu este mai puţin semnificativă decât competiţia pentru licitarea de capital, pe piaţa de capital şi de credit. Extinderea activităţilor firmelor individuale, ca şi a întregii societăţi, este limitată nu doar de volumul de capital disponibil şi de oferta de „muncă în general”. În fiecare ramură de producţie ea mai este limitată şi de oferta de specialişti existentă. Desigur, acest obstacol este doar unul temporar, care dispare pe termen lung, atunci când, atraşi de veniturile mai ridicate ale specialiştilor din ramurile comparativ subalimentate cu mână de lucru, tot mai mulţi muncitori se vor fi calificat pentru executarea sarcinilor specifice despre care este vorba. Dar în economia aflată în schimbare o asemenea raritate de specialişti se manifestă în fiecare zi şi determină comportamentul patronilor, aflaţi în căutare de lucrători.

Fiecare patron trebuie să urmărească achiziţionarea necesarului de factori de producţie, inclusiv a necesarului de muncă, la preţurile cele mai mici. Un patron care plăteşte mai mult decât corespunzător preţului de piaţă al serviciilor pe care i le furnizează angajaţii săi ar fi îndepărtat din poziţia sa antreprenorială. Pe de altă parte, un patron care ar încerca să reducă ratele salariale sub nivelul consonant cu productivitatea marginală a muncii nu ar recruta tipul de oameni care este necesar pentru cea mai eficientă întrebuinţare a echipamentelor sale. Apare o tendinţă ca ratele salariale să atingă punctul la care ele devin egale cu preţul produsului marginal al tipului respectiv de muncă. Dacă ratele salariale scad sub acest punct, câştigul obţinut prin angajarea fiecărui [p. 598] lucrător adiţional va augmenta cererea de lucru, făcând astfel ca ratele salariale să crească din nou. Dacă ratele salariale cresc dincolo de acest punct, pierderea suportată de pe urma angajării fiecărui lucrător îi va forţa pe antreprenori să disponibilizeze muncitori. Competiţia celor neangajaţi pentru obţinerea de slujbe va determina o tendinţă de scădere a ratelor salariale.

4. Şomajul catalactic

Dacă cineva care caută o slujbă nu poate găsi poziţia pe care o preferă, va trebui să caute un alt tip de slujbă. Dacă nu poate găsi un patron dispus să-i ofere salariul pe care ar dori să-l câştige, va trebui să-şi reducă pretenţiile. Dacă refuză, nu va găsi nici o slujbă. Omul respectiv va rămâne şomer.

Ceea ce determină şomajul este faptul că – în ciuda sus-menţionatei doctrine a incapacităţii lucrătorului de a aştepta – cei doritori să câştige salarii pot aştepta şi aşteaptă. Cineva care caută de lucru şi care nu doreşte să aştepte va găsi întotdeauna o slujbă pe piaţa neobstrucţionată a muncii, în care există întotdeauna capacităţi nefolosite de resurse naturale şi de asemenea, foarte frecvent, capacităţi neutilizate de factori de producţie. Este suficient pentru el fie să-şi reducă nivelul salarial solicitat, fie să-şi modifice ocupaţia şi locul de lucru.

Au existat şi încă mai există persoane care nu muncesc decât pentru un anumit interval de timp, iar apoi trăiesc o altă bucată de timp din economiile acumulate prin muncă. În ţările în care nivelul cultural al maselor este scăzut, lucrătorii dispuşi să ofere continuitate la locul de muncă sunt adesea greu de găsit. În aceste locuri, omul de rând este atât de nesimţit şi de inert, încât nu cunoaşte nici o altă întrebuinţare pentru câştigurile sale decât de a-şi cumpăra nişte timp de agrement. El nu munceşte decât pentru a rămâne o vreme neangajat.

În ţările avansate, lucrurile se prezintă diferit. Aici muncitorii consideră că şomajul este un rău. Ei ar dori să-l evite, în măsura în care sacrificiul necesar nu este prea mare. El alege între angajare şi neangajare în acelaşi mod în care procedează referitor la toate celelalte acţiuni şi alegeri: cântăreşte elementele pentru, în comparaţie cu cele contra. Dacă alege şomajul, acest şomaj este un fenomen de piaţă, a cărui natură nu este diferită de cea a altor fenomene de piaţă, aşa cum se manifestă acestea într-o economie în schimbare. Putem numi tipul acesta de şomaj şomaj catalactic, sau generat de piaţă.

Diferitele considerente care-l pot stimula pe un om să se decidă pentru şomaj pot fi clasificate după cum urmează:

1. Individul consideră că la o dată ulterioară va găsi o slujbă remunerativă acolo unde locuieşte şi în cadrul ocupaţiei pe care o preferă şi pentru care s-a calificat. El caută să evite cheltuiala şi celelalte dezavantaje implicate în transferul de la o ocupaţie spre alta şi de la un amplasament geografic către altul. Pot exista condiţii speciale, de natură să augmenteze aceste costuri. Un lucrător [p. 599] proprietar al locuinţei în care trăieşte este mai ferm legat de locul său de rezidenţă decât persoanele ce locuiesc în apartamente închiriate. O femeie măritată este mai puţin mobilă decât o fată nemăritată. Apoi există ocupaţii care împietează asupra capacităţii lucrătorului de a-şi relua mai târziu activitatea. Un ceasornicar care lucrează câtva timp ca tăietor de lemne şi-ar putea pierde dexteritatea necesară ocupaţiei dinainte. În toate aceste cazuri, individul alege temporar şomajul, deoarece crede că această alegere este mai rentabilă pe termen lung.

2. Există ocupaţii pentru care cererea este supusă la variaţiuni sezoniere considerabile. În anumite luni ale anului cererea este foarte intensă, în altele se reduce sau dispare cu totul. Structura ratelor salariale compensează aceste fluctuaţii sezoniere. Ramurile industriale supuse lor nu pot rivaliza pe piaţa muncii decât dacă salariile plătite în sezonul bun sunt suficient de ridicate pentru a indemniza salariaţii pentru dezavantajele rezultate din neregularitatea sezonieră a cererii. Astfel, mulţi dintre lucrători, economisind o parte din câştigurile lor semnificative din sezonul bun, rămân fără angajare în sezonul nefavorabil.

3. Individul alege şomajul temporar din considerente pe care limbajul curent le numeşte neeconomice, sau chiar iraţionale. El nu acceptă o slujbă incompatibilă cu convingerile sale religioase, morale şi politice. El refuză ocupaţii al căror exerciţiu i-ar ştirbi prestigiul social. El se lasă călăuzit de standarde tradiţionale cu privire la ce se cade unui gentleman şi ce nu. El nu doreşte să-şi piardă cinstea sau rangul.

Şomajul pe piaţa liberă este întotdeauna voluntar. În ochii omului neangajat, şomajul este cel mai mic dintre două rele, dintre care trebuie să aleagă. Structura pieţei poate uneori să determine scăderea ratelor salariale. Dar, pe o piaţă neobstrucţionată, există întotdeauna, pentru fiecare tip de muncă, o rată salarială la care toţi cei dornici să muncească vor găsi o slujbă. Rata salarială finală este acea rată la care toţi căutătorii de lucru vor găsi slujbe şi toţi patronii vor găsi atâţia lucrători câţi doresc să angajeze. Nivelul ei este determinat de productivitatea marginală a fiecărui tip de muncă.

Fluctuaţiile ratelor salariale reprezintă dispozitivul prin care se manifestă pe piaţa muncii suveranitatea consumatorilor. Ele reprezintă măsurile adoptate pentru alocarea forţei de lucru către diversele ramuri productive. Ele penalizează neascultarea prin reducerea ratelor salariale din ramurile relativ excedentare ca personal angajat şi recompensează ascultarea prin ridicarea ratelor salariale în ramurile relativ deficitare ca personal angajat. În felul acesta, ele îl supun pe individ unei aspre presiuni sociale. Este limpede că, în mod indirect, ele limitează libertatea individului de a-şi alege propria ocupaţie. Însă această presiune nu este rigidă. Ea îi lasă [p. 600] individului o marjă, în limitele căreia poate alege între ceea ce îl avantajează mai mult sau mai puţin. În cadrul acestei orbite, el este liber să acţioneze cum crede de cuviinţă. Nivelul acesta de libertate reprezintă maximul de libertate de care se poate bucura un individ în cadrul diviziunii sociale a muncii, iar nivelul acesta de presiune reprezintă presiunea minimă care este indispensabilă în vederea prezervării sistemului de cooperare socială. Nu există decât o singură alternativă la presiunea catalactică, exercitată de sistemul salarial: asignarea de ocupaţii şi slujbe fiecărui individ prin decretele peremptorii ale unei autorităţi, ale unui comitet central de planificare a tuturor activităţilor productive. Aceasta revine la suprimarea oricărei libertăţi.

Este adevărat că, în condiţiile sistemului salarial, individul nu are libertarea de a alege lipsa permanentă de ocupaţie. Dar nici un alt sistem social imaginabil nu i-ar putea oferi un drept la agrement nelimitat. Faptul că omul nu poate evita de a se supune dezutilităţii muncii nu este o consecinţă a nici unei instituţii sociale. Este o condiţie naturală, inevitabilă a vieţii şi a acţiunii umane.

Nu este adecvat să denumim neangajarea catalactică în munca salarială şomaj „de fricţiune”, cu o metaforă împrumutată din mecanică. În cadrul construcţiei imaginare a unei economii în regim uniform repetitiv nu există neangajare, deoarece construcţia se bazează pe această presupoziţie. Neangajarea este un fenomen propriu economiei aflate în schimbare. Faptul că un angajat eliberat din slujbă, datorită schimbărilor ce survin în procesele productive, nu profită imediat de orice ocazie de a dobândi un alt loc de mucă, ci aşteaptă o ocazie mai propice, nu este o consecinţă a lentoarei procesului de ajustare la modificarea condiţiilor, ci este unul dintre factorii care încetinesc această ajustare. Nu este vorba despre o recţie automată la modificările survenite, independentă de voinţa şi de opţiunile căutătorilor respectivi de slujbe, ci despre efectele acţiunilor lor deliberate. Neangajarea este speculativă, nu de fricţiune.

Neangajarea catalactică nu trebuie confundată cu neangajarea instituţională. Neangajarea instituţională nu este rezultatul deciziilor căutătorilor de slujbe individuali. Ea este efectul interferenţelor cu fenomenele pieţei, care urmăresc impunerea prin coerciţie şi constrângere a unor rate salariale superioare acelora pe care le-ar fi determinat o piaţă liberă. Cercetarea neangajării instituţionale aparţine analizei problemelor intervenţionismului.

5. Ratele salariale brute şi ratele salariale nete

Ceea ce patronul achiziţionează pe piaţa mâinii de lucru şi ceea ce primeşte el în schimbul salariilor pe care le achită este întotdeauna o prestaţie specifică, pe care o estimează, în concordanţă cu preţul ei de piaţă. Obiceiurile şi uzanţele [p. 601] care prevalează în diversele sectoare ale pieţei mâinii de lucru nu influenţează preţurile achitate pentru diverse cantităţi de prestaţii specifice. Ratele salariale brute tind întotdeauna către un punct în care sunt egale cu preţul [maxim] la care poate fi vândut pe piaţă produsul adiţional, rezultat din întrebuinţarea lucrătorului marginal, ţinând seama şi de preţurile materialelor necesare şi de dobânda originară corespunzătoare necesarului de capital.

Atunci când cântăreşte argumentele pro şi contra angajării de lucrători, patronul nu se întreabă ce salariu de luat acasă obţine muncitorul. Singura întrebare relevantă pentru el este aceasta: care este preţul total pe care trebuie să-l cheltuiesc, pentru a obţine serviciile acestui lucrător? Vorbind despre determinarea ratelor salariale, catalactica se referă întotdeauna la preţul total pe care patronul trebuie să-l cheltuiască pentru o anumită cantitate de muncă de un anumit tip, aşadar la ratele salariale brute. Dacă legile sau obiceiurile comerciale îl silesc pe patron să suporte alte cheltuieli, în plus faţă de salariile plătite de el către angajaţi, atunci salariile de luat acasă se reduc corespunzător. Asemenea cheltuieli colaterale nu afectează ratele salariale brute. Incidenţa lor cade asupra salariaţilor. Volumul lor total reduce nivelul salariilor de luat acasă, adică al ratelor salariale nete.

Este necesar să observăm următoarele consecinţe ale acestei situaţii:

1. Nu contează dacă salariile sunt salarii pe o perioadă de timp sau salarii pentru anumite prestaţii specifice. De asemenea, acolo unde este vorba de salarii pe o perioadă de timp, patronul nu ia în consideraţie decât un singur lucru: anume, performanţa medie pe care anticipează că o va obţine de la fiecare dintre muncitorii angajaţi. Calculul său ţine seama de toate posibilităţile pe care munca desfăşurată într-o perioadă de timp le oferă chiulangiilor şi trişorilor. El îi disponibilizează pe lucrătorii care nu realizează minimul aşteptat. Pe de altă parte, un lucrător dornic să câştige mai mult trebuie fie să se încadreze unde munca este plătită pentru prestaţii specifice, fie să-şi caute o slujbă în care plata este superioară, deoarece minimul de performanţă aşteptat este superior.

De asemenea, pe o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru nu contează nici dacă ratele salariale pentru o perioadă de timp se achită zilnic, săptămânal, lunar, sau ca salarii anuale. Nu contează dacă intervalul de timp prealabil la care trebuie făcută o notificare de disponibilizare este mai lung sau mai scurt, dacă înţelegerile sunt făcute pentru anumite perioade sau pentru întreaga viaţă a lucrătorului, dacă salariatul are dreptul la pensionare şi la pensii pentru el însuşi, văduva şi copiii lui orfani, la vacanţe plătite sau neplătite, la o anumită asistenţă în caz de boală sau de invaliditate, sau la orice alte beneficii şi privilegii. Întrebarea la care trebuie să răspundă patronul este mereu aceeaşi: Este sau nu este rentabil pentru mine să mă implic într-un asemenea contract? Oare nu plătesc prea mult, în comparaţie cu ceea ce primesc în schimb?

2. În consecinţă, incidenţa aşa-numitelor sarcini şi câştiguri sociale cade, în cele din urmă, asupra ratei salariale nete a lucrătorului. Este irelevant dacă patronul este sau nu autorizat să scadă contribuţiile [p. 602] plătite către diverse forme de securitate socială, din salariile pe care le achită în numerar către angajaţi. În orice caz, aceste contribuţii îl împovărează pe angajat, nu pe patron.

3. Acelaşi lucru este adevărat şi în legătură cu impozitele pe salarii. Nici în acest caz nu contează dacă patronul are sau nu are dreptul de a scădea din salariul de luat acasă.

4. Nici reducerea numărului de ore lucrătoare nu este un cadou acordat în mod gratuit lucrătorului. Dacă acesta din urmă nu compensează programul mai scurt de lucru printr-o creştere corespunzătoare a productivităţii sale, atunci ratele salariale plătite la anumite intervale de timp vor scădea corespunzător. Dacă legea care decretează o reducere a orelor de muncă interzice asemenea reduceri ale ratelor salariale, atunci vor apărea toate consecinţele unei creşteri decretate de guvern a ratelor salariale. Acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte aşa-zise câştiguri sociale, cum ar fi concediile plătite şi aşa mai departe.

