Capitolul XVIII. Acţiunea pe parcursul trecerii timpului

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Perspectiva în evaluarea perioadelor de timp

Omul care acţionează distinge între durata de timp dinaintea atingerii satisfacţiei unei dorinţe şi timpul cât continuă această satisfacţie.

Acţiunea urmăreşte întotdeauna îndepărtarea unei neplăceri viitoare, fie vorba şi numai de viitorul din momentul imediat următor. Între declanşarea acţiunii şi atingerea scopului urmărit se scurge întotdeauna o fracţiune de timp, aşa-numitul timp de maturizare, în cursul căruia se maturizează sămânţa sădită de acţiune. Cel mai evident exemplu ne este furnizat de agricultură. Între aratul pământului şi coacerea roadelor se scurge o perioadă considerabilă de timp. Un alt exemplu este ameliorarea calităţii vinului prin îmbătrânire. În anumite cazuri, pe de altă parte, timpul de maturizare este atât de scurt, încât, în vorbirea curentă, putem spune că succesul apare instantaneu.

În măsura în care acţiunea necesită întrebuinţarea muncii, ea se preocupă de timpul de lucru. Îndeplinirea oricărui fel de muncă ia timp. În anumite cazuri, timpul de lucru este atât de scurt, încât oamenii spun că lucrul respectiv nu ia timp deloc.

O acţiune simplă, indivizibilă şi nerepetată este numai rareori suficientă pentru atingerea ţelului urmărit. De regulă, pe actor îl separă de ţelul strădaniilor sale mai mult decât un singur pas. El trebuie să efectueze mulţi paşi; şi fiecare nou pas adăugat la cei efectuaţi înainte ridică, din nou, întrebarea dacă el trebuie sau nu să-şi continue drumul spre ţelul ales mai înainte. Majoritatea ţelurilor sunt atât de îndepărtate, încât numai o persistenţă hotărîtă duce la atingerea lor. În vederea reuşitei este necesară o acţiune perseverentă, neabătut îndreptată spre ţelul urmărit. Timpul total care necesită a fi cheltuit, adică timpul de lucru plus timpul de maturizare, poate fi numit perioadă de producţie. Perioada aceasta de producţie este lungă în anumite cazuri şi scurtă în altele. Uneori este atât de scurtă, încât, în practică, poate fi trecută complet cu vederea.

Adaosul de satisfacere a dorinţelor pe care-l aduce atingerea unui scop este limitat în timp. Rezultatul produs îşi extinde serviciile numai pe durata unei perioade de timp, pe care o putem numi durată de serviciu (of serviceableness). Durata de serviciu este mai scurtă la [p. 480] anumite produse, iar la altele, pe care le numim în mod curent bunuri durabile, este mai lungă. Astfel, omul care acţionează trebuie să ia întotdeauna în calcul perioada de producţie şi durata de serviciu a produsului. La estimarea dezutilităţii unui proiect luat în consideraţie, el nu se preocupă numai de cheltuiala de factori de producţie şi muncă necesare, ci şi de perioada de producţie. La estimarea utilităţii produsului anticipat, el se preocupă de durata sa de serviciu. Desigur, cu cât un produs este mai durabil, cu atât este mai mare volumul de servicii pe care îl furnizează. Dar, dacă aceste servicii nu sunt disponibile cumulativ, la aceeaşi dată, ci eşalonate gradual, de-a lungul unei anumite perioade de timp, atunci, după cum vom vedea, elementul timp joacă un rol specific în evaluarea lor. Nu este acelaşi lucru dacă n unităţi dintr-un serviciu sunt furnizate la aceeaşi dată, sau dacă ele se întind pe o perioadă de n zile, astfel încât numai câte o unitate este disponibilă în fiecare zi.

Este important să înţelegem că perioada de producţie, ca şi durata de serviciu, sunt categorii ale acţiunii umane – şi nu concepte construite de filozofi, economişti şi istorici, ca instrumente mentale pentru interpretarea de către ei a evenimentelor. Ele sunt elemente esenţiale, prezente în fiecare act raţional care precede şi direcţionează acţiunea. Este necesar să accentuăm aspectul acesta, deoarece lui Böhm-Bawerk, căruia ştiinţa economică îi datorează descoperirea rolului jucat de perioada de producţie, i-a scăpat această distincţie.

Omul care acţionează nu priveşte la situaţia în care se află cu ochii istoricului. Pe el nu-l preocupă felul în care s-a ajuns la situaţia actuală. Singura lui preocupare este să dea cea mai bună întrebuinţare mijloacelor disponibile astăzi, în vederea celei mai bune cu putinţă îndepărtări a insatisfacţiei viitoare. Trecutul nu contează pentru el. El are la dispoziţie o cantitate anume de factori materiali de producţie. El nu întreabă dacă aceşti factori sunt dăruiţi de natură, sau reprezintă produsul proceselor de producţie desfăşurate în trecut. Pentru el nu contează ce cantitate de factori naturali, adică de materiale originare de producţie şi de muncă, au fost cheltuiţi în vederea producerii lor şi cât timp au absorbit aceste procese de producţie. El evaluează mijloacele disponibile numai sub aspectul serviciilor pe care acestea le pot furniza, în eforturile sale de a face condiţiile viitoare mai satisfăcătoare. Pentru el, perioada de producţie şi durata de serviciu sunt categorii care intervin în planificarea acţiunilor viitoare, nu concepte academice retrospective şi de cercetare istorică. Ele joacă un rol întrucât actorul trebuie să aleagă între perioade de producţie de lungimi diferite şi între producţia de bunuri mai mult sau mai puţin durabile.

Acţiunea nu se preocupă de viitor în general, ci, întotdeauna, [p. 481] numai de o anumită fracţiune limitată din viitor. Fracţiunea aceasta este limitată, pe de o parte, de momentul în care acţiunea trebuie să înceapă. Unde se situează cealaltă limită depinde de decizia şi alegerea actorului. Sunt oameni care se preocupă numai de momentul imediat următor. Sunt alţii, a căror grijă prevăzătoare se întinde mult dincolo de durata probabilă a propriilor lor vieţi. Putem să numim perioadă de planificare (period of provision) această fracţiune de timp din viitor, pe durata căreia actorul angrenat într-o anumită acţiune doreşte să planifice într-un anumit fel şi într-o anumită măsură. În acelaşi fel în care omul care acţionează alege între diverse feluri de satisfacere a dorinţelor în cadrul aceleiaşi fracţiuni de timp din viitor, el alege şi între satisfacerea dorinţelor în viitorul mai apropiat, sau mai îndepărtat. Fiecare alegere implică şi o alegere a perioadei de planificare. Hotărându-se asupra felului în care va întrebuinţa diversele mijloace disponibile pentru îndepărtarea insatisfacţiei, actorul determină de asemenea, implicit, perioada de planificare. În economia de piaţă, cererea consumatorilor determină şi lungimea perioadei de planificare.

Există diverse metode disponibile în vederea lungirii perioadei de planificare:

1. Acumularea unor stocuri mai mari de bunuri de consum, destinate consumului ulterior.

2. Producerea de bunuri mai durabile.

3. Producerea de bunuri care necesită o perioadă de producţie mai lungă.

4. Alegerea unor metode de producţie care consumă mai mult timp, pentru producerea unor bunuri care ar putea fi de asemenea produse într-o perioadă de producţie mai scurtă.

Primele două metode nu necesită nici un fel de comentarii suplimentare. Metodele a treia şi a patra trebuie cercetate mai îndeaproape.

Faptul că procesele de producţie cele mai scurte, adică cele cu cea mai scurtă perioadă de producţie, nu îndepărtează în întregime insatisfacţia resimţită este un dat fundamental al vieţii şi acţiunii umane. După ce se produc toate bunurile pe care le pot furniza procesele acestea cele mai scurte, mai rămân dorinţe nesatisfăcute, şi motivaţia pentru continuarea acţiunii este încă prezentă. Deoarece omul care acţionează preferă, ceteris paribus, acele procese care furnizează produsele în cel mai scurt timp posibil[1], pentru continuarea acţiunii nu rămân decât acele procese care consumă mai mult timp. Oamenii se lansează în aceste procese mai consumatoare de timp pentru că acordă mai multă valoare sporului de satisfacţie anticipat de pe urma lor, decât dezavantajului de a trebui să aştepte roadele mai multă vreme. Böhm-Bawerk vorbeşte despre o productivitate sporită a metodelor de producţie mai ocolite, care necesită mai mult timp. Este mai potrivit să vorbim despre productivitatea fizică sporită [p.482] a proceselor de producţie care necesită mai mult timp. Productivitatea sporită a acestor procese nu constă întotdeauna în faptul că ele produc o cantitate mai mare de produse, cu aceeaşi cantitate a factorilor de producţie cheltuiţi. Cel mai adesea, ea constă în aceea că ele furnizează produse care nu puteau fi obţinute deloc în perioade de producţie mai scurte. Aceste procese nu sunt procese ocolite. Ele sunt calea cea mai scurtă şi mai rapidă către ţelul ales. Dacă cineva doreşte să prindă mai mult peşte, nu există altă metodă disponibilă decât pescuitul cu bărci şi plase, în locul pescuitului fără asemenea echipament. Pentru producerea aspirinei nu se cunoaşte nici o metodă de producţie mai bună, mai scurtă şi mai ieftină, decât cea adoptată de producătorii de medicamente. Abstracţie făcând de eroare şi ignoranţă, nu poate exista nici o îndoială cu privire la faptul că productivitatea şi eficacitatea proceselor alese este maximă. Oamenii nu le-ar fi adoptat dacă nu le-ar fi considerat cele mai directe procese, aşadar, cele care duc pe calea cea mai scurtă la ţelul urmărit.

Prelungirea perioadei de planificare prin simpla acumulare de stocuri de consum este rezultatul dorinţei de a planifica dinainte pentru o perioadă de timp mai lungă. Acelaşi lucru se poate spune despre producerea de bunuri a căror durabilitate este mai mare, raportat la cheltuiala mai mare de factori de producţie necesari[2]. Dar dacă se urmăresc ţeluri mai îndepărtate în timp, atunci prelungirea perioadei de producţie este un corolar necesar al acţiunii. Scopul urmărit nu poate fi atins într-o perioadă de producţie mai scurtă.

Amânarea unui act de consum înseamnă că individul preferă satisfacţia pe care o va produce consumul ulterior, satisfacţiei pe care ar putea-o produce consumul imediat. Alegerea unei perioade de producţie mai lungi înseamnă că actorul preţuieşte produsul procesului ce va da roade abia mai târziu mai mult decât produsele pe care le-ar putea furniza un proces mai puţin consumator de timp. În cadrul socotelilor de felul acesta şi al alegerilor rezultate din ele, perioada de producţie apare ca un timp de aşteptare. Marele merit de a fi arătat rolul pe care-l joacă luarea în calcul a timpului de aşteptare le aparţine lui Jevons şi Böhm-Bawerk.

Dacă eul care acţionează nu ar ţine seama de lungimea timpului de aşteptare, atunci el n-ar considera niciodată că un scop este atât de îndepărtat, încât atingerea lui să nu poată fi luată în consideraţie. Când ar avea de ales între două procese de producţie care oferă outputuri diferite cu acelaşi input, el ar prefera întotdeauna procesul care oferă o cantitate sporită din aceleaşi produse, sau produse mai bune [p. 483] în aceeaşi cantitate, chiar dacă aceste rezultate n-ar putea fi atinse decât prin prelugirea perioadei de producţie. Sporurile de input care determină o creştere mai mult decât proporţională a duratei de serviciu a produsului ar fi socotite necondiţionat avantajoase. Faptul că oamenii nu acţionează în felul acesta ne arată că ei preţuiesc duratele de timp de aceeaşi lungime în mod diferit, în funcţie de apropierea sau distanţa lor faţă de momentul deciziei. Ceteris paribus, satisfacţia într-o perioadă din viitor mai apropiată este preferată satisfacţiei într-o perioadă mai îndepărtată; aşteptarea este privită ca dezutilitate.

Faptul acesta este deja implicat în afirmaţia făcută la începutul acestui capitol, anume că omul distinge între timpul dinaintea atingerii satisfacţiei şi timpul pe durata căruia se manifestă satisfacţia. Dacă elementul timp joacă vreun rol în viaţa umană, atunci nu poate fi nici o îndoială cu privire la evaluarea diferită a perioadelor temporale de aceeaşi lungime, după cum ele sunt mai apropiate sau mai îndepărtate. Evaluarea lor identică ar însemna că oamenilor nu le pasă dacă ating succesul mai devreme sau mai târziu. Ar fi totuna cu eliminarea completă a elementului timp din procesul de evaluare.

Simplul fapt că bunurile cu o durată de serviciu sporită sunt preţuite mai mult decât cele cu o durată mai redusă nu implică încă, în sine, o luare în consideraţie a elementului timp. Un acoperiş care poate acoperi o casă de intemperii vreme de zece ani este mai valoros decât un acoperiş care furnizează acest serviciu numai vreme de cinci ani. Cantitatea de servicii furnizate este diferită în cele două cazuri. Dar întrebarea care trebuie să ne preocupe este dacă un actor care alege conferă sau nu aceeaşi valoare unui serviciu disponibil într-o perioadă mai îndepărtată din viitor, ca şi unuia disponibil într-o perioadă mai apropiată.

2. Preferinţa de timp ca premisă esenţială a acţiunii

Răspunsul la această întrebare este că omul care acţionează nu evaluează perioadele de timp numai în funcţie de dimensiunea lor. Opţiunile sale cu privire la îndepărtarea insatisfacţiilor din viitor sunt ghidate de categoriile mai devreme şi mai târziu. Pentru om timpul nu este o substanţă omogenă la care să conteze numai lungimea. Nu este un mai mult sau mai puţin dimensional. Este un flux ireversibil de fracţiuni ce apar în perspective diferite, după cum sunt situate mai aproape sau mai departe de momentul evaluării şi al deciziei. Satisfacerea unei dorinţe în viitorul mai apropiat este, ceteris paribus, preferată uneia în viitorul mai îndepărtat. Bunurile prezente sunt mai valoroase decât bunurile viitoare. [p. 484]

Preferinţa de timp este o premisă categorială a acţiunii umane. Nu poate fi gândit nici un mod de acţiune în cadrul căruia satisfacţia într-o perioadă de timp mai apropiată să nu fie preferată, ceteris paribus, satisfacţiei într-o perioadă de timp mai îndepărtată. Însuşi faptul gratificării unei dorinţe implică faptul că gratificarea în prezent este preferată gratificării la un moment ulterior. Persoana care consumă un bun neperisabil, în loc de a amâna consumul pentru un moment nedefinit din viitor, relevă prin aceasta valoarea superioară pe care o acordă satisfacţiei în prezent, în comparaţie cu satisfacţia în viitor. Dacă nu ar prefera satisfacerea într-o perioadă mai apropiată din viitor, celei într-o perioadă mai îndepărtată, atunci nu ar consuma niciodată pentru a-şi satisface dorinţele. El ar acumula întotdeauna şi nu ar consuma şi nu s-ar bucura de consum niciodată. El nu ar consuma astăzi, dar nu ar consuma nici mâine, deoarece ziua următoare l-ar pune în faţa aceleiaşi alternative.

Nu numai primul pas spre satisfacerea unei dorinţe, ci şi toţi cei care urmează sunt călăuziţi de preferinţa de timp. După ce dorinţa a, cu rangul 1 în scara de valori, este satisfăcută, actorul trebuie să aleagă între dorinţa b - cu rangul 2 – şi c, acea dorinţă de mâine, căreia, în absenţa preferinţei de timp, i s-ar fi asignat rangul 1. Dacă b este preferat lui c, atunci alegerea a fost influenţată, în mod clar, de preferinţa de timp. Urmărirea deliberată a satisfacerii unei dorinţe este, în mod necesar, călăuzită de o preferinţă pentru satisfacţia în viitorul mai apropiat, faţă de satisfacţia în viitorul mai îndepărtat.

