Pe parcursul acestui capitol vom critica interpretările teoretice alternative, elaborate cu scopul de a oferi o explicație ciclului economic. Avem în vedere, mai precis, teoriile a două dintre cele mai influente școli de macroeconomie, anume Școala monetaristă și Școala keynesiană. Conform opiniei general acceptate, aceste două abordări oferă explicații alternative, concurente ale fenomenelor economice. Din perspectiva prezentei analize, ele sunt însă victimele unor erori extrem de asemănătoare, putând fi, prin urmare, supuse unei critici fundamentate pe aceleași argumente. După o introducere dedicată identificării a ceea ce considerăm a fi elementul unificator al abordărilor macroeconomice, vom studia perspectiva monetaristă – inclusiv câteva trimiteri la teoria „noii macroeconomii clasice” și la Școala „așteptărilor raționale” –, urmată de pozițiile keynesiană și neo-ricardiană. Cu acest capitol se încheie cea mai importantă parte analitică a cărții. La sfârșit, sub forma unui apendice, este inclus un studiu teoretic asupra câtorva instituții financiare de o importanță mai redusă, independente de sistemul bancar, fiind acum în măsură să înțelegem pe deplin diferitele efecte pe care acestea le exercită asupra sistemului bancar.
1.
Introducere
Cu toate că majoritatea manualelor de teorie economică și de istoria gândirii economice susține o încorporare deplină în teoria economică modernă a revoluției subiectiviste declanșate de Carl Menger în 1871, această afirmație este, în mare măsură, o simplă pretenție retorică. Vechiul „obiectivism” al Școlii clasice, care a dominat gândirea economică până la izbucnirea revoluției marginaliste, continuă să exercite o influență puternică. În plus, diferite domenii importante din interiorul teoriei economice au rămas, până în prezent, în mare parte neproductive, datorită unei înțelegeri și asimilări insuficiente a „concepției subiectiviste”[1].
Probabil că moneda și disciplina cunoscută sub numele, mai mult sau mai puțin riguros, de „macroeconomie” reprezintă una dintre ariile cele mai semnificative ale teoriei economice, în care influența revoluției marginaliste și a subiectivismului nu a fost, deocamdată, remarcată. De fapt, cu excepția teoreticienilor Școlii austriece, adepții macroeconomiei nu au fost, în general, capabili, până în prezent, să își conecteze teoriile și argumentele la adevărata lor sursă, și anume acțiunea indivizilor umani. Mai precis, ei nu au încorporat în modelele lor următoarea idee esențială, dezvoltată de Menger: fiecare acțiune presupune o serie de pași consecutivi, pe care actorul trebuie să îi realizeze și care implică un consum de timp, înainte de a-și atinge scopul în viitor. Cea mai importantă contribuție economică a lui Menger a fost teoria bunurilor economice de ordine diferite – bunurile de consum, sau bunurile economice de „ordinul întâi”, și bunurile economice „de ordin superior”. Potrivit acestei teorii, bunurile economice de ordine superioare sunt încorporate într-un număr de etape succesive, fiecare dintre ele fiind mai îndepărtată de consumul final decât ultima etapă și culminând cu etapa inițială, în care actorul a planificat întreaga desfășurare teleologică. Teoria capitalului și a ciclurilor economice pe care am prezentat-o în această carte se sprijină în totalitate pe acest concept mengerian. Este o idee ușor de înțeles, întrucât toți oamenii, pentru simplul fapt că sunt oameni, recunosc acest concept al acțiunii umane ca fiind acela pe care ei îl pun în aplicare zilnic, ori de câte ori și în orice context acționează. Pe scurt, Școala austriacă a elaborat întreaga teorie a capitalului, a banilor și a ciclului afacerilor, ce se găsea în mod implicit în subiectivismul ce a revoluționat teoria economică în 1871.
Cu toate acestea, în economie, structurile de gândire depășite au constituit substratul unei respingeri foarte viguroase a subiectivismului, reacție ce este încă sesizabilă în prezent. Astfel că nu este surprinzătoare afirmația lui Frank H. Knight, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai uneia dintre cele două școli „obiectiviste”, pe care le vom examina critic pe parcursul acestui capitol.
„Probabil că cea mai semnificativă deficiență în sistemul economic mengerian… o reprezintă perspectiva sa asupra producției, ca proces de transformare a bunurilor de ordin mai înalt în bunuri de ordin mai scăzut.”[2]
Vom cerceta acum căile prin care ideile Școlii clasice au continuat să predomine în Școala monetaristă și cea keynesiană, ai căror susținători au disprețuit până în prezent revoluția subiectivistă declanșată în 1871. Deschidem discuția cu o explicare a erorilor prezente în conceptul de capital propus de J. B. Clark și F. H. Knight. Vom continua cu o investigare critică a versiunii mecaniciste a teoriei cantitative a banilor, susținută de monetariști. După o scurtă digresiune în Școala așteptărilor raționale, vom studia modalitățile prin care teoria economică keynesiană, aflată în prezent în pragul unei crize, împărtășește multe dintre erorile teoretice ale macroeconomiei monetariste[3].
2.
Critica teoriei monetariste
Conceptul fictiv de capital
Școala neoclasică a urmat, în linii generale, o tradiție anterioară revoluției subiectiviste și care tratează cu un sistem productiv în care factorii diferiți de producție dau naștere, într-un mod omogen și orizontal, bunurilor și serviciilor de consum, fără a permite absolut deloc imersiunea acestor factori în timp și spațiu, printr-o structură temporală a etapelor de producție. Acesta a fost, în principiu, contextul primar al cercetării întreprinse de economiștii clasici, de la Adam Smith, Ricardo, Malthus și Stuart Mill până la Marshall[4]. El a oferit, în ultimă instanță, și structura operei lui John Bates Clark (1847 – 1938). Clark a fost profesor de economie la Columbia University din New York; reacția sa puternic anti-subiectivistă în sfera teoriei dobânzii și a capitalului continuă și în prezent să fie fundația întregului edificiu neoclasic-monetarist[5]. Într-adevăr, pentru Clark, producția și consumul sunt simultane. Din perspectiva sa, procesele de producție nu sunt compuse din etape și nu este necesară așteptarea unei anumite perioade de timp până la culegerea rezultatelor proceselor de producție. Clark vede capitalul ca pe un stoc permanent, care generează în mod „automat” o productivitate sub forma dobânzii. Conform teoriei sale, cu cât este mai mare acest stoc social de capital, cu atât este mai redusă dobânda. În acest model, fenomenul preferinței de timp nu influențează absolut deloc dobânda.
Conceptul de proces de producție al lui Clark nu reprezintă, în mod evident, nimic altceva decât o transpunere, în domeniul teoriei capitalului, a noțiunii walrasiene de echilibru general. Walras a elaborat un model economic al echilibrului general, pe care l-a exprimat sub forma unui sistem de ecuații simultane, menit să explice modalitatea de formare a prețurilor de piață ale diferitelor bunuri și servicii. Eroarea majoră a modelului walrasian a fost aceea de a presupune interacțiunea – în cadrul unui sistem de ecuații simultane – a unor mărimi (variabile și parametri) care nu sunt simultane, ci se succed secvențial în timp, pe măsură ce acțiunile agenților care participă la proces pun în mișcare procesul de producție. Pe scurt, modelul walrasian al echilibrului general este un model strict static, care eșuează în a ține seama de trecerea timpului și care descrie interacțiunile reciproce ale unor parametri și variabile presupuse a fi sincrone, dar care nu apar niciodată simultan în viața reală.