5. Dacă guvernul îi acordă patronului o subvenţie pentru angajarea anumitor categorii de muncitori, atunci salariul acestora de luat acasă creşte cu volumul total al subvenţiilor.

6. Dacă autorităţile acordă câte o alocaţie fiecărui lucrător angajat ale cărui câştiguri proprii sunt rămase în urma unui anumit standard minim, pentru a-i ridica venitul la nivelul acestui minim, atunci nivelul ratelor salariale nu este afectat direct. Indirect, o scădere a ratelor salariale ar putea eventual rezulta, în măsura în care acest sistem i-ar putea stimula pe oamenii care nu lucrau mai înainte să-şi caute slujbe şi, astfel, să determine o creştere a ofertei de mână de lucru[7].

6. Salariile şi subzistenţa

Viaţa omului primitiv a fost o neîncetată luptă împotriva rarităţii mijloacelor oferite de natură pentru subzistenţa sa. Numeroase persoane şi familii, triburi şi rase întregi au pierit în acest efort disperat de asigurare a minimului necesar pentru supravieţuire. Omul primitiv a fost întotdeauna bântuit de spectrul morţii prin inaniţie. Civilizaţia ne-a eliberat de aceste pericole. Zi şi noapte, viaţa omului este ameninţată de nenumărate pericole; ea poate fi distrusă în orice clipă de forţe naturale care scapă controlului nostru, sau, cel puţin, nu pot fi controlate în actualul stadiu al cunoaşterii şi al posibilităţilor noastre. Totuşi, oroarea morţii prin inaniţie nu-i mai îngrozeşte pe oamenii care trăiesc în societatea capitalistă. Cei ce pot munci câştigă cu mult mai mult decât necesarul pentru simpla supravieţuire.

Mai există - bineînţeles - şi persoane handicapate, care sunt incapabile de [p. 603] muncă. Există apoi invalizi, care pot presta un mic volum de muncă, dar a căror neputinţă îi împiedică să câştige la fel de mult ca lucrătorii normali. Uneori, ratele salariale pe care le-ar putea câştiga ei sunt atât de reduse, încât n-ar putea să se autoîntreţină. Aceşti oameni pot supravieţui doar dacă îi ajută alţi oameni. Reţeaua de rude, prieteni, binefăcători şi aşezăminte de caritate şi ajutorul comunitar acordat săracilor se îngrijesc de cei nevoiaşi. Cerşetorii nu cooperează în procesul social de producţie; întrucât priveşte procurarea de mijloace pentru satisfacerea dorinţelor, ei nu acţionează; ei trăiesc pentru că au grijă alţi oameni de ei. Problema săracilor este una de gestionare a consumului, nu a activităţilor productive. Ca atare, ea se situează dincolo de cadrul unei teorii a acţiunii umane, care se referă numai la procurarea mijloacelor necesare pentru consum, nu la felul în care aceste mijloace sunt consumate. Teoria catalactică analizează metodele adoptate pentru susţinerea caritabilă a celor nevoiaşi numai în măsura în care acestea pot afecta oferta de muncă. S-a întâmplat uneori ca politicile aplicate pentru ajutorarea săracilor să încurajeze indolenţa şi lenea unor adulţi apţi de muncă.

În societatea capitalistă se manifestă o tendinţă de creştere constantă a cotei de capital investit pe cap de locuitor. Acumularea de capital creşte dinamic, mai mult decât creşterea cifrelor populaţiei. Prin urmare, productivitatea marginală a muncii, ratele salariale reale şi nivelul de trai al salariaţilor tind să crească necontenit. Dar această ameliorare a bunăstării nu este manifestarea efectelor vreunei legi inevitabile a evoluţiei omenirii; ea este o tendinţă rezultată din interacţiunea unor forţe care nu sunt libere să îşi producă efectele decât în regim capitalist. Este posibil – şi chiar nu improbabil, dacă ţinem seama de direcţia în care se îndreaptă politicile publice astăzi – ca lucrurile să capete un aspect diametral opus, datorită, pe de o parte, consumului de capital şi, pe de alta, unei creşteri sau unei scăderi insuficiente a cifrelor populaţiei. Aşadar, s-ar putea întâmpla ca oamenii să înveţe din nou ce înseamnă moartea prin inaniţie şi ca raportul dintre bunurile de capital disponibile şi cifrele populaţiei să devină atât de defavorabil, încât să-i facă pe o parte dintre lucrători să câştige mai puţin decât necesarul pentru subzistenţă. Simpla apropiere de o asemenea situaţie ar determina, cu siguranţă, disensiuni ireconciliabile în cadrul societăţii, conflicte a căror violenţă n-ar putea să ducă decât la degenerarea completă a tuturor legăturilor sociale. Diviziunea socială a muncii nu poate fi prezervată dacă o parte dintre oamenii din societate care cooperează la ea sunt condamnaţi să câştige mai puţin decât necesarul pentru simpla subzistenţă.

Noţiunea de minimum psihologic de subzistenţă, la care se referă „legea de fier a salariilor” - şi pe care demagogii o scot necontenit în prim plan - este irelevantă pentru teoria catalactică a [p. 604] determinării ratelor salariale. Unul dintre fundamentele pe care se bazează cooperarea socială este faptul că munca prestată conform principiului diviziunii muncii este cu atât de mult mai productivă decât eforturile indivizilor izolaţi, încât persoanele apte de muncă nu se mai neliniştesc de teama că vor muri de foame, care îi urmărea zilnic pe înaintaşii lor. În cadrul unei comunităţi capitaliste, minimul de subzistenţă nu joacă nici un rol catalactic.

În plus, noţiunii de minimum psihologic necesar pentru subzistenţă îi lipsesc precizia şi rigoarea ştiinţifică pe care i le-au atribuit oamenii. Omul primitiv, adaptat mai mult la o viaţă animalică decât la una omenească, putea supravieţui în condiţii care sunt de nesuportat pentru vlăstarele gingaşe, răsfăţate de capitalism. Nu există nimic de felul unui minimum de subzistenţă psihologic şi sociologic determinat, care să fie valid pentru toate specimenele din specia zoologică homo sapiens. Nici ideea că pentru a menţine sănătatea şi fertilitatea umanităţii ar fi necesară o anumită cantitate de calorii, urmată de o altă cantitate specifică, pentru refacerea energiei cheltuite prin muncă, nu este tenabilă. Apelul la noţiuni din domeniile reproducerii vitelor şi al vivisecţiei de cobai nu-i este de nici un folos economistului, în demersul lui de înţelegere a problemelor [specifice] acţiunii umane îndreptate spre un scop. „Legea de fier a salariilor” şi doctrina marxistă, esenţialmente identică, a determinării „valorii puterii de muncă” prin „timpul socialmente necesar pentru producţia, deci şi pentru reproducţia ei”[8], sunt cele mai intenabile idei din tot ce s-a susţinut vreodată în domeniul catalacticii.

Cu toate acestea, a fost posibil să se acorde o anumită semnificaţie ideilor implicate în legea de fier a salariilor. Dacă îl privim pe salariat doar ca pe o vită şi considerăm că nu joacă nici un alt rol în societate, dacă postulăm că nu urmăreşte nici o altă satisfacţie decât hrana şi proliferarea şi că nu ştie de nici o altă întrebuinţare a câştigurilor sale, în afara procurării acestor satisfacţii animalice, putem considera legea de fier ca fiind o teorie a determinării preţurilor. De fapt, economiştii clasici, frustraţi de teoria lor eronată a valorii, n-au putut concepe nici o altă soluţie a problemei în chestiune. Pentru Torrens şi Ricardo, teorema conform căreia preţul natural al mâinii de lucru este preţul care le permite salariaţilor să supravieţuiască şi să-şi perpetueze specia, fără nici un fel de creştere sau descreştere, reprezenta consecinţa logică de neocolit a teoriei lor inadecvate a valorii. Dar când epigonii lor au constatat că de acum nu se mai puteau mulţumi cu această lege evident ilogică, ei au recurs la o modificare a ei, care era [p. 605] echivalentă cu abandonarea completă a oricărei tentative de a furniza o explicaţie economică a determinării ratelor salariale. Ei au încercat să păstreze preţioasa noţiune de minimum de subzistenţă, înlocuind conceptul de minimum „social” cu cel de minimum psihologic. Ei nu mai vorbeau, de acum înainte, de minimul necesar pentru subzistenţa muncitorului şi pentru prezervarea unei oferte nediminuate de mână de lucru. Vorbeau, în schimb, despre minimul necesar pentru prezervarea unui nivel de trai sanctificat de tradiţia istorică şi de cutumele şi obiceiurile moştenite. Deşi experienţa cotidiană demonstra viguros că, în regim capitalist, ratele salariale reale şi nivelul de trai al salariaţilor creşteau continuu, deşi devenea pe zi ce trece tot mai evident că zidurile tradiţionale de despărţire dintre diversele categorii ale populaţiei nu mai puteau rezista, deoarece ameliorarea condiţiei sociale a muncitorilor din industrie demola străvechile idei de rang şi demnitate socială, aceşti doctrinari au anunţat că vechile cutume şi convenţii sociale determină nivelul ratelor salariale. Doar persoanele orbite de prejudecăţi preconcepute şi de tendinţe partizane puteau recurge la o asemenea explicaţie, într-o vreme când industria le furnizează maselor, în vederea consumului, tot mai multe bunuri noi şi nemaiauzite, făcând accesibile, pentru muncitorul mediu, satisfacţii pe care nici un rege nu le putea visa în trecut.

Nu este deosebit de surprinzător că „Şcoala istorică prusacă”, numită şi wirtschafliche Staatswissenschaften, privea ratele salariale, deopotrivă cu preţurile bunurilor şi cu ratele dobânzii, ca pe nişte „categorii istorice” şi că, în analiza ratelor salariale, recurgea la conceptul de „venit adecvat poziţiei ierarhice a individului, în ierarhia socială a rangurilor”. Negarea existenţei teoriei economice şi înlocuirea ei cu istoria reprezenta esenţa învăţăturilor acestei şcoli. Dar este uimitor că Marx şi marxiştii n-au realizat faptul că, însuşindu-şi această doctrină absurdă, dezintegrau complet corpul aşa-numitului sistem marxist de ştiinţe economice. Când articolele şi disertaţiile publicate în Anglia, la începutul anilor 1860, l-au convins pe Marx că nu mai era posibil să se agaţe neabătut de teoria salarială a economiştilor clasici, el şi-a modificat teoria valorii puterii de muncă. El a declarat că „măsura aşa-numitelor dorinţe naturale şi maniera de satisfacere a lor sunt, ele însele, nişte produse ale evoluţiei istorice” şi „depind în mare măsură de nivelul de civilizaţie atins într-o anumită ţară şi, printre alţi factori, îndeosebi de condiţiile, cutumele şi pretenţiile referitoare la nivelul de trai în care s-au format muncitorii”. Asfel, „în determinarea valorii puterii de muncă intervine un element moral şi istoric”. Dar când Marx adaugă [p. 606] că, în ciuda tuturor acestor lucruri, „pentru o anumită ţară, la orice moment dat, cantitatea medie de necesităţi indispensabile ale vieţii este un lucru dat”[9], el se contrazice şi îşi induce cititorii în eroare. Ceea ce are el în vedere nu mai sunt „necesităţile indispensabile”, ci lucrurile considerate indispensabile din punct de vedere tradiţional, mijloacele necesare prezervării unui nivel de trai adecvat poziţiei lucrătorilor în ierarhia socială. Apelul la o asemenea explicaţie revine, practic, la renunţarea la orice elucidare economică sau catalactică a determinării ratelor salariale. Ratele salariale sunt explicate ca un dat istoric. Ele nu mai sunt văzute ca nişte fenomene de piaţă, ci ca un factor născut în afara interacţiunii forţelor care se manifestă pe piaţă.

Cu toate acestea, nici chiar cei ce cred că nivelul ratelor salariale, aşa cum se plătesc şi se încasează ele în realitate, sunt impuse pe piaţă din afara ei, ca un dat [istoric], nu pot evita formularea unei teorii, care să explice determinarea ratelor salariale ca pe o consecinţă a evaluărilor şi a deciziilor consumatorilor. Fără o asemenea teorie catalactică a salariilor, nici o analiză economică a pieţei nu poate fi completă şi satisfăcătoare, din punct de vedere logic. Este pur şi simplu lipsit de sens să reducem analizele catalactice la problemele determinării preţurilor mărfurilor şi a ratelor dobânzii – şi să acceptăm ratele salariale ca pe un dat istoric. O teorie economică demnă de numele acesta trebuie să fie în măsură să ne spună despre ratele salariale mai mult decât că sunt determinate de un „element moral şi istoric”. Caracteristica distinctivă a ştiinţei economice este că explică ratele de schimb manifestate în tranzacţiile de piaţă ca pe nişte fenomene de piaţă, a căror determinare se supune unei regularităţi, în concatenarea şi secvenţa evenimentelor. Tocmai acesta este elementul care distinge concepţia economică de înţelegerea istorică, teoria de istorie.

Ne putem imagina cu uşurinţă o situaţie istorică în care nivelul ratelor salariale este impus cu forţa pe piaţă, prin imixtiunea din exterior a constrângerii şi a coerciţiei. O asemenea fixare instituţională a ratelor salariale reprezintă una din trăsăturile cele mai importante ale vremurilor noastre, de politici intervenţioniste. Dar, în legătură cu o asemenea stare de lucruri, sarcina teoriei economice este de a investiga care sunt efectele provocate de disparitatea dintre cele două rate salariale: pe de o parte, rata potenţială, pe care piaţa neobstrucţionată ar fi determinat-o prin interacţiunea ofertei şi a cererii de mână de lucru şi, pe de altă parte, rata pe care o impun din exterior constrângerea şi coerciţia părţilor participante la tranzacţiile de piaţă. [p. 607]

Este adevărat că salariaţii sunt pătrunşi de ideea că salariile trebuie să fie cel puţin suficient de ridicate pentru a le permite să-şi menţină un nivel de trai adecvat poziţiei lor pe scara ierarhică a societăţii. Fiecare lucrător în parte are propria sa părere în legătură cu pretenţiile pe care are dreptul să le ridice în virtutea „statutului”, „rangului”, „tradiţiei” şi a „cutumei”, aşa cum are o opinie proprie şi despre eficienţa şi despre realizările sale. Dar asemenea pretenţii şi presupoziţii complezente n-au nici o relevanţă pentru determinarea ratelor salariale. Ele nu limitează nici mişcarea ascendentă, nici pe cea descendentă a acestora. Salariatul trebuie uneori să se mulţumească cu mult mai puţin decât crede el însuşi că ar fi adecvat rangului şi eficienţei sale. Dacă i se oferă mai mult decât anticipa, el bagă în buzunar surplusul fără obiecţii. Epoca sistemului laissez-faire, la care pretinde că se aplică legea de fier şi doctrina lui Marx despre formarea istorică a ratelor salariale, a fost martora unei tendinţe progresive, deşi uneori temporar întrerupte, de creştere a ratelor salariale. Nivelul de trai al salariaţilor a crescut până la cote fără precedent în istorie şi de negândit în perioadele anterioare.