Condiţiile în care activează omul modern, din Occidentul capitalist, sunt diferite de cele în care trăiau şi activau strămoşii săi primitivi. Ca urmare a grijii providenţiale a înaintaşilor noştri, dispunem de un amplu stoc de produse intermediare (bunuri de capital sau factori de producţie produşi) şi de bunuri de consum. Activităţile noastre urmăresc o mai lungă perioadă de planificare, deoarece suntem fericiţii moştenitori ai unui trecut care a prelungit, pas cu pas, perioada de planificare şi ne-a înzestrat cu mijloacele necesare extinderii perioadei de aşteptare. În cursul acţiunii luăm în calcul perioade mai lungi şi urmărim obţinerea unei satisfacţii uniforme pe tot parcursul perioadei alese ca perioadă de planificare. Ne aflăm în situaţia de a ne bizui pe un flux continuu de bunuri de consum şi avem la dispoziţie nu doar stocuri de bunuri imediat consumabile, ci şi stocuri de bunuri destinate producţiei, a căror „maturizare” ne furnizează mereu alte bunuri de consum, cu ajutorul eforturilor noastre continue. În gestionarea acestui „flux de venit” sporit, ar spune observatorul superficial, nu se mai acordă nici o atenţie consideraţiilor legate de valorizarea diferită a bunurilor prezente şi viitoare. Acum sincronizăm totul, afirmă el, astfel încât elementul timp încetează de a mai juca vreo importanţă în gestionarea [p. 485] afacerilor. Este, prin urmare, irelevant, continuă el, să mai recurgem la preferinţa de timp pentru interpretarea condiţiilor moderne.

Eroarea fundamentală implicată în această obiecţie foarte răspândită este, ca atâtea altele, determinată de o lamentabilă înţelegere greşită a construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă. În cadrul acestei construcţii imaginare nu intervine nici o schimbare; avem de a face cu un curs lipsit de variaţii al tuturor evenimentelor. Prin urmare, în economia aflată în regim de rotaţie uniformă, nu intervine nici o schimbare în alocarea bunurilor în vederea satisfacerii de dorinţe în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Nimeni nu plănuieşte nici o schimbare deoarece, conform ipotezelor noastre, alocarea curentă este cea mai satisfăcătoare pentru toţi – şi nimeni nu crede că vreun alt aranjament posibil i-ar putea îmbunătăţi situaţia. Nimeni nu doreşte să-şi augmenteze consumul în viitorul mai apropiat, pe seama consumului său într-un viitor mai îndepărtat, sau viceversa, deoarece modul curent de alocare îl satisface mai mult decât oricare alt mod imaginabil şi fezabil.

Distincţia praxeologică între capital şi venit este o categorie a gândirii, care se bazează pe valorizarea diferită a satisfacerii dorinţelor, în diferite perioade din viitor. În construcţia imaginară a economiei aflate în regim de rotaţie uniformă este implicat faptul că întregul venit, dar nu mai mult, se consumă şi că, prin urmare, capitalul rămâne nemodificat. În alocarea bunurilor în vederea satisfacerii dorinţelor în diferite perioade din viitor, se atinge un echilibru. Putem descrie această stare de lucruri prin afirmaţia că nimeni nu doreşte să consume astăzi venitul de mâine. Am descris cu precizie construcţia imaginară a unei economii aflate în regim de rotaţie uniformă, astfel încât să satisfacă tocmai această condiţie. Dar este necesar să observăm că se poate afirma, cu aceeaşi certitudine apodictică, faptul că în economia în rotaţie uniformă nimeni nu doreşte să aibă mai mult din vreun bun decât are efectiv. Afirmaţiile acestea sunt adevărate cu privire la economia în regim de rotaţie uniformă deoarece ele sunt implicate în definiţia pe care am dat-o acestui construct imaginar. Ele sunt absurde dacă se referă la o economie în schimbare, care este singurul fel de economie reală. Îndată ce intervine o schimbare a datelor, indivizii se confruntă din nou cu necesitatea de a alege atât între diverse moduri de satsfacere a dorinţelor pe durata aceleiaşi perioade, cât şi între satisfacerea dorinţelor în perioade diferite. Un spor de venit poate fi întrebuinţat pentru consumul imediat, sau poate fi investit, în vederea producţiei viitoare. Indiferent cum îl întrebuinţează actorii, alegerea lor trebuie să fie rezultatul unei cumpăniri a avantajelor anticipate de pe urma satisfacerii dorinţelor în perioade diferite din viitor. În lumea reală, în universul viu şi schimbător, fiecare individ, în fiecare dintre acţiunile sale, este nevoit [p. 486] să aleagă între satisfacerea dorinţelor în perioade de timp diferite. Unii consumă tot ce câştigă, alţii consumă o parte din capitalul de care dispun, alţii economisesc o parte din venitul de care dispun.

Cei care contestă validitatea universală a preferinţei de timp nu reuşesc să explice de ce omul nu investeşte întotdeauna 100 de dolari disponibili astăzi, chiar dacă aceşti 100 de dolari ar spori la 104 dolari într-un an. Este evident că omul care consumă astăzi această sumă este condus de o judecată de valoare, care valorizează 100 de dolari prezenţi mai mult decât 104 dolari disponibili peste un an. Dar şi în cazul în care el alege să investească cei 100 de dolari, aceasta nu înseamnă că preferă satisfacţia mai târziu satisfacţiei astăzi, ci înseamnă că preferă 100 de dolari astăzi mai puţin decât 104 dolari un an mai târziu. Fiecare penny cheltuit astăzi este, mai ales în condiţiile unei economii capitaliste, în care instituţiile fac posibilă investirea chiar şi a celor mai mici sume, o dovadă a valorii superioare acordate satisfacţiei în prezent, faţă de satisfacţia în viitor.

Teorema preferinţei de timp necesită o dublă demonstraţie. Mai întâi, pentru cazul economisirii simple, care se referă la cazul în care oamenii au de ales între consumul imediat al unei cantităţi de bunuri şi consumul ulterior al aceleiaşi cantităţi. În al doilea rând, pentru cazul economisirii capitaliste, în care alegerea se face între consumul imediat al unei cantităţi de bunuri şi consumul ulterior, fie al unei cantităţi mai mari, fie al unor bunuri apte de a furniza o satisfacţie căreia – abstracţie făcând de diferenţa în timp – i se acordă o valoare mai mare. Demonstraţia a fost furnizată pentru ambele cazuri. Nici un alt caz nu este imaginabil.

Se poate căuta o explicaţie psihologică a fenomenului preferinţei de timp. Nerăbdarea şi neplăcerea cauzate de aşteptare sunt, desigur, fenomene psihologice. Se poate încerca elucidarea lor prin raportare la limitările temporale ale vieţii umane, la naşterea, creşterea şi maturizarea individului, la inevitabila lui degradare şi dispariţie. În cursul vieţii omului există pentru fiecare lucru câte un moment potrivit, ca şi câte un prea devreme şi prea târziu. Însă problema praxeologică nu are nici o legătură cu aspectele acestea psihologice. Trebuie să conceptualizăm, nu doar să înţelegem. Trebuie să conceptualizăm faptul că, dacă un om nu ar prefera satisfacţia pe durata unei perioade mai apropiate din viitor, satisfacţiei pe durata unei perioade mai îndepărtate, atunci el nu ar mai consuma şi nu s-ar mai bucura de consum deloc.

Nu trebuie să confundăm problema praxeologică nici cu problema fiziologică. Cel ce doreşte să trăiască şi să vadă o vreme îndepărtată trebuie, înainte de toate, să se îngrijească de prezervarea vieţii sale în perioada intermediară. Astfel, supravieţuirea şi satisfacerea nevoilor vitale sunt necesare în vederea satisfacerii oricăror dorinţe într-un viitor mai îndepărtat. Înţelegem astfel de ce, [p. 487] în toate acele situaţii în care simpla conservare a vieţii, în sens literal, este în joc, satisfacerea în viitorul mai apropiat este preferată celei din perioadele ulterioare. Însă ceea ce ne preocupă este acţiunea ca atare, nu motivaţiile care îi determină cursul. Tot aşa cum, în calitate de economişti, nu ne întrebăm de ce albumina, hidraţii de carbon şi lipidele sunt necesare omului, nu ne întrebăm nici de ce satisfacerea necesităţilor vitale ne apare ca imperativă şi nu îngăduie amânare. Trebuie să conceptualizăm faptul că orice fel de consum şi de satisfacţie de a consuma presupun o preferinţă pentru satisfacţia în prezent faţă de satisfacţia mai târziu. Cunoaşterea furnizată de acest adevăr depăşeşete cu mult orbita pentru care pot furniza explicaţii datele fiziologice relevante. Ea se referă la orice fel de satisfacere a dorinţelor, nu doar la satisfacerea necesităţilor vitale, destinate simplei supravieţuiri.

Este important să accentuăm acest aspect, deoarece sintagma „stoc de subzistenţă, disponibilă pentru necesităţile subzistenţei”, aşa cum o întrebuinţează Böhm-Bawerk, poate duce cu uşurinţă la interpretări eronate. Desigur, una din destinaţiile acestui stoc este de a furniza mijloacele de satisfacere a necesităţilor elementare ale vieţii, asigurând astfel supravieţuirea. Dar, pe lângă aceasta, el trebuie să fie suficient de mare pentru a satisface, dincolo de necesităţile impuse de menţinerea pe timpul de aşteptare, toate acele dorinţe şi nevoi care – în afara simplei supravieţuiri – sunt considerate mai urgente decât culegerea roadelor mai abundente ale proceselor de producţie mai consumatoare de timp.

Böhm-Bawerk a afirmat că orice prelungire a perioadei de producţie depinde de satisfacerea condiţiei ca „o cantitate suficientă de bunuri prezente să fie disponibilă pentru a face posibilă traversarea intervalului mediu prelungit, dintre începutul muncii pregătitoare şi culegerea produsului”[3]. Expresia „o cantitate suficientă” necesită o elucidare. Ea nu înseamnă o cantitate suficientă pentru necesităţile subzistenţei. Cantitatea în discuţie trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura satisfacerea tuturor acelor dorinţe a căror satisfacere, pe durata perioadei de aşteptare, este considerată mai importantă decât avantajele pe care le-ar furniza o şi mai mare prelungire a perioadei de producţie. Dacă această cantitate ar fi mai mică, atunci o scurtare a perioadei de producţie ar apărea ca avantajoasă; sporul cantităţii de produse sau îmbunătăţirea calităţilor, anticipate de pe urma păstrării perioadei de producţie mai lungi, nu ar mai fi considerată o remuneraţie suficientă pentru reducerea consumului, impusă pe durata perioadei de aşteptare. Dacă stocul de subzistenţă este sau nu suficient nu depinde de nici un fel de [p. 488] date fiziologice sau de alte fapte obiectiv determinabile cu metodele tehnologiei şi ale fiziologiei. Termenul metaforic „traversare”, sugerând traversarea unui pod, un volum de apă a cărui întindere pune constructorul de poduri în faţa unei sarcini obiectiv determinate, este susceptibil de a induce în eroare. Cantitatea în chestiune este evaluată de oameni şi judecăţile lor subiective sunt cele care decid dacă ea este sau nu suficientă.

Chiar şi într-o lume ipotetică, în care natura ar furniza tuturor mijloacele necesare prezervării supravieţuirii biologice, în sens strict, în care cele mai importante alimente nu ar fi rare şi acţiunea nu s-ar preocupa de asigurarea simplei supravieţuiri, fenomenul preferinţei de timp ar fi prezent şi ar călăuzi toate acţiunile[4].

Observaţii cu privire la evoluţia teoriei preferinţei de timp

Se poate presupune în mod plauzibil că simplul fapt că dobînda este diferenţiată în funcţie de perioadele de timp ar fi trebuit să orienteze atenţia economiştilor, interesaţi de dezvoltarea unei teorii a dobânzii, asupra rolului jucat de timp. Cu toate acestea, economiştii clasici au fost împiedicaţi de a recunoaşte semnificaţia elementului timp, de teoria lor greşită a valorii şi de înţelegerea lor eronată a conceptului de cost.

Ştiinţa economică datorează teoria preferinţei de timp lui William Stanley Jevons şi dezvoltarea ei îndeosebi lui Eugen von Böhm-Bawerk. Böhm-Bawerk a fost cel dintâi care a formulat problema ce trebuia soluţionată, cel dintâi care a dat în vileag erorile implicate în teoriile dobânzii bazate pe productivitate şi primul care a evidenţiat rolul jucat de perioada de producţie. Însă el nu a reuşit să evite în întregime capcanele pe care le ridică elucidarea problemei dobânzii. Demonstraţia furnizată de el pentru validitatea universală a preferinţei de timp este inadecvată, deoarece se bazează pe considerente psihologice. Dar psihologia nu poate demonstra niciodată validitatea vreunei teoreme praxeologice. Ea poate arăta că anumite persoane, sau multe persoane se lasă influenţate de anumite motivaţii. Ea nu poate niciodată scoate în evidenţă faptul că orice acţiune umană este dominată cu necesitate de un anumit element categorial, prezent în fiecare acţiune, fără excepţie[5].

A doua insuficienţă a raţionamentului lui Böhm-Bawerk ţine de interpretarea greşită pe care a dat-o conceptului de perioadă de producţie. El nu era pe deplin conştient de faptul că perioada de producţie este o categorie praxeologică şi că rolul pe care îl joacă în acţiune se referă, în întregime, la alegerile pe care actorul le face, între perioade de producţie de lungimi [p. 489] diferite. Durata de timp cheltuit în trecut, în vederea producerii bunurilor de capital disponibile astăzi, nu contează deloc. Aceste bunuri de capital sunt evaluate numai cu privire la foloasele pe care le pot aduce în vederea satisfacerii de dorinţe în viitor. Conceptul de „perioadă medie de producţie” este steril. Ceea ce determină acţiunea este faptul că, în vederea alegerii între diversele căi de îndepărtare a insatisfacţiilor viitoare, lungimea timpului de aşteptare este, în fiecare caz, un element necesar.

Ca urmare a acestor două erori, Böhm-Bawerk, pe parcursul elaborării teoriei sale, nu a evitat în întregime abordarea din perspectiva productivităţii, pe care el însuşi o respinsese atât de strălucit, în istoria sa critică a doctrinelor capitalului şi ale dobânzii.

Aceste observaţii nu reduc câtuşi de puţin meritele nepieritoare ale contribuţiilor lui Böhm-Bawerk. El este cel care a aşternut fundaţiile pe care economiştii de mai târziu – îndeosebi Knut Wicksell, Frank Albert Fetter şi Irving Fisher – au reuşit să completeze teoria preferinţei de timp.

Esenţa teoriei preferinţei de timp se exprimă de obicei spunând că există o preferinţă pentru bunurile prezente faţă de bunurile viitoare. Referindu-se la acest mod de exprimare, unii economişti au fost derutaţi de faptul că, în anumite cazuri, întrebuinţările din prezent valorează mai puţin decât cele din viitor. Însă problema pe care o ridică aparentele excepţii provine numai dintr-o înţelegere eronată a adevăratei stări de lucruri.

Există satisfacţii de care omul nu se poate bucura în acelaşi timp. În aceeaşi seară, o persoană nu poate merge atât la spectacolul cu Carmen, cât şi la cel cu Hamlet. Când îşi cumpără bilete, ea trebuie să aleagă între cele două spectacole. Dacă biletele la ambele teatre, pentru aceeaşi seară, îi sunt oferite cadou, ea trebuie de asemenea să aleagă. Ea poate spune, despre biletul pe care îl refuză, „Nu doresc să văd spectacolul acum”, sau „Ce păcat că nu este programat mai târziu”[6]. Dar aceasta nu înseamnă că persoana preferă bunurilor prezente pe cele viitoare. Ea nu are de ales între bunuri viitoare şi bunuri prezente, ci are de ales între două satisfacţii de care nu se poate bucura simultan. Acest tip de dilemă este prezent în toate alegerile. În momentul de faţă ar putea prefera Hamlet în loc de Carmen. Condiţiile modificate, dintr-un moment ulterior, ar putea-o determina să facă altă alegere.

O a doua aparentă excepţie survine în cazul bunurilor perisabile. Ele pot fi disponibile din abundenţă într-un anumit sezon şi pot fi rare în altele. Însă diferenţa între îngheţată iarna şi îngheţată vara nu este aceea dintre un bun prezent şi unul viitor. Este diferenţa dintre un bun care-şi pierde utilitatea sa specifică, chiar dacă nu este consumat, şi un alt bun, care necesită un alt proces de producţie. Îngheţata disponibilă iarna nu poate fi întrebuinţată vara decât dacă este supusă unui proces special de conservare. Ea este, în raport cu îngheţata disponibilă vara, cel mult unul dintre [p. 490] factorii complementari necesari producţiei. Nu este posibil să mărim cantitatea de îngheţată disponibilă vara, numai reducând consumul de îngheţată iarna. Practic avem de a face cu două bunuri diferite.

Cazul avarului nu contrazice validitatea universală a preferinţei de timp. Chiar şi avarul, cheltuindu-şi o parte din mijloace pentru un trai zgârcit, preferă o anumită cantitate de satisfacţie în viitorul mai apropiat, satisfacţiei într-un viitor mai îndepărtat. Cazurile extreme, în care câte un avar îşi refuză chiar şi minimul indispensabil de hrană, reprezintă o pierdere patologică a energiei vitale, ca şi în cazurile omului care se abţine de la mâncare de teama germenilor patogeni, al omului care se sinucide mai degrabă decât să facă faţă unei situaţii periculoase, sau al omului care nu poate dormi de teama accidentelor neştiute care s-ar putea abate asupra lui în timpul somnului.