Din punct de vedere logic, este imposibil să explicăm procesele economice reale utilizând un model economic care ignoră dimensiunea temporală și în care studiul generării secvențiale a proceselor lipsește cu desăvârșire[6]. Este surprinzător faptul că o teorie ca aceea apărată de Clark a devenit, cu toate acestea, cea mai larg acceptată până în momentul de față în știința economică și că apare în majoritatea manualelor introductive. Într-adevăr, aproape toate aceste cărți încep cu o explicare a „fluxului circular al venitului”[7], ce descrie interdependența producției, consumului și schimburilor între diferiți agenți economici (gospodării, firme, etc.). Asemenea explicații pierd complet din vedere rolul pe care îl joacă timpul în desfășurarea evenimentelor economice. Cu alte cuvinte, acest model se bazează pe presupoziția că toate acțiunile au loc în același timp, asumpție falsă și complet nefondată, care nu numai că evită soluționarea chestiunilor economice reale, dar, în plus, constituie un obstacol aproape insurmontabil în calea descoperirii și analizării acestor probleme de către cercetători. Această idee i-a condus pe Clark și discipolii săi la părerea că dobânda este determinată de „productivitatea marginală” a acestui stoc omogen, misterios – presupus de ei a fi capitalul –, fapt care lămurește concluzia la care au ajuns, anume că, pe măsura sporirii acestui stoc de capital, rata dobânzii va tinde să scadă[8].
După John Bates Clark, Irving Fisher – un alt economist american, cel mai renumit susținător al versiunii mecaniciste a teoriei cantitative a banilor – a apărat, de asemenea, teza conform căreia capitalul este un „stoc”, după cum venitul este un „flux”. Procedează astfel în cartea sa The Nature of Capital and Income, iar susținerea pe care el o acordă acestei teze a sprijinit perspectiva evident „macroeconomică” a lui Clark, ce presupunea echilibrul general[9].
În plus, conceptul static, obiectiv de capital al lui Clark este însușit și de Frank H. Knight (1885-1962), fondatorul actualei Școli de la Chicago. În realitate, Knight, mergând pe urmele lui Clark, vede capitalul ca pe un stoc permanent, ce produce venit în mod automat și sincron, considerând „procesul” de producție a fi instantaneu, fără a cuprinde etape temporale diferite[10].
Critica austriacă adresată lui Clark și Knight
Economiștii austrieci au reacționat vehement la teoria obiectivistă, eronată a lui Clark și Knight referitoare la procesul de produție. Böhm-Bawerk, de pildă, califică drept mistic și mitologic conceptul clarkian de capital, remarcând că procesele de producție nu depind niciodată de vreun stoc misterios, omogen, ci, dimpotrivă, au întotdeauna ca fundament co-participarea bunurilor de capital specifice, pe care antreprenorii trebuie mai întâi să le identifice, să le producă, să le selecteze și să le combine pe parcursul procesului economic. Potrivit lui Böhm-Bawerk, Clark vede capitalul ca pe un soi de „jeleu valoric”, sau ca pe o ficțiune. Dovedind o remarcabilă capacitate predictivă, Böhm-Bawerk ne-a atenționat că îmbrățișarea acestei idei va conduce negreșit la erori grave în evoluția viitoare a teoriei economice[11].
După Böhm-Bawerk, un alt partizan al austrianismului, Fritz Machlup, a supus, la rândul său, teoria Clark-Knight a capitalului unei critici viguroase, ajungând la următoarea concluzie:
„A fost și există întotdeauna o alegere între a menține capitalul, a-l spori sau a-l consuma. Iar experiența trecută și „prezentă” ne spune că decizia în favoarea consumului de capital este departe de a fi imposibilă sau improbabilă. Capitalul nu este cu necesitate veșnic.”[12]
Înțelegând că dezbaterea dintre cele două poziții nu este inutilă, de vreme ce presupune ciocnirea dintre două concepții total incompatibile asupra științei economice – și anume subiectivismul versus obiectivismul clădit pe paradigma echilibrului general –, Hayek atacă și el poziția lui Clark și Knight, identificând următoarea eroare fundamentală:
„Această greșeală elementară – dacă înlocuirea soluției unei probleme cu o aserțiune lipsită de sens poate fi numită greșeală – constă în însăși ideea de capital ca un stoc care se menține prin el însuși în mod automat și în aceea că, în consecință, necesitatea reproducerii lui nu mai constituie o problemă economică, din momentul în care o cantitate de capital a fost produsă.”[13]
Hayek accentuează ideea că dezbaterea cu privire la natura capitalului nu este o simplă chestiune de terminologie. Dimpotrivă, el subliniază faptul că înțelegerea conceptului fictiv de capital ca stoc auto-regenerabil, într-un proces productiv atemporal îi împiedică pe înșiși adepții săi să identifice, în mare, problemele economice reale cu adevărat importante. În particular, această interpretare îi face incapabili să mai perceapă schimbările apărute în structura de producție, în urma modificării nivelului economisirii voluntare, precum și căile prin care expansiunea creditului afectează structura de producție. Cu alte cuvinte, conceptul fictiv de capital îi îndepărtează pe partizanii săi de aprehensiunea legăturii strânse ce există între aspectele micro și macro ale economiei, căci conexiunea dintre cele două este formată tocmai din planurile temporale ale antreprenorilor creativi – excluși, prin definiție, din modelul walrasian al sistemului economic, ce este încorporat de Knight și Clark în propria teorie a capitalului[14].
Ludwig von Mises se alătură mai târziu dezbaterii, manifestându-și nemulțumirea cu privire la „noțiuni himerice noi, cum ar fi «proprietatea de auto-perpetuare» a lucrurilor folositoare.”[15]. Mises își însușește opiniile lui Böhm-Bawerk[16] atunci când afirmă că asemenea noțiuni sunt avansate, în ultimă instanță, pentru a justifica doctrinele bazate pe mitul „subconsumului” și pe presupusul „paradox al economisirii”, pentru ca, în acest fel, să se ofere o bază teoretică politicilor economice care promovează consumul în detrimentul economisirii. Mises explică faptul că întreaga structură actuală a bunurilor de capital este consecința deciziilor antreprenoriale concrete, luate în trecut de oameni în carne și oase, care, în anumite situații, au optat pentru investiția în anumite bunuri de capital, în alte circumstanțe au hotărât să înlocuiască aceste bunuri de capital sau să le recombine într-un mod cu totul nou, iar în alte momente chiar să le abandoneze sau să consume bunurile de capital deja produse. Prin urmare, „noi ne găsim într-o situație mai bună decât generațiile anterioare, deoarece suntem echipați cu bunurile de capital pe care acestea le-au acumulat pentru noi”[17]. Pare incredibil ca, la acest nivel, să fie necesară reamintirea unor principii teoretice atât de evidente.
Într-o carte mult mai apropiată de momentul prezent, An Essay on Capital, Israel M. Kirzner subliniază că noțiunea de capital susținută de Knight și Clark elimină din procesul de producție activitatea umană, antreprenorială, de luare a deciziilor. Planurile diferite ale indivizilor, referitoare la bunurile de capital specifice, pe care ei s-ar putea decide să le creeze sau să le utilizeze în procesele lor de producție, sunt pierdute complet din vedere. Pe scurt, Clark și Knight presupun că derularea evenimentelor „curge” de la sine și că viitorul este un dat obiectiv ce respectă un model stabil, nefiind afectat de acțiunile și deciziile microeconomice ale agenților individuali, pe care ei le consideră complet predeterminate. Kirzner conchide prin a spune că perspectiva lui Clark și Knight ignoră „caracterul planificat al [activității de] menținere a bunurilor de capital”, adăugând că modelul celor doi implică acceptarea ideii că
„viitorul se va îngriji de el însuși, atâta timp cât „sursele” prezente ale fluxurilor viitoare de bunuri sunt menținute în mod corespunzător… Abordarea lui Knight reflectă perfect modul în care această noțiune inutilă și amăgitoare de „automatism” a fost transformată într-o teorie a capitalului pe deplin articulată și autonomă.”[18]
Critica adresată versiunii monetariste mecaniciste a teoriei cantitative a banilor
Monetariștii nu se limitează la ignorarea rolului pe care timpul și etapele îl joacă în structura de producție a economiei. Ei au acceptat, în plus, și o versiune mecanicistă a teoriei cantitative a banilor, interpretare pe care ei o fundamentează pe o ecuație care pretinde că ar demonstra existența unei legături cauzale directe între cantitatea totală de bani în circulație, „nivelul general” al prețurilor și producția totală. Aceasta este ecuația:
MV = PT
unde M reprezintă stocul de monedă, V este „viteza de circulație” (de câte ori trece, în medie, unitatea monetară dintr-o mână în alta, într-o anumită perioadă de timp); P reprezintă nivelul general al prețurilor, iar T, „agregatul” tuturor cantităților de bunuri și servicii ce au făcut obiectul schimburilor în decursul unui an[19].