Sindicatele pretind că ratele salariale nominale trebuie cel puţin să crească întotdeauna corespunzător modificărilor înregistrate de puterea de cumpărare a unităţii monetare, astfel încât să-i asigure salariatului capacitatea de a se bucura în continuare de nivelul de trai din trecut. Ele ridică aceste pretenţii şi în legătură cu situaţiile de conflict militar şi cu măsurile [inflaţioniste] adoptate pentru finanţarea cheltuielilor de război. Convingerea lor este că, nici măcar în vreme de război, nici inflaţia şi nici prelevarea de impozite pe venit nu trebuie să afecteze ratele salariale reale, cu care pleacă acasă muncitorul. Această doctrină presupune tacit doctrina Manifestului Comunist, după care „oamenii muncii nu au ţară” şi „nu au nimic de pierdut în afară de lanţuri”; în consecinţă, ei sunt neutri în războaiele purtate de exploatatorii burghezi şi nu le pasă dacă ţara lor este cucerită sau cucereşte. Nu este sarcina teoriei economice să analizeze aceste sentimente. Ea nu are de stabilit decât faptul că nu contează ce fel de justificări sunt oferite pentru impunerea de rate salariale superioare acelora pe care le-ar fi determinat piaţa neobstrucţionată. Dacă, din cauza unor asemenea pretenţii, ratele salariale reale sunt într-adevăr ridicate deasupra nivelului consonant cu productivitatea marginală a diverselor tipuri de muncă implicată, consecinţele inevitabile trebuie să se manifeste, indiferent de filozofia subiacentă.

Dacă trecem în revistă întreaga istorie a omenirii, de la primele începuturi ale civilizaţiei şi până în vremurile noastre, are sens să constatăm faptul că, în termeni generali, productivitatea muncii umane s-a [p. 608] multiplicat, fiind într-adevăr evident că membrii unei naţiuni civilizate produc astăzi cu mult mai mult decât produceau strămoşii lor. Dar această concepţie despre productivitatea muncii este, în general, lipsită de orice semnificaţie praxeologică sau catalactică – şi nu admite nici o exprimare în termeni numerici. Este încă şi mai nepermis să apelăm la ea pentru a elucida problemele pieţei.

Doctrina sindicală contemporană operează cu un concept de productivitate a muncii care este construit pentru a furniza o aşa-zisă justificare etică a acţiunilor sindicale. Ea defineşte productivitatea fie ca pe valoarea totală de piaţă, [exprimată] în termeni monetari, care se adaugă produselor în urma procesării (de către o singură firmă sau de către toate firmele dintr-o ramură industrială), împărţită la numărul de muncitori angajaţi, fie ca output (al unei firme sau ramuri industriale) pe om-oră de muncă. Comparând mărimile socotite în felul acesta la începutul şi la sfârşitul unei anumite perioade de timp, sindicaliştii numesc „creştere a productivităţii muncii” cantitatea prin care cifra corespunzătoare datei finale o depăşeşte pe cea de la data iniţială şi pretind că ea le aparţine, de drept şi în întregime, muncitorilor. Ei cer ca această cantitate să fie în totalitate adăugată la ratele salariale pe care le primeau muncitorii la începutul perioadei. Puşi în faţa acestor pretenţii ale sindicatelor, patronii, de cele mai multe ori, nu contestă doctrina subiacentă şi nu pun în discuţie conceptul de productivitate a muncii pe care îl implică ea. Ei îl acceptă implicit, atunci când afirmă că ratele salariale au crescut deja la întreaga măsură a creşterii productivităţii, calculate după această metodă, sau că au crescut deja dincolo de această limită.

Dar această procedură de calcul a productivităţii muncii prestate de forţa de muncă dintr-o firmă sau dintr-o industrie este în întregime greşită. O mie de oameni care muncesc patruzeci de ore pe săptămână într-o fabrică americană modernă de încălţăminte produc lunar câte m perechi de încălţăminte. O mie de oameni lucrând cu unelte tradiţionale, de modă veche, în mici prăvălii artizanale, undeva în ţările înapoiate din Asia, produc în acelaşi interval de timp, cu toate că muncesc mult mai mult decât patruzeci de ore pe săptămână, mult mai puţin decât m perechi. Diferenţa de productivitate între Statele Unite şi Asia, calculată după metodele doctrinei sindicaliste, este enormă. Cu siguranţă, ea nu se datorează virtuţilor muncitorului american. El nu este mai harnic, mai atent, mai calificat sau mai inteligent decât asiaticii. (Putem chiar să presupunem că mulţi dintre angajaţii unei fabrici moderne efectuează operaţiuni cu mult mai simple decât cele solicitate unui om care lucrează cu unelte de modă veche.) Superioritatea firmei americane se datorează în întregime superiorităţii echipamentelor de care dispune ea şi înţelepciunii practice a conducerii ei antreprenoriale. Ceea [p. 609] ce-i împiedică pe oamenii de afaceri din ţările înapoiate să adopte metodele de producţie americane este lipsa de capital acumulat, nu vreo insuficienţă datorată lucrătorilor.

În ajunul „Revoluţiei industriale”, condiţiile în Vest nu difereau prea mult de cele pe care le vedem astăzi în Est. Schimbarea radicală a situaţiei, care le-a asigurat maselor din Vest actualul nivel mediu de trai (unul într-adevăr ridicat, în comparaţie cu condiţiile precapitaliste, sau cu cele din Uniunea Sovietică), a fost consecinţa acumulării de capital, prin economisire şi prin investirea judicioasă a economiilor de către elitele antreprenoriale cu clarviziune economică. Nici o inovaţie tehnologică nu ar fi fost posibilă dacă bunurile suplimentare de capital, necesare pentru întrebuinţarea practică a noilor invenţii, nu ar fi devenit disponibile în prealabil, graţie economisirii.

Cu toate că muncitorii, în calitatea lor de muncitori, n-au contribuit şi nu contribuie la ameliorarea aparatului de producţie, ei sunt (în cadrul unei economii de piaţă, care nu este sabotată de violenţa guvernamentală sau sindicală) cei mai mari beneficiari ai ameliorării condiţiilor rezultate de aici, atât în calitate de muncitori, cât şi în calitate de consumatori.

Elementul care iniţiază lanţul acţiunilor care determină ameliorarea condiţiilor economice este acumularea de capital nou, prin economisire. Aceste fonduri adiţionale fac posibilă execuţia unor proiecte care n-ar fi putut să fie executate înainte, datorită lipsei de bunuri de capital. Când se lansează în realizarea de noi proiecte, antreprenorii rivalizează pe piaţa factorilor de producţie cu toţi aceia care sunt deja angajaţi în proiectele iniţiate mai înainte. Prin eforturile lor de a-şi asigura cantităţile necesare de materii prime şi de mână de lucru, ei ridică preţurile materiilor prime şi ratele salariale. Astfel, salariaţii culeg, încă de la începutul procesului, o parte din beneficiile provenite din abţinerea de la consum a economisitorilor. În cursul continuării procesului, ei sunt din nou favorizaţi, în calitate de consumatori, acum prin scăderea preţurilor, pe care tinde să o inducă creşterea producţiei[10].

Teoria economică descrie rezultatul final al acestei secvenţe de schimbări astfel: O creştere a volumului de capital investit determină, dacă numărul persoanelor doritoare de a câştiga un salariu rămâne neschimbat, o creştere a productivităţii marginale a muncii - şi deci a salariilor. Ceea ce duce la creşterea ratelor salariale este o creştere a volumului de capital mai mare decât creşterea populaţiei, sau, cu alte cuvinte, o creştere a cantităţii de capital investit per capita. Pe o piaţă neobstrucţionată a forţei de muncă, ratele salariale tind întotdeauna către nivelul la care devin egale cu productivitatea marginală corespunzătoare fiecărui tip de [p. 610] muncă, adică spre nivelul egal cu valoarea adăugată sau scăzută din valoarea produsului, prin angajarea sau disponibilizarea unui om. La această rată salarială, toţi cei ce caută de lucru găsesc slujbe şi toţi cei interesaţi să angajeze lucrători găsesc oricât de mulţi doresc. Dacă salariile sunt ridicate deasupra acestei rate de piaţă, va rezulta inevitabil neangajarea (şomajul) unei părţi din forţa potenţială de muncă. Nu contează ce fel de doctrină este prezentată în vederea justificării impunerii de rate salariale care depăşesc ratele potenţiale de piaţă.

Ratele salariale sunt determinate, în ultimă instanţă, de valoarea pe care o atribuie concetăţenii salariatului serviciilor şi realizărilor acestuia. Munca este estimată ca o marfă, nu pentru că antreprenorii şi capitaliştii sunt cruzi şi au inimi de piatră, ci pentru că ei sunt necondiţionat subordonaţi supremaţiei consumatorilor, a căror imensă majoritate este formată, astăzi, din muncitori salariaţi şi remuneraţi. Consumatorii nu sunt dispuşi să satisfacă pretenţiile, prezumţia şi vanitatea nimănui. Ei doresc să fie serviţi la preţurile cele mai ieftine.

O comparaţie între explicaţia istorică a ratelor salariale şi teorema regresiei

Poate fi util să comparăm doctrinele marxistă şi pe cea a Şcolii istorice prusace, conform cărora ratele salariale reprezintă un dat istoric, şi nu un fenomen catalactic, cu teorema regresiei, referitoare la puterea de cumpărare a banilor[11].

Teorema regresiei stabileşte faptul că nici un bun nu poate fi întrebuinţat pentru funcţia de mijloc de schimb, dacă la începuturile întrebuinţării sale în acest scop nu a avut o valoare de schimb datorată altor întrebuinţări. Faptul acesta nu afectează semnificativ determinarea cotidiană a puterii de cumpărare a banilor, aşa cum se produce ea datorită interacţiunii cererii cu oferta de bani, determinate de oamenii care doresc să dispună de numerar. Teorema regresiei nu afirmă că orice rată efectivă de schimb între bani - pe de o parte – şi bunuri şi servicii – pe de altă parte – este un dat istoric, independent de situaţia de astăzi de pe piaţă. Ea explică doar felul în care un nou tip de mijloace de schimb pot intra şi rămâne în uz. În sensul acesta, ea afirmă că există o componentă istorică în puterea de cumpărare a banilor.

Cu teorema marxistă şi prusacă lucrurile stau cu totul altfel. Din perspectiva acestei doctrine, nivelul efectiv al ratelor salariale, aşa cum se manifestă el pe piaţă, este un dat istoric. Evaluările consumatorilor, care sunt cumpărătorii indirecţi ai forţei de muncă, ca şi cele ale salariaţilor, vânzătorii de forţă de muncă, sunt irelevante. Ratele salariale sunt determinate de evenimente istorice din trecut. Ele nu pot nici să depăşească nivelul acesta, nici să scadă sub el. [p. 611] Faptul că ratele salariale sunt astăzi mai ridicate în Elveţia decât cele din India, nu poate fi explicat [din această perspectivă] decât apelând la istorie, în exact acelaşi sens în care doar istoria poate explica de ce Napoleon I a devenit francez, şi nu italian, împărat, şi nu avocat corsican. Pentru explicarea discrepanţei dintre ratele salariale ale ciobanilor şi cele ale zidarilor din aceste ţări, nu este posibil să se recurgă la factori care se manifestă necondiţionat, pe orice piaţă. Explicaţia nu poate fi furnizată decât de istoria acestor două ţări.

7. Felul în care oferta de muncă este afectată de dezutilitatea muncii

Elementele fundamentale care afectează oferta de muncă sunt:

1.      Fiecare individ nu poate cheltui decât o cantitate de muncă limitată.

2. Această cantitate specifică nu poate fi prestată la orice moment dorit. Este indispensabilă interpolarea unor momente de odihnă şi de recreere.

3. Nu orice individ este capabil să presteze orice fel de muncă. Există deosebiri, atât înnăscute, cât şi dobândite, în ce priveşte capacitatea de a presta anumite tipuri de muncă. Facultăţile înnăscute necesare pentru anumite tipuri de muncă nu pot fi dobândite prin nici un fel de pregătire sau de şcolarizare.

4. Capacitatea de muncă trebuie gestionată corespunzător, dacă nu dorim să se deterioreze sau să dispară complet. O grijă deosebită este necesară pentru păstrarea capacităţilor unei persoane – atât înnăscute, cât şi dobândite – pentru perioada maximă pe care o poate permite declinul inevitabil al forţelor sale vitale.

5. Pe măsură ce munca se apropie de momentul în care se va epuiza volumul total de muncă pe care îl poate depune un om fără întrerupere, şi interpolarea unei perioade de odihnă va deveni indispensabilă, oboseala afectează cantitatea şi calitatea prestaţiei[12].

6. Oamenii preferă absenţa muncii, adică agrementul, sau, în jargon economic: ei atribuie o dezutilitate muncii.

Omul autarhic, care lucrează în condiţii de izolare economică, doar în vederea satisfacerii directe a propriilor sale nevoi, încetează munca în momentul în care începe să preţuiască agrementul, absenţa dezutilităţii muncii, mai mult decât surplusul de satisfacţie anticipat de pe urma continuării lucrului. După ce îşi va fi satisfăcut cele mai intense nevoi, el consideră că satisfacerea nevoilor încă nesatisfăcute e mai puţin dezirabilă decât satisfacerea dorinţei sale de agrement.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru salariaţi, nu mai puţin decât pentru lucrătorul autarhic. Nici ei nu sunt dispuşi să lucreze până când vor fi [p. 612] epuizat întreaga capacitate de muncă pe care sunt capabili să o depună. Şi ei doresc să se oprească în momentul în care gratificarea mediată anticipată încetează de a mai precumpăni asupra dezutilităţii provocate de prestarea suplimentară de muncă.

Opinia publică, exersându-se sub influenţa reprezentărilor atavice şi orbită de sloganurile marxiste, a sesizat cu dificultate lucrul acesta. Ea s-a cramponat - şi se mai cramponează până astăzi încă - de obiceiul de a-l privi pe salariat ca pe un servitor aflat în lanţuri, şi salariile ca pe echivalentul capitalist al minimului necesar pentru subzistenţă, pe care poprietarul de sclavi şi cel de vite trebuie să-l asigure pentru sclavii şi animalele lor. Din perspectiva acestei doctrine, salariatul este un om pe care sărăcia l-a silit să se supună sclaviei. Formalismul van al avocaţilor burgheziei, ni se spune, numeşte această supunere voluntară contract şi interpretează relaţiile dintre patron şi angajat ca pe un contract încheiat între două părţi egale. Dar, în realitate, muncitorul nu este liber; el acţionează sub constrângere; el trebuie să accepte jugul unei reale servituţi, deoarece lui, proscrisului dezmoştenit al societăţii, nu i se oferă nici o altă alegere. Chiar şi aparentul său drept de a-şi alege stăpânul este un fals. Combinaţia explicită sau tacită a patronilor, pentru stabilirea condiţiilor de muncă într-o manieră în ansamblu uniformă, face ca această libertate să fie iluzorie.