3. Bunurile de capital

Îndată ce sunt îndeplinite acele dorinţe a căror satisfacţie este considerată mai urgentă decât orice grijă pentru ziua de mâine, oamenii încep să economisească o parte din stocul de bunuri de consum disponibil, în vederea utilizării viitoare. Această amânare a consumului face cu putinţă îndreptarea acţiunii spre ţeluri mai îndepărtate în timp. Este de acum posibil să fie urmărite scopuri care înainte nu puteau fi luate în consideraţie, datorită lungimii perioadei de producţie necesare. Mai mult, se pot alege metode de producţie prin mijlocirea cărora outputul produs este superior, pe unitatea de input, altor metode, ce necesitau perioade mai scurte de producţie. Sine qua non-ul oricărei prelungiri a proceselor de producţie adoptate este economisirea, adică un exces de producţie curentă, faţă de consum. Economisirea este primul pas pe calea creşterii bunăstării materiale şi a oricărui progres ulterior în această direcţie.

Amânarea consumului şi acumularea unor stocuri de bunuri de consum în vederea consumului ulterior ar fi practicate chiar şi în absenţa stimulentului furnizat de superioritatea tehnologică a proceselor cu o perioadă de producţie mai lungă. Productivitatea sporită a acestor procese mai consumatoare de timp întăreşte considerabil propensiunea de a economisi. Sacrificiul făcut prin reducerea consumului pe durata perioadelor mai apropiate din viitor este astfel contrabalansat nu doar de anticiparea consumării bunurilor economisite în perioade mai târzii; el deschide de asemenea drumul unei mai bogate cantităţi de bunuri în viitorul mai îndepărtat şi al obţinerii de bunuri care nu puteau fi deloc procurate, fără acest sacrificiu provizoriu. Dacă omul care acţionează nu ar prefera totdeauna, ceteris paribus, consumul în viitorul mai apropiat, faţă de cel în viitorul [p. 491] mai îndepărtat, atunci el ar economisi mereu şi nu ar mai consuma niciodată. Ceea ce limitează volumul de economisire şi investiţii este preferinţa de timp.

Persoanele dornice să adopte procese cu perioade mai lungi de producţie trebuie, mai întâi, să acumuleze, prin intermediul economisirii, acea cantitate de bunuri de consum care este necesară pentru a satisface, pe durata timpului de aşteptare, toate acele dorinţe a căror satisfacere o consideră mai urgentă decât sporul de bunăstare anticipat de pe urma procesului mai consumator de timp. Acumularea de capital începe cu formarea unor stocuri de bunuri de consum, al căror consum este amânat pentru mai târziu. Dacă aceste surplusuri sunt doar stocate şi păstrate pentru consum ulterior, ele sunt doar avuţie sau, mai precis, o rezervă pentru zile negre şi situaţii de urgenţă. Ele rămân în afara orbitei producţiei. Ele nu devin integrate – din punct de vedere economic, nu fizic – în activităţile de producţie decât atunci când sunt întrebuinţate ca mijloace de subzistenţă pentru muncitorii angrenaţi în procese mai consumatoare de timp. Din punct de vedere fizic, ele se consumă dacă sunt cheltuite astfel. Însă din punct de vedere economic, ele nu dispar, ci sunt înlocuite, mai întâi cu produse intermediare ale unui proces cu o perioadă mai lungă de producţie, iar apoi, mai târziu, cu bunurile de consum care sunt produsele finale ale acestor procese.

Toate aceste întreprinderi şi procese sunt controlate intelectual prin contabilizarea capitalului, apogeul calculului economic în termeni monetari. Fără ajutorul calculului monetar oamenii nu ar putea afla nici măcar dacă – dincolo de lungimea perioadei de producţie – un anumit proces promite să fie mai productiv decât un altul. Cheltuielile necesitate de diverse procese nu pot fi comparate între ele fără ajutorul termenilor monetari. Contabilizarea capitalului începe cu preţurile de piaţă ale bunurilor de capital disponibile în vederea producţiei viitoare, a căror sumă e numită capital. Ea înregistrează toate cheltuielile efectuate din acest fond şi preţurile tuturor bunurilor achiziţionate, corespunzătoare acestor cheltuieli. În final, stabileşte rezultatul ultim al tuturor acestor transformări survenite în compoziţia capitalului şi, prin aceasta, succesul sau eşecul întregului proces. Se obţine astfel nu doar rezultatul final; contabilizarea capitalului oglindeşte, de asemenea, toate stadiile sale intermediare. Ea furnizează bilanţuri intermediare; asemenea bilanţuri pot fi solicitate pentru fiecare zi, iar situaţii ale profiturilor şi pierderilor sunt disponibile pentru fiecare parte sau stadiu al procesului. Aceasta este busola indispensabilă a producţiei în economia de piaţă.

În economia de piaţă, producţia este o întreprindere continuă, fără sfârşit, împărţită într-o imensă varietate de procese parţiale. Nenumărate procese de producţie, cu diferite perioade de producţie, se desfăşoară simultan. Ele sunt complementare unele altora şi, [p. 492] în acelaşi timp, rivalizează unele cu altele în competiţia pentru factorii rari de producţie. Neîncetat se acumulează, prin economisire, capital nou sau se pierde capital, prin supraconsum. Producţia este distribuită între numeroase fabrici, ferme, ateliere şi întreprinderi, fiecare în parte servind numai unui scop limitat. Produsele intermediare sau bunurile de capital, factorii produşi în vederea producţiei viitoare, trec dintr-o mână în alta în acest proces; ele trec de la o unitate productivă la alta, până când, în cele din urmă, bunurile de consum ajung la cei care le întrebuinţează şi care se bucură de ele. Procesul social de producţie nu încetează niciodată. În fiecare moment, nenumărate procese sunt în desfăşurare, unele fiind mai aproape, iar altele mai departe de realizarea sarcinilor lor specifice.

Fiecare etapă în acest proces neîncetat al producerii de avuţie se bazează pe economisirea şi pe munca pregătitoare a generaţiilor anterioare. Suntem fericiţii moştenitori ai părinţilor şi bunicilor noştri, a căror economisire a dus la acumularea bunurilor de capital cu ajutorul cărora lucrăm noi astăzi. Noi, copiii favorizaţi ai vârstei electricităţii, încă culegem beneficii de pe urma economisirii originare a pescarilor primitivi care, producând primele plase şi bărci de pescuit, şi-au dedicat o parte din timpul lor de lucru îndeplinirii unor planuri pentru un viitor mai îndepărtat. Dacă fiii acestor legendari pescari ar fi uzat complet aceste produse intermediare – plase şi bărci de pescuit - fără a le mai înlocui cu altele noi, atunci ei ar fi consumat capitalul, şi procesul de economisire şi de acumulare de capital ar fi trebuit să reînceapă de la capăt. Noi ne găsim într-o situaţie mai bună decât generaţiile anterioare, deoarece suntem echipaţi cu bunurile de capital pe care acestea le-au acumulat pentru noi[7].

Omul de afaceri, omul care acţionează, este în întregime absorbit de o singură sarcină: de a întrebuinţa cât mai avantajos toate mijloacele disponibile pentru ameliorarea condiţiilor viitoare. El nu studiază actuala stare de lucruri cu scopul de a o analiza şi de a o înţelege. În vederea clasificării mijloacelor destinate producţiei ulterioare şi a evaluării importanţei lor, el adoptă reguli empirice superficiale. El distinge trei clase de factori de producţie: factorii materiali furnizaţi de natură, factorul uman – mâna de lucru, şi bunurile de capital – factorii intermediari produşi în trecut. El nu analizează natura bunurilor de capital. În ochii săi, acestea sunt mijloace de sporire a productivităţii muncii. În mod naiv, le atribuie o productivitate proprie. El nu urmăreşte felul cum utilitatea lor a provenit, retrospectiv, din natură şi din muncă. El nu se întreabă cum s-au născut ele. Pentru el, [p. 493] acestea nu contează decât în măsura în care pot contribui la succesul eforturilor sale.

Acest mod de a gândi este adecvat pentru omul de afaceri. Însă pentru economişti a fost o gravă eroare de a se alinia la perspectiva superficială a omului de afaceri. Clasificând „capitalul” drept un factor independent de producţie, alături de resursele materiale furnizate de natură şi de muncă, economiştii au comis o eroare. Bunurile de capital – factorii destinaţi producţiei viitoare produşi în trecut – nu sunt un factor independent. Ele sunt produsele comune ale cooperării celor doi factori originari cheltuiţi în trecut – natura şi munca. Ele nu au nici o putere productivă proprie.

De asemenea, nu este corect să numim bunurile de capital stocuri de muncă şi de natură. Ele sunt, mai curând, stocuri de muncă, natură şi timp. Diferenţa dintre producţia neasistată de bunuri de capital şi cea asistată de întrebuinţarea lor constă în timp. Bunurile de capital reprezintă staţii intermediare, pe drumul ce conduce de la primele începuturi ale producţiei spre ţelul său final, furnizarea bunurilor de consum. Omul care produce cu ajutorul bunurilor de capital se bucură de un mare avantaj faţă de cel care porneşte fără ele: el este mai aproape, în timp, de scopul final al strădaniilor sale.

Nu poate fi vorba de vreo aşa-zisă productivitate a bunurilor de capital. Diferenţa între preţul unui bun de capital, de exemplu un utilaj, şi suma preţurilor factorilor complementari de producţie originari, necesari pentru reproducerea sa, se datorează în întregime diferenţei temporale. Persoana care întrebuinţeză utilajul este mai aproape de obiectivul producţiei. Pentru ea, perioada de producţie este mai scurtă decât pentru un rival care trebuie să înceapă cu începutul. Atunci când cumpără un echipament, ea cumpără factorii originari de producţie care au fost cheltuiţi în producerea echipamentului, plus timp, adică timpul prin care se scurtează perioada lui de producţie.

Valoarea timpului, adică preferinţa de timp, sau evaluarea superioară a satisfacerii dorinţelor în perioadele de timp mai apropiate, faţă de cel mai îndepărtate din viitor, este un element esenţial al acţiunii umane. El determină orice alegere şi orice acţiune. Nu există om pentru care diferenţa între mai curând şi mai târziu să nu conteze. Elementul timp este decisiv în formarea tuturor preţurilor, la toate bunurile şi serviciile.

4. Perioada de producţie, perioada de aşteptare şi perioada de planificare

Dacă ar fi să măsurăm lungimea perioadei de producţie cheltuite pentru fabricarea diverselor bunuri disponibile în prezent, ar trebui să ne întoarcem îndărăt pe firul istoriei lor, până la momentul când a avut loc cea dintâi [p. 494] cheltuială de factori de producţie originari. Ar trebui să aflăm când au fost pentru întâia oară întrebuinţate şi resurse naturale şi muncă umană care – pe lângă faptul că au contribuit la producerea altor bunuri – au contribuit, în cele din urmă, şi la producerea bunului în chestiune. Soluţionarea acestei probleme ar presupune solubilitatea problemei imputării fizice. Ar fi necesar să se determine, în termeni cantitativi, în ce măsură au contribit la rezultat uneltele, materiile prime şi munca umană, care au intervenit, direct sau indirect, în producerea bunului respectiv. Ar fi necesar să ne întoarcem cu aceste investigaţii până la înseşi originile acumulării de capital, de către persoane care în prealabil trăiau de azi pe mâine (from hand to mouth). Nu doar dificultăţile practice împiedică asemenea cercetări istorice; însăşi insolubilitatea problemei imputării fizice ne barează aceast drum de la primul pas.

Nici omul care acţionează însuşi, nici teoria economică nu au nevoie de măsurarea timpului scurs în trecut, în vederea producerii bunurilor disponibile în prezent. Asemenea date ar fi inutile din aceste perspective, chiar dacă ar fi disponibile. Omul care acţionează este confruntat cu problema de a da cea mai avantajoasă întrebuinţare stocului de bunuri disponibile. El îşi face alegerile întrebuinţând fiecare parte a acestui stoc, astfel încât să-şi satisfacă cele mai urgente dorinţe încă nesatisfăcute. În acest scop, el trebuie să cunoască durata perioadei de aşteptare care-l separă de atingerea diverselor obiective între care are de ales. După cum am arătat şi trebuie să subliniem din nou, el nu are nevoie să privească îndărăt, la istoria diverselor bunuri de capital disponibile. Omul care acţionează socoteşte întotdeauna perioada de aşteptare şi pe cea de producţie, începând din prezent. După cum nu este nevoie să ştim dacă pentru producerea produselor disponibile acum s-au cheltuit mai multă sau mai puţină muncă şi factori de producţie, tot astfel nu este nevoie să ştim dacă producerea lor a absorbit mai mult sau mai puţin timp. Evaluarea lucrurilor se face exclusiv din punctul de vedere al serviciilor pe care le pot furniza în vederea satisfacerii dorinţelor viitoare. Nu contează sacrificiile efectiv făcute deja şi timpul absorbit în producerea lor. Lucrurile acestea aparţin trecutului mort.

Este necesar să înţelegem că toate aceste categorii economice se referă la acţiunea umană şi nu au nimic direct de a face cu proprietăţile fizice ale lucrurilor. Teoria economică nu se referă la bunuri şi servicii; ea se referă la opţiunile şi acţiunile umane. Conceptul praxeologic de timp nu coincide cu cel din fizică sau din biologie. El se referă la un mai devreme sau un mai târziu, aşa cum intervin ele în judecăţile de valoare ale actorilor. Distincţia dintre bunuri de capital şi bunuri de consum nu este una rigidă, [p. 495] bazată pe proprietăţile fizice şi fiziologice ale bunurilor respective. Ea depinde de situarea actorilor şi de alegerile pe care trebuie ei să le facă. Aceleaşi bunuri pot fi privite atât ca bunuri de capital, cât şi ca bunuri de consum. Un stoc de bunuri gata de a fi imediat consumat reprezintă bunuri de capital din punctul de vedere al persoanei care-l priveşte ca pe un mijloc pentru susţinerea ei proprie şi a persoanelor angajate de ea, pe durata perioadei de aşteptare.

În vederea adoptării de procese cu o perioadă de producţie şi, prin urmare, cu un timp de aşteptare mai lung, o condiţie necesară este creşterea cantităţii de bunuri de capital disponibile. Dacă cineva doreşte să atingă obiective mai îndepărtate în timp, atunci trebuie să recurgă la prelungirea perioadei de producţie, deoarece obiectivul urmărit este imposibil de atins într-o perioadă de producţie mai scurtă. Dacă cineva doreşte să recurgă la metode de producţie în cadrul cărora cantitatea de output este mai mare pe unitatea de input cheltuit, atunci trebuie să prelungească perioada de producţie, deoarece procesele în cadrul cărora outputul este mai redus, pe unitatea de input, au fost alese numai datorită perioadei de producţie mai scurte pe care o necesită. Pe de altă parte, nu orice întrebuinţare aleasă pentru întrebuinţarea bunurilor de capital acumulate din sporuri de economisire necesită un proces de producţie în cadrul căruia perioada de producţie, din prezent până la maturizarea produsului, este mai lungă decât la toate procesele deja adoptate anterior. E posibil ca oamenii, după ce îşi vor fi satisfăcut dorinţele cele mai urgente, să dorească acum bunuri ce pot fi produse într-o perioadă relativ mai scurtă. Motivul pentru care aceste bunuri nu au fost produse anterior nu a fost că perioada necesară producerii lor ar fi fost prea lungă, ci că exista o întrebuinţare mai urgentă pentru factorii necesari de producţie.

Dacă dorim să ne exprimăm spunând că fiecare augmentare a stocului de bunuri de capital disponibile determină o prelungire a perioadei de producţie şi a timpului de aşteptare, avem în vedere următorul tip de raţionament: dacă a sunt bunurile deja produse în prealabil şi b sunt bunurile produse graţie noilor procese, iniţiate cu ajutorul sporirii bunurilor de capital, este evident că beneficiarii ar fi trebuit să aştepte mai mult pentru a şi b, decât au avut de aşteptat numai pentru a. Pentru a produce a şi b nu este suficientă dobândirea bunurilor de capital necesare producţiei lui a, ci este nevoie şi de cele necesare producţiei lui b. Dacă, în locul asigurării de lucrători pentru producţia lui b, s-ar fi cheltuit mijloacele de susţinere economisite, în vederea unei creşteri imediate a consumului, atunci anumite dorinţe ar fi fost satisfăcute mai devreme.