Presupunând relativ nemodificată în timp „viteza de circulație” a banilor, și că PNB (produsul național brut) s-ar apropia de nivelul atins în condițiile „ocupării depline”, monetariștii cred că moneda este neutră pe termen lung și că, în consecință, o expansiune a ofertei de monedă (M) tinde să crească proporțional nivelul general al prețurilor corespunzător. Cu alte cuvinte, deși în termeni nominali veniturile diferiților factori și prețurile bunurilor de consum și ale factorilor de producție ar putea să sporească în același ritm cu masa monetară, în termeni reali aceste mărimi rămân neschimbate în timp. Monetariștii consideră, astfel, că inflația reprezintă un fenomen monetar care afectează în mod uniform și proporțional toate sectoarele economiei și că, prin urmare, ea nu dezorganizează sau provoacă discoordonări structurii etapelor de producție. Este evident că abordarea monetariștilor este una pur „macroeconomică” și că ea ignoră efectele microeconomice ale creșterii monetare asupra structurii de producție. După cum am văzut în secțiunea precedentă, această perspectivă își are originea în absența unei teorii a capitalului care să țină cont de factorul timp.
Economistul englez R. G. Hawtrey – un reprezentant de seamă al Școlii monetariste la începutul secolului al XX-lea – adoptă o poziție ce ilustrează dificultățile teoretice ale monetarismului. În recenzia pe care o face cărții publicate în 1931 a lui Hayek, Prices and Production, Hawtrey își exprimă neputința de a înțelege cartea. Pentru a realiza ce înseamnă această declarație, trebuie să avem în vedere că abordarea hayekiană implică o teorie a capitalului; monetariștilor însă le lipsește o asemenea teorie, astfel că nu reușesc să înțeleagă modalitatea în care expansiunea creditului afectează structura de producție[20]. Mai mult, în contradicție cu toate dovezile empirice, Hawtrey declară că primul indiciu al tuturor depresiunilor este un declin al vânzărilor în sectorul bunurilor finale de consum, ignorând astfel faptul că întotdeauna are loc, mai întâi, o prăbușire și mai accentuată a prețurilor bunurilor de capital. Așadar, prețurile bunurilor de consum fluctuează relativ puțin pe parcursul ciclului, în comparație cu prețurile bunurilor de capital produse în etapele cele mai îndepărtate de consum. Credincios poziției sale monetariste, Hawtrey crede, în plus, că expansiunea creditului dă naștere unei cererimonetare excesive, ce se manifestă uniform pentru toate bunurile și serviciile din societate[21].
Mai recent, alți monetariști au dovedit faptul că le lipsește o teorie adecvată a capitalului, exprimând aceeași nedumerire ca Hawtrey în ceea ce privește lucrările ce studiază efectele expansiunii monetare asupra structurii de producție. Milton Friedman și Anna J. Schwartz afirmau următoarele, referindu-se la posibilele consecințe ale banilor asupra structurii de producție:
„Cunoaștem puține lucruri cu privire la mecanismul de transmitere, cu excepția unei cunoașteri în termeni atât de largi și impreciși încât constituie ceva mai mult decât un tablou impresionist, mai degrabă decât un plan ingineresc.”[22]
Surprinzător, acești autori declară, în plus, că nu există nici o dovadă empirică în favoarea tezei că expansiunea creditului exercită efecte nesimetrice asupra structurii de producție. În consecință, ei ignoră nu numai analiza teoretică prezentată în detaliu în această carte, ci și diferitele studii empirice trecute în revistă în ultimul capitol. Asemenea lucrări identifică trăsăturile empirice caracteristice, ce coincid, în mare, cu cele observate la toate ciclurile economice, de la apariția acestora.
Friedrich A. Hayek menționează că, în ceea ce îl privește,
„obiecția principală la adresa teoriei [monetariste] este aceea că, pe dimensiunea de „macroteorie”, ea se interesează doar de efectele modificărilor cantității de bani asupra nivelului general al prețurilor, fără a acorda atenție incidenței asupra structurii prețurilor relative. În consecință, [teoria monetaristă] tinde să ignore unul dintre efectele cele mai dăunătoare, în opinia mea, ale inflației, și anume alocarea eronată a resurselor pe care o produce și șomajul căruia aceasta îi dă naștere în cele din urmă.”[23]
Este ușor de înțeles de ce o teorie ca aceea îmbrățișată de monetariști – elaborată în termeni strict macroeconomici, fără nici o analiză a factorilor microeconomici subiacenți – face abstracție, în mod necesar, nu numai de efectele expansiunii creditului asupra structurii de producție, dar și, în general, de căile prin care fluctuațiile „nivelului general al prețurilor” afectează structura prețurilor relative[24]. Mai degrabă decât o simplă creștere sau scădere a nivelului general al prețurilor, fluctuațiile creditului constituie o „revoluție”, ce afectează toate prețurile relative și, în cele din urmă, declanșează o criză de malinvestiții și o recesiune economică. Incapacitatea de a asimila acest adevăr l-a determinat pe economistul american Benjamin M. Anderson să afirme că eroarea fundamentală a teoriei cantitative a banilor stă doar în aceea că ea ascunde de ochii cercetătorului fenomenele subiacente microeconomice, ce sunt influențate de variațiile nivelului general al prețurilor. Într-adevăr, monetariștii se mulțumesc cu ecuația schimburilor din teoria cantitativă, considerând superflue toate aspectele importante ce pot fi tratate în mod adecvat de ea, precum și întreaga analiză microeconomică ce ar rezulta de aici[25].
Din cele spuse mai sus devine clar că monetariștilor le lipsește o teorie satisfăcătoare a ciclurilor economice, după cum transpare și credința lor că depresiunile și crizele sunt cauzate doar de o „contracție monetară”. Acesta este un diagnostic naiv și superficial, ce confundă cauza și efectul. După cum bine știm, crizele economice apar întrucât expansiunea creditului și inflația distorsionează mai întâi structura de producție printr-un proces complex, ce se va manifesta mai târziu sub forma unei crize, contracții monetare și recesiuni. A pune criza pe seama contracției monetare este identic cu a atribui pojarul febrei și erupției ce îl însoțesc. Această explicație a ciclurilor poate fi susținută doar de metodologia scientistă, ultraempiristă a macroeconomiei monetariste, o abordare căreia îi lipsește o teorie a capitalului cu o dimensiune temporală[26].
Monetariștii nu sunt numai incapabili să explice recesiunile economice altfel decât referindu-se la efectele contracției monetare[27]; ei nu au reușit să prezinte nici un argument teoretic valid împotriva teoriei austriece a ciclurilor economice, ci au ignorat-o pur și simplu sau, asemenea lui Friedman, doar au menționat-o în trecere, susținând în mod fals că acesteia îi lipsește o bază „empirică”. Astfel, într-o critică recentă la adresa teoriei austriece a ciclului, David Laidler este constrâns să revină la vechile argumente keynesiene depășite, ce se centrează pe presupusa influență sănătoasă a cererii efective asupra venitului real. Ideea de bază este aceasta: o creștere a cererii efective ar putea duce, în cele din urmă, la o creștere a venitului și, în consecință, după cum se așteaptă, la o creștere a economisirii; și, în acest mod, alungirea artificială clădită pe expansiunea creditului ar putea fi menținută la nesfârșit, iar procesul alocării deficiente a resurselor nu ar mai fi răsturnat, în mod necesar, printr-o recesiune[28]. Eroarea esențială conținută în argumentul lui Laidler a fost demascată de Hayek încă din 1941, când a explicat că singura cale fezabilă de a menține procesele de producție finanțate prin expansiunea creditului, fără a se declanșa o recesiune, este aceea ca agenții economici să economisească în mod voluntar tot venitul monetar suplimentar creat de bănci și utilizat pentru finanțarea acestor procese. Teoria austriacă a ciclului economic sugerează că ciclurile au loc atunci când orice fracțiune din venitul monetar suplimentar – pe care băncile l-au creat prin acordarea de credite și care a atins structura de producție – este cheltuită de proprietarii bunurilor de capital și ai mijloacelor originare de producție pe bunuri și servicii de consum. Astfel, cheltuirea unei părți pe consum – ceea ce reprezintă, întotdeauna, regula – este suficientă să activeze procesele microeconomice binecunoscute, ce vor conduce în mod irevocabil la criză și recesiune. Spune Hayek însuși:
„Tot ce este necesar pentru ca analiza noastră să fie corectă este ca, în momentul în care veniturile sunt sporite în urma investițiilor, cota-parte din venitul suplimentar cheltuită pe bunuri de consum pe parcursul unei perioade de timp să fie mai mare decât cota-parte prin care noua investiție se adaugă producției de bunuri de consum în același interval temporal. Nu avem, desigur, nici un fel de motive să ne așteptăm că va fi economisită mai mult decât o fracțiune din venitul suplimentar – și cu siguranță nu atât cât a fost investit adițional –, întrucât aceasta ar însemna că practic întregul venit câștigat prin noua investiție să fi fost economisit.”[29]
Este relevant să menționăm că unul dintre cei mai de seamă monetariști ai prezentului, David Laidler, este constrâns să apeleze la argumente de sorginte keynesiană, într-o încercare nereușită de a critica teoria austriacă a ciclurilor economice. În pofida acestui fapt, autorul însuși recunoaște că, din punctul de vedere al teoriei austriece, diferențele dintre monetariști și keynesieni sunt doar chestiuni triviale și majoritatea evidente, de vreme ce ambele grupuri aplică în analizele lor metodologii „macroeconomice” foarte asemănătoare[30].