Dacă se admite că salariile nu sunt decât rambursarea cheltuielilor suportate de muncitor pentru prezervarea şi reproducerea puterii sale de muncă, sau că nivelul lor este determinat de tradiţie, este cât se poate de consecvent să se considere că fiecare reducere a obligaţiilor impuse lucrătorului prin contractul de muncă reprezintă un câştig unilateral dobândit de acesta. Dacă nivelul ratelor salariale nu depinde de cantitatea şi de calitatea prestaţiei, dacă patronul nu-i plăteşte muncitorului preţul acordat de către piaţă contribuţiilor acestuia, dacă patronul nu cumpără o cantitate şi o calitate anumită de mână de lucru, ci cumpără un sclav în lanţuri, dacă ratele salariale sunt atât de scăzute, încât, din motive naturale sau „istorice”, ele nu mai pot scădea mai departe, atunci situaţia muncitorului se poate îmbunătăţi substanţial prin scurtarea zilei de muncă. În acest caz, ar fi permisibil să considerăm că legile care limitează orele de lucru sunt echivalente cu decretele prin care guvernele europene din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea au redus treptat – şi în cele din urmă au abolit – volumul de muncă silnică neplătită (corvée), pe care ţăranii iobagi erau obligaţi să-l presteze în beneficiul seniorilor lor, sau cu ordonanţele de uşurare a muncilor depuse de ocnaşi. Reducerea orelor cotidiene de lucru - determinată de industrialismul capitalist – se poate interpreta atunci ca o victorie a sclavilor exploataţi ai salariului, asupra egoismului neînduplecat al torţionarilor lor. Toate legile care îi impun patronului datoria să efectueze anumite cheltuieli specifice, în beneficiul salariaţilor, sunt [p. 613] prezentate drept „câştiguri sociale”, adică drept libertăţi, în vederea acordării cărora patronii nu au de făcut nici un sacrificiu.

Se admite, îndeobşte, că validitatea acestei doctrine este suficient demonstrată prin faptul că salariatul individual nu are decât o influenţă neglijabilă asupra stabilirii termenilor contractului de muncă. Deciziile cu privire la lungimea zilei de lucru, la munca în zilele de duminică şi de sărbători, la perioada fixată pentru mese şi la multe alte lucruri le iau patronii, fără să-i întrebe pe angajaţi. Salariatul nu are de ales decât între supunerea la aceste ordine şi moartea prin inaniţie.

Eroarea de căpătâi implicată în acest raţionament a fost deja indicată în secţiunile precedente. Patronii nu solicită muncă în general, ci persoane apte de a furniza tipul de muncă de care au ei nevoie. Exact aşa cum un antreprenor trebuie să aleagă pentru unităţile sale productive locaţia, echipamentul şi materiile brute cele mai adecvate, tot astfel el trebuie să angajeze cei mai eficienţi lucrători. El trebuie să amenajeze în aşa fel condiţiile de muncă, încât să le facă să devină atractive în ochii muncitorilor pe care doreşte să-i angajeze. Este adevărat că lucrătorul individual nu are decât un cuvânt limitat de spus referitor la aceste aranjamente. Ele sunt, ca şi însuşi nivelul ratelor salariale, ca şi preţurile mărfurilor, ca şi aspectul articolelor produse în vederea consumului de masă, produse ale interacţiunii a nenumăraţi oameni, care participă la procesul social al pieţei. Ca atare, ele sunt fenomene de masă, în mică măsură susceptibile de a fi modificate prin acţiunile unui singur individ. Cu toate acestea, este o distorsiune a adevărului să se afirme că buletinul de vot al fiecărui elector luat în parte este lipsit de influenţă deoarece, pentru a decide rezultatul, sunt necesare multe mii, sau chiar milioane de voturi, astfel încât voturile persoanelor neafiliate nici unui partid practic nici nu contează. Chiar dacă am admite teza aceasta, de dragul argumentaţiei, ar fi un non sequitur să deducem din ea că înlocuirea procedurilor democratice cu principii totalitare i-ar transforma pe funcţionarii publici în reprezentanţi mai autentici ai voinţei poporului, decât campaniile electorale. Corespondentele acestei fabule totalitariste în sfera economiei de piaţă sunt afirmaţiile că fiecare consumator individual este lipsit de putere în confruntarea cu furnizorii şi că fiecare angajat individual este lipsit de putere în confruntarea cu patronii. Bineînţeles că nu gustul unui anumit individ, diferit de cei mulţi, determină caracteristicile articolelor de producţie în masă, destinate consumului maselor, ci dorinţele şi preferinţele majorităţii. Nu căutătorul individual al unui loc de muncă determină termenii contractelor de muncă prevalente în anumite domenii sau ramuri industriale, ci comportamentul maselor căutătorilor de angajamente. Dacă obiceiul este ca prânzul să se servească între amiază şi ora două, un lucrător individual care preferă să-l servească între două şi trei după amiază are puţine şanse de a-şi vedea [p. 614] dorinţele satisfăcute. Totuşi, presiunea socială căreia i se supune în acest caz individul solitar nu este exercitată de către patron, ci de către colegii săi salariaţi.

Patronii, în căutarea lor de angajaţi adecvaţi, sunt siliţi să se adapteze chiar şi unor inconveniente serioase şi costisitoare, când nu-i pot găsi pe cei de care este nevoie altfel. În multe ţări, dintre care unele sunt stigmatizate de campionii anticapitalismului ca fiind înapoiate din punct de vedere social, patronii trebuie să accepte diverse dorinţe ale muncitorilor, motivate de diverse considerente de ritual religios, sau de castă şi de status. Ei trebuie să fixeze orele de muncă, vacanţele şi multe chestiuni tehnice în funcţie de asemenea opinii, oricât de incomode ar fi aceste aranjamente. Ori de câte ori un patron solicită servicii speciale, care par obositoare sau respingătoare în ochii angajaţilor, el trebuie să plătească un surplus pentru excesul de dezutilitate pe care trebuie să-l cheltuiască muncitorul.

Termenii contractului de muncă se referă la toate condiţiile de lucru, nu doar la nivelul ratelor salariale. Munca de echipă din fabrici şi interdependenţa dintre diferite întreprinderi fac ca devierea de la aranjamentele tradiţionale în ţara sau în ramura respectivă să fie imposibilă, ducând astfel la o unificare şi o standardizare a acestor aranjamente. Dar faptul acesta nici nu slăbeşte, nici nu elimină contribuţia muncitorilor la stabilirea lor. Din punctul de vedere al muncitorilor individuali, ele sunt, bineînţeles, la fel de inalterabile ca şi mersul trenurilor pentru călătorul individual. Dar nimeni n-ar susţine că, la stabilirea mersului trenurilor, compania [feroviară] nu se preocupă de dorinţele potenţialilor ei consumatori. Intenţia ei este tocmai de a-i servi pe cât mai mulţi dintre ei este cu putinţă.

Interpretarea evoluţiei industrialismului contemporan a fost fundamental viciată de prejudecăţile anticapitaliste ale guvernelor şi ale scriitorilor şi istoricilor auto-erijaţi în apărători ai muncitorilor. Creşterea ratelor salariale reale, reducerea orelor de lucru, eliminarea muncii copiilor şi restricţionarea muncii femeilor ar fi fost, ni se spune, rezultatele amestecului guvernelor şi ale presiunii opiniei publice, stimulate de autorii umanitarişti. În absenţa acestor amestecuri şi presiuni, antreprenorii şi capitaliştii ar fi păstrat pentru ei înşişi toate avantajele provenite din creşterea investiţiilor de capital şi din ameliorarea corespunzătoare a metodelor tehnologice. Astfel, creşterea nivelului de trai al salariaţilor ar fi fost obţinută pe seama venitului „nemuncit” al capitaliştilor, antreprenorilor şi al proprietarilor funciari. Continuarea acestor politici ar fi deosebit de dezirabilă, pentru favorizarea celor mulţi - exclusiv pe cheltuiala câtorva exploatatori egoişti - şi pentru a reduce tot mai mult încasările inechitabile ale clasei proprietarilor. [p. 615]

Falsitatea acestei interpretări este evidentă. Toate măsurile care restricţionează, direct sau indirect, oferta de muncă, apasă asupra capitaliştilor, în măsura în care determină creşterea productivităţii marginale a muncii şi reducerea productivităţii marginale a factorilor materiali de producţie. Deoarece restricţionează oferta de muncă fără a reduce volumul de capital, ele augmentează partea alocată salariaţilor din produsul total net al efortului productiv. Dar acest produs total net va scădea şi el şi depinde de datele specifice fiecărui caz în parte, după cum cota relativ mai mare dintr-o plăcintă mai mică va fi mai mare sau mai mică decât cota relativ mai mică dintr-o plăcintă mai mare. Profiturile şi rata dobânzii nu sunt direct afectate de reducerea ofertei totale de muncă. Preţurile factorilor materiali de producţie scad, şi ratele salariale pe unitatea de servicii prestate de lucrătorul individual (nu în mod necesar şi per capita printre muncitorii angajaţi) cresc. Dacă toate aceste schimbări duc la o ameliorare sau la o deteriorare a venitului salariatului mediu rămâne, după cum am spus, o problemă factuală, specifică fiecărui caz în parte.

Dar ipoteza noastră, că asemenea măsuri nu afectează volumul ofertei factorilor materiali de producţie, este inacceptabilă. Reducerea orelor de lucru, reducerea lucrului de noapte şi a angajării anumitor clase de oameni împiedică utilizarea unei părţi din echipamentul disponibil şi revin la o reducere a ofertei de capital. Intensificarea rezultată de aici a rarităţii bunurilor de capital poate anula complet creşterea potenţială a productivităţii marginale a muncii, în raport cu productivitatea marginală a bunurilor de capital.

Dacă, în mod concomitent cu reducerea obligatorie a orelor de lucru, autorităţile sau sindicatele interzic orice reducere corespunzătoare a ratelor salariale pe care ar impune-o configuraţia pieţei, sau dacă instituţiile influente împiedică în prealabil o asemenea scădere, atunci apar efectele pe care le provoacă orice încercare de menţinere a nivelului ratelor salariale deasupra ratei potenţiale de piaţă, deci apare şomajul instituţional.

Istoria capitalismului, aşa cum a funcţionat acest sistem în ultimele două sute de ani în cuprinsul civilizaţiei occidentale, este cronica unei creşteri continue a nivelului de trai al salariaţilor. Trăsătura distinctivă a capitalismului este că organizează producţia de masă pentru consumul de masă, sub direcţia celor mai energici şi clarvăzători [din punct de vedere economic] indivizi, care urmăresc necontenit ameliorarea condiţiilor. Forţa sa motrice este motivaţia profitului, a cărei presiune îi obligă încontinuu pe oamenii de afaceri să le ofere consumatorilor produse mai multe, mai bune şi mai ieftine. Un excedent al profiturilor faţă de pierderi nu poate apărea decât într-o economie progresivă şi numai [p. 616] în măsura în care nivelul de trai al maselor se îmbunătăţeşte[13]. Prin urmare, capitalismul este sistemul în condiţiile căruia cele mai agere şi mai agile minţi sunt determinate să promoveze, pe cât le stă în putinţă, bunăstarea celor mulţi şi greoi.

În sfera experienţei istorice nu avem posibilitatea de a recurge la măsurători. Cum banii nu reprezintă un etalon de măsură al valorii şi al satisfacerii dorinţelor, ei nu pot servi la compararea nivelelor de trai ale oamenilor din diferite perioade istorice. Cu toate acestea, toţi istoricii a căror judecată nu este tulburată de prejudecăţi romantice sunt de acord asupra faptului că evoluţia capitalismului a multiplicat echipamentele de capital la o scară ce depăşeşte cu mult creşterea simultană a cifrelor populaţiei. Echipamentul de capital, atât la nivelul întregii populaţii, cât şi pe persoană capabilă de muncă, este cu mult mai abundent astăzi decât în urmă cu cincizeci, o sută, sau două sute de ani în urmă. Concomitent s-a înregistrat o extraordinară creştere a cotei pe care o primesc salariaţii din volumul bunurilor produse, un volum el însuşi cu mult mai mare decât în trecut. Creşterea rezultată de aici a nivelului de trai al maselor este miraculoasă, în comparaţie cu situaţia din vremurile de demult. În vremurile acelea bune, chiar şi cei mai bogaţi oameni duceau o existenţă care trebuie numită strâmtorată, în comparaţie cu nivelul mediu al muncitorului american sau australian din zilele noastre. Capitalismul, spunea Marx, repetând inconştient fabulele apologeţilor Evului Mediu, ar avea tendinţa inevitabilă de a-i sărăci tot mai mult pe muncitori. Adevărul este că sistemul capitalist a vărsat un corn al abundenţei peste masele de salariaţi, care adesea făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a sabota adoptarea inovaţiilor care le făceau viaţa mai plăcută. Cât de nemulţumit s-ar simţi un muncitor american dacă ar fi constrâns să trăiască în stilul unui senior medieval şi să se lipsească de facilităţile sanitare şi de alte dispozitive pe care le consideră de la sine înţelese!

Creşterea bunăstării sale materiale i-a modificat muncitorului evaluarea agrementului. Fiind, aşadar, mai bine aprovizionat cu cele necesare vieţii, el atinge mai repede punctul începând de la care priveşte orice creştere a dezutilităţii muncii ca pe un rău, care de acum nu mai este compensat de creşterea în continuare a gratificării mediate pe care anticipează că i-ar procura-o continuarea muncii. El doreşte să reducă numărul orelor cotidiene de muncă şi să-şi scutească soţia şi copiii de osteneala şi necazul muncii salariale. Nu legislaţia muncii şi presiunile sindicale sunt cele ce au redus orele de lucru şi au retras femeile măritate şi copiii din fabrici; capitalismul este acela care l-a făcut pe salariat atât de prosper, încât este în măsură să achiziţioneze mai mult timp de agrement, pentru sine şi [p. 617] pentru ai săi. Legislaţia muncii din secolul al XIX-lea n-a reuşit, în ansamblu, decât să furnizeze o ratificare legală pentru schimbările pe care interacţiunea factorilor de piaţă le provocase mai înainte. În măsura în care a luat-o, uneori, înaintea revoluţiei industriale, creşterea rapidă a avuţiei a îndreptat din nou, curând, situaţia. În măsura în care aşa-zisele legi favorabile muncitorilor au decretat măsuri care nu reprezentau doar o ratificare a unor schimbări deja efectuate, sau anticiparea schimbărilor aşteptate în viitorul imediat, ele au prejudiciat interesele materiale ale muncitorilor.

Termenul de „câştiguri sociale” este deosebit de inducător în eroare. Dacă legea îi sileşte pe muncitorii care ar prefera să lucreze patruzeci şi opt de ore pe săptămână să nu ofere mai mult decât patruzeci de ore de muncă, sau dacă îi sileşte pe patroni să suporte anumite cheltuieli în beneficiul angajaţilor, ea nu-i favorizează pe muncitori pe seama patronilor. Indiferent care ar fi prevederile unei legi de asigurări sociale, în ultimă instanţă incidenţa [costurilor] îl împovărează pe angajat, nu pe patron. Ele afectează volumul salariului de luat acasă; dacă ridică preţul pe care patronul trebuie să-l achite pentru prestaţia unitară desupra ratei potenţiale de piaţă, atunci creează şomaj instituţional. Asigurările sociale nu-i obligă pe patroni să se extindă mai mult, achiziţionând mână de lucru. Ele impun salariaţilor o restricţie în privinţa felului în care îşi pot cheltui venitul total. Ele restrâng libertatea muncitorului de a-şi amenaja gospodăria aşa cum crede el de cuviinţă.