În abordarea problemei capitalului, acei economişti care sunt opuşi aşa-numitei perspective „austriece” presupun, îndeobşte, că tehnica întrebuinţată în producţie este inalterabil determinată de [p. 496] nivelul dat al cunoştinţelor tehnologice. Economiştii „austrieci”, pe de altă parte, arată că stocul de bunuri de capital disponibile este cel ce determină care dintre numeroasele metode tehnologice de producţie vor fi întrebuinţate la fiecare moment dat[8]. Corectitudinea punctului de vedere „austriac” se poate demonstra cu uşurinţă, printr-o privire asupra problemei rarităţii relative a capitalului.

Să aruncăm o privire asupra condiţiilor unei ţări care a suferit de o asemenea raritate a capitalului. Să luăm, de pildă, situaţia României, în preajma anilor 1860. Ceea ce lipsea nu era în nici un caz cunoaşterea tehnologică. Metodele tehnologice practicate de către ţările occidentale avansate nu erau nici un secret. Ele erau expuse în nenumărate cărţi şi predate în multe şcoli. Elita tineretului român fusese pe deplin informată asupra lor, la universităţile tehnice din Austria, Elveţia şi Franţa. Sute de experţi străini erau gata să-şi ofere serviciile şi cunoştinţele în România. Ceea ce lipsea erau bunurile de capital, necesare pentru a transforma sistemul înapoiat de producţie, de transport şi de comunicaţii românesc, după modelele occidentale. Dacă ajutorul furnizat românilor de către ţările avansate s-ar fi limitat numai la furnizarea de cunoştinţe tehnologice, atunci românii ar fi trebuit să înţeleagă că le va lua foarte mult timp până când vor ajunge din urmă occidentul. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă ar fi fost să economisească, pentru a face disponibili muncitori şi factori de producţie pentru procesele de producţie mai consumatoare de timp. Abia apoi ar fi putut ei să producă, succesiv, uneltele necesare pentru construcţia acelor unităţi productive care urmau să producă, în continuare, echipamentul necesar construcţiei şi funcţionării fabricilor, fermelor, minelor, căilor ferate, liniilor telegrafice şi clădirilor moderne. S-ar fi scurs foarte multe zeci de ani înainte ca ei să recupereze timpul pierdut. Singurul mijloc de accelerare al acestui proces ar fi fost reducerea consumului curent, atât cât ar fi fost psihologic cu putinţă, pe durata perioadei intermediare.

Însă lucrurile s-au petrecut altfel. Occidentul capitalist a împrumutat ţărilor înapoiate bunurile de capital necesare transformării instantanee a unei mari părţi din procesele lor de producţie. Aceasta le-a permis să economisească timp şi [p. 497] să-şi augmenteze, foarte curând, productivitatea muncii. În cazul românilor, efectul a fost că ei au putut imediat să se bucure de avantajele corespunzătoare procedeelor tehnologice moderne. A fost ca şi cum ei ar fi început să economisească şi să acumuleze bunuri de capital cu mult mai devreme.

Lipsa de capital înseamnă că actorul este mai departe de atingerea ţelului urmărit, decât dacă ar fi început să-l urmărească de mai devreme. Deoarece el a omis să facă acest lucru în trecut, produsele intermediare lipsesc, deşi factorii naturali din care se pot produce ele sunt disponibili. Insuficienţa capitalului înseamnă un deficit de timp. El este urmarea faptului că actorul a întârziat în apucarea drumului spre ţelul în chestiune. Este cu neputinţă de a descrie avantajele derivate din disponibilitatea bunurilor de capital şi dezavantajele rezultate din slaba înzestrare cu bunuri de capital, altfel decât recurgând la elementele temporale de mai devreme şi mai târziu[9].

A avea la dispoziţie bunuri de capital este totuna cu a fi mai aproape de ţelul urmărit. O creştere a volumului de bunuri de capital disponibile face posibilă atingerea unor obiective mai îndepărtate în timp, fără a fi necesară reducerea consumului. O pierdere de bunuri de capital, pe de altă parte, impune fie abţinerea de la urmărirea anumitor obiective, care puteau fi urmărite până atunci, fie reducerea consumului. Ceteris paribus[10], a avea bunuri de capital înseamnă un câştig temporal. În comparaţie cu cei lipsiţi de bunuri de capital, capitalistul, în stadiul existent al cunoştinţelor tehnologice, este în măsură să atingă un anumit obiectiv mai devreme, fără a reduce consumul şi fără a creşte imputul de muncă şi de factori naturali de producţie. El porneşte cu un avans temporal. Rivalul înzestrat cu un stoc mai redus de bunuri de capital nu-l poate prinde din urmă decât reducându-şi consumul.

Avansul pe care popoarele occidentale l-au dobândit asupra altor popoare constă în faptul că ele au creat deja, demult, condiţiile politice şi instituţionale necesare unui proces progresiv de economisire, acumulare de capital şi investiţii pe scară mare, netulburat şi, în mare parte, neîntrerupt. Astfel, spre mijlocul secolului al XIX-lea, ele atinseseră deja un nivel de bunăstare ce-l depăşea cu mult pe acela al raselor şi popoarelor mai puţin încununate de succes în substituirea ideilor militarismului spoliator, prin cele ale capitalismului achizitiv. Lăsate în seama lor şi lipsite de ajutorul capitalului străin, aceste popoare înapoiate ar fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a-şi ameliora metodele de producţie, de transport şi de comunicaţie. [p. 498]

Fără a înţelege importanţa acestor transferuri pe scară largă de capital, sunt cu neputinţă de înţeles cursul afacerilor internaţionale şi dezvoltarea relaţiilor dintre Vest şi Est, în ultimele secole. Vestul nu a furnizat Estului doar cunoştinţe tehnologice şi terapeutice, ci şi bunurile de capital necesare aplicării practice imediate a acestor cunoştinţe. Graţie importului de capital străin, aceste ţări din Europa de Est, Asia şi Africa au putut culege mai devreme fructele industriei moderne. Ele au fost, într-o anumită măsură, eliberate de necesitatea de a-şi reduce consumul, pentru a acumula stocuri suficiente de bunuri de capital. Iată adevărata natură a presupusei exploatări a ţărilor înapoiate de către capitalismul occidental, pe care o deplâng naţionaliştii şi marxiştii. A fost o fecundare a ţărilor înapoiate din punct de vedere economic, de către avuţia ţărilor mai avansate.

Beneficiile culese au fost mutuale. Ceea ce i-a motivat pe capitaliştii occidentali să se lanseze în investiţii străine a fost cererea consumatorilor autohtoni. Aceştia solicitau bunuri ce nu puteau fi produse deloc acasă şi ieftinirea bunurilor ce puteau fi produse acasă numai la costuri crescânde. Dacă aceşti consumatori, din Occidentul capiatlist, s-ar fi comportat altfel, sau dacă obstacolele instituţionale în calea exportului de capital s-ar fi dovedit insurmontabile, nu ar fi avut loc nici un fel de export de capital. S-ar fi produs o expansiune mai ales longitudinală a producţiei autohtone, în locul expansiunii laterale, în străinătate.

Nu este rolul catalacticii, ci al istoriei, să cerceteze consecinţele internaţionalizării pieţei de capital, funcţionarea sa, şi, în final, dezintegrarea sa, provocată de politicile expropriatoare adoptate de ţările receptoare. Catalactica se limitează numai la cercetarea efectelor disponibilităţii unor stocuri mai mari sau mai mici de bunuri de capital. Se compară situaţiile a două sisteme de piaţă izolate, A şi B. Ambele sunt de mărimi egale, posedă populaţii numeric egale, sunt la acelaşi nivel de cunoaştere tehnologică şi posedă resurse identice. Singura diferenţă între ele se referă la stocul bunurilor de capital, volumul său fiind mai mare în A decât în B. De aici rezultă că în A sunt întrebuinţate numeroase procese de producţie cu outputul pe unitatea de input mai mare decât al celor întrebuinţate în B. În B aceste procese nu pot fi adoptate, datorită rarităţii relative a bunurilor de capital. Adoptarea lor ar presupune reducerea consumului. Numeroase operaţiuni pe care în A le execută echipamente care economisesc munca umană, în B se execută manual. În A se produc bunuri cu durabilitate sporită; în B este necesară renunţarea la producerea lor, [p. 499] deşi sporul de durabilitate este obţinut printr-o creştere mai puţin decât proporţională a inputului. În A, productivitatea muncii şi, prin urmare, ratele salariale şi nivelul de trai al salariaţilor sunt mai mari decât în B[11].

Prelungirea perioadei de planificare dincolo de durata anticipată a vieţii actorului

Judecăţile de valoare ce determină alegerea între satisfacerea în cursul perioadelor mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor exprimă o evaluare prezentă, şi nu una viitoare. Ele compară semnificaţia dată astăzi satisfacţiei în viitorul mai apropiat, cu semnificaţia dată astăzi satisfacţiei în viitorul mai îndepărtat.

Neplăcerea pe care doreşte să o îndepărteze, atât cât este cu putinţă, omul care acţionează este, întotdeauna, o neplăcere prezentă, adică neplăcere resimţită chiar în momentul acţiunii, şi ea se referă întotdeauna la condiţii viitoare. Actorul este nemulţumit astăzi de starea de lucruri anticipată pentru diverse perioade din viitor şi încearcă să o modifice, prin acţiune îndreptată spre acest ţel.

Dacă acţiunea este îndreptată îndeosebi către ameliorarea situaţiei altora şi, de aceea, se numeşte de regulă altruistă, neplăcerea pe care actorul doreşte să o îndepărteze este propria lui insatisfacţie prezentă faţă de configuraţia anticipată a situaţiei altor oameni, în diverse perioade viitoare. Îngrijindu-se de alţii, el urmăreşte îndepărtarea propriei sale insatisfacţii.

Nu este, prin urmare, surprinzător că omul care acţionează urmăreşte frecvent prelungirea perioadei de planificare, dincolo de durata anticipată a propriei sale vieţi.

Unele aplicaţii ale teoriei preferinţei de timp

Toate capitolele teoriei economice se pretează la răstălmăciri şi neînţelegeri, din partea celor dornici să scuze sau să justifice doctrinele eronate, pe care se bazează programele partidelor lor. Pentru a preîntâmpina, pe cât este cu putinţă, astfel de abuzuri, pare util să adăugăm, la expunerea teoriei preferinţei de timp, anumite observaţii explicative.

Există şcoli de gândire care neagă categoric faptul că oamenii diferă în privinţa caracteristicilor înnăscute, moştenite de la înaintaşii lor[12]. În opinia acestor autori, singura diferenţă dintre oamenii albi, ai civilizaţiei occidentale, şi eschimoşi este că cei din urmă sunt mai puţin avansaţi pe calea progresului către civilizaţia industrială modernă. Această diferenţă exclusiv temporală, de câteva mii de ani, este nesemnificativă, în comparaţie cu numeroasele sute de mii de ani absorbite [p. 500] în evoluţia omului, de la stadiul simian al înaintaşilor săi cu aspect de maimuţă, până la condiţiile actualului homo sapiens. Este o teorie incompatibilă cu ipoteza că, între diferitele specimene umane, ar exista diferenţe rasiale.

Praxeologia şi teoria economică sunt independente de problemele pe care le ridică această controversă. Însă ele trebuie să-şi ia măsuri de precauţie, pentru a nu se vedea implicate, de vreun spirit partizan, în această ciocnire de idei antagoniste. Dacă cei ce resping cu fanatism doctrinele geneticii moderne n-ar ignora în întregime teoria economică, ei ar încerca, cu siguranţă, să întoarcă teoria preferinţei de timp în favoarea lor. Ei ar invoca împrejurarea că superioritatea ţărilor occidentale ţine exclusiv de faptul că acestea au început mai devreme procesul economisirii şi al acumulării de bunuri de capital. Ei ar explica această diferenţă temporală prin factori accidentali, prin condiţiile mai avantajoase oferite de mediu.

Împotriva unor asemenea posibile interpretări greşite, trebuie să accentuăm faptul că avansul temporal al ţărilor occidentale a fost condiţionat de factori ideologici, care nu se pot reduce numai la influenţa mediului. Ceea ce numim civilizaţie umană a fost, până acum, o trecere progresivă, de la cooperarea pe bază de legături hegemonice, la cooperarea pe bază de legături contractuale. Dar, în vreme ce multe rase şi popoare au fost oprite într-un stadiu timpuriu al acestei mişcări, altele au continuat să avanseze. Eminenţa ţărilor occidentale a constat în aceea că ele au reuşit, în mai mare măsură decât restul omenirii, să stăvilească spiritul militarismului spoliator, aducând astfel la fiinţă instituţiile sociale necesare economisirii şi investiţiilor pe o scară extinsă. Nici chiar Marx n-a contestat faptul că iniţiativa privată şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie au reprezentat stadii indispensabile, pe calea progresului de la penuria omului primitiv, la condiţiile mai satisfăcătoare ale Europei Occidentale şi ale Americii de Nord din secolul al XIX-lea. Ceea ce le lipsea Indiilor Orientale, Chinei, Japoniei şi ţărilor mahomedane erau instituţiile necesare salvgardării drepturilor individuale. Administraţia arbitrară a paşilor, kadişilor, rajahilor, mandarinilor şi ale seniorilor daimyo nu ducea la acumulare pe scară largă de capital. Fundamentul pe care a înflorit progresul economic fără precedent din Occident a constat în garanţiile legale ce protejau efectiv individul, împotriva exproprierii şi a confiscării. Legile acestea nu s-au născut din întâmplare, datorită unor accidente istorice şi mediului geografic. Ele au fost produsul raţiunii.

Nu cunoaştem cursul pe care l-ar fi luat istoria Asiei şi a Africii, dacă aceste popoare ar fi fost lăsate în pace. S-a întâmplat însă ca o parte din aceste popoare să fie supuse guvernării europene, iar altele – ca Japonia şi China – au fost silite să-şi deschidă frontierele, ca urmare a unor desfăşurări de puteri navale. Acestea au primit realizările industrialismului occidental din străinătate. Ele au fost gata să culeagă avantajele capitalului străin care li s-a împrumutat şi a fost investit pe teritoriile lor, însă [p. 501] au fost mai degrabă reticente în primirea ideologiilor din care se născuse industrialismul modern. Ele au asimilat numai superficial aranjamentele occidentale.

Ne aflăm în mijlocul unui proces revoluţionar care va înlătura, foarte curând, toate tipurile de colonialism. Nu este o revoluţie limitată la ţările care au fost guvernate de britanici, francezi şi olandezi. Chiar şi ţările care au profitat de pe urma capitalului străin fără nici o încălcare a suveranităţii lor politice urmăresc să arunce ceea ce numesc jugul capitalismului străin. Ele expropriază străinii prin diferite mijloace – impozitare discriminatoare, repudierea datoriilor, confiscarea nemijlocită, restricţii aplicate ratelor de schimb valutar. Suntem în pragul dezintegrării complete a pieţei internaţionale de capital. Consecinţele economice ale acestui eveniment sunt evidente; repercursiunile sale politice sunt imprevizibile.

Pentru a evalua consecinţele politice ale dezintegrării pieţei internaţionale de capital, este necesar să ne amintim care au fost efectele internaţionalizării acestei pieţe. În condiţiile ultimei părţi a veacului al XIX-lea, nu conta dacă o ţară era sau nu pregătită şi înzestrată cu acel capital necesar întrebuinţării adecvate a resurselor sale naturale. Practic oricine avea acces neobstrucţionat la avuţiile naturale din orice regiune. În procesul căutării celor mai avantajoase oportunităţi de investiţie, capitaliştii şi promotorii nu erau opriţi de graniţe naţionale. În ce priveşte investiţiile în vederea celei mai bune utilizări posibile a resurselor naturale cunoscute, cea mai mare parte a suprafeţei pământului putea fi privită ca fiind integrată într-un sistem de piaţă uniform, de dimensiuni mondiale. Este adevărat că acest rezultat a fost atins în anumite regiuni, ca Indiile Orientale britanice şi olandeze, sau Malaezia, numai prin regimuri coloniale – şi că regimurile autohtone din aceste regiuni probabil că nu ar fi creat aranjamentele instituţionale indispensabile pentru importul de capital. Însă Europa de Est şi de Sud şi emisfera occidentală se alăturaseră de bunăvoie comunităţii internaţionale a pieţei de capital.