Observațiile anterioare referitoare la monetarism, anume absența unei teorii a capitalului și adoptarea unei lentile macroeconomice care obliterează problemele cu adevărat importante, nu ar fi complete fără o critică a ecuației schimburilor, MV = PT, pe care s-au sprijinit monetariștii de când Irving Fisher a propus-o în cartea sa The Purchasing Power of Money[31]. Este evident că această „ecuație a schimburilor” este doar o ideogramă, care prezintă, mai degrabă cu stângăcie, relația dintre creșterea ofertei de monedă și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Originea acestei „formule” rezidă într-o simplă tautologie, care exprimă ideea că suma totală de bani cheltuită în tranzacțiile încheiate în sistemul economic pe parcursul unei anumite perioade de timp trebuie să coincidă cu volumul de monedă încasat pentru aceleași tranzacții în același interval temporal (MV = ∑pt). Monetariștii fac apoi un salt în necunoscut când presupun că celălalt membru al ecuației poate fi reprezentat ca PT, unde T este un „agregat” absurd, care presupune adunarea cantităților eterogene de bunuri și servicii, ce au făcut obiectul schimburilor în decursul unei anumite perioade de timp. Absența omogenității implică imposibilitatea realizării acestei sume[32]. De asemenea, Mises accentuează absurditatea conceptului de „viteză a banilor”, care este definită pur și simplu ca acea variabilă care, în dependență față de celelalte, este necesară pentru a menține echilibrul ecuației schimburilor. Conceptul nu are nici un fel de înțeles economic, întrucât agenții economici individuali nu pot cu nici un chip să acționeze după cum ne indică formula[33].
Prin urmare, dat fiind că ecuația monetaristă a schimburilor nu are nici un sens matematic sau economic, aceasta se reduce, în cel mai bun caz, la statutul de ideogramă, sau, după cum menționează Shorter Oxford English Dictionary, „o literă sau o figură ce simbolizează ideea unui lucru, fără a-l denumi, ca de exemplu caracterele chinezești etc.”[34]. Această ideogramă conține un element incontestabil de adevăr, în măsura în care reflectă ideea că variațiile ofertei de monedă influențează, în cele din urmă, puterea de cumpărare a banilor, cu alte cuvinte, prețul unității monetare exprimat în funcție de fiecare bun și serviciu. Cu toate acestea, utilizarea sa ca pe un pretins instrument de explicare a proceselor economice s-a dovedit extrem de dăunătoare pentru progresul gândirii economice, dat fiind faptul că împiedică analiza factorilor microeconomici subiacenți, forțează o interpretare mecanicistă a relației dintre oferta de monedă și nivelul general al prețurilor și, pe scurt, camuflează adevăratele efecte la nivel microeconomic pe care variațiile monetare le exercită asupra structurii reale de producție. Ca o consecință, rezultă și noțiunea falsă, nocivă că moneda este neutră. Încă din 1912, Ludwig von Mises a demonstrat că toate creșterile ofertei de monedă vor modifica, în mod inevitabil, structura prețurilor relative ale bunurilor și serviciilor. Cu excepția cazului pur imaginar în care moneda suplimentară este distribuită uniform în rândurile agenților economici, ea este injectată în economie întotdeauna în mod secvențial și în puncte specifice diferite – pe calea cheltuielilor publice, a expansiunii creditului sau prin descoperirea de noizăcăminte de aur în anumite locuri. În măsura în care acest lucru se întâmplă, doar anumite persoane vor fi primele care vor încasa noile unități monetare, având șansa de a cumpăra bunuri și servicii la prețuri încă neafectate de creșterea monetară. Astfel este inițiat un proces de redistribuție a avuției, în care primii indivizi care vor încasa unitățile monetare beneficiază de această circumstanță, în detrimentul tuturor celorlalți agenți economici, care se vor găsi în situația de a cumpăra bunuri și servicii la prețuri crescătoare, înainte ca nou-createle unități monetare să ajungă în buzunarele lor. Acest proces de redistribuție a venitului alterează inevitabil nu numai „structura” scărilor de valori ale agenților economici, ci și impactul lor pe piață, ceea ce va conduce la schimbări în întreaga structură de prețuri relative din societate. Am prezentat în detaliu, în capitolele anterioare, trăsăturile specifice ale acestor schimbări, în situațiile în care creșterea monetară derivă din expansiunea creditului[35].
Care este politica economică pe care o susțin monetariștii pentru prevenirea și contracararea crizelor și a recesiunilor economice? În general, ei se mărginesc la a recomanda politici ce tratează doar simptomele crizelor, nu și cauzele ultime. Cu alte cuvinte, ei sugerează o creștere a cantității de bani în circulație, și astfel reinflaționarea economiei, cu scopul de a contracara reducerea monetară, care, într-o măsură mai mare sau mai mică, se produce întotdeauna, succedând criza. Ei nu realizează că această politică macroeconomică împiedică lichidarea proiectelor lansate în mod eronat, prelungește recesiunea și poate să ducă, în cele din urmă, la stagflație, fază pe care deja am analizat-o[36]. Pe termen lung, după cum știm, expansiunea noilor credite pe durata crizei poate cel mult să amâne declanșarea inevitabilă a recesiunii, făcând și mai dificilă reajustarea ulterioară. După cum menționează cu claritate Hayek:
„Orice demers de combatere a crizei pe calea expansiunii creditului va fi, în consecință, nu numai o tratare a simptomelor, nu a cauzelor, ci poate, de asemenea, să prelungească depresiunea prin amânarea ajustărilor reale inevitabile.”[37]
În cele din urmă, unii monetariști au propus instituirea unei reguli constituționale, ce ar prestabili creșterea ofertei de monedă și ar „garanta” stabilitatea monetară și creșterea economică. Dar acest plan s-ar dovedi, de asemenea, ineficace în prevenirea crizelor economice, dacă se continuă injectarea, în orice grad, a unor doze suplimentare de bani în sistem pe calea expansiunii creditului. În plus, ori de câte ori o sporire a productivității generale „necesită” o expansiune mărită a creditului cu scopul de a stabiliza puterea de cumpărare a banilor, această acțiune va declanșa și va intensifica toate procesele ce conduc inexorabil la erori investiționale și la crize și pe care monetariștii sunt incapabili să le înțeleagă, explicația constând în deficiențele evidente ale instrumentelor analitice macroeconomice pe care le întrebuințează[38].