Dacă un asemenea sistem de asigurări sociale reprezintă o măsură bună sau rea este, în esenţă, o problemă politică. Unii pot încerca să-l justifice spunând că salariaţilor le lipseşte inteligenţa şi forţa morală de a se îngriji spontan de propriul lor viitor. Dar atunci nu sunt uşor de combătut vocile celor care întreabă dacă nu este paradoxal să fie încredinţată bunăstarea ţării deciziilor unor electori pe care legea însăşi îi consideră incapabili de a-şi gestiona propriile lor treburi; dacă nu este absurd să le încredinţăm suprema conducere a guvernului aceloraşi oameni care în mod vădit au nevoie de gardieni, ca să-i împiedice să-şi cheltuiască în mod nesăbuit veniturile proprii. Este oare rezonabil să li se încredinţeze unor iresponsabili dreptul să-şi aleagă gardienii? Nu este un accident faptul că Germania, ţara care a iniţiat sistemul asigurărilor sociale, a fost leagănul ambelor forme contemporane de depreciere a democraţiei, atât al celei marxiste, cât şi al celei nemarxiste.

Observaţii despre interpretarea populară a „Revoluţiei industriale”

Se afirmă îndeobşte că istoria industrialismului modern şi îndeosebi istoria „Revoluţiei industriale” britanice oferă [p. 618] verificarea empirică a doctrinei „realiste” sau „instituţionale” şi infirmă complet dogmatismul „abstract” al economiştilor[14].

Economiştii neagă în mod categoric că sindicatele şi legislaţia guvernamentală a muncii au ameliorat pe termen lung situaţia întregii clase a salariaţilor, ridicându-le nivelul de trai, sau că ar fi putut realiza acest lucru. Dar anti-economiştii pretind ca faptele au infirmat aceste erori. Politicienii şi legislatorii care au promulgat reglementarea sistemului de fabrică (factory acts) ar fi dat dovadă de o mai pătrunzătoare înţelegere a realităţii decât economiştii. În vreme ce filozofia laissez-faire, lipsită de milă şi de compasiune, afirma că suferinţele maselor care trudesc sunt inevitabile, bunul simţ al omului de rând a reuşit să potolească cele mai grave excese ale afaceriştilor ahitiaţi după profit. Ameliorarea situaţiei muncitorilor ar fi în totalitate o realizare a guvernelor şi a sindicatelor.

Idei de felul acesta mustesc în majoritatea studiilor istorice care se ocupă de evoluţia industrialismului modern. Autorii încep prin schiţarea unei imagini idilice a situaţiei existente în ajunul „Revoluţiei industriale”. Pe atunci, ne spun ei, lucrurile se prezentau, pe ansamblu, satisfăcător. Ţăranii erau fericiţi. Tot astfel erau şi meşteşugarii, în cadrul sistemului gospodăresc. Ei lucrau în propriile lor ateliere şi se bucurau de o anumită independenţă economică, deoarece deţineau o bucată de pământ cultivabil şi propriile lor unelte. Dar apoi „Revoluţia industrială s-a abătut ca o ciumă” asupra acestor oameni[15]. Sistemul de fabrică l-a redus practic pe lucrătorul liber la sclavie; i-a redus nivelul de trai la cote de simplă supravieţuire; înghesuind femeile şi copiii în manufacturi, a distrus practic viaţa de familie şi a subminat înseşi fundamentele societăţii, ale moralităţii şi ale sănătăţii publice. O mică minoritate de exploatatori lipsiţi de scrupule au reuşit, prin viclenie, să pună în jugul ei imensa majoritate.

Adevărul este că situaţia economică era foarte nesatisfăcătoare în ajunul Revoluţiei industriale. Sistemul social tradiţional nu era suficient de elastic pentru a satisface nevoile unei populaţii care creştea rapid. Nici fermele şi nici breslele nu aveau trebuinţă de mâna de lucru suplimentară. Afacerile erau permeate de moştenirea spiritului de privilegii şi de monopol exclusivist; fundamentele sale instituţionale erau autorizaţiile şi acordarea de patente monopoliste; filozofia sa era restricţia şi interdicţia competiţiei, atât interne, cât şi străine. [p. 619] Numărul persoanelor pentru care nu mai era loc în sistemul rigid al paternalismului şi al tutelei guvernamentale asupra afacerilor creştea rapid. Erau practic nişte proscrişi. Majoritatea apatică a acestor oameni nefericiţi trăia din firimiturile care cădeau de la mesele castelor privilegiate. În sezonul recoltelor, ei câştigau câte ceva, pentru ajutorul ocazional pe care-l ofereau fermelor; în restul timpului erau dependenţi de caritatea persoanelor private şi de ajutorul comunal oferit săracilor. Mii de tineri, dintre cei mai viguroşi din aceste segmente de populaţie, erau împinşi în serviciul armatei şi al marinei regale; mulţi erau ucişi sau schilodiţi în acţiune; încă şi mai mulţi piereau în mod jalnic, datorită greutăţilor unei discipline barbare, datorită bolilor tropicale, sau de sifilis[16]. Alte mii, cei mai îndrăzneţi şi mai lipsiţi de scrupule din categoria lor, infestau ţara ca vagabonzi, cerşetori, derbedei şi prostituate. Singurele mijloace cunoscute de autorităţi pentru a se ocupa de aceşti indivizi erau azilul de săraci şi coloniile de muncă. Susţinerea acordată de guvern resentimentelor populare împotriva introducerii de noi invenţii şi a dispozitivelor destinate economisirii muncii făceau ca situaţia să fie chiar disperată.

Sistemul de fabrică s-a dezvoltat în condiţii de necontenită luptă împotriva a nenumărate obstacole. A trebuit să lupte cu prejudecăţile populare, cu vechile cutume încetăţenite, cu regulile şi reglementările obligatorii din punct de vedere legal, cu animozitatea autorităţilor, cu interesele speciale ale grupurilor privilegiate, cu invidia breslelor. Echipamentul de capital al firmelor singulare era insuficient, procurarea creditului era extrem de dificilă şi de costisitoare. Experienţa tehnologică şi comercială lipsea. Cei mai mulţi dintre proprietarii de fabrici au dat faliment; relativ puţini au reuşit. Profiturile erau uneori considerabile, dar tot astfel erau şi pierderile. Au trebuit să treacă multe zeci de ani până când practica uzuală a reinvestirii celei mai mari părţi din profituri a putut asigura necesarul de capital acumulat pentru desfăşurarea afacerilor pe o scară mai extinsă.

Faptul că fabricile au putut înflori în ciuda tuturor acestor obstacole se explică prin două cauze. Mai întâi, existau doctrinele noii filozofii sociale, dezvoltate de către economişti. Aceştia au demolat prestigiul mercantilismului, al paternalismului şi al restricţionismului. Ei au respins convingerea superstiţioasă că dispozitivele şi procesele destinate economisirii muncii ar duce la şomaj şi i-ar condamna pe oameni la sărăcie şi la decădere. Economiştii adepţi ai sistemului laissez-faire au fost pionierii realizărilor tehnologice fără precedent din ultimele două sute de ani.

A mai existat şi un al alt factor care a slăbit opoziţia faţă de inovaţii. Fabricile au luat de pe umerii autorităţilor şi ai aristocraţiei funciare stăpânitoare o problemă jenantă, care luase proporţii prea mari pentru ei. Fabricile au asigurat supravieţuirea maselor de săraci. Ele au golit azilele de săraci, coloniile de muncă şi închisorile, convertindu-i astfel pe cerşetorii muritori de foame în oameni capabili să se auto-întreţină, câştigând o pâine.

Proprietarii de fabrici nu aveau puterea de a constrânge pe nimeni să [p. 620] accepte o slujbă industrială. Ei nu puteau să angajeze decât oameni dispuşi să lucreze pentru salariile care li se ofereau. Aşa scăzute cum erau aceste salarii, ele reprezentau totuşi cu mult mai mult decât puteau câştiga aceşti săraci în orice alt domeniu care le era accesibil. A afirma că fabricile le-au smuls pe soţiile casnice de lângă copii şi din bucătării şi pe copii de la joaca lor este o distorsiune a faptelor. Femeile acestea nu aveau nimic de gătit, pentru a-şi hrăni copiii. Copiii aceştia erau lipsiţi şi înfometaţi. Singurul lor refugiu a fost fabrica. Aceasta literalmente i-a salvat de la moartea prin inaniţie.

Este regretabil că au existat asemenea condiţii. Dar dacă dorim să dăm vina pe cei responsabili, atunci nu trebuie să-i învinuim pe proprietarii de fabrici, care – conduşi de egoism, desigur, şi nu de „altruism” – au făcut tot posibilul pentru a eradica aceste rele. Cauza relelor fusese ordinea economică din perioada precapitalistă, ordinea din „vremurile bune de demult”.

În primele decenii ale Revoluţiei industriale, nivelul de trai al muncitorilor din fabrici era şocant de scăzut, în comparaţie cu situaţia de atunci a claselor înstărite şi cu situaţia actuală a maselor industriale. Orele de muncă erau lungi, şi condiţiile sanitare din ateliere erau deplorabile. Capacitatea de muncă a individului se epuiza rapid. Dar rămâne adevărat faptul că, pentru surplusul de populaţie pe care mişcarea de împrejmuire o condamnase la sărăcie lucie şi pentru care literalmente nu mai exista loc în cadrul sistemului de producţie existent, munca în fabrici a reprezentat salvarea. Oamenii aceştia se îngrămădeau în fabrici fără vreun alt motiv decât dorinţa de a-şi ameliora nivelul de trai.

Ideologia laissez-faire şi produsul ei, „Revoluţia industrială”, au aruncat în aer barierele ideologice şi instituţionale existente în calea progresului şi a bunăstării. Ele au demolat ordinea socială în cadrul căreia tot mai mulţi oameni erau sortiţi mizeriei şi sărăciei abjecte. Meşteşugurile de procesare din perioadele anterioare serviseră aproape exclusiv dorinţele celor înstăriţi. Extinderea acestor activităţi era limitată de volumul bunurilor de lux pe care şi le puteau permite segmentele mai avute ale societăţii. Cei neangajaţi în producţia de bunuri primare nu-şi puteau câştiga traiul decât în măsura în care clasele superioare erau dispuse să le întrebuinţeze calificările şi serviciile. Însă deodată s-a făcut resimţit un nou principiu. Sistemul de fabrică a inaugurat un nou mod de comercializare şi de producţie. Trăsătura sa caracteristică era că manufacturile nu erau concepute doar pentru consumul puţinilor înstăriţi, ci şi pentru acela al persoanelor care până acum jucaseră un rol neglijabil în calitate de consumatori. Obiectivul sistemului de fabrică era furnizarea de lucruri ieftine pentru cei mulţi. Fabrica paradigmatică pentru începuturile Revoluţiei industriale a fost ţesătoria de bumbac. Dar produsele de bumbac pe care le oferea aceasta nu erau un bun solicitat de cei bogaţi. Oamenii avuţi foloseau în continuare mătasea, olanda şi batistul. Ori de câte ori sistemul de fabrică invada o nouă ramură productivă cu metodele sale de producţie în masă, bazate pe echipamente mecanizate, el începea [p. 621] cu producţia de bunuri ieftine, pentru masele largi. Abia într-un stadiu ulterior, după ce ameliorarea fără precedent a nivelului de trai al maselor, provocată de fabrici, a făcut să devină profitabilă aplicarea metodelor de producţie în masă şi la articole mai bune, s-au orientat fabricile şi spre producerea de bunuri mai rafinate – şi deci mai scumpe. Astfel, de exemplu, pantofii confecţionaţi în fabrică au fost cumpăraţi ani de zile numai de „proletari”, în vreme ce consumatorii mai înstăriţi continuau să se adreseze numai cizmarilor care lucrau la comandă. Mult pomenitele sweatshops (ateliere de muncă prelungită şi slab remunerată) nu produceau haine pentru cei bogaţi, ci pentru cei cu posibilităţi modeste. Doamnele şi domnii cu pretenţii preferau - şi încă mai preferă – rochiile şi costumele croite la comandă.

Faptul de căpătâi în legătură cu Revoluţia industrială este că a deschis o epocă de producţie de masă, pentru nevoile maselor. Salariaţii încetează de a fi nişte oameni care trudesc pentru bunăstarea altora. Ei înşişi sunt principalii consumatori ai produselor furnizate de fabrici. Marile afaceri depind de consumul de masă. În America zilelor noastre nu există nici o ramură a marilor afaceri care să nu servească nevoile maselor. Principiul de bază al activităţii antreprenoriale capitaliste este de a furniza cele necesare omului de rând. În calitatea sa de consumator, omul de rând este suveranul, a cărui cumpărare sau abţinere de la a cumpăra decide soarta activităţilor antreprenoriale. În cadrul economiei de piaţă nu există nici un alt mijloc de dobândire şi de păstrare a avuţiei decât acela de a oferi maselor bunurile pe care le solicită, în modul cel mai adecvat şi mai ieftin.

Orbiţi de prejudecăţile lor, numeroşi istorici şi scriitori s-au arătat în întregime incapabili de a sesiza acest fapt fundamental. În opinia lor, salariaţii trudesc pentru bunăstarea altora. Ei nu-şi pun niciodată problema cine sunt aceşti „alţii”.

Dl. şi d-na Hammond ne spun că lucrătorii erau mai fericiţi în 1760 decât în 1830[17]. Aceasta este o judecată de valoare arbitrară. Nu există nici un mijloc de a compara şi de a măsura fericirea unor oameni diferiţi, sau a aceloraşi oameni la momente diferite. Putem fi de acord, de dragul argumentaţiei, că un individ născut în 1740 era mai fericit în 1760 decât în 1830. Dar să nu uităm că în 1770 Anglia avea 8,5 milioane de locuitori (conform estimărilor lui Arthur Young), în vreme ce, în 1831, (conform recensământului) cifra era de 16 milioane[18]. Această creştere dramatică a fost determinată îndeosebi de Revoluţia industrială. În legătură cu aceşti englezi suplimentari, aserţiunea eminenţilor istorici nu poate fi aprobată decât de cei care-şi însuşesc versurile melancolice ale lui Sofocle: „A nu te naşte este, fără îndoială, lucrul cel mai bun; dar dacă omul a apucat să vadă lumina zilei, cea mai bună dintre alternativele rămase este să se întoarcă în locul de unde a venit.” [p. 622]

Primii industriaşi erau, în cea mai mare parte, oameni proveniţi din aceleaşi medii sociale din care proveneau şi muncitorii lor. Ei trăiau foarte modest, îşi cheltuiau doar o fracţiune din venituri pentru casele lor, iar restul îl puneau înapoi la lucru. Dar, pe măsură ce întreprinzătorii au devenit mai bogaţi, fiii afaceriştilor de succes au început să se amestece în cercurile clasei stăpânitoare. Gentlemanii de viţă nobilă invidiau averea parveniţilor şi priveau cu ostilitate la simpatiile lor pentru mişcarea reformistă. Ei s-au răzbunat investigând condiţiile materiale şi morale ale angajaţilor şi adoptând legislaţia muncii în fabrici.