Marxiştii au încercat să condamne împrumuturile şi investiţiile străine, explicându-le prin setea de război, cucerire şi expansiune colonială. În realitate, internaţionalizarea pieţei de capital, împreună cu liberul schimb şi libertatea de migraţie au folosit îndepărtării motivaţiilor de război şi cucerire. Nu mai conta pentru nimeni unde erau trasate graniţele politice ale ţării sale. Antreprenorul şi investitorul nu mai erau obstrucţionaţi de ele. Tocmai acele ţări care, în perioada dinaintea primului război mondial, se evidenţiau prin împrumuturi şi investiţii erau cele mai dedicate ideilor pacificatoare ale liberalismului „decadent”. Dintre ţările agresoare, Rusia, Italia şi Japonia nu erau exportatoare de capital, ci aveau ele însele nevoie de capital străin, pentru dezvoltarea [p. 502] resurselor lor naturale. Aventurile imperialiste ale Germaniei n-au fost susţinute de marii săi afacerişti şi de către marea finanţă[13].

Dispariţia pieţei internaţionale de capital modifică situaţia în întregime. Ea aboleşte liberul acces la resursele naturale. Dacă vreunuia dintre guvernele socialiste din ţările înapoiate economic îi va lipsi capitalul necesar întrebuinţării resurselor sale naturale, nu vor exista mijloace de remediere a situaţiei. Dacă sistemul actual ar fi fost adoptat cu o sută de ani în urmă, câmpurile petroliere din Mexic, Venezuela sau Iran ar fi fost imposibil de exploatat, plantaţiile de cauciuc din Malaezia n-ar fi putut apărea, iar producţia de banane din America Centrală nu s-ar fi putut dezvolta. Este iluzoriu să presupunem că ţările avansate ar accepta pe vecie o asemenea stare de lucruri. Ele vor recurge la singura metodă care le deschide accesul la atât de necesarele materii prime: vor recurge la cucerire. Războiul este singura alternativă la libertatea investiţiilor străine, realizate pe piaţa internaţională de capital.

Influxul de capital străin nu le-a dăunat ţărilor receptoare. Capitalul european este cel care a accelerat considerabil minunata evoluţie economică a Statelor Unite şi a dominioanelor britanice. Graţie capitalului străin, ţările din America Latină şi Asia sunt, astăzi, echipate cu facilităţi de producţie şi transport, de care ar fi trebuit să se lipsească pentru foarte multă vreme, dacă nu ar fi primit acest ajutor. Ratele salariale reale şi veniturile agricole sunt, astăzi, mai ridicate în aceste regiuni, decât ar fi fost în absenţa capitalului străin. Simplul fapt că aproape toate ţările solicită astăzi, cu vehemenţă, „ajutoare străine” infirmă fabulaţiile marxiştilor şi ale naţionaliştilor.

Însă simpla dorinţă pentru bunuri de capital importate nu va resuscita piaţa internaţională de capital. Investiţiile şi imprumuturile în străinătate sunt posibile numai dacă ţările receptoare sunt sincer şi necondiţionat dedicate principiului proprietăţii private – şi nu plănuiesc să exproprieze capitaliştii străini la o dată ulterioară. Piaţa internaţională de capital a fost distrusă de asemenea exproprieri.

Împrumuturile interguvernamentale nu pot substitui funcţionarea unei pieţe internaţionale de capital. Dacă ele sunt furnizate pe criteriile afacerilor de piaţă, atunci ele presupun, nu mai puţin decât împrumuturile private, recunoaşterea deplină a drepturilor de proprietate. Dacă ele sunt acordate, aşa cum se întâmplă de obicei, ca echivalentul unor subvenţii, fără a ţine seama de plata sumei principale şi a dobânzii, atunci ele impun restricţii asupra suveranităţii ţării debitoare. De fapt, asemenea „împrumuturi” sunt, în cea mai mare parte, preţul plătit pentru asistenţă militară în războaiele care urmează. Asemenea consideraţii militare jucau deja un rol important, în anii când puterile europene pregăteau marile războaie din vremurile noastre. Exemplul cel mai proeminent a fost furnizat de sumele mari împrumutate Rusiei imperiale de capitaliştii francezi, la presiunile puternice ale guvernului [p. 503] celei de a Treia Republici. Ţarii au întrebuinţat capitalul împrumutat pentru înarmare, nu pentru o ameliorare a sistemului rusesc de producţie.

5. Convertibilitatea bunurilor de capital

Bunurile de capital reprezintă paşi intermediari pe drumul spre un anumit ţel. Dacă ţelul se modifică pe parcursul perioadei de producţie, nu este întotdeauna posibil să întrebuinţăm produsele intermediare deja existente pentru atingerea noului ţel. Unele dintre ele ar putea să devină absolut inutile, iar cheltuiala suportată în vederea producerii lor va apărea atunci o irosire de resurse. Alte bunuri de capital ar putea fi întrebuinţate pentru noul proiect, dar numai după ce au fost supuse unui proces de ajustare; costurile acestor modificări ar fi putut fi evitate, dacă noul obiectiv ar fi fost urmărit de la început. Un al treilea grup de bunuri de capital pot fi întrebuinţate în noul proces fără nici un fel de modificare; dar dacă s-ar fi ştiut din momentul producerii lor că li se va da această întrebuinţare, s-ar fi putut fabrica la costuri mai mici alte bunuri, capabile de a furniza acelaşi serviciu. În fine, există şi bunuri de capital care se pot folosi pentru noul proiect, la fel de bine ca şi pentru cel iniţial.

Nu ar mai fi nevoie să menţionăm aceste lucruri evidente, dacă ele nu ar fi esenţiale pentru respingerea unor neînţelegeri curente. Nu există nimic de felul unui capital abstract, sau ideal, care să existe separat de bunurile concrete. Abstracţie făcând de rolul deţinerilor monetare în compoziţia capitalului (problemă de care ne vom ocupa în secţiunile următoare), trebuie să înţelegem că acest capital este, întotdeauna, încorporat în anumite bunuri de capital şi este afectat de tot ce se întâmplă cu privire la acestea. Valoarea unui volum de capital este derivată din valoarea bunurilor de capital în care este încorporat. Echivalentul bănesc al unui volum de capital este suma echivalentelor băneşti ale agregatului de bunuri de capital, la care ne referim atunci când vorbim despre capital la modul abstract. Nu există nimic care să se poată numi capital „liber convertibil”. Capitalul are întotdeauna forma unor anumite bunuri de capital. Acestea sunt mai adecvate anumitor scopuri, mai puţin adecvate altora şi absolut inadecvate pentru o a treia categorie de scopuri. Prin urmare, fiecare unitate de capital este, într-un fel sau altul, capital fix, adică destinat anumitor procese de producţie. Distincţia pe care o fac oamenii de afaceri, între capitalul fix şi cel circulant, se referă la o diferenţă de grad, nu de natură. Toate adevărurile valide cu privire la capitalul fix sunt de asemenea valide, chiar dacă într-un grad mai mic, cu privire la capitalul circulant. Toate bunurile de capital posedă un caracter mai mult sau mai puţin specific. [p. 504] Desigur, în cazul multora dintre ele este destul de improbabil ca o modificare de planuri să le facă în întregime inutilizabile.

Cu cât un anumit proces de producţie se apropie de finalul său, cu atât mai strânsă devine legătura între produsele intermediare şi ţelul urmărit. Oţelul este mai puţin specific decât ţevile de oţel, iar ţevile de oţel sunt mai puţin specifice decât subansamblele de oţel ale echipamentelor. De regulă, conversiunea unui proces de producţie devine cu atât mai dificilă cu cât este mai avansată şi mai aproape de ţelul său final, producerea bunurilor de consum.

Aruncând o privire asupra procesului acumulării de capital, încă de la începuturile sale, putem constata cu uşurinţă că nu poate exista nimic de felul unui capital liber convertibil. Nu există decât capital încorporat în bunuri, care au un caracter mai mult sau mai puţin specific. Când dorinţele sau opiniile privind metodele de satisfacere a dorinţelor se modifică, valoarea bunurilor de capital se modifică în consecinţă. Bunuri de consum suplimentare nu pot apărea decât prin lăsarea consumului să rămână în urma producţiei curente. Încă din momentul apariţiei sale, capitalul suplimentar este încorporat în bunuri de capital concrete. Aceste bunuri trebuie produse înainte de a deveni bunuri de capital (sub forma unui excedent al producţiei în raport cu consumul). Rolul pe care-l joacă interpunerea banilor în înlănţuirea acestor evenimente va fi lămurit mai târziu. Aici este suficient să notăm că nici chiar capitalistul al cărui capital constă în întregime în bani şi creanţe asupra unor sume de bani nu posedă capital liber convertibil. Fondurile lui sunt legate de bani. Ele sunt afectate de modificările puterii de cumpărare a banilor şi, de asemenea – în măsura în care sunt investiţi în creanţe asupra anumitor sume monetare – de modificările survenite în solvabilitatea debitorului.

Este util să înlocuim distincţia inducătoare în eroare între capital fix şi capital liber convertibil sau circulant, cu noţiunea de convertibilitate a bunurilor de capital. Convertibilitatea bunurilor de capital este posibilitatea existentă de a adapta utilizarea lor la o modificare a datelor producţiei. Convertibilitatea are un aspect gradual. Ea nu este niciodată perfectă, adică prezentă cu privire la toate schimbările posibile de date. În cazul factorilor absolut specifici, convertibilitatea lipseşte cu desăvârşire. Deoarece convertirea bunurilor de capital, de la întrebuinţările planificate iniţial la altele, se impune datorită apariţiei de modificări neprevăzute ale datelor, este imposibil să vorbim de convertibilitate în general, fără raportare la modificările datelor care au survenit deja, sau sunt anticipate. O modificare radicală a datelor ar putea face ca bunuri de capital considerate până atunci uşor convertibile să devină fie complet inconvertibile, fie convertibile numai cu dificultate.

Este evident că, în practică, problema convertibilităţii joacă un rol mai important în cazul bunurilor a căror utilitate constă în a furniza [p. 505] o serie de servicii, pe durata unei anumite perioade de timp, decât în cel al bunurilor de capital a căror utilitate se epuizează în furnizarea unui singur serviciu, în procesul de producţie. Capacităţile industriale şi facilităţile de transport nefolosite, şi dezafectarea echipamentului care, în conformitate cu planurile sale de producţie, era destinat unei întrebuinţări mai îndelungate, sunt mai importante decât renunţarea la pânzeturi şi articole de îmbrăcăminte demodate, sau la bunuri fizic perisabile. Problema convertibilităţii este o problemă specifică a capitalului şi a bunurilor de capital numai în măsura în care contabilizarea capitalului o face deosebit de vizibilă în cazul bunurilor de capiatal. În esenţă, este vorba de un fenomen prezent şi în cazul bunurilor de consum, pe care individul le achiziţionează pentru a le utiliza şi consuma el însuşi. Dacă situaţia care a determinat achiziţionarea lor se modifică, atunci problema convertibilităţii devine relevantă şi pentru ele.

Capitaliştii şi antreprenorii, în calitatea lor de proprietari de capital, nu sunt niciodată în întregime liberi; ei nu se află niciodată în pragul primei decizii şi acţiuni care-i va constrânge. Ei sunt întotdeauna angajaţi, într-un fel sau altul. Fondurile lor nu sunt în afara procesului de producţie, ci investite în anumite direcţii specifice. Dacă posedă bani gheaţă, atunci, în funcţie de situaţia pieţei, aceasta este o „investiţie” sănătoasă sau nesănătoasă; dar este întotdeauna o investiţie. Ei fie au lăsat să le scape momentul oportun pentru achiziţionarea factorilor de producţie, care trebuie achiziţionaţi, mai devreme sau mai târziu, fie nu au ajuns încă la momentul oportun. În primul caz, faptul că ei deţin bani este nesănătos; ei au pierdut o ocazie. În al doilea caz, au făcut o alegere corectă.

Când cheltuiesc bani pentru achiziţionarea unor factori concreţi de producţie, capitaliştii şi antreprenorii evaluează bunurile numai din punctul de vedere al situaţiei anticipate, din viitor, a pieţei. Ei suportă preţuri aliniate la condiţiile viitoare, aşa cum le anticipează astăzi ei înşişi. Erorile comise în trecut, în procesul producţiei bunurilor de capital disponibile astăzi, nu împovărează cumpărătorul; incidenţa lor cade, în întregime, asupra vânzătorului. În acest sens, antreprenorul care porneşte să cumpere pe bani bunuri de capital, în vederea producţiei viitoare, ocoleşte trecutul. Iniţiativele sale antreprenoriale nu sunt afectate de modificările survenite în trecut, în evaluarea şi formarea preţurilor factorilor de producţie pe care îi achiziţionează. Numai în acest sens poate spune cineva că proprietarul unor bani gata de a fi cheltuiţi posedă fonduri lichide şi este liber.

6. Influenţa trecutului asupra acţiunii

Cu cât avansează mai mult acumularea de bunuri de capital, cu atât se amplifică problema convertibilităţii. Metodele primitive, ale fermierilor şi meseriaşilor din epocile trecute, se puteau [p. 506] adapta mai uşor la noi obiective, decât metodele capitaliste. Însă tocmai capitalismul modern este acela care se confruntă cu modificări rapide de condiţii. Modificările cunoştinţelor tehnologice şi ale cererii consumatorilor, care intervin acum zilnic, fac ca numeroase planuri de orientare a producţiei să devină perimate şi ridică întrebarea dacă este sau nu cazul să se continue pe calea apucată.

Oamenii pot fi cuprinşi de un spirit de inovaţie radicală, care poate triumfa asupra inhibiţiilor apatiei şi indolenţei, îi poate incita pe sclavii leneşi ai rutinei în direcţia unei renunţări complete la evaluările tradiţionale şi îi poate îndruma imperios pe oameni să apuce căi noi, care duc la noi obiective. Doctrinarii pot încerca să uite că suntem, în toate privinţele, moştenitorii părinţilor noştri şi că civilizaţia noastră, produsul unei îndelungate evoluţii, nu poate fi transformată printr-o trăsătură de condei. Însă oricât de puternică ar fi propensiunea inovativă, ea este limitată de un factor care îi sileşte pe oameni să nu se îndepărteze prea uşor de la calea pe care au apucat-o înaintaşii lor. Întreaga avuţie materială este un reziduu al activităţii trecute şi este încorporată în bunuri capitale concrete, de convertibilitate limitată. Bunurile de capital acumulate dirijază acţiunile contemporanilor, în direcţii pe care aceştia nu le-ar fi ales, dacă opţiunile lor n-ar fi fost limitate de acţiunile constrângătoare efectuate în trecut. Alegerea obiectivelor şi a mijloacelor pentru atingerea acestor obiective este influenţată de trecut. Bunurile de capital sunt un element conservator. Ele ne forţează să ne adaptăm acţiunile la condiţiile generate de propriile noastre fapte din trecut şi de gândirea, opţiunile şi acţiunile generaţiilor dispărute.

Ne putem imagina cum ar fi stat lucrurile dacă, înzestraţi cu actualele noastre cunoştinţe despre resursele naturale, geografie, tehnologie şi igienă, am fi aranjat toate procesele de producţie şi am fi produs toate bunurile de capital în consecinţă. Am fi situat centrele de producţie în alte părţi. Am fi populat altfel pământul. Anumite regiuni, care în prezent sunt dens locuite şi pline de ferme şi de plante, ar fi fost mai puţin ocupate. Am fi adunat mai mulţi oameni, mai multe magazine şi mai multe ferme în alte regiuni. Toate unităţile productive ar fi fost înzestrate cu cele mai eficiente maşini şi unelte. Fiecare dintre ele ar avea dimensiunea potrivită celei mai economice utilizări a capacităţii sale de producţie. În lumea planificării noastre perfecte n-ar exista înapoiere tehnologică, nici capacităţi productive nefolosite şi nici transporturi inutile de oameni şi bunuri. Productivitatea muncii umane ar depăşi-o cu mult pe cea existentă în actuala noastră stare imperfectă.

Scrierile socialiştilor sunt pline de asemenea vise utopice. [p. 507] Fie că îşi spun socialişti marxişti sau ne-marxişti, tehnocraţi, sau pur şi simplu planificatori, ei doresc cu toţii să ne arate cât de prosteşte sunt aranjate lucrurile în realitate şi cât de fericiţi ar putea trăi oamenii dacă i-ar investi pe reformatori cu puteri dictatoriale. Doar inadecvarea modului capitalist de producţie este cea care împiedecă omenirea de a se bucura de toate facilităţile care s-ar putea produce, în condiţiile actualei stări a cunoştinţelor tehnologice.