Câteva observații despre teoria așteptărilor raționale
Analiza dezvoltată aici poate fi utilizată, în egală măsură, pentru a face câteva comentarii atât asupra ipotezei așteptărilorraționale, cât și asupra altor contribuții ale așa-numitei „noi teorii macroeconomice clasice”. Conform ipotezei așteptărilor raționale, agenții economici au tendința să facă predicții corecte, fundamentate pe utilizarea adecvată a tuturor informațiilor relevante și pe cunoașterea științifică furnizată de teoria economică. Cei ce aderă la această teorie susțin că încercările guvernului de a influența producția și ocuparea [forței de muncă] prin intermediul politicii monetare și fiscale sunt zadarnice. În consecință, partizanii teoriei pretind că, în măsura în care agenții economici prevăd consecințele politicilor tradiționale, acestea se dovedesc incapabile să influențeze producția reală sau ocuparea[39].
Există, fără îndoială, erori semnificative în logica economică a acestor dezvoltări analitice ale noii macroeconomii clasice. Pe de o parte, trebuie să ținem cont de faptul că este imposibil ca agenții economici să obțină întreaga informație relevantă, atât pe cea referitoare la condițiile specifice ale ciclului în curs (cunoașterea practică), cât și pe cea privitoare la teoria economică corectă ce explică evoluția evenimentelor (cunoașterea științifică). Aceasta se datorează, printre altele, lipsei consensului cu privire la care teorie anume a ciclurilor economice este cea mai validă: cu toate că argumentele prezentate aici conduc la ideea că explicația corectă aparține teoriei austriece a ciclului economic, atâta timp cât comunitatea științifică în ansamblu o respinge, nu ne putem aștepta ca toți ceilalți agenți economici să o considere drept interpretarea adecvată[40]. Mai mult, același argument pe baza căruia teoria economică a socialismului a arătat că este imposibil ca un ipotetic dictator binevoitor și om de știință să capete toate informațiile de ordin practic legate de supușii săi [ne spune] că este, în egală măsură, imposibil ca fiecare agent economic să obțină întreaga informație practică relevantă referitoare la concetățenii săi și toată cunoașterea științifică existentă în orice moment[41].
Pe de altă parte, chiar dacă am concede, de dragul argumentului, că agenții economici pot obține informația relevantă și nimeresc explicația teoretică a ciclului – înțelegând toate acele elemente esențiale ale teoriei creditului de circulație –, teoreticienii „așteptărilor raționale” sunt încă departe de adevăr când conchid că politicile monetare și fiscale ale guvernului sunt incapabile să producă efecte reale. Acesta reprezintă cel mai puternic argument împotriva teoriei așteptărilor raționale. Chiar dacă antreprenorii dețin cunoașterea „perfectă” a evenimentelor viitoare, ei nu se pot ascunde de efectele expansiunii creditului, din moment ce însăși motivația lor de a obține profit îi va îndemna în mod inevitabil să profite de pe urma banilor nou-creați. În realitate, chiar dacă ei înțeleg pericolele unei alungiri a structurii de producție realizate în absența suportului oferit de economisirea reală, ei pot cu multă ușurință să câștige profituri semnificative, acceptând creditele nou-create și investind fondurile în proiecte noi, în condițiile în care reușesc să se retragă la timp din proces și să își vândă noile bunuri de capital la prețuri ridicate, înainte ca valoarea de piață a acestora să se prăbușească – eveniment ce vestește începerea crizei[42].Într-adevăr, profiturile antreprenoriale apar din cunoașterea condițiilor specifice de loc și timp, iar antreprenorii pot foarte bine să descopere ocazii semnificative de profit în fiecare proces istoric de expansiune a creditului, în pofida cunoașterii lor teoretice despre procesele care conduc în mod inevitabil la o depresiune – fază de care ei se așteaptă, cu destul de multă îndreptățire, să scape, grație cunoașterii superioare pe care o dețin cu privire la momentul apariției primelor simptome ale recesiunii. Gerald P. O’Driscoll și Mario J. Rizzo observă în același sens:
„Chiar dacă antreprenorii înțeleg aceasta [teoria] la un nivel abstract sau macroeconomic, ei nu pot să prevadă caracteristicile exacte ale viitoarei expansiuni și contracții ciclice. Aceasta înseamnă că ei nu știu prin ce anume vor diferi aspectele individuale ale unui episod ciclic de ultimul episod asemănător sau de ciclul „obișnuit”. Le lipsește abilitatea de a face predicții la nivel microeconomic, … chiar dacă pot anticipa secvența generală a evenimentelor viitoare. Acești antreprenori nu au nici un motiv să renunțe la profiturile temporare care pot fi culese într-un episod inflaționist. În ultimă analiză, desigur, toate profiturile sunt doar temporare. Iar fiecare ocazie individuală de investiție este însoțită de un risc. În primul rând, este posibil ca alți antreprenori să fie mai rapizi. Sau atât de mulți și-au dat seama de ocazie, încât va exista în viitor, la un anumit moment, un exces temporar al ofertei.”[43]
În plus, teoreticienii așteptărilor raționale nu înțeleg încă teoria austriacă a ciclului și, asemenea monetariștilor, le lipsește o teorie a capitalului. În particular, nu izbutesc să vadă modalitatea prin care expansiunea creditului afectează structura de producție și motivul pentru care, în mod inevitabil, aceasta va conduce la recesiune, chiar în condițiile în care așteptările referitoare la cursul general al evenimentelor sunt impecabile. În fond, dacă antreprenorii apreciază că ei deținmai multă informație (subiectivă)decât toți ceilalți agenți economici și consideră că sunt capabili să se retragă din procesul expansionist înainte de a suferi vreo pierdere, ar fi ilogic să ignore posibilitatea unor câștiguri pe termen scurt, pe piața în care a început un asemenea proces. Cu alte cuvinte,nimeni nu ar refuza niște bani creați din nimic, doar pentru că se va ajunge, într-un final, într-o recesiune. „Calul de dar nu se caută la dinți”, mai cu seamă dacă se plănuiește descotorosirea de acesta înaintea începerii catastrofei.
Rolul așteptărilor în ciclu este cu mult mai subtil decât cred economiștii noii teorii macroeconomice clasice, după cum ne demonstrează Mises și Hayek în tratamentul făcut teoriei austriece a ciclului, prezentat în capitolul 6. Într-adevăr, Mises explică faptul că există, frecvent, un anumit decalaj temporal între debutul expansiunii creditului și formarea așteptărilor cu privire la consecințele acesteia. În orice caz, formarea unor așteptări realiste doar accelerează procesele de activare a crizei și face necesară acordarea unor noi credite cu o viteză tot mai mare, pentru ca politica de creare a creditelor să poată continua producerea unui efect expansionist. Prin urmare, toate celelalte lucruri rămânând nemodificate, cu cât agenții economici se adaptează mai bine unui mediu instituțional stabil, cu atât expansiunea creditului va fi mai distrugătoare și va cauza mai multe malajustări în etapele procesului de producție. (Această observație se aplică mai cu seamă expansiunii din anii 1920, ce a condus la Marea Depresiune.) În plus, ceteris paribus, pe măsură ce agenții economici se obișnuiesc tot mai mult cu expansiunea creditului, trebuie să fie pompate în sistemul economic doze din ce în ce mai mari din astfel de credite pentru a induce boom-ul și pentru a a se împiedica efectele de inversiune binecunoscute. Acesta reprezintă singurul element de adevăr în ipoteza așteptărilor raționale. (După cum spune Roger W. Garrison, acesta „este sâmburele de adevăr prezent în ipoteza așteptărilor raționale”[44].) Cu toate acestea, adevărul presupozițiilor pe care este construită teoria este încă departe de a fi fost dovedit, iar antreprenorii nu vor fi niciodată capabili să își înfrâneze complet dorința de a exploata ocaziile imediate de profit, ce însoțesc banii nou-creați pe care îi primesc. Astfel, chiar presupunând așteptări „perfecte”, expansiunea creditului va distorsiona întotdeauna structura de producție[45].
În câteva cuvinte, teza subiacentă teoriei așteptărilor raționale este aceea că moneda este neutră, dat fiind faptul că agenții au tendința să prevadă cu precizie mersul evenimentelor[46]. Susținătorii acestei ipoteze nu reușesc să înțeleagă că, după cum a explicat în mod corect Mises, conceptul de monedă neutră reprezintă o contradicție în termeni:
„Noțiunea de monedă neutră nu este mai puțin contradictorie decât aceea cu o putere de cumpărare stabilă. Banii lipsiți de o forță motrice nu ar fi, așa cum își imaginează unii, perfecți; ei nu ar fi bani deloc.”[47]
În aceste condiții, nu este deloc surprinzătoare absența unei teorii satisfăcătoare a ciclului la partizanii noii macroeconomii clasice, asemenea predecesorilor monetariști, și nici faptul că singura explicație pe care o dau ciclului se sprijină pe niște misterioase și imprevizibile șocuri reale[48], ei fiind incapabili, în ultimă instanță, să explice motivul pentru care asemenea șocuri au loc regulat, dovedind în mod consecvent aceleași trăsături caracteristice[49].