Istoria capitalismului în Marea Britanie, ca şi în toate celelalte ţări capitaliste, este o cronică a tendinţei continue de ameliorare a nivelului de trai al salariaţilor. Această evoluţie a coincis, pe de o parte, cu dezvoltarea legislaţiei de protecţie a muncitorilor şi cu răspândirea sindicalismului şi, pe de altă parte, cu creşterea productivităţii marginale a muncii. Economiştii afirmă că ameliorarea condiţiilor materiale ale muncitorilor se datorează creşterii cotei de capital investit per capita şi realizărilor tehnologice pe care întrebuinţarea acestui capital suplimentar le-a permis. În măsura în care legislaţia muncii şi presiunea sindicală n-au depăşit limitele stabilite de ceea ce muncitorii ar fi obţinut în absenţa lor, ca o consecinţă necesară a accelerării acumulării de capital în raport cu populaţia, măsurile respective au fost superflue. În măsura în care au depăşit aceste limite, ele au fost nocive pentru interesele maselor. Ele au încetinit acumularea de capital, încetinind astfel tendinţa de creştere a productivităţii marginale a muncii şi a ratelor salariale. Ele le-au conferit privilegii anumitor grupuri de salariaţi, pe seama altor grupuri. Ele au creat şomaj în masă şi au scăzut volumul produselor disponibile pentru muncitori, în calitatea lor de consumatori.

Apologeţii amestecului guvernamental în afaceri şi ai sindicalismului atribuie ameliorările condiţiilor muncitorilor acţiunilor guvernelor şi ale sindicatelor. Dacă nu ar fi existat acestea, spun ei, nivelul de trai al muncitorilor nu ar fi fost mai ridicat astăzi decât era în perioada primilor ani ai sistemului de fabrică.

Este limpede că această controversă nu poate fi rezolvată făcând apel la experienţa istorică. În ce priveşte constatarea faptelor, nu există nici o controversă între cele două grupuri. Antagonismul lor priveşte interpretarea evenimentelor, iar această interpretare trebuie să fie ghidată de teoriile adoptate. Consideraţiile epistemologice şi logice care determină corectitudinea sau incorectitudinea unei teorii sunt logic şi temporal anterioare elucidării problemei istorice vizate. Faptele istorice în sine nici nu dovedesc, nici nu infirmă vreo teorie. Ele se cer interpretate în lumina analizei teoretice.

Cei mai mulţi dintre autorii care au scris despre istoria condiţiilor muncitorilor [p. 623] în regimul capitalist erau ignoranţi în materie de economie şi se lăudau cu această ignoranţă. Însă dispreţul acesta pentru gândirea economică sănătoasă nu însemna că abordau subiectul investigaţiilor lor fără idei preconcepute şi fără parţialitate în favoarea nici unei teorii. Ei erau călăuziţi de erorile populare privind omnipotenţa guvernamentală şi de presupusele binecuvântări ale sindicalismului. Este incontestabil că soţii Webb, exact ca şi Lujo Brentano şi ca o puzderie de autori minori, au fost, încă de la începutul studiilor lor, îmbibaţi de o ură fanatică pentru economia de piaţă şi de o acceptare entuziastă a doctrinelor socialismului şi ale intervenţionismului. Ei au fost cu siguranţă sinceri în convingerile lor şi şi-au dat toată străduinţa. Candoarea şi probitatea de care au dat dovadă îi poate exonera, ca persoane individuale; dar nu îi exonerează ca istorici. Indiferent cât de nepătate ar fi intenţiile istoricului, el nu are nici o scuză pentru recursul la doctrine eronate. Prima datorie a istoricului este de a examina cu maximă atenţie toate doctrinele la care recurge, atunci când cercetează subiectul muncii sale. Dacă neglijează lucrul acesta şi îmbrăţişează cu naivitate ideile diforme şi confuze ale opiniei publice, atunci nu mai este un istoric, ci un apologet şi un propagandist.

Antagonismul dintre aceste două puncte de vedere nu este numai o problemă istorică. El se referă – nu mai puţin – la cea mai arzătoare problemă a zilelor noastre. Este vorba de obiectul disputei legate de ceea ce, în America zilelor noastre, se numeşte problema relaţiilor industriale.

Să accentuăm doar un singur aspect al chestiunii. Există teritorii întinse – Asia de Est, Indiile de Est, Europa de Sud şi de Sud-Vest, America Latină – care nu sunt decât superficial afectate de capitalismul modern. Condiţiile din aceste ţări nu diferă, în ansamblu, de cele existente în Anglia în ajunul „Revoluţiei industriale”. Există milioane de oameni pentru care nu mai există nici un loc sigur în cadrul aranjamentului economic tradiţional. Soarta acestor mase nenorocite nu poate fi ameliorată decât prin industrializare. Ceea ce le trebuie cel mai mult acestor ţări sunt întreprinzătorii şi capitaliştii. Deoarece propriile lor politici publice nesăbuite le-au lipsit de continuarea asistenţei de care se bucuraseră din partea capitalului străin importat, ele trebuie să se lanseze în acumularea de capital intern. Ele trebuie să treacă prin toate stadiile prin care a trebuit să treacă evoluţia industrialismului occidental. Trebuie să înceapă cu rate salariale relativ scăzute şi cu ore de muncă prelungite. Fiind însă induşi în eroare de doctrinele prevalente astăzi în Europa Occidentală şi în America de Nord, oamenii politici din aceste ţări cred că pot proceda altfel. Ei încurajează presiunea sindicatelor şi legislaţia chipurile favorabilă muncitorilor. Radicalismul lor intervenţionist omoară în faşă toate încercările de a crea industrii locale. Dogmatismul lor încăpăţânat este condamnarea la pieire a hamalilor indieni şi chinezi, a zilierilor mexicani şi a milioane de alţi oameni care se luptă cu disperare, în pragul morţii prin inaniţie. [p. 624]

8. Felul cum sunt afectate salariile de vicisitudinile pieţei

Munca este un factor de producţie. Preţul pe care un vânzător de muncă îl poate obţine pe piaţă depinde de datele acesteia.

Cantitatea şi calitatea de muncă pe care este apt să o depună un individ depinde de caracteristicile sale înnăscute şi dobândite. Abilităţile înnăscute nu pot fi modificate de nici o acţiune deliberată. Ele reprezintă moştenirea individului, cu care l-au înzestrat strămoşii lui, în ziua când s-a născut. El se poate îngriji de aceste daruri şi îşi poate cultiva talentele, evitând dispariţia lor prematură; dar el nu poate niciodată depăşi limitele pe care natura le-a impus forţelor şi capacităţilor sale. El poate da dovadă de mai multă sau mai puţină pricepere în efortul de a-şi vinde capacitatea de muncă la cel mai ridicat preţ care se poate obţine pe piaţă, în situaţia dată. Dar el nu-şi poate modifica natura, pentru a o adapta mai bine la configuraţia datelor pieţei. El are noroc dacă pe piaţă condiţiile sunt astfel încât unul din tipurile de muncă pe care este capabil să le presteze este generos remunerat; dacă talentele sale sunt deosebit de apreciate de semenii săi, este vorba de noroc, nu de un merit personal. D-ra Greta Garbo, dacă ar fi trăit cu o sută de ani mai devreme, probabil că ar fi câştigat cu mult mai puţin decât în epoca aceasta a cinematografului. Din punctul de vedere al talentelor ei personale, ea se găseşte într-o poziţie similară cu aceea a unui fermier a cărui fermă poate fi vândută la un preţ ridicat pentru că extinderea unui oraş din apropiere a transformat-o în teren urban.

În cadrul limitelor rigide fixate de abilităţile sale înnăscute, capacitatea de muncă a cuiva poate fi perfecţionată prin antrenamentul necesar executării unor sarcini specifice. Individul – sau părinţii lui – suportă cheltuieli de calificare, ale căror fructe constau în dobândirea capacităţii de a presta anumite tipuri de muncă. Asemenea şcolarizare şi calificare intensifică unilateralitatea omului; ele îl transformă într-un specialist. Orice formaţie specială dezvoltă caracterul specific al capacităţii beneficiarului de a munci. Truda şi necazul, dezutilitatea eforturilor cărora individul trebuie să li se supună pentru a dobândi aceste abilităţi deosebite, pierderea unor câştiguri potenţiale pe durata perioadei de calificare şi cheltuiala bănească necesară sunt suportate în anticiparea unei creşteri ulterioare a câştigurilor, care le va compensa. Aceste cheltuieli sunt nişte investiţii şi sunt, prin urmare, speculative. Dacă vor fi rentabile sau nu depinde de configuraţia viitoare a pieţei. Activitatea de dobândire a unei calificări îl face pe muncitor să devină un speculator sau un întreprinzător. Configuraţia viitoare a pieţei este cea care va determina dacă din această investiţie vor rezulta profituri sau pierderi.

Astfel, salariatul are interese speciale din două puncte de vedere: ca [p. 625] persoană cu anumite calităţi înnăscute şi ca om care a dobândit anumite calificări specifice.

Salariatul îşi vinde munca pe piaţă la preţul pe care piaţa îl permite astăzi. În cadrul construcţiei imaginare a economiei uniform repetitive, suma preţurilor pe care antreprenorul trebuie să le suporte pentru toţi factorii complementari de producţie laolaltă trebuie să fie egală – luând în calcul şi preferinţa de timp – cu preţul produsului. În economia aflată în schimbare, modificările survenite în structura pieţei pot cauza diferenţe între aceste două mărimi. Profiturile şi pierderile rezultate de aici nu-l afectează pe salariat. Incidenţa lor nu cade decât asupra patronului. Incertitudinea viitorului îl afectează pe salariat numai în măsura în care sunt afectate următoarele elemente:

1.      Cheltuielile de timp, dezutilitate şi bani suportate în vederea calificării.

2.      Cheltuielile suportate în vederea mutării la un anumit loc de muncă.

3.      În cazul unui contract de muncă stipulat pentru o anumită perioadă de timp, modificările de preţ ale tipului respectiv de muncă survenite între timp şi modificările care afectează solvabilitatea patronului.

9. Piaţa mâinii de lucru

Salariile sunt preţurile achitate pentru munca umană ca factor de producţie. Ca şi în cazul tuturor celorlalte preţuri ale factorilor complementari de producţie, nivelul lor este, în ultimă instanţă, determinat de preţurile produselor, aşa cum sunt acestea anticipate la momentul când se vinde şi se cumpără munca. Nu contează dacă cel care depune munca îşi vinde serviciile unui patron care le combină cu factori materiali de producţie şi cu serviciile altor oameni, sau dacă se angajează el însuşi, pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, în a întreprinde aceste combinaţii. Preţul final al muncii de aceeaşi calitate este oricum acelaşi în întregul sistem de piaţă. Ratele salariale sunt întotdeauna egale cu preţul întregului produs al muncii. Sloganul popular „dreptul muncitorului la întregul produs al muncii” a fost o formulare absurdă a pretenţiei ca bunurile de consum să se distribuie în exclusivitate muncitorilor şi ca nimic să nu le rămână antreprenorilor şi proprietarilor factorilor materiali de producţie. Bunurile finite nu pot fi considerate din nici un punct de vedere ca fiind produse exclusiv ale muncii. Ele reprezintă venitul combinării deliberate a muncii cu factorii materiali de producţie.

În economia aflată în schimbare se manifestă o tendinţă de ajustare a ratelor salariale de piaţă exact la nivelul ratelor salariale finale. Ajustarea aceasta este un proces care necesită timp. Lungimea perioadei de ajustare depinde de perioada necesară calificării [p. 626] pentru meserii noi şi pentru deplasarea muncitorilor către noi reşedinţe. Ea depinde în plus şi de factori subiectivi, cum ar fi familiaritatea muncitorilor cu configuraţia şi cu perspectivele pieţei mâinii de lucru. Ajustarea este o întreprindere speculativă, în măsura în care calificarea pentru slujbe noi şi schimbările de reşedinţă presupun costuri, care sunt suportate de către muncitori doar dacă ei consideră că viitoarea configuraţie a pieţei muncii le va face să apară profitabile.

În această privinţă, nu există nimic deosebit în legătură cu munca, salariile şi piaţa mâinii de lucru. Ceea ce conferă o trăsătură distinctivă pieţei muncii este faptul că lucrătorul nu este doar un furnizor al factorului de producţie numit muncă, ci şi o fiinţă umană, iar disocierea unui om de prestaţia lui este imposibilă. Pornind de la acest lucru s-au făcut îndeobşte afirmaţii extravagante şi s-a formulat o critică găunoasă a doctrinelor economice referitoare la ratele salariale. Dar asemenea absurdităţi nu trebuie să împiedice ştiinţa economică să acorde acestui fapt primordial atenţia cuvenită.

Pentru muncitor este un lucru important ce fel de muncă depune, dintre diversele tipuri de care este capabil, unde o depune şi în ce condiţii şi circumstanţe particulare o depune. Un observator neimplicat poate considera că ideile şi sentimentele care îl determină pe muncitor să prefere anumite slujbe, anumite locuri de muncă şi anumite condiţii de muncă, mai degrabă decât altele, sunt nişte prejudecăţi neîntemeiate, sau chiar ridicole. Dar asemenea judecăţi academice ale unor cenzori neimplicaţi nu folosesc la nimic. Pentru analiza economică a problemelor implicate, împrejurarea că muncitorul nu îşi priveşte truda şi necazul doar din punctul de vedere al dezutilităţii muncii şi al gratificării ei mediate, ci ia în consideraţie şi dacă circumstanţele şi condiţiile corespunzătoare desfăşurării ei îi afectează satisfacţiile vieţii - şi în ce măsură - nu reprezintă ceva deosebit. Faptul că un muncitor este gata să renunţe la posibilitatea de a-şi augmenta veniturile monetare mutându-se într-un loc pe care îl consideră mai puţin dezirabil şi preferă să rămână în locul sau ţara lui de baştină, nu este mai remarcabil decât acela că un gentleman bogat fără ocupaţie preferă viaţa mai scumpă din capitală, celei mai ieftine dintr-un orăşel [de provincie]. Muncitorul şi consumatorul sunt aceeaşi persoană; numai raţionamentul economic este acela care integrează funcţiile sociale şi separă această unitate în două scheme. Oamenii nu-şi pot separa deciziile privitoare la întrebuinţarea forţei lor de muncă de acelea privitoare la felul cum îşi consumă veniturile.

Descendenţa, limba, educaţia, religia, mentalitatea, legăturile familiale şi mediul social îl leagă pe muncitor, în aşa fel încât el nu-şi alege locul şi domeniul de muncă exclusiv în funcţie de nivelul ratelor salariale. [p. 627]

Putem numi rate salariale standard (S) acel nivel al ratelor salariale corespunzătoare tipurilor de muncă specifice care s-ar impune pe piaţă dacă muncitorii n-ar discrimina între diverse locaţii şi, la rate salariale egale, n-ar prefera un loc de muncă mai degrabă decât altul. Dacă, pe de altă parte, salariaţii evaluează în mod diferenţiat munca în locuri diferite, din considerentele menţionate mai sus, atunci nivelul ratelor salariale de piaţă (M) poate devia permanent de la ratele standard (S). Putem numi componenta de ataşament (A) diferenţa maximă între rata de piaţă şi rata standard care nu determină încă migraţia muncitorilor dinspre locaţiile cu rate salariale de piaţă mai reduse spre acelea cu rate salariale de piaţă mai ridicate. Componenta de ataşament a unui anumit loc sau a unei anumite regiuni geografice este fie pozitivă, fie negativă.