Eroarea fundamentală implicată în acest romantism raţionalist este greşita înţelegere a caracterului bunurilor de capital disponibile şi a rarităţii lor. Produsele intermediare disponibile astăzi au fost fabricate în trecut, de noi înşine şi înaintaşii noştri. Planurile care au călăuzit producţia lor au fost un produs al ideilor existente la vremea aceea, cu privire la obiective şi la procedeele tehnologice. Dacă evaluăm posibilitatea de a urmări obiective diferite şi de a alege metode de producţie diferite, atunci ne confruntăm cu o opţiune. Trebuie fie să lăsăm o mare parte din bunurile de capital disponibile neîntrebuinţate şi să începem de la zero producţia de echipament modern, fie să ne adaptăm procesele de producţie, pe cât este cu putinţă, la caracteristicile specifice ale bunurilor de capital disponibile. Ca întotdeauna în economia de piaţă, alegerea aparţine consumatorilor. Chestiunea este tranşată prin decizia lor de a cumpăra sau de a nu cumpăra. Alegând între locuinţele vechi şi cele noi, echipate cu toate facilităţile care asigură confortul, între calea ferată şi autoturism, între iluminarea cu gaz şi cea electrică, între bumbac şi mătasea artificială, între lenjeria de mătase şi cea de nylon, ei aleg implicit între continuarea întrebuinţării bunurilor de capital acumulate în trecut şi renunţarea la ele. Când o clădire veche, care ar mai putea fi locuită vreme de ani de zile, nu este prematur demolată şi înlocuită cu o locuinţă modernă, deoarece chiriaşii nu sunt dispuşi să plătească chirii mai mari, ci preferă să-şi satisfacă alte dorinţe, în loc de a locui în case mai confortabile, este evident felul în care condiţiile din trecut influenţează consumul în prezent.

Faptul că nu orice inovaţie tehnologică se aplică imediat întregului domeniu la care se referă nu este mai învederat decât faptul că nu toată lumea îşi aruncă maşina sau hainele vechi îndată ce o maşină mai bună se iveşte pe piaţă, sau devin la modă noi modele de îmbrăcăminte. În toate împrejurările de felul acesta oamenii sunt motivaţi de raritatea bunurilor disponibile.

Se construieşte un dispozitiv nou, mai eficient decât cele utilizate înainte. Decizia întreprinderilor echipate cu dispozitivele vechi, mai puţin eficiente, de a renunţa sau nu la acestea – în ciuda faptului că mai sunt încă utilizabile – şi de a le înlocui cu noul model, depinde de gradul de superioritate al noului dispozitiv. Renunţarea la vechiul echipament este sănătoasă, din punct de vedere economic, numai dacă această superioritate [p. 508] este suficient de mare pentru a compensa cheltuielile suplimentare necesare. Fie p preţul noului dispozitiv, q preţul ce poate fi obţinut prin vânzarea vechiului dispozitiv la fier vechi, a costul producerii unei unităţi cu dispozitivul cel vechi şi b costul producerii unei unităţi de produs cu dispozitivul cel nou, fără a lua în consideraţie costurile necesare achiziţionării sale. Să presupunem în continuare că superioritatea noului dispozitiv constă numai într-o mai bună utilizare a materialului brut şi a muncii întrebuinţate – şi nu în fabricarea unei cantităţi mai mari de produse, astfel încât outputul anual, z, rămâne neschimbat. Atunci înlocuirea vechiului dispozitiv cu cel nou este avantajoasă dacă venitul z(a-b) este suficient de mare pentru a justifica cheltuiala p-q. Putem neglija scăderea datorată uzurii, dacă presupunem că rata uzurii anuale nu este mai mare la echipamentului cel nou, decât la cel vechi. Aceleaşi consideraţii rămân valabile şi pentru transferul unei întreprinderi deja existente, dintr-un loc unde condiţiile de producţie sunt mai puţin favorabile, într-unul care oferă condiţii mai favorabile.

Înapoierea tehnologică şi inferioritatea economică sunt lucruri diferite şi ele nu trebuie confundate. Se poate întâmpla ca un agregat productiv, care pare depăşit din punct de vedere pur tehnologic, să fie în situaţia de a rivaliza cu succes cu agregate superior echipate sau localizate mai favorabil. Întrebarea este dacă gradul de superioritate furnizat de echipamentul mai eficient din punct de vedere tehnologic, sau de localizarea mai favorabilă, depăşeşte sau nu cheltuiala suplimentară necesară pentru efectuarea transformării. Acest raport depinde de convertibilitatea bunurilor de capital implicate.

Distincţia care se face între perfecţiunea tehnologică şi eficacitatea economică nu este, aşa cum ar vrea inginerii romantici să credem, o particularitate a capitalismului. Este adevărat că doar calculul economic, aşa cum este el posibil numai într-o economie de piaţă, oferă posibilitatea efectuării tuturor calculelor necesare pentru constatarea faptelor relevante. Un management socialist nu ar fi în măsură să evalueze starea lucrurilor prin metode aritmetice. El nu ar putea şti, prin urmare, dacă planurile pe care le are şi le pune în aplicaţie reprezintă cea mai adecvată procedură de întrebuinţare a mijloacelor disponibile, în vederea satisfacerii a ceea ce consideră drept cele mai urgente dintre nevoile încă nesatisfăcute ale oamenilor. Însă dacă ar fi în măsură să calculeze, nu ar proceda altfel decât omul de afaceri care face acest lucru. Nu ar irosi factori rari de producţie pentru satisfacerea unor dorinţe socotite mai puţin urgente, dacă aceasta ar împiedica [p. 509] satisfacerea dorinţelor mai urgente. Nu s-ar grăbi să dezafecteze facilităţi încă utilizabile de producţie, dacă investiţia necesară ar compromite desfăşurarea producţiei de bunuri mai urgent necesare.

Luând în consideraţie aşa cum se cuvine problema convertibilităţii, putem respinge cu uşurinţă multe erori foarte răspândite. Iată, spre exemplu, argumentul industriilor infantile, avansat în favoarea protecţionismului. Adepţii săi afirmă că, pentru dezvoltarea industriilor de prelucrare acolo unde condiţiile lor naturale de funcţionare sunt mai favorabile, sau, cel puţin, nu mai puţin favorabile decât cele unde sunt situaţi rivalii deja existenţi, este necesară o protecţie temporară. Aceste industrii mai vârstnice au dobândit un avantaj datorită începutului lor timpuriu. Ele se prezintă acum ca fiind generate doar de un factor istoric, accidental şi evident „iraţional”. Acest avantaj împiedică înfiinţarea de întreprinderi rivale, în regiunile unde condiţiile promit să facă posibilă producţia mai ieftin, sau, cel puţin, la fel de ieftin ca şi în cele vechi. Se poate admite că protecţia industriilor infantile este, temporar, costisitoare. Însă sacrificiile necesare vor fi mai mult decât răsplătite de câştigurile ce urmează a fi culese ulterior.

Adevărul este că înfiinţarea unei industrii infantile este avantajoasă din punct de vedere economic numai dacă superioritatea noii locaţii este atât de pronunţată, încât depăşeşte dezavantajele rezultate din abandonarea bunurilor de capital nonconvertibile şi nontransferabile, deja investite în întreprinderile existente. În cazul acesta, noile întreprinderi vor putea concura cu succes cu cele vechi, fără nici un fel de ajutor de la stat. Altminteri, protecţia care li se oferă este generatoare de risipă, chiar dacă este doar temporară şi oferă noii industrii posibilitatea să reziste mai târziu pe cont propriu. Tariful vamal revine practic la o subvenţie, pe care consumatorii sunt constrânşi să o plătească, drept compensaţie pentru întrebuinţarea unor factori rari de producţie la înlocuirea unor bunuri de capital încă utilizabile, care se casează – şi pentru retragerea acestor factori de la alte întrebuinţări, prin care ar fi putut furniza servicii mai preţuite de consumatori. Consumatorii sunt lipsiţi de posibilitatea satisfacerii anumitor dorinţe, deoarece bunurile de capital necesare sunt direcţionate spre producţia de bunuri care erau deja disponibile pentru ei, în absenţa tarifelor vamale.

Există o tendinţă universală, pentru toate industriile, de a se deplasa către acele locaţii unde posibilităţile de producţie sunt cele mai favorabile. În economia de piaţă neobstrucţionată, acestă tendinţă este încetinită atât de mult cât este necesar, pentru a lua cum se cuvine în consideraţie inconvertibilitatea bunurilor rare de capital. Elementul istoric nu asigură o superioritate permanentă industriilor vechi. El nu împiedică decât [p. 510] irosirea provocată de investiţii care generează, pe de o parte, neutilizarea capacităţilor unor facilităţi de producţie încă utilizabile şi, pe de altă parte, o limitare a bunurilor de capital disponibile pentru satisfacerea dorinţelor nesatisfăcute. În absenţa tarifelor vamale, migraţia industriilor se amână, până când bunurile de capital investite în întreprinderi vechi se depreciază fizic, sau sunt depăşite de inovaţii tehnologice atât de importante, încât să necesite înlocuirea lor cu echipamente noi. Istoria industrială a Statelor Unite furnizează numeroase exemple de transfer al centrelor de producţie industrială, în interiorul graniţelor ţării, care nu a fost determinat de nici un fel de măsuri de protecţie ale autorităţilor. Argumentul industriilor infantile nu este mai puţin eronat decât toate celelalte argumente avansate în favoarea protecţionismului.

O altă eroare larg răspândită se referă la presupusa eliminare a unor patente utile. Patentul este un monopol legal, acordat inventatorului unei noi invenţii, pentru un număr limitat de ani. Nu ne preocupă acum întrebarea dacă acordarea unor asemenea privilegii exclusive inventatorilor este sau nu o măsură politică bună[14]. Trebuie să răspundem numai la afirmaţia că „marii afacerişti” abuzează de sistemul patentelor, pentru a sustrage de la public avantajele de care acesta ar putea beneficia, de pe urma inovaţiilor tehnologice.

Acordând inventatorului un patent, autorităţile nu investighează semnificaţia economică a invenţiei. Ele se preocupă numai de prioritatea ideii şi îşi mărginesc cercetarea la aspecte tehnologice. Ele procedează cu aceeaşi scrupulozitate imparţială cu o invenţie ce revoluţionează o întreagă industrie, ca şi cu vreo născocire măruntă, a cărei inutilitate este evidentă. Astfel, un mare număr de invenţii lipsite de orice valoare sunt protejate prin patente. Autorii lor sunt gata să supraestimeze importanţa contribuţiilor lor la progresul cunoaşterii tehnologice şi să-şi clădească speranţe exagerate, pe câştigurile materiale pe care ar urma să le aducă acestea. Dezamăgiţi, ei protestează împotriva absurdităţii unui sistem economic care îi lipseşte pe oameni de avantajele progresului tehnologic.

Am arătat mai sus condiţiile care fac economică înlocuirea mijloacelor încă utilizabile mai vechi, cu echipament nou şi îmbunătăţit. În absenţa lor nu este rentabil să se adopte imediat noul proces tehnologic, nici pentru o întreprindere privată, în cadrul unei economii de piaţă, nici pentru managementul socialist al unui sistem totalitar. Noile ustensile, care urmează a fi produse pentru capacităţi productive noi, extinderea unor capacităţi deja existente şi înlocuirea vechiului [p. 511] echipament uzat urmează a fi efectuate după noile planuri. Însă echipamentul încă utilizabil nu va fi casat. Noile procese vor fi adoptate doar gradual. Capacităţile echipate cu vechile dispozitive mai sunt, pentru o vreme, în măsură să facă faţă rivalităţii celor echipate cu cele noi. Cei ce se îndoiesc de veracitatea acestei afirmaţii ar trebui să se întrebe dacă ei înşişi îşi aruncă întotdeauna aspiratoarele şi aparatele de radio, îndată ce apar noi modele de vânzare.

Nu are nici o importanţă, în această privinţă, dacă noua invenţie este sau nu protejată de un patent. O firmă care a achiziţionat o licenţă a cheltuit deja nişte bani pentru noua invenţie. Dacă totuşi ea nu adoptă noua metodă, motivul este că nu este rentabilă. Nu are importanţă faptul că monopolul guvernamental, furnizat de patent, îi împiedică pe rivali să aplice invenţia. Contează numai gradul de superioritate asigurat de noua metodă, în comparaţie cu cele vechi. Superioritatea înseamnă reducerea costurilor unitare de producţie, sau o asemenea îmbunătăţire a calităţii produsului, încât să-i determine pe cumpărători să suporte preţuri suficient de sporite. Absenţa unui grad de superioritate suficient pentru a face profitabil costul transformării dovedeşte dorinţa mai mare a consumatorilor de a achiziţiona alte bunuri, decât de a se bucura de avantajele invenţiei celei noi. Decizia ultimă aparţine consumatorilor.

Observatorii superficiali nu reuşesc întotdeauna să vadă lucrurile acestea, deoarece sunt induşi în eroare de practica multor mari firme, de a achiziţiona drepturile asigurate de un patent în domeniul lor de activitate, indiferent de utilitatea lor. Această practică se explică prin varii consideraţii:

1. Semnificaţia economică a inovaţiei nu este încă clară.

2. Inovaţia este evident nefolositoare, însă firma crede că ar putea-o dezvolta în aşa fel încât să o facă să devină folositoare.

3. Aplicarea imediată a inovaţiei nu este rentabilă, însă firma intenţionează să o aplice ulterior, pe măsura înlocuirii echipamentului uzat.

4. Firma doreşte să-l încurajeze pe inventator să-şi continue cercetările, în ciuda faptului că, până în prezent, eforturile sale nu s-au soldat cu vreo inovaţie de utilitate practică.

5. Firma doreşte să prevină neplăcerile de pe urma inventatorilor litigioşi, pentru a economisi bani, timp şi consumul nervos pe care îl provoacă procesele de încălcare a drepturilor declanşate din frivolitate.

6. Firma recurge la mituirea abia disimulată sau cedează vreunui şantaj mascat, suportând costurile unor patente complet nefolositoare, în favoarea unor funcţionari, ingineri, [p. 512] sau a altor categorii de persoane influente, din firme şi instituţii care sunt clienţii săi, actuali sau potenţiali.

Dacă invenţia este cu atât de mult superioară vechilor procese, încât face ca echipamentul vechi să devină desuet şi pledează peremptoriu pentru înlocuirea sa imediată cu ustensile noi, atunci transformarea va fi efectuată, indiferent dacă privilegiul conferit prin patent se află în mâinile proprietarilor vechiului echipament, sau ale unei firme independente. Aserţiunea contrară se bazează pe ipoteza că nu numai inventatorul şi avocaţii săi, dar şi toţi cei care sunt deja activi în respectivul domeniu de producţie, sau sunt pregătiţi să pătrundă în el, dacă li se iveşte o ocazie, se dovedesc în întregime incapabili de a recunoaşte importanţa invenţiei. Inventatorul îşi vinde drepturile către vechea firmă pe o nimica toată, fiindcă nimeni altcineva nu doreşte să le cumpere. Iar această firmă veche este, de asemenea, prea indolentă pentru a vedea avantajele pe care le-ar putea culege de pe urma aplicării invenţiei.

Este, desigur, adevărat că o inovaţie tehnologică nu poate fi adoptată dacă lumea este oarbă la utilitatea ei. În cadrul unui management socialist, incompetenţa şi încăpăţânarea funcţionarilor responsabili de respectivul departament ar fi suficiente pentru a împiedica adoptarea vreunei metode mai economice de producţie. Acelaşi lucru se întâmplă cu invenţiile din domeniile de activitate supervizate de stat. Cele mai grăitoare exemple ne sunt furnizate de eşecul experţilor militari de a înţelege semnificaţia unor noi dispozitive. Marele Napoleon n-a sesizat ajutorul pe care navele cu aburi le-ar fi putut furniza planurilor sale de invazie a Marii Britanii; atât Foch, cât şi cartierul general german au subestimat importanţa aviaţiei, în ajunul Primului Război Mondial, iar ulterior generalul Billy Mitchell, eminentul pionier al forţelor aeriene, a avut de înfruntat mari neplăceri. Însă lucrurile stau cu totul altfel în sfera în care economia de piaţă nu este obstrucţionată de îngustimea birocratică. Acolo predomină tendinţa de a supraevalua, mai degrabă decât de a subevalua, potenţialul inovaţiilor. Istoria capitalismului modern furnizează nenumărate exemple de încercări eşuate de a promova inovaţii ce s-au dovedit neviabile. Mulţi promotori au suportat pagube grele pentru optimismul lor nefondat. Ar fi mai realist să blamăm capitalismul pentru înclinaţia sa de a supraevalua inovaţii inutile, decât pentru presupusa suprimare a celor folositoare. Este un fapt incontestabil că s-au irosit mari sume de bani pentru achiziţionarea unor patente în întregime nefolositoare şi pentru tentative sterile de a le fructifica în practică.