3.
Critica adresată teoriei economice keynesiene
După cercetarea monetarismului, pare adecvată implicarea într-o analiză critică a teoriei keynesiene. Am ales această abordare din două motive. În primul rând, „revoluția keynesiană” s-a declanșat după ce vechiul monetarism neoclasic (caracterizat printr-o concepție mecanicistă a teoriei cantitative a banilor, prin absența unei teorii a capitalului etc.) fuseseacceptat. În al doilea rând, în prezent, teoria economică keynesiană a fost, fără putință de tăgadă, împinsă în culise în comparație cu Școala monetaristă. În pofida acestor lucruri, trebuie să subliniem că, din perspectiva pe care am adoptat-o în această carte, și anume aceea a Școlii austriece, monetariștii și keynesienii utilizează abordări și metodologii foarte asemănătoare. Asemenea monetariștilor, Keynes nu are nici el o teorie a capitalului, care i-ar permite să înțeleagă diviziunea proceselor economice în etape productive și rolul pe care îl joacă timpul în aceste procese. Mai mult, teoria sa macroeconomică a prețurilor este construită pe concepte precum nivelul general al prețurilor, cantitatea totală a banilor și chiar viteza de circulație a banilor[50]. Câteva particularități semnificative ale gândirii keynesiene justifică, totuși, un comentariu.
Înainte de a începe, să ne amintim însă că Keynes dispunea de o cunoaștere foarte limitată a teoriei economice în general și a proceselor de piață cu coordonare antreprenorială, în particular. Potrivit lui F. A. Hayek, formarea teoretică a lui Keynes era circumscrisă aproape în întregime la opera lui Alfred Marshall, el nefiind capabil să înțeleagă lucrările de teorie economică scrise în limbi străine, cu excepția, probabil, a celor scrise în limba franceză. Hayek remarcă:
„Keynes nu a fost un economist teoretic extrem de instruit sau foarte sofisticat. El a începutde la un nivel mai degrabă elementar al teoriei economice marshalliene și al contribuțiilor lui Walras și Pareto; austriecii și suedezii reprezentau pentru el un teritoriu aproape neexplorat. Am motive să mă îndoiesc că a stăpânit vreodată în întregime teoria comerțului internațional; nu cred că s-a gândit măcar în mod sistematic la teoria capitalului și, chiar în ceea ce privește teoria valorii banilor, punctul său de start – care va face, mai târziu, obiectul criticii sale – pare să fi fost o variantă foarte simplă, de tipul ecuației schimburilor, a teoriei cantitative a banilor, mai degrabă decât abordarea mult mai sofisticată, a deținerilor monetare, ce îi aparține lui Alfred Marshall.”[51]
Keynes însuși recunoaște că au existat lacune în pregătirea sa, mai cu seamă în ceea ce privește capacitatea redusă de a citi în limba germană. Când amintește despre lucrările lui Mises în cartea sa A Treatise on Money, Keynes este constrâns să mărturisească faptul că propriile cunoștințe slabe de limba germană l-au împiedicat să le înțeleagă atât cât ar fi dorit. El declară:
„În limba germană pot să înțeleg deplin doar ceea ce știu deja! – astfel încât este posibil ca ideile noi să-mi rămână necunoscute datorită dificultăților limbii.”[52]
Legea Say a piețelor
John Maynard Keynes își începe cartea, The General Theory, printr-o repudiere a legii Say, în calitatea sa de principiu fundamental al construcției analizei clasice. Keynes pierde însă din vedere faptul că analiza întreprinsă de teoreticienii Școlii austriece – Mises și Hayek – deja demonstrase că procesele de expansiune monetară și a creditului distorsionează, în ultimă instanță, structura de producție și creează o situație în care oferta de bunuri de capital și cea de bunuri și servicii de consum nu mai corespund cererii agenților economici. Cu alte cuvinte, rezultă o malajustare temporală în sistemul economic[53]. De fapt, întreaga teorie austriacă a ciclului economic se rezumă la explicarea motivelor pentru care, în anumite circumstanțe și ca o consecință a expansiunii creditului, legea lui Say eșuează în mod repetat să își confirme validitatea. Teoria oferă și o clarificare a efectelor de inversiune spontană care, sub forma unei crize și a recesiunii sau reajustării necesare a sistemului productiv, au tendința de a determina sistemul să devină din nou coordonat. Astfel, după ce a primit din partea lui Keynes un exemplar al cărții The General Theory, Hayek îi răspunde că, deși
„Sunt pe deplin de acord cu privire la importanța problemei pe care o schițați la început, nu pot accepta ideea că aceasta a fost dintotdeauna atât de mult trecută cu vederea pe cât sugerați.”[54]
Când membrii Școlii austriece au dezvoltat teoria capitalului, ei au evidențiat pentru prima dată procesul de malajustare prin care trece, adeseori, structura de producție. Așadar, austriecii au fost cei dintâi care au identificat procesele microeconomice prin care o sporire a economisirii se transpune într-o alungire și lărgire a structurii de producție a bunurilor de capital. Nu este de mirare, prin urmare, că absența unei teorii elaborate a capitalului în teoria economică marshalliană și ignoranța lui Keynes în ceea ce privește contribuțiile austriecilor l-au determinat pe acesta [Keynes] să îi critice pe toți economiștii clasici, pentru asumpția că „oferta trebuie să își creeze întotdeauna, în mod automat, propria cerere”. Într-adevăr, conform lui Keynes, economiștii clasici
„presupun în mod eronat că există o legătură ce unește deciziile de abținere de la consumul prezent cu deciziile referitoare la asigurarea consumului viitor;… în vreme ce motivația ce le determină pe ultimele nu este relaționată în vreun fel cu motivele care le determină pe primele.”[55]
Cu toate că această aserțiune ar putea fi justificată în ceea ce privește teoria neoclasică din vremea lui Keynes, ea nu se aplică absolut deloc teoriei economice austriece, dacă ținem cont de nivelul de dezvoltate deja atins de austrieci în teoria capitalului și a ciclurilor, la momentul publicării cărții The General Theory. Astfel, Keynes se înșală când îl identifică pe Hayek drept autor neoclasic[56]. Hayek provine dintr-o tradiție subiectivistă, ce se distanțează net de originile neoclasice ale lui Marshall. În plus, cu sprijinul teoriei misesiene subiective a banilor, capitalului și ciclurilor – o teorie tipic austriacă –, el analizase deja, cu mare atenție, gradul în care legea lui Say este temporar eronată și studiase efectul disruptiv al atacurilor sistematice, în legătură cu creditul, asupra sistemului economic.
Cele trei argumente ale lui Keynes cu referire la expansiunea creditului
Keynes a încercat, în mod evident, să nege orice rol pe care creditul bancar l-ar juca în subminarea relației dintre economisire și investire. Într-adevăr, în momentul în care Keynes a publicat The General Theory, el discutase deja suficient de mult cu Hayek pentru a putea identifica principalul argument al acestuia: și anume că expansiunea creditului dă naștere unei separări temporare,de nesusținut între investiția antreprenorială și economisirea reală, voluntară a societății. Dacă teza lui Hayek este corectă, aceasta aruncă în aerteoria lui Keynes. În consecință, era esențial pentru Keynes să invalideze argumentul lui Hayek. Cu toate acestea, raționamentul lui Keynes cu privire la chestiunea creditului bancar a fost mult prea confuz și plin de erori pentru a respinge teoria lui Hayek. Vom prezenta în continuare, pe rând, argumentele sale.