Mai trebuie să ţinem seama de faptul că diferitele locaţii şi regiuni diferă din punctul de vedere al aprovizionării cu bunuri de consum, întrucât intervin costurile de transport (în sensul cel mai larg al termenului). Costurile acestea sunt mai scăzute în anumite regiuni şi mai ridicate în altele. Există apoi diferenţe în ce priveşte necesarul de input fizic pentru atingerea aceluiaşi nivel de satisfacţie fizică. În anumite locuri, omul trebuie să cheltuiască mai mult pentru a atinge acelaşi nivel de satisfacere a dorinţelor pe care, abstracţie făcând de circumstanţele ce determină nivelul componentei de ataşament, l-ar putea atinge cu mai mare uşurinţă în altă parte. Pe de altă parte, în anumite locuri, omul poate evita unele cheltuieli, fără nici un fel de reducere a satisfacerii dorinţelor sale, cu toate că în alte locuri renunţarea la aceste cheltuieli i-ar reduce satisfacţia. Putem numi componenta cost (C) cheltuielile pe care un lucrător trebuie să le suporte în anumite locuri pentru a atinge, în sensul acesta, acelaşi nivel de satisfacere a dorinţelor, sau de care se poate dispensa fără a-şi reduce satisfacerea dorinţelor. Componenta cost a unui anumit loc sau a unei anumite regiuni geografice este fie pozitivă, fie negativă.

Dacă presupunem că nu există bariere instituţionale care să împiedice sau să penalizeze transferul bunurilor de capital, al muncitorilor şi al mărfurilor dintr-un loc sau dintr-o regiune spre alt loc sau altă regiune şi că muncitorilor le sunt indiferente locurile unde locuiesc şi muncesc, va exista o tendinţă de distribuire a populaţiei pe suprafaţa Pământului în concordanţă cu productivitatea fizică a factorilor de producţie primari naturali şi cu imobilizarea moştenită din trecut a factorilor de producţie non-convertibili. Abstracţie făcând de componenta cost, există o tendinţă de egalizare a ratelor salariale pentru acelaşi tip de muncă, pe întreaga suprafaţă a planetei.

Am putea numi relativ suprapopulată o regiune în care ratele salariale de piaţă plus componenta cost (pozitivă sau negativă) sunt mai reduse decât ratele standard; şi relativ subpopulată o regiune în care ratele salariale de piaţă plus componenta cost (pozitivă sau negativă) [p. 628] sunt mai ridicate decăt ratele standard. Dar nu este convenabil să definim astfel termenii în chestiune, [deoarece] nu ne-ar ajuta să explicăm condiţiile reale de formare a ratelor salariale şi comportamentul salariaţilor. Este mai avantajos să alegem o altă definiţie. Putem numi o regiune relativ suprapopulată, dacă în cadrul ei ratele salariale de piaţă sunt mai reduse decât ratele standard plus componentele (pozitive sau negative) de ataşament şi cost laolaltă, adică dacă M < (S + A + C). Similar, vom numi relativ subpopulată o regiune în care M > (S + A + C). În absenţa barierelor instituţionale în calea migraţiei, muncitorii se deplasează din regiunile relativ suprapopulate către cele relativ subpopulate până când vom avea peste tot M = S + A + C.

Acelaşi lucru rămâne valabil - mutatis mutandis - şi pentru migraţia indivizilor care lucrează pe cont propriu şi îşi vând munca prin comercializarea produselor ei sau prin prestarea de servicii personale.

Conceptele de componentă de ataşament şi cel de componentă cost se aplică în mod similar la trecerea de la o ramură economică sau de la o ocupaţie la alta.

Este de la sine înţeles că migraţiile pe care le descriu aceste teoreme se produc numai în măsura în care nu există bariere instituţionale în calea mobilităţii capitalului, a forţei de muncă şi a mărfurilor. În vremurile acestea, când se urmăreşte dezintegrarea diviziunii internaţionale a muncii şi dobândirea autarhiei economice de către fiecare ţară suverană, tendinţele descrise de ele se manifestă plenar doar în limitele graniţelor fiecărei ţări.

Munca animalelor şi a sclavilor

Pentru om, animalele reprezintă un factor material de producţie. Este posibil ca într-o zi modificarea sentimentelor morale să-i determine pe oameni să le trateze mai blând pe animale. Totuşi, câtă vreme oamenii nu lasă animalele în pace, să-şi vadă de drumul lor, ei se vor raporta întotdeauna la ele ca la nişte simple obiecte, asupra cărora acţionează. Cooperarea socială nu poate exista decât între fiinţe umane, deoarece numai acestea sunt capabile să înţeleagă semnificaţia şi avantajele diviziunii muncii şi ale cooperării paşnice.

Omul supune animalul şi îl integrează în schema sa de acţiune, ca pe un obiect material. Îmblânzind, domesticind şi dresând animale, omul adesea îşi manifestă aprecierea pentru specificităţile psihologice ale creaturii respective; el apelează, aşa-zicând, la sufletul ei. Dar, chiar şi în cazul acesta, prăpastia care separă omul de animal rămâne de netrecut. Un animal nu poate obţine nimic altceva decât satisfacerea dorinţelor sale alimentare şi sexuale şi o protecţie adecvată împotriva vătămărilor pe care i le pot provoca factorii mediului înconjurăror. Animalele sunt bestiale şi inumane, tocmai pentru că [p. 629] sunt aşa cum îi prezenta pe muncitori legea de fier a salariilor. Animalele nu pot nici să coopereze pentru a forma legături sociale, nici să participe la societatea umană, după cum nici civilizaţia umană n-ar fi apărut nicicând dacă oamenii s-ar fi dedicat exclusiv hranei şi împerecherii.

Oamenii au încercat să-şi privească semenii ca pe animale şi să-i trateze în consecinţă. Ei au întrebuinţat bice pentru a-i sili pe sclavii de la galere şi pe hamalii de pe chei să muncească precum caii la cabestan. Însă experienţa a arătat că aceste metode de brutalizare neîngrădită dau rezultate foarte puţin satisfăcătoare. Chiar şi cei mai neciopliţi şi mai greoi oameni fac mai mult când muncesc de bună voie, decât de frica biciului.

Omul primitiv nu face nici o distincţie între proprietatea sa asupra femeilor, copiilor şi a sclavilor, pe de o parte - şi cea asupra vitelor şi a obiectelor neînsufleţite, pe de alta. Dar, îndată ce începe să aştepte de la sclavii săi servicii diferite de cele ce pot fi obţinute şi de la animalele de tracţiune şi de povară, el se vede nevoit să le slăbească legătura lanţurilor. Trebuie să încerce să înlocuiască incitativul simplei frici cu acela al interesului propriu; trebuie să încerce să îl lege de sine pe sclav cu sentimente omeneşti. Dacă sclavul nu mai este împiedicat să fugă numai de faptul că este legat în lanţuri şi supravegheat şi dacă nu mai este obligat să muncească exclusiv sub ameninţarea biciului, atunci relaţia între stăpân şi sclav se transformă într-un raport social. Este posibil, mai ales dacă este încă proaspătă amintirea zilelor mai fericite, de libertate, ca sclavul să-şi deplângă nenorocul şi să tânjească după eliberare. Dar el se resemnează cu ceea ce pare a fi o stare de lucruri inevitabilă şi se obişnuieşte cu soarta lui, astfel încât să o facă să fie cât mai suportabilă cu putinţă. Sclavul devine interesat să-şi satisfacă stăpânul, prin strădanie şi îndeplinirea sarcinilor care-i sunt încredinţate; stăpânul devine interesat să stimuleze zelul şi loialitatea sclavului, oferindu-i un tratament rezonabil. Între stăpân şi rob se dezvoltă relaţii ce pot fi numite - fără a greşi - de prietenie.

Poate că apologeţii sclavagismului nu se înşelau întru totul atunci când spuneau că numeroşi sclavi erau satisfăcuţi cu situaţia lor şi nu încercau să o schimbe. Poate că există indivizi, grupuri de indivizi şi chiar popoare întregi şi rase care se bucură de siguranţa şi de securitatea furnizate de robie; care, insensibili la umilinţe şi înjosiri, se bucură să plătească privilegiul de a beneficia de facilităţile unei gospodării înstărite, pentru o cantitate de muncă moderată; şi în ochii cărora supunerea la capriciile şi toanele rele ale unui stăpân este doar un inconvenient mic, sau chiar inexistent.

Desigur, condiţiile în care trudeau robii la marile ferme şi pe plantaţii, în mine, în colonii de muncă şi la galere erau foarte diferite de viaţa descrisă în culori atât de vesele a valeţilor casnici, a menajerelor, a bucătarilor şi a îngrijitoarelor medicale, sau de situaţia muncitorilor iobagi, a lăptăreselor şi a ciobanilor care lucrau la mici ferme. Nici un apologet a sclaviei n-a avut îndrăzneala de a glorifica soarta [p. 631] sclavilor agricoli romani, înlănţuiţi şi înghesuiţi cu toţii în ergastulum, sau pe cea a negrilor de pe plantaţiile americane de bumbac şi de zahăr[19].

Abolirea sclaviei şi a servituţii nu poate fi atribuită nici învăţăturii teologilor şi moraliştilor, nici slăbiciunii sau generozităţii stăpânilor lor. Printre propovăduitorii teologiei şi ai eticii, apărătorii sclaviei şi adversarii ei erau la fel de mulţi[20]. Munca sclavilor a dispărut pentru că nu putea rezista în faţa competiţiei muncii oamenilor liberi; neprofitabilitatea este cea care i-a pecetluit soarta în economia de piaţă.

Preţul achitat pentru cumpărarea unui sclav este determinat de venitul net anticipat de pe urma utilizării lui (atât ca muncitor, cât şi ca părinte de alţi sclavi), exact în acelaşi fel în care preţul achitat pentru o vacă este determinat de venitul net anticipat de pe urma utilizării ei. Proprietarul unui sclav nu câştigă un venit special. Pentru el nu există nici o primă de „exploatare” provenită din faptul că munca sclavului este neremunerată şi că preţul de piaţă potenţial al serviciilor pe care le furnizează poate fi mai mare decât costul hrănirii, adăpostirii şi păzirii lui. Cel ce cumpără un sclav trebuie să includă în preţul plătit aceste economii, atât cât pot fi ele anticipate; el plăteşte pentru ele integral, cu rabatul datorat preferinţei de timp. Indiferent dacă proprietarul întrebuinţează sclavul în propria sa gospodărie sau întreprindere, sau dacă îi închiriază serviciile către alţi oameni, el nu se bucură de nici un avantaj specific de pe urma existenţei instituţiei sclavagismului. Premiul specific îi aparţine integral vânătorului de sclavi, adică omului care îi privează pe semenii săi liberi de libertatea lor şi îi transformă în sclavi. Desigur însă, profitabilitatea afacerii vânătorului de sclavi depinde de nivelul preţurilor pe care sunt dispuşi cumpărătorii să le achite pentru achiziţionarea de sclavi. Dacă acestea scad sub nivelul costurilor de funcţionare şi de transport suportate în întreprinderea vânătorii de sclavi, atunci afacerea devine nerentabilă şi trebuie sistată.

Aşadar, niciodată şi nicăieri nu au reuşit întreprinderile care întrebuinţau munca sclavilor să rivalizeze cu succes pe piaţă cu întreprinderile care întrebuinţau munca oamenilor liberi. Munca sclavilor a putut fi întrebuinţată dintotdeauna numai acolo unde nu a avut de suportat competiţia muncii oamenilor liberi.

Dacă oamenii sunt trataţi ca nişte vite, atunci nu se pot stoarce de la ei performanţe superioare celor ale vitelor. Dar în cazul acesta devine relevant faptul că oamenii sunt semnificativ mai puţin puternici, din punct de vedere fizic, decât boii şi caii - şi că hrănirea şi paza unui sclav este, în raport cu beneficiile culese, mai scumpă decât hrănirea şi paza vitelor. Când sunt trataţi ca vitele, oamenii [p. 631] aduc un venit mai redus decât animalele, pe unitatea de cost suportată pentru susţinerea cotidiană şi pază. Dacă cerem unui muncitor care nu este liber performanţe umane, atunci trebuie să-i furnizăm stimulente specific umane. Dacă patronul urmăreşte să obţină produse calitativ şi cantitativ superioare acelora a căror producţie poate fi stoarsă cu biciul, atunci trebuie să-l cointereseze pe lucrător în produsele muncii sale. În loc de a pedepsi lenea şi indolenţa, el trebuie să recompenseze hărnicia, priceperea şi bunăvoinţa. Dar orice ar încerca în această direcţie, el nu va obţine niciodată de la un muncitor lipsit de libertate, adică de la un muncitor care nu culege întregul preţ de piaţă al contribuţiilor sale, o performanţă egală cu cea a omului liber, adică a unui om angajat pe piaţa neobstrucţionată a forţei de muncă. Limita superioară dincolo de care este imposibil de ridicat calitatea şi cantitatea produselor şi a serviciilor furnizate de munca sclavilor şi a servilor este cu mult inferioară standardelor muncii oamenilor liberi. În producerea articolelor de calitate superioară, o întreprindere care întrebuinţează munca aparent ieftină a unor oameni înrobiţi nu va putea niciodată rivaliza cu întreprinderile care întrebuinţează munca oamenilor liberi. Acesta este faptul care a determinat dispariţia tuturor sistemelor de muncă silnică.

Instituţiile sociale de pe vremuri transformaseră întregi ramuri de producţie în rezervaţii menţinute exclusiv pentru ocuparea mâinii de lucru a robilor şi păzite de orice rivalitate a întreprinzătorilor care lucrau cu oameni liberi. De aceea, sclavia şi servitutea au devenit trăsături esenţiale ale unui sistem rigid de caste, care nu putea fi nici abolit, nici modificat prin acţiuni individuale. Oriunde condiţiile nu erau acestea, înşişi proprietarii de sclavi luau măsuri destinate abolirii, pas cu pas, a întregului sistem de muncă servilă. Nu sentimentele umanitare şi clemenţa au fost cele care i-au determinat pe cruzii şi nemiloşii stăpâni de sclavi ai Romei antice să slăbească legăturile sclavilor lor, ci dorinţa de a obţine cel mai ridicat câştig posibil din exploatarea proprietăţii lor. Ei au abandonat sistemul de management centralizat şi pe scară mare al vastelor latifundii sau întinderi de pământ pe care le deţineau şi i-au transformat practic pe sclavi în arendaşi, care-şi cultivau pe cont propriu pământul arendat, nemaidatorând proprietarului decât fie o chirie, fie o parte din produsele obţinute. În sfera meşteşugurilor de procesare şi a comerţului, sclavii au devenit întreprinzători, iar venitul lor, peculium, a devenit cvasi-proprietatea lor legală. Sclavii erau eliberaţi în număr mare, deoarece liberţii le furnizau foştilor lor proprietari, deveniţi acum patronus, servicii mai preţioase decât acelea care se pot aştepta de la un sclav. Aşadar, eliberarea nu reprezenta un act de mărinimie sau un cadou gratuit oferit de proprietar. Ea reprezenta o operaţiune de credit, o cumpărare a libertăţii în rate, aşa-zicând. Libertul era ţinut să-i furnizeze fostului proprietar anumite plăţi şi servicii vreme de mulţi ani, sau chiar pe durata întregii sale vieţi. În plus, acest patronus deţinea o serie de drepturi speciale, de moştenire a pământului liberţilor care decedau[21]. [p. 632]

O dată cu dispariţia atelierelor şi a fermelor care întrebuinţau munca robilor, sclavagismul a încetat de a mai fi un sistem de producţie şi a devenit un privilegiu politic al castei aristocratice. Seniorii aveau dreptul la anumite tribute în natură sau în bani şi la anumite servicii din partea subordonaţilor lor; în plus, copiii servilor aveau obligaţia să-i servească pe stăpâni o anumită durată de timp, ca servitori sau ca membri în suita lor militară. Dar ţăranii şi artizanii, nefavorizaţi de privilegii, îşi gestionau fermele şi prăvăliile pe cont propriu şi pe propriul lor risc. Abia după ce se încheiau procesele lor de producţie intervenea seniorul şi pretindea o parte din beneficii.