Este absurd să se vorbească despre o presupusă idee preconcepută a marilor firme de afaceri moderne, împotriva inovaţiilor tehnologice. Marile corporaţii cheltuiesc sume enorme în căutare de procese şi echipamente noi. [p. 513]

Cei ce deplâng aşa-zisa suprimare a invenţiilor de către libera iniţiativă nu trebuie să-şi imagineze că şi-au demonstrat afirmaţia făcând trimitere la numeroasele patente care fie nu sunt utilizate deloc, fie sunt utilizate abia după o lungă amânare. Este evident că numeroase patente, poate chiar de departe cele mai multe dintre ele, sunt complet inutile. Cei care susţin că inovaţiile folositoare sunt suprimate nu citează nici măcar un singur exemplu de asemenea inovaţie rămasă nefolosită în ţările unde este protejată de un patent, în vreme ce este folosită de sovietici, care nu respectă privilegiile corespunzătoare patentelor.

Convertibilitatea limitată a bunurilor de capital joacă un rol important în geografia umană. Actuala distribuţie a aşezărilor umane şi a centrelor industriale pe suprafaţa pământului este determinată, într-o anumită măsură, de factori istorici. Faptul că în trecutul îndepărtat au fost alese anumite situri are încă urmări. Există, este adevărat, o tendinţă universală a oamenilor de a migra spre acele zone care oferă cele mai propice posibilităţi pentru producţie. Însă această tendinţă nu este limitată numai de factori instituţionali, cum sunt barierele în calea migraţiei. Există şi un factor istoric care joacă un rol important. În regiunile în care, din punctul de vedere al actualelor noastre cunoştinţe, există posibilităţi mai puţin favorabile, au fost investite bunuri de capital cu un grad limitat de convertibilitate. Imobilizarea lor contracarează tendinţa de a situa industriile, fermele şi aşezămintele de locuit în concordanţă cu informaţiile contemporane despre geografie, geologie, fiziologia plantelor şi a animalelor, climatologie şi alte ramuri ale ştiinţei. Avantajele migraţiei către locaţii ce se bucură de posibilităţi naturale mai mari trebuie puse în cumpănă cu dezavantajul abandonării bunurilor de capital nefolosite, cu un grad limitat de convertibilitate şi de transferabilitate.

Astfel, gradul de convertibilitate al stocului disponibil de bunuri de capital afectează toate deciziile privitoare la producţie şi consum. Cu cât gradul de convertibilitate este mai redus, cu atât aplicarea inovaţiilor tehnologice este amânată. Însă ar fi absurd să considerăm că acest efect de întârziere este iraţional şi opus progresului. A lua în consideraţie avantajele şi dezavantajele anticipate şi a le cântări, în cursul planificării acţiunii, este o manifestare de raţionalitate. Nu afaceristul care calculează lucid, ci tehnocratul romantic este vinovat de o înţelegere greşită, amăgitoare a realităţii. Ceea ce încetineşte inovaţia tehnologică nu este convertibilitatea imperfectă a bunurilor de capital, ci raritatea lor. Nu suntem suficient de bogaţi pentru a renunţa la serviciile pe care ni le-ar putea furniza bunuri de capital care sunt încă utilizabile. Nu faptul că există un stoc disponibil de bunuri de capital limitează progresul; dimpotrivă, existenţa sa este condiţia indispensabilă a oricărei ameliorări şi a oricărui progres. Moştenirea trecutului, [p. 514] încorporată în stocul nostru de bunuri de capital, este avuţia şi mijlocul nostru cel mai important de sporire în continuare a bunăstării. Este adevărat că ne-am afla într-o situaţie şi mai bună dacă înaintaşii noştri şi noi înşine, în acţiunile noastre anterioare, am fi reuşit să anticipăm mai bine condiţiile în care trebuie să acţionăm astăzi. Realizarea acestui fapt explică multe fenomene actuale. Însă ea nu aşază nici o vină pe umerii trecutului, nici nu indică vreo imperfecţiune inerentă în economia de piaţă.

7. Acumularea, menţinerea şi consumul capitalului

Bunurile de capital sunt produse intermediare care, în continuarea activităţilor productive, vor fi transformate în bunuri de consum. Toate bunurile de capital, inclusiv acelea nenumite perisabile, pier fie prin epuizarea capacităţii lor de a furniza servicii în desfăşurarea proceselor de producţie, fie prin pierderea acestei capacităţi chiar mai înainte, datorită schimbării datelor pieţei. Este de neconceput ca un stoc de bunuri de capital să se păstreze intact. Aceste bunuri sunt tranzitorii.

Noţiunea de avuţie constantă este un produs al acţiunii şi planificării deliberate. Ea se referă la conceptul de capital aşa cum intervine el în contabilizarea capitalului, nu la bunurile de capital ca atare. Ideea de capital nu are corespondent în universul fizic, al bunurilor tangibile. Ea nu se găseşte decât în mintea oamenilor care îşi fac planuri. Este un element al calculului economic. Contabilizarea capitalului nu serveşte decât unui singur scop. Ea este concepută pentru a ne da posibilitatea să ştim cum este influenţată capacitatea noastră de a satisface dorinţe viitoare, de felul în care ne aranjăm producţia şi consumul. Întrebarea la care răspunde este dacă un anumit curs al acţiunii duce la creşterea sau descreşterea productivităţii muncii noastre viitoare.

Intenţia de a conserva stocul bunurilor de capital disponibile la deplina capacitate, sau de a-l spori, ar putea călăuzi şi acţiunile persoanelor lipsite de instrumentul mental al calculului economic. Pescarii şi vânătorii primitivi erau cu siguranţă conştienţi de diferenţa între menţinerea uneltelor şi dispozitivelor lor în bună stare de funcţionare şi uzarea lor, fără a se îngriji de înlocuitori adecvaţi. Un ţăran de modă veche, angrenat în rutina tradiţională şi care ignoră contabilitatea, cunoaşte foarte bine semnificaţia menţinerii intacte a stocului său de vite şi de carne. În condiţiile elementare ale unei economii staţionare sau aflate în progresie lentă, este posibilă desfăşurarea cu succes a activităţilor, chiar în absenţa contabilizării capitalului. Menţinerea unui stoc în linii mari constant de bunuri de capital poate fi asigurată fie prin producerea permanentă de piese destinate înlocuirii celor uzate, fie prin acumularea unui fond de [p. 515] bunuri de consum, care face posibilă alocarea ulterioară de efort, în vederea înlocuirii acestor bunuri de capital, fără a fi necesară reducerea temporară a consumului. Dar o economie industrială, aflată în permanentă schimbare, nu se poate dispensa de calculul economic şi de conceptele sale fundamentale de capital şi venit.

Realismul conceptual a distorsionat înţelegerea conceptului de capital. El a generat o mitologie a capitalului[15]. „Capitalului” i s-a atribuit o existenţă independentă de bunurile de capital în care este încorporat. Capitalul, ni se spune, se autoreproduce, asigurându-şi astfel propria menţinere. Capitalul, zice marxistul, scoate profit. Toate acestea sunt absurdităţi.

Capitalul este un concept praxeologic. El este un produs al raţiunii, iar locul său este în mintea umană. Este un mod de a privi la problemele acţiunii, o metodă de evaluare a lor, din punctul de vedere al unui anumit plan. El determină cursul acţunii umane şi este, numai în acest sens, un factor real. El este inextricabil legat de capitalism, de economia de piaţă.

Conceptul de capital este funcţional câtă vreme oamenii se lasă ghidaţi, în acţiunile lor, de contabilitatea capitalului. Dacă antreprenorul a întrebuinţat factorii de producţie astfel încât echivalentul monetar al produselor să fie cel puţin egal cu echivalentul monetar al factorilor cheltuiţi, atunci el este în măsură să înlocuiască bunurile de capital cheltuite prin noi bunuri de capital, echivalentul monetar al cărora este egal cu acela al bunurilor cheltuite. Dar întrebuinţarea veniturilor brute, alocarea lor în vederea menţinerii capitalului, a consumului şi a acumulării de capital nou este întotdeauna rezultatul acţiunii orientate spre un scop, a antreprenorilor şi capitaliştilor. Ea nu se face „automat”; ea este, cu necesitate, rezultatul acţiunii deliberate. Iar dacă socotelile pe care se bazează sunt viciate de neglijenţă, eroare sau greşita anticipare a condiţiilor viitoare, ea poate deveni falsă.

O cantitate suplimentară de capital nu poate fi acumulată decât prin economisire, adică printr-un surplus de producţie relativ la consum. Economisirea poate consta într-o reducere a consumului. Dar ea poate fi de asemenea generată fără o reducere adiţională a consumului şi fără o modificare a inputului de bunuri de capital, de o creştere a producţiei nete. Aceasta poate apărea în diverse feluri:

1. Ameliorarea condiţiilor naturale. Recoltele sunt mai abundente. Oamenii au acces la soluri mai fertile şi au descoperit mine care furnizează venituri mai mari pe unitatea de input. Cataclismele şi catastrofele care au frustrat în trecut eforturile umane, [p. 516] în mod repetat, s-au rărit. Epidemiile şi bolile de vite s-au potolit.

2. Oamenii reuşesc să asigure o mai mare eficienţă proceselor de producţie, fără a investi mai multe bunuri de capital şi fără o prelungire suplimentară a perioadei de producţie.

3. Tulburările instituţionale ale activităţilor de producţie se răresc. Pierderile generate de războaie, revoluţii, greve, sabotaje sau alte infracţiuni s-au redus.

Dacă surplusurile asigurate astfel sunt întrebuinţate pentru investiţii suplimentare, ele vor determina o şi mai mare creştere a veniturilor nete în viitor. Creşterea consumului devine atunci posibilă fără a prejudicia stocul bunurilor de capital disponibile şi productivitatea muncii.

Capitalul este acumulat întotdeauna de indivizi şi grupuri de indivizi care acţionează concertat, niciodată de societate, de aşa-numita Volkswirtschaft[16]. Este posibil ca, în vreme ce anumiţi actori acumulează capital suplimentar, alţii să consume simultan din capitalul acumulat anterior. Dacă aceste două procese sunt de amplori egale, atunci suma fondurilor de capital disponibile în sistemul de piaţă rămâne nealterată şi este ca şi cum nu s-ar produce nici o modificare a volumului total de bunuri de capital disponibile. Acumularea de capital suplimentar de către anumiţi oameni nu face decât să îndepărteze necesitatea de a reduce perioada de producţie a anumitor procese. Dar nu este posibilă adoptarea vreunor noi procese, cu perioadă mai lungă de producţie. Privind lucrurile din această perspectivă, putem spune că a avut loc un transfer de capital. Însă trebuie să ne ferim de a confunda noţiunea aceasta de transfer de capital, cu transferul de proprietate de la un individ, sau de la un grup de indivizi, către alţii.

Vânzarea şi achiziţionarea bunurilor de capital şi împrumuturile acordate firmelor de afaceri nu reprezintă, ca atare, un asemenea transfer de capital. Ele sunt tranzacţii utile pentru a canaliza bunurile de capital concrete în mâinile acelor antreprenori care doresc să le întrebuinţeze, pentru executarea anumitor proiecte. Ele nu sunt decât nişte paşi auxiliari, pe calea unei secvenţe de acţiuni cu bătaie lungă. Efectul lor compus hotărăşte succesul sau eşecul întregului proiect. Însă nici profitul, nici pierderile nu provoacă direct nici acumularea, nici consumul de capital. Ceea ce modifică volumul de capital disponibil este felul în care îşi reglează consumul cei ce cad sub incidenţa profiturilor sau a pierderilor.

Transferul de capital poate fi efectuat atât fără, cât şi cu un transfer de proprietate asupra bunurilor de capital. În primul caz, [p. 517] o persoană îşi consumă capitalul, în vreme ce o alta acumulează aceeaşi cantitate de capital în mod independent. În al doilea caz, vânzătorul bunurilor de capital consumă veniturile încasate, în vreme ce cumpărătorul suportă preţul dintr-un surplus neconsumat (economisit) de venituri nete, care depăşesc consumul.

Consumul de capital şi dispariţia fizică a bunurilor de capital sunt două lucruri diferite. Toate bunurile de capital sunt absorbite, mai devreme sau mai târziu, în produsele finale – şi încetează să mai existe, datorită uzurii, consumului, degradării prin folosinţă. Ceea ce putem prezerva printr-o aranjare adecvată a consumului este numai valoarea fondului de capital, niciodată bunurile de capital ca atare. Se poate întâmpla uneori ca voia lui Dumnezeu sau distrugeri datorate omului să determine o dispariţie atât de dramatică de bunuri de capital, încât nici o reducere posibilă a consumului să nu poată asigura în scurt timp o înlocuire a fondurilor de capital, până la nivelul prealabil. Dar o asemenea pierdere este întotdeauna imputabilă faptului că veniturile nete obţinute de pe urma producţiei curente, care sunt alocate pentru menţinerea capitalului, nu sunt suficient de mari.

8. Mobilitatea investitorului

Convertibilitatea limitată a bunurilor de capital nu impune limite de neînlăturat asupra proprietarului. Investitorul este liber să modifice felul în care îşi investeşte fondurile. Dacă este în măsură să anticipeze mai bine decât alţii configuraţia viitoare a pieţii, el poate reuşi să aleagă numai investiţii al căror preţ va creşte şi să evite investiţiile al căror preţ va scădea.

Profiturile şi pierderile antreprenoriale sunt rezultatul alocării factorilor de producţie pentru diferite proiecte. Speculaţiile bursiere şi tranzacţiile similare din afara pieţei hârtiilor de valoare determină cine va încasa aceste profituri şi cine va suporta aceste pierderi. Există tendinţa de a face o distincţie netă între asemenea acte pur speculative şi investiţiile cu adevărat sănătoase. Distincţia este numai una de grad. Nu există nimic de felul unei investiţii nespeculative. Într-o economie aflată în schimbare, acţiunea implică întotdeauna speculaţii. Investiţiile pot fi bune sau rele, dar ele sunt întotdeauna speculative. O schimbare radicală a situaţiei poate face ca investiţii considerate în mod curent ca fiind perfect sigure să devină rele.

Speculaţia bursieră nu poate anula acţiunile din trecut şi nu poate schimba nimic cu privire la convertibilitatea limitată a bunurilor de capital deja existente. Ceea ce poate face este să împiedice investiţii suplimentare în ramuri de producţie şi întreprinderi în care, conform opiniei speculatorilor, ele ar fi greşit plasate. Ea indică direcţia concretă corespunzătoare unei tendinţe, care se manifestă în economia de piaţă, de a extinde întreprinderile [p. 518] productive profitabile şi de a le restrânge pe cele neprofitabile. În acest sens, bursa devine pur şi simplu „piaţa”, punctul focal al economiei de piaţă, instrumentul determinant care face ca cererea anticipată a consumatorilor să deţină rolul suprem în conducerea afacerilor.

Mobilitatea investitorilor se manifestă printr-un fenomen numit impropriu scurgere de capital. Investitorii individuali se pot îndepărta de investiţiile pe care le consideră nesigure, în condiţiile în care sunt dispuşi să suporte pierderea deja manifestată pe piaţă. Ei se pot feri astfel de pierderile anticipate viitoare, transferându-le asupra celor ce sunt mai puţin realişti în evaluarea preţurilor viitoare ale bunurilor respective. Scurgerea de capital nu retrage bunuri de capital neconvertibile din liniile de investiţii în care sunt angrenate. Ea nu înseamnă decât o schimbare de proprietar.

Nu contează, din această perspectivă, dacă „retragerea” capitalistului se face către o altă investiţie autohtonă sau către una în străinătate. Unul din principalele obiective ale controlului ratelor de schimb valutar este de a împiedica scurgerea de capital spre ţări străine. Însă el nu reuşeşte decât să-i împiedice pe proprietarii de investiţii autohtone să-şi limiteze pierderile, tranzacţionând la timp o investiţie autohtonă pe care o consideră nesigură, în schimbul unei investiţii în străinătate, pe care o consideră sigură.