În primul rând, Keynes susține că nu există absolut nici un efect expansionist al creditului bancar asupra investiției agregate. El își fundamentează aserțiunea pe argumentul contabil absurd, conform căruia pozițiile corespunzătoare de creditor și debitor se anulează reciproc:
„Noi trebuie, într-adevăr, să luăm în calcul crearea și rambursarea datoriilor (inclusiv modificările cantității de credit sau de bani); dar, din moment ce, pentru comunitate ca întreg, creșterea sau scăderea poziției creditoare agregate este întotdeauna la egalitate perfectă cu creșterea sau scăderea poziției debitoare agregate, această dificultate dispare și când ne confruntăm cu investiția agregată.”[57]
Cu toate acestea, o afirmație asemenea celei de mai sus nu poate să oblitereze puternica influență distorsionantă pe care expansiunea creditului o exercită asupra investiției. Într-adevăr, nu poate fi negat că o persoană care primește un împrumut de la o bancă este debitorul băncii pentru mărimea împrumutului și creditor pentru mărimea depozitului. După cum subliniază B. M. Anderson, datoria debitorului față de bancă nu constituie însă bani, în timp ce creditul său reprezintă un cont de depozit la cerere care reprezintă în modevident monedă (sau, mai precis, un substitut monetar perfect, după cum susține Mises). Din momentul în care debitorul decide să investească fondurile împrumutate în bunuri de capital și în serviciile furnizate de factorii de producție, el utilizează banii – creați de către bancă din nimic – pentru a spori investiția, fără să aibă loc nici o creștere corespunzătoare a economisirii voluntare. El realizează acest lucru fără să altereze stabilitatea datoriei sale la bancă[58].
În al doilea rând, Keynes, înțelegând slăbiciunea majoră a „argumentului său contabil”, avansează un altul, încă și mai lipsit de logică. El susține că noile fonduri împrumutate, pe care banca le creează și le acordă cu împrumut, nu sunt utilizate pentru finanțarea noilor investiții dincolo de nivelul economisirii voluntare, de vreme ce banii nou-creați primiți de debitori ar putea să fie folosiți, în schimb, pentru cumpărarea bunurilor de consum. În măsura în care noii bani nu sunt utilizați pentru cumpărarea serviciilor și bunurilor de consum, se gândește Keynes, ei sunt implicit „economisiți” și, astfel, când sunt investiți, mărimea lor corespunde exact mărimii economisirii „anterioare, autentice”. Iată cum își formulează argumentul Keynes însuși:
„Economisirile ce rezultă din această decizie sunt la fel de autentice ca oricare alte economisiri. Nimeni nu poate fi constrâns să păstreze banii suplimentari corespunzând noului credit bancar, cu excepția cazului în care preferă în mod deliberat să păstreze mai mulți bani, mai degrabă decât o altă formă de avuție.”[59]
În mod limpede, Keynes se bazează pe echivalența ex post facto între economisire și investiție, cu scopul de a contracara efectele dăunătoare pe care le exercită expansiunea creditului asupra investiției și structurii de producție[60]. Orice economisire necesită, desigur, o disciplină și sacrificarea unui consum anterior de bunuri și servicii, nu numai simpla renunțare la consumul potențial, devenit posibil grație noilor unități monetare create din nimic (ex nihilo). Altminteri, orice creștere a ofertei de monedă prin intermediul expansiunii creditului ar semnifica o „sporire a economisirii”, ceea ce este pur și simplu o absurditate[61]. Chiar dacă acceptăm, de dragul argumentului, că întreaga investiție finanțată de creditul nou a fost imediat și simultan „economisită”, încă ne confruntăm cu o problemă. Din momentul în care noii bani ajung în mâinile deținătorilor finali – muncitori și proprietari ai bunurilor de capital și ai mijloacelor originare de producție –, dacă acești oameni decid să cheltuiască în întregime sau numai o parte a sumei pe servicii și bunuri de consum, structura de producție se va dovedi prea intensivă în bunuri de capital (capital-intensive), declanșându-se recesiunea. Cu toate sofismele sale, Keynes nu poate să nege faptul evident că expansiunea artificială a creditului nu garantează că agenții economici vor fi constrânși să economisească și să investească mai mult decât ar fi făcut-o în condiții normale[62]. Mai mult, este paradoxală insistența lui Keynes pe faptul că economisirea voluntară nu poate asigura investiții superioare, acesta susținând, concomitent, că orice investiție presupune o economisire anterioară. Dacă acceptăm ideea că agenții care economisesc și cei care investesc sunt diferiți și că o absență a coordonării deciziilor acestora poate împiedica echilibrul, trebuie să admitem, prin urmare, că o asemenea discoordonare e posibil să existe nu numai în ceea ce privește economisirea voluntară (mai multă economisire voluntară fără investiții), dar și în ceea ce privește investiția (mai multe investiții în absența economisirii anterioare). În primul caz, este vorba despre o creștere a cererii de bani. După cum am văzut în capitolul anterior, o asemenea creștere provoacă mai multe efecte care se întrepătrund: atât cele atașate oricărei economisiri voluntare, și anume, modificări în structura prețurilor relative, care conduc la o alungire a proceselor investiționale; cât și cele datorate unei sporiri a puterii de cumpărare a monedei[63]. În al doilea caz – mai multe investiții în absența unei economisiri anterioare –, este creată o structură de producție artificial de lungă. Este o structură ce nu poate fi menținută la nesfârșit, de vreme ce agenții economici nu sunt dornici să economisească suficient de mult. Acest caz explică și izbucnirea crizelor și a recesiunilor, ce urmează perioadelor de expansiune a creditului.
În încercarea sa de contracarare a teorieiaustriece referitoare la efectele nocive ale expansiunii creditului, Keynes avansează un alt treilea și ultim argument. El pretinde că expansiunea creditului ar putea fi utilizată, în ultimă instanță, pentru finanțarea unei creșteri a investițiilor, ce ar conduce la o augmentare a venitului și care, în consecință, ar da și economisirii, în cele din urmă, un avânt. Astfel, Keynes este de părere că antreprenorii nu ar fi capabili cu nici un chip să investească fonduri împrumutate la o rată mai rapidă decât cea la care populația decide să sporească economisirea. Cu propriile sale cuvinte:
„Ideea conform căreia crearea creditului de către sistemul bancar permite realizarea unor investiții cărora nu le corespunde „nici o economisire autentică” nu poate fi decât rezultatul decupării uneia dintre consecințele creditului bancar augmentat și al excluderii cu desăvârșire a celorlalte urmări. Dacă acordarea unui credit bancar unui antreprenor, în plus față de creditele deja existente, îi permite acestuia să suplimenteze investiția curentă – fapt care, altminteri, nu ar fi fost realizat –, veniturile vor crește în mod necesar și la o rată care va depăși, în mod normal, rata investiției sporite. Mai mult, exceptând cazurile de ocupare deplină, se va produce o creștere a venitului real, precum și a venitului monetar. Populația va faceo „alegere liberă” cu privire la proporția în care își va împărți creșterea venitului între economisire și cheltuire; și este imposibil ca intenția antreprenorului ce a luat un împrumut pentru a-și spori investiția să se manifeste… la o rată mai rapidă decât rata la care populația decide să își majoreze economisirea.”[64]
Keynes afirmă în mod limpede că este imposibil ca rata investițiilor să depășească rata economisirii. Afirmația este condiționată de convingerea sa tautologică referitoare la egalitatea permanentă dintre investiție și economisire, idee ce îl împiedică să conștientizeze efectele disruptive, pe care investiția finanțată pe calea împrumuturilor nou-create le exercită asupra structurii de producție. Desigur, dacă o creștere a investiției conduce, să presupunem, la o creștere a venitului real, putem încă să ne întrebăm dacă o asemenea sporire a venitului ar fi sau nu capabilă să stimuleze o mărire suficientă a economisirii, în așa fel încât să susțină în permanență noile investiții finanțate inițial prin expansiunea creditului.