Ulterior, începând din secolul al XVI-lea, oamenii au început din nou să întrebuinţeze munca unor lucrători înrobiţi, în agricultură şi, uneori, chiar în cadrul producţiei industriale pe scară mare. În coloniile americane, lucrul cu sclavi negri a devenit metoda standard pe plantaţii. În Europa de Est, în Nord-Vestul Germaniei, în Boemia şi în anexele acesteia, Moravia şi Silezia, în Polonia, în ţările baltice, în Rusia, ca şi în Ungaria şi anexele ei, agricultura pe scară mare se baza pe claca neplătită a servilor. Aceste sisteme de muncă silnică erau deopotrivă protejate - de instituţii politice - împotriva competiţiei întreprinderilor care întrebuinţau oameni liberi. Pe plantaţiile coloniale, costurile ridicate ale imigrării şi lipsa de suficientă protecţie legală şi judiciară a individului împotriva arbitrariului funcţionarilor statului şi al aristocraţiei plantatorilor împiedica apariţia unei oferte suficiente de mână de lucru liberă şi dezvoltarea unei clase de fermieri independenţi. În Europa de Est, sistemul de castă făcea imposibilă pătrunderea din afară în sfera producţiei agricole. Agricultura pe scară mare era rezervată membrilor nobilimii. Micile gospodării erau rezervate iobagilor lipsiţi de libertate. Dar faptul că întreprinderile care întrebuinţau muncă silnică nu ar fi fost în măsură să înfrunte competiţia întreprinderilor care utilizau lucrători liberi nu a fost contestat de nimeni. În această privinţă, consensul autorilor care au scris despre mersul agriculturii în secolul al optsprezecelea şi în prima parte a secolului al nouăsprezecelea nu a fost mai puţin unanim decât acela al scriitorilor care au scris despre problemele agriculturii în Roma antică. Însă abolirea sclaviei şi a servituţii nu putea fi efectuată de liberul joc al sistemului pieţei, deoarece instituţiile politice retrăseseră moşiile nobilimii şi plantaţiile din regiunea de supremaţie a pieţei. Sclavia şi servitutea au fost abolite prin acţiuni politice dictate de spiritul mult calomniatei ideologii laissez faire, laissez passer.

Astăzi, omenirea se confruntă din nou cu tentative de înlocuire cu munca forţată a muncii oamenilor liberi, care îşi vând puterea de lucru ca pe o „marfă”, pe piaţă. Desigur, lumea îşi imaginează că între sarcinile ce le revin tovarăşilor din comunitatea socialistă şi cele ale sclavilor sau ale servilor există o diferenţă esenţială. Sclavii şi servii, se spune, trudeau pentru beneficiul seniorului exploatator. Dar în sistemul socialist produsele muncii se adresează societăţii, din care muncitorul însuşi face parte. În cazul acesta, muncitorul munceşte pentru [p. 633] sine, aşa zicând. Ceea ce trece cu vederea acest raţionament este că identificarea tovarăşilor individuali şi a totalităţii tuturor tovarăşilor cu entitatea colectivă care încasează produsele întregii munci este o simplă ficţiune. Dacă obiectivele urmărite de şefii comunităţii sunt sau nu în acord cu dorinţele şi preferinţele diverşilor tovarăşi este relativ lipsit de importanţă. Problema principală este că aportul individului la avuţia entităţii colective nu este remunerat sub formă de salarii determinate de piaţă. Unei comunităţi socialiste îi lipseşte orice mijloc de calcul economic; ea nu poate determina separat care cote din volumul total de bunuri produse trebuie să fie atribuite diverşilor factori complementari de producţie. Cum nu poate determina magnitudinea contribuţiilor pe care societatea le datorează diverselor eforturi individuale, ea nu îi poate remunera pe muncitori în concordanţă cu valoarea prestaţiei lor.

Pentru a distinge munca liber prestată de munca silnică nu sunt necesare nici un fel de subtilităţi metafizice referitoare la esenţa libertăţii şi a silei. Putem numi muncă liber prestată acel tip de muncă extroversivă, nu imediat gratificatoare, pe care un om o depune fie pentru satisfacerea directă a propriilor sale dorinţe, fie pentru satisfacerea lor indirectă, realizabilă prin cheltuirea sumei câştigate din vânzarea ei pe piaţă. Munca silnică este munca depusă sub presiunea altor incitative. Dacă cineva ar ridica obiecţii faţă de această terminologie deoarece întrebuinţarea unor cuvinte ca libertate şi silă poate evoca asocieri cu idei contrare cercetării fără patimă a problemelor implicate, atunci am putea la fel de bine alege şi alţi termeni. Singurul lucru care contează este acesta: Ce fel de motivaţie îl poate stimula pe om să suporte dezutilitatea muncii, dacă satisfacerea propriilor sale dorinţe nu depinde nici direct, nici indirect – în vreo măsură apreciabilă – de cantitatea şi calitatea propriei sale prestaţii?

De dragul argumentaţiei, să presupunem că numeroşi muncitori, poate chiar majoritatea lor, se vor strădui de bună voie să-şi îndeplinească zeloşi sarcinile care le-au fost încredinţate de către superiori, în modul cel mai adecvat. (Putem trece peste faptul că determinarea sarcinilor care li se vor impune diverselor persoane ar ridica probleme insolubile în calea comunităţii socialiste.) Dar ce să le facem celor care sunt indolenţi şi nepăsători la îndeplinirea datoriilor impuse? Singura cale care ne rămâne este să-i pedepsim. Superiorii lor trebuie să fie înzestraţi cu autoritatea de a constata delictul, de a pronunţa o judecată despre cauzele ei subiective şi de a stabili o pedeapsă corespunzătoare. Relaţiei contractuale i se substituie o relaţie hegemonică. Muncitorul devine obiectul puterii discreţionare a superiorilor săi, fiind subordonat personal puterii disciplinare a şefului său.

În economia de piaţă, muncitorul îşi vinde serviciile aşa cum alţi oameni [p. 634] îşi vând mărfurile. Patronul nu este stăpânul salariatului. El este pur şi simplu cumpărătorul unor servicii, pe care trebuie să le achiziţioneze la preţul pieţei. Bineînţeles că patronul dispune şi el de anumite libertăţi, ca orice cumpărător. Dar, dacă recurge la decizii arbitrare privind angajarea şi disponibilizarea muncitorilor, trebuie să suporte costurile. Un patron sau un angajat căruia i s-a încredinţat managementul unui departament dintr-o fabrică sunt liberi să facă discriminări la angajarea muncitorilor, să-i concedieze în mod arbitrar, sau să le reducă salariile sub ratele pieţei. Dar, dacă recurg la asemenea acţiuni arbitrare, ei periclitează profitabilitatea propriei întreprinderi, respectiv a propriului departament, diminuându-şi prin aceasta propriul venit şi propria poziţie în sistemul economic. În economia de piaţă, asemenea capricii îşi atrag singure pedeapsa. Singura protecţie reală şi eficace a salariatului, în economia de piaţă, este furnizată de jocul factorilor care determină formarea preţurilor. Piaţa îl face pe lucrător independent de discreţia arbitrară a patronului şi a asistenţilor acestuia. Muncitorii nu sunt subordonaţi decât supremaţiei consumatorilor, aşa cum sunt şi patronii lor. Determinând, prin cumpărare sau abţinerea de la a cumpăra, preţurile produselor şi întrebuinţarea dată factorilor de producţie, consumatorii asignează fiecărui tip de muncă preţul său de piaţă.

Ceea ce-l face pe muncitor să fie un om liber este tocmai faptul că patronul, aflat sub presiunea structurii de piaţă a preţurilor, consideră că munca este o marfă, un instrument pentru obţinerea de profit. Din punctul de vedere al patronului, angajatul nu este decât un om care, în schimbul unei indemnizaţii în bani, îl ajută pe el să câştige bani. Patronul plăteşte pentru serviciile furnizate şi angajatul le execută pentru a câştiga un salariu. În această relaţie dintre patron şi angajat nu se pune problema de favorizaţi şi defavorizaţi. Angajatul nu-i datorează patronului gratitudine; el îi datorează o anumită cantitate de muncă, de un anumit tip şi de o anumită calitate.

Acesta este motivul pentru care în economia de piaţă patronul nu are nevoie de puterea de a-şi pedepsi angajatul. Toate sistemele de producţie nebazate pe piaţă trebuie să le asigura celor care conduc puterea de a-i inocula muncitorului lent mai mult zel şi mai multă aplicaţie. Deoarece încarcerarea îl retrage pe muncitor din slujba lui, sau cel puţin reduce considerabil valoarea contribuţiei sale, pedeapsa corporală a reprezentat întotdeauna mijlocul consacrat de a-i menţine la muncă pe sclavi şi pe servi. O dată cu abolirea muncii silnice s-a putut renunţa la bici, ca mijloc de stimulare. Biciuirea era simbolul muncii silnice. Membrii unei societăţi de piaţă consideră că pedepsele corporale sunt inumane şi umilitoare, în aşa măsură încât au fost abolite şi în şcoli, în codul penal şi în disciplina militară.

Cei ce cred că o comunitate socialistă ar putea funcţiona fără constrângere şi coerciţie îndreptate împotriva muncitorilor indolenţi, fiincă toată lumea îşi va face spontan datoria, cad victime iluziilor implicate în doctrina anarhismului.



[1] Cunoaşterea nu ţinteşte la un scop diferit de acela de a cunoaşte. Ceea ce îi aduce satisfacţie gânditorului este gândirea ca atare, nu dobândirea de cunoaştere perfectă, care este un ţel inaccesibil pentru om.

[2] Nu este, desigur, necesar să mai observăm că a face o comparaţie între aspiraţia spre cunoaştere sau un mod de viaţă pios şi sporturi sau jocuri nu implică nici un fel de desconsiderare, a nici uneia dintre aceste angajări.

[3] Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, ed. a 7-a, Stuttgart, 1910, p. 317. A se vedea mai sus, p. 137.

[4] Cf. mai sus, p. 133-135.

[5] Cf. Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Basle, 1791, vol. I, cartea I, cap. viii, p. 100. Adam Smith însuşi pare să fi abandonat în mod inconştient această idee. Cf. W. H. Hutt, The Theory of Collective Bargaining, Londra, 1930, p. 24-25.

[6] Toate aceste aspecte şi multe altele sunt analizate atent de Hutt, op. cit., p. 35-72.

[7] În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, în condiţiile neliniştilor provocate de războiul prelungit cu Franţa şi de metodele inflaţioniste de a-l finanţa, Anglia a recurs la această manevră (sistemul Speenhamland). Adevăratul obiectiv era de a-i determina pe muncitorii agricoli să nu-şi părăsească slujbele ca să plece în fabrici, unde puteau câştiga mai mult. Astfel, sistemul Speenhamland a fost o subvenţie deghizată acordată nobilimii rurale, pentru a o proteja de cheltuiala unor salarii mai ridicate.

[8] Cf. Marx, Das Kapital, ed. a 7-a, Hamburg, 1914, I, 133. În Manifestul Comunist (secţiunea a II-a), Marx şi Engels îşi formulează doctrina astfel: „Preţul mediu al muncii salariale este salariul minim, adică cuantumul mijloacelor de subzistenţă absolut necesare pentru a-l menţine pe muncitor doar în existenţă ca muncitor.” Este „suficient să fie prelungită şi reprodusă doar o existenţă aflată la limita subzistenţei”.

[9] Cf. Marx, Das Kapital, p. 134. Italicele îmi aparţin. Termenul tradus în text prin necesităţi ale vieţii” este „Lebensmittel”. Dicţionarul [german-englez] Muret-Sanders (ed. a 16-a) îl traduce prin „lucruri de mâncare, provizii, haleală”.

[10] A se vedea mai sus, p. 296-297.

[11] A se vedea mai sus, p. 408-410.

[12] Alte fluctuaţii ale cantităţii şi calităţii prestaţiei pe unitatea de timp, cum ar fi eficienţa mai redusă în perioada imediat următoare reluării lucrului întrerupt pentru odihnă, nu au, practic, nici o importanţă pentru oferta de muncă de pe piaţă

[13] A se vedea mai sus, p. 294-300.

[14] Asocierea denumirii de „Revoluţie industrială” cu domniile ultimilor doi regi George din dinastia de Hanovra [George III (1760-1820) şi George IV (1820-1830)] a fost consecinţa unor încercări deliberate de a prezenta melodramatic istoria economică, pentru a o forţa să încapă în schemele procustiene ale marxismului. Tranziţia de la metodele medievale de producţie la cele ale sistemului liberei iniţiative a fost un proces lung, care a început cu multe secole înainte de 1760 şi nu s-a încheiat, nici chiar în Anglia, în 1830. Este însă adevărat că dezvoltarea industrială a Angliei s-a accelerat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De aceea, este permisibil să se întrebuinţeze termenul de „Revoluţie industrială” pentru analizarea conotaţiilor cu care au colorat-o fabianismul, marxismul, Şcoala istorică şi instituţionalismul.

[15] J. L. Hammond şi Barbara Hammond, The Skilled Labourer 1760-1832, ed. a 2-a, Londra, 1920, p. 4.

[16] 1512 marinari britanici au murit în bătălie în Războiul de Şapte Ani, în vreme ce 133.708 au murit de boală sau au fost daţi dispăruţi. Cf. W. L. Dorn, Competition for Empire 1740-1763, New York, 1940, p. 114.

[17] J. L. Hammond şi Barbara Hammond, loc. cit.

[18] F. C. Dietz, An Economic History of England, New York, 1942, p. 279 şi 392.

[19] Margaret Mitchell, care în romanul ei de mare succes Gone With the Wind (New York, 1936) proslăveşte sistemul sclavagist al Sudului, are prudenţa de a nu intra în detalii despre lucrătorii de pe plantaţie şi preferă să insiste asupra condiţiilor servitorilor casnici, care chiar şi în propria ei relatare apar ca o elită a castei din care făceau parte.

[20] Referitor la doctrina americană pro-sclavagistă, cf. Charles şi Mary Beard, The Rise of American Civilization, 1944, I, p. 703-710; şi C. E. Merriam, A History of American Political Theories, New York, 1924, p. 227-251.

[21] Cf. Ciccotti, Le Déclin de l’esclavage antique, Paris, 1910, p. 292 şi urm.; Salvioli, Le Capitalisme dans le monde antique, Paris, 1906, p. 141 şi urm.; Cairnes, The Slave Power, London, 1862, p. 234.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România