Dacă o parte sau toate categoriile de investiţii autohtone sunt ameninţate cu exproprierea parţială sau totală, atunci piaţa indică urmările defavorabile ale acestei politici economice printr-o scădere adecvată a valorilor investiţiilor. Când se întâmplă aceasta, este prea târziu pentru a mai recurge la „scurgere”, pentru a nu deveni o victimă. Numai investitorii suficient de ageri pentru a prevedea dezastrul la un moment când majoritatea este încă inconştientă de apropierea şi semnificaţia sa se pot retrage numai cu pierderi mici. Indiferent ce ar face diverşii capitalişti şi antreprenori, ei nu pot face niciodată ca bunurile de capital neconvertibile să devină mobile şi transferabile. Deşi lucrul acesta este, cel puţin în linii mari, acceptat cu privire la capitalul fix, el este negat când vine vorba de capitalul circulant. Se spune că oamenii de afaceri ar putea exporta produsele, fără a mai reimporta veniturile. Lumea nu observă că o întreprindere nu-şi poate continua activitatea dacă este lipsită de capitalul său circulant. Dacă un om de afaceri exportă propriile sale fonduri, care erau destinate achiziţiilor curente de materii prime, mână de lucru şi alte necesităţi esenţiale, atunci el trebuie să le înlocuiască prin fonduri împrumutate. Grăuntele de adevăr din fabula mobilităţii capitalului circulant este că un investitor poate evita pierderile care ameninţă capitalul său circulant, independent de evitarea pierderilor similare ce ameninţă capitalul său fix. Însă procesul scurgerii de capital este, în ambele cazuri, acelaşi. Este vorba de o schimbare a persoanei [p. 519] investitorului. Investiţia însăşi nu este afectată; capitalul în chestiune nu emigrează.

Scurgerea capitalului într-o ţară străină presupune o disponibilitate a străinilor de a tranzacţiona investiţiile lor din străinătate, pe cele din ţara de unde se scurge capitalul. Un capitalist britanic nu se poate debarasa de investiţiile sale britanice dacă nu i le cumpără nici un străin. Rezultă că scurgerea de capital nu poate niciodată genera mult invocata deteriorare a balanţei de plăţi şi nici nu poate determina creşterea ratelor de schimb valutar. Dacă numeroşi capitalişti - fie ei britanici sau străini – doresc să se debaraseze de hârtiile de valoare britanice, va rezulta o reducere a preţului acestora. Însă rata de schimb între lira sterlină şi valutele străine nu va fi afectată.

Acelaşi lucru se poate spune despre capitalul investit în bani gheaţă. Posesorul de franci francezi care anticipează consecinţele politicii inflaţioniste a guvernului francez poate să se precipite să cumpere fie „bunuri reale”, cumpărând produse, fie valută străină. Însă el trebuie să găsească persoane dispuse să accepte franci în schimb. El nu se poate feri decât atâta timp cât mai există persoane care evaluează viitorul francului mai optimist decât o face el. Ceea ce determină creşterea preţurilor bunurilor şi al ratelor de schimb valutar nu este comportamentul celor dispuşi să renunţe la franci, ci al celor ce refuză să accepte franci, altfel decât la o rată de schimb redusă.

Atunci când recurg la restricţii impuse asupra ratelor de schimb valutar pentru a împiedica scurgerea de capital, guvernele pretind că sunt motivate de luarea în consideraţie a intereselor vitale ale ţării. Ceea ce provoacă ele efectiv este contrar intereselor materiale ale multor cetăţeni, fără a aduce vreun beneficiu vreunui cetăţean sau fantomei „economiei naţionale” (Vokswirkschaft). Dacă în Franţa există inflaţie, cu siguranţă nu este nici în avantajul naţiei în ansamblu, nici în acela al vreunui cetăţean, ca urmările ei dezastruase să nu-i afecteze decât pe francezi. Dacă unii francezi ar putea să deplaseze povara acestor pierderi asupra unor străini, vânzându-le bancnote franceze sau obligaţiuni rambursabile în asemenea bancnote, atunci o parte din aceste pierderi ar fi suportate de străini. Rezultatul manifest al împiedicării acestui tip de tranzacţii este de a-i face pe unii francezi mai săraci, fără a face vreun francez mai bogat. Un rezultat ce nu pare în nici un caz dezirabil, din punct de vedere naţionalist.

Opinia publică găseşte câte ceva de obiectat în legătură cu toate aspectele posibile ale tranzacţiilor bursiere. Când preţurile cresc, speculatorii sunt denunţaţi ca profitori, care-şi însuşesc ceea ce aparţine după dreptate altora. Dacă preţurile scad, speculatorii sunt denunţaţi pentru că risipesc avuţia naţiunii. Profiturile lor sunt hulite, sub cuvânt că provin din furt şi tâlhărie pe seama [p. 520] restului naţiunii. Se insinuează că ele ar fi cauza sărăciei oamenilor. Se obişnuieşte a se face o distincţie între prada speculanţilor şi profiturile fabricantului care nu practică pur şi simplu un joc de noroc, ci le furnizează ceva consumatorilor. Chiar şi autorilor specializaţi în chestiuni financiare le scapă faptul că tranzacţiile bursiere nu produc nici profituri, nici pierderi, ci sunt doar materializarea profiturilor şi a pierderilor survenite în comerţ şi producţie. Aceste profituri şi pierderi, rezultate din aprobarea sau dezaprobarea de către publicul cumpărător a investiţiilor efectuate în trecut, sunt făcute vizibile de către bursă. Preţurile la bursă nu afectează publicul. Dimpotrivă, reacţia publicului la modul în care au fost aranjate activităţile de producţie de către antreprenori este cea care determină structura preţurilor pe piaţa bursieră. În ultimă instanţă, atitudinea consumatorilor este cea care determină creşterea preţurilor la anumite acţiuni şi scăderea lor la altele. Cei ce nici nu economisesc şi nici nu investesc nici nu profită şi nici nu pierd datorită fluctuaţilor manifestate de cotaţiile bursiere. Tranzacţiile de pe piaţa hârtiilor de valoare nu fac decât să decidă care investitori vor realiza profituri şi care vor suporta pierderi[17].

9. Banii şi capitalul; economisirea şi investiţiile

Capitalul se contabilizează în termeni monetari şi este reprezentat, în asemenea operaţiuni, printr-o anumită sumă de bani. Dar capitalul poate să şi constea în sume de bani. Deoarece şi bunurile de capital se tranzacţionează, iar aceste tranzacţii se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi schimbul tuturor celorlalte bunuri, schimbul indirect şi utilizarea banilor devin peremptorii şi aici. În economia de piaţă, nici un participant nu se poate dispensa de avantajele pe care le furnizează deţinerea de bani. Indivizii se văd siliţi să păstreze deţineri monetare nu numai în calitate de consumatori, ci şi în calitate de capitalişti şi antreprenori.

Cei care au găsit ceva ciudat şi contradictoriu în această împrejurare au fost induşi în eroare de o imagine greşită a calculului monetar şi a contabilităţii capitalului. Ei încearcă să pună pe umerii contabilităţii capitalului sarcini pe care aceasta nu le poate nicicând realiza. Contabilizarea capitalului este un instrument mental destinat calculului şi socotelilor, pentru indivizi şi grupuri de indivizi care activează în economia de piaţă. Capitalul nu devine calculabil decât în cadrul calculului monetar. Singura sarcină de care se poate achita contabilizarea capitalului este de a indica diverşilor indivizi ce acţionează în cadrul economiei de piaţă dacă echivalentul monetar al fondurilor alocate de ei pentru achiziţii s-a modificat sau nu, şi [p. 521] în ce măsură. Pentru orice alte scopuri, contabilizarea capitalului este complet inutilă.

Dacă încercăm să evaluăm mărimea numită capital social sau Vokswirschaftlichekapital, spre deosebire atât de capitalul pentru achiziţii al diverşilor indivizi, cât şi de conceptul lipsit de sens de sumă a fondurilor de capital pentru achiziţii ale diverşilor indivizi, atunci, desigur, ne lovim de o falsă problemă. Care este, se pune întrebarea, rolul banilor, într-un asemenea concept de capital social? Se descoperă o remarcabilă diferenţă între capital aşa cum este el văzut din punctul de vedere al individului şi, respectiv, aşa cum este văzut din punctul de vedere al societăţii. Însă tot acest raţionament este teribil de greşit. Este evident contradictoriu să eliminăm orice referinţă la bani din calculul unei mărimi care nu este calculabilă decât în termeni monetari. Este absurd să recurgem la calcul monetar pentru a încerca să evaluăm o mărime lipsită de semnificaţie, într-un sistem economic în care nu pot exista bani şi preţuri monetare pentru factorii de producţie. Îndată ce trecem, cu raţionamentul, dincolo de cadrul societăţii de piaţă, trebuie să renunţăm la orice trimitere la bani şi la preţurile monetare. Conceptul de capital social nu poate fi gândit decât ca o colecţie de diverse bunuri. Două colecţii de acest fel sunt imposibil de comparat între ele, altminteri decât spunând că una dintre ele este mai utilă decât cealată, pentru îndepărtarea neplăcerii resimţite de întreaga societate. (Dacă este sau nu posibil pentru un muritor să facă o judecată atât de cuprinzătoare este o altă întrebare.) Nici o expresie monetară nu poate fi pusă în corespondenţă cu o asemenea colecţie. Termenii monetari se golesc de orice semnificaţie, prin aplicarea lor la problemele de capital ale unui sistem social în care nu există piaţă pentru factorii de producţie.

În ultimii ani, economiştii au acordat o atenţie deosebită rolului jucat de deţinerile monetare în procesul de economisire şi acumulare de capital. Au fost avansate numeroase concluzii eronate cu privire la acest rol.

Dacă o persoană nu întrebuinţează o sumă de bani pentru consum, ci pentru a achiziţiona factori de producţie, economisirea se transformă nemijlocit în acumulare de capital. Dacă individul care economiseşte îşi întrebuinţează economiile suplimentare în vederea creşterii deţinerii sale monetare, deoarece, în ochii săi, aceasta este utilizarea cea mai avantajoasă pe care le-o poate da, atunci el induce o tendinţă de scădere a preţurilor bunurilor şi de creştere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Dacă presupunem că în sistemul de piaţă cantitatea de bani nu se modifică, atunci acest comportament al celui care economiseşte nu va influenţa direct acumularea de capital şi întrebuinţările care i se dau acesteia, în vederea extinderii producţiei[18]. Efectul [p. 522] economisirii efectuate de individul nostru, adică surplusul de bunuri produse relativ la bunurile consumate, nu dispare datorită activităţii sale de tezaurizare. Preţurile bunurilor de capital nu cresc până la nivelul pe care l-ar fi atins în absenţa acestei tezaurizări. Însă faptul că sunt disponibile mai multe bunuri de capital nu este afectat de efortul unui număr de persoane de a-şi spori deţinerile monetare. Dacă nimeni nu întrebuinţează aceste bunuri - al căror nonconsum a determinat economisirea suplimentară – în vederea unei suplimentări a cheltuielilor sale de consum, atunci ele rămân un adaos adus la volumul bunurilor de capital disponibile, indiferent care vor fi preţurile lor. Cele două procese – creşterea deţinerilor monetare ale anumitor oameni şi creşterea acumulării de capital – se desfăşoară în paralel.

Ceteris paribus, o scădere a preţurilor bunurilor determină o scădere a echivalentului monetar al capitalului diverselor persoane. Însă aceasta nu este totuna cu o reducere a stocului bunurilor de capital şi nu necesită o adaptare a activităţilor productive la presupusa sărăcire. Ea nu modifică decât valorile monetare ce intervin în calculul economic.

Să presupunem acum că o creştere a cantităţii de monedă-credit, sau de bani discreţionari, sau o expansiune a creditului, furnizează cantitatea suplimentară de monedă necesară pentru suplimentarea deţinerilor monetare individuale. În acest caz se pun în mişcare trei procese independente unele de altele: o tendinţă de scădere a preţurilor bunurilor, determinată de creşterea volumului de bunuri de capital disponibile şi de extinderea corespunzătoare a activităţilor productive, o tendinţă de scădere a preţurilor, determinată de creşterea cererii de bani pentru deţineri monetare şi, în fine, o tendinţă de creştere a preţurilor, determinată de creşterea cantităţii de bani (în sens larg). Cele trei procese sunt, într-o anumită măsură, sincrone. Fiecare atrage după sine efecte specifice care, în funcţie de împrejurări, pot fi intensificate sau slăbite de efectele opuse generate de celelalte două. Însă lucrul cel mai important este că bunurile de capital rezultate din economisire suplimentară nu sunt distruse de variaţiile monetare simultane, de variaţiile cererii şi ofertei de bani (în sens larg). Ori de câte ori o persoană alocă o sumă de bani pentru economisire, în loc de a o cheltui pentru consum, procesul de economisire este în perfectă concordanţă cu procesul de alocare şi investire de capital. Nu contează dacă individul care economiseşte îşi suplimentează sau nu deţinerea monetară. Actul de economisire îşi are întotdeauna corespondentul într-un stoc de bunuri produse şi neconsumate, de bunuri disponibile pentru noi activităţi productive. Economisirile fiecărei persoane sunt întotdeauna încorporate în bunuri de capital concrete.

Ideea că banii tezaurizaţi ar fi o parte sterilă din volumul total [p. 523] de avuţie şi că sporirea sa determină scăderea acelei părţi de avuţie care este destinată producţiei este corectă numai în măsura în care creşterea puterii de cumpărare a monedei determină întrebuinţarea unor factori adiţionali de producţie pentru mineritul aurului şi un transfer de aur, de la întrebuinţările industriale către cele monetare. Însă lucrurile acestea sunt determinate de o dorinţă de creştere a deţinerilor monetare, nu de economisire. Într-o economie de piaţă, economisirea este posibilă numai prin abţinerea de la consumul unei părţi de avuţie. Faptul că economisitorul îşi întrebuinţează economiile sale pentru tezaurizare influenţează determinarea puterii de cumpărare a banilor şi poate, astfel, reduce volumul nominal de capital, adică echivalentul său monetar; el nu sterilizează nici o parte din capitalul acumulat.



[1] Vom arăta în paginile următoare de ce omul procedează astfel.

[2] Dacă augmentarea durabilităţii nu este cel puţin proporţională cu creşterea cheltuielilor necesare, atunci este mai avantajos să se sporească numărul unităţilor de durabilitate mai redusă produse.

[3] Böhm-Bawerk, Kleinere Abhandlungen über Kapital und Zins, vol. II, în Gesammelte Schriften, ed. F. X. Weiss (Viena, 1926), p. 169.

[4] Fenomenul preferinţei de timp nu este specific uman. Este un aspect inerent comportamentului tuturor vieţuitoarelor. Trăsătura distinctivă a omului ţine de faptul particular că, pentru el, preferinţa de timp nu este inexorabilă şi prelungirea perioadei de planificare nu este doar instinctivă, aşa ca la anumite animale care înmagazinează hrană, ci rezultă dintr-un proces de evaluare.

[5] Pentru o analiză critică detaliată a acestei părţi a raţionamentului lui Böhm-Bawerk a se vedea Mises, Nationalökonomie, pp. 439–443.

[6] Cf. F. A. Fetter, Economic Principles (New York, 1923), I, 239.

[7] Aceste consideraţii îndepărtează obiecţiile formulate împotriva teoriei preferinţei de timp de către Frank H. Knight, în articolul său „Capital, Time and the Interest Rate”, Economica, n.s., I, 257-286.

[8] Cf. F. A. Hayek, The Pure Theory of Capital (Londra, 1941), p. 48. Ideea de a ataşa anumitor curente de gândire etichete naţionale este într-adevăr improprie. După cum a observat Hayek în mod pertinent (p. 47, n. 1), economiştii clasici englezi, începând de la Ricardo – şi mai ales J. S. Mill (acesta din urmă probabil, în parte, sub influenţa lui J. Rae), erau, în anumite privinţe, mai „austrieci” decât succesorii lor anglo-saxoni recenţi.

[9] Cf. W. S. Jevons, The Theory of Political Economy, (ed. a 4-a, Londra, 1924), pp. 224-229.

[10] Aici este implicată şi egalitatea factorilor naturali disponibili.

[11] Cf. John Bates Clark, Essentials of Economic Theory (New York, 1907), pp. 133 ff.

[12] Referitor la atacul marxist împotriva geneticii, cf. T. D. Lysenko, Heredity and Variability (New York, 1945). O evaluare critică a controversei se găseşte în J. R. Baker, Science and the Planned State (New York, 1945), pp. 71-76.

[13] Cf. Mises, Omnipotent Government (New Haven, 1944), p. 99 şi bibliografia citată acolo.

[14] Cf. mai sus, pp. 385-386 şi mai jos, pp. 680-681.

[15] Cf. Hayek, „The Mythology of Capital”, The Quarterly Journal of Economics, L (1936), 223 ff.

[16] Într-o economie de piaţă, statul şi municipalităţile nu sunt, de asemenea, decât actori ce reprezintă acţiunea concertată desfăşurată de anumite grupuri de indivizi.

[17] Doctrina populară conform căreia bursa ‚absoarbe” capital şi bani este analizată critic şi în întregime respinsă în F. Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, trad. de V. Smith (Londra, 1940), pp. 6-153.

[18] Indirect, acumularea de capital este afectată de modificările de avuţie şi venituri pe care le determină orice modificare indusă monetar a puterii de cumpărare a banilor.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România