Trebuie să ne aducem aminte că Hayek a demonstrat că este practicimposibil ca sporul de venit ce decurge din investiția finanțată printr-o nouă expansiune a creditului să declanșeze o economisire voluntară suficientă pentru susținerea investiției inițiale. Într-adevăr, dacă o astfel de investiție trebuie să fie sprijinită de o mărire ulterioară a economisirii voluntare, agenții economici vor trebui, în cele din urmă, să economisească absolut întregul venit monetar obținut din investiția nouă. Cu alte cuvinte, atunci când porțiunea venitului brut hașurată în fig. V-6 ajunge în buzunarele consumatorilor, ei vor trebui să o economisească în totalitate. (Porțiunea hașurată evidențiază alungirea și lărgirea artificială a structurii de producție, modificări ce au fost capacitate de noile credite pe care banca le creează din nimic.) Desigur, consumatorii nu vor economisi aproape niciodată acest venit în totalitate, de vreme ce ei vor cheltui cel puțin o parte – și, de obicei, cea mai mare parte – a noului venit monetar creat de bănci pe bunuri și servicii de consum. În conformitate cu teoria expusă pe larg în ultimele două capitole, o astfel de cheltuire va inversa cu necesitate procesele investiționale noi cu origine monetară, iar criza și recesiunea vor apărea negreșit. Hayek însuși afirmă că:
„Atâta vreme cât o parte, indiferent de mărime, a venitului suplimentar astfel creat este cheltuită pe bunuri de consum, i.e. cu excepția cazului în care este economisită în întregime, prețurile bunurilor de consum vor spori în permanență în raport cu prețurile diferitelor tipuri de input-uri. Iar acest lucru, ce trebuie să fi devenit până acum evident, nu poate să rămână la nesfârșit fără efect asupra prețurilor relative ale diverselor tipuri de input-uri și asupra metodelor de producție care vor părea profitabile.”
În altă parte a aceleiași cărți, Hayek conchide astfel:
„Pentru ca analiza noastră să poată fi aplicată nu este necesar decât ca, în momentul în care veniturile sunt sporite ca urmare a investiției, cota-parte de venit adițional cheltuită pe bunuri de consum în orice perioadă de timp să fie mai mare decât proporția în care noua investiție se adaugă producției de bunuri de consum în aceeași perioade de timp. Și nu există, desigur, nici un motivsă ne așteptăm că mai mult de o fracțiune din noul venit [creat prin expansiunea creditului] va fi economisită – și, cu siguranță, nu tot atât cât a fost investit inițial –, deoarece aceasta ar însemna că, practic, întregul venit câștigat de pe urma noilor investiții ar trebui să fie economisit.”[65]
Analiza keynesiană ca teorie particulară
După cum au demonstrat economiștii austrieci în general și Mises, în particular, încă din 1928, în cazul special în care resursele nefolosite și șomajul sunt larg răspândite, antreprenorii, bazându-se pe noile împrumuturi, au posibilitatea să continue alungirea structurii de producție fără a declanșa binecunoscutele efecte de inversare, până în momentul în care unul dintre factorii complementari din procesul productiv devine rar[66]. Acest fapt dovedeștecel puțin că așa-numita teorie generală a lui Keynes este, în cel mai bun caz, o teorie particulară, relevantă doar atunci când economia se află în cele maiadânci stadii ale depresiunii, având capacități nefolosite în toate sectoarele[67]. După cum am văzut însă în capitolul precedent, chiar în aceste circumstanțe expansiunea creditului va încuraja o malinvestire pe scară largă a resurselor. Această investiție eronată se va adăuga erorilor precedente ce nu au fost încă lichidate, datorită rigidității de ordin instituțional a pieței muncii și a celorlalte resurse productive. Dacă ocupanții noilor locuri de muncă ce au fost create în aceste perioade de depresiune acută încep să își cheltuiască veniturile pe bunuri și servicii de consum cu un ritm mai rapid decât cel la care ajung pe piață bunurile de consum finale – explicația fiind raritatea relativă a unui factor oarecare sau blocarea producției oricăruia dintre factorii sau resursele complementare de producție –, vor fi activate procesele microeconomice obișnuite, ce tind să răstoarne efectele expansioniste inițiale ale noului credit bancar. În aceste condiții, nu este posibilă crearea de noi locuri de muncă decât dacă salariile reale scad, fenomen pe care îl observăm atunci când prețul bunurilor și serviciilor de consum începe să crească mai rapid decât salariile[68].
Așa-numita eficiență marginală a capitalului
În definiția pe care Keynes o dă „eficienței marginale a capitalului”, găsim încă un indiciu că teoria sa este mai degrabă o teorie particulară decât una generală. Pentru Keynes, „eficiența marginală a capitalului” este:
„acea rată a scontului care ar permite egalizarea dintre valoarea prezentă a seriei de anuități oferite de randamentele anticipate ale activului de capital (capital-asset) pe parcursul vieții sale și prețul de ofertă al acestuia.”[69]
Cea mai importantă eroare pe care o comite Keynes este aceea de a considera investiția ca fiind determinată de „eficiența marginală a capitalului”, definită ca mai sus, presupunând că prețul de ofertă al bunului de capital este o mărime dată, nemodificată, constantă, chiar în condițiile în care variază perspectiva de a obține profit a antreprenorilor. Într-adevăr, Keynes, îmbrățișând tradiția clasică „obiectivistă”, transmisă mai departe prin Marshall, are convingerea că prețul de ofertă al bunurilor de capital nu fluctuează o dată cu îmbunătățirea sau înrăutățirea perspectivelor de profit ale antreprenorilor. Această opinie se bazează pe ideea implicită că asemenea prețuri sunt determinate, în ultimă instanță, de costul istoric al producerii bunului de capital. Astfel, Keynes aderă la o rămășiță a vechii teorii obiective a valorii, conform căreia valoarea este determinată de cost. Această doctrină, în mod evident inferioară concepției austriece subiective, a fost parțial reanimată de Marshall, cel puțin în ceea ce privește partea de ofertă a formării prețului[70].
Hayek a demonstrat în mod decisiv că întreaga doctrină keynesiană a „eficienței marginale a capitalului” ca factor determinant al investiției poate fi reținută doar dacă presupunem că nu există absolut nici o penurie a bunurilor de capital și că, în consecință, orice cantitate poate fi achiziționată la un preț stabilit, constant. Acest lucru poate fi însă de conceput doar într-o economie imaginară, în care nu apare niciodată nici o penurie, sau într-o economie ipotetică în fazele cele mai adânci ale unei depresiuni extraordinar de severe, în care există, astfel, într-un grad extrem de ridicat capacitate în exces. În realitate, cel puțin unele dintre bunurile complementare necesare pentru producerea unui bun de capital vor deveni întotdeauna, la un anumit moment, relativ rare, iar antreprenorii, menținându-și așteptările privitoare la profit, vor spori suma pe care sunt dispuși să o achite pentru bunul în cauză, până la punctul în care eficiența marginală, sau productivitatea capitalului, devine egală cu rata dobânzii. Cu alte cuvinte, după cum remarcă Hayek, competiția între antreprenori îi va conduce, în cele din urmă, la o creștere a costului, sau a prețului de ofertă, al bunului de capital, exact până acolo unde acesta coincide cu valoarea prezentă – valoarea scontată cu rata dobânzii – a productivității marginale a utilajului respectiv. Din această cauză, „eficiența marginală a capitalului” va tinde întotdeauna să coincidă cu rata dobânzii[71]. Aceasta este esența teoriei austriece cu privire la influența ratei dobânzii asupra structurii de producție, teorie pe care am expus-o în capitolul 5. De fapt, noi știm că rata dobânzii reprezintă prețul bunurilor prezente în raport cu bunurile viitoare, și că aceasta are tendința să se manifeste în întreagastructură de producție, sub forma ecartului de profit contabil între diferitele etape de producție. Cu alte cuvinte, rata dobânzii se exprimă prin diferența dintre venituri și costuri pentru fiecare etapă în parte, existând în permanență o tendință inexorabilă ca profiturile fiecărei etape să egaleze rata dobânzii – cu alte cuvinte, costurile de producție ale fiecărei etape să egaleze valoarea prezentă a productivității marginale a etapei de producție.
Critica adresată de Keynes lui Mises și Hayek
În lumina celor afirmate anterior, critica explicită pe care o ridică Keynes la adresa lui Mises și Hayek la paginile 192 și 193 din The General Theory este absurdă. Keynes îi acuză pe Mises și Hayek de a fi confundat rata dobânzii cu eficiența marginală a capitalului. După cum bine știm, austriecii împărtășesc opinia că rata dobânzii este determinată în mod independent de scările de valori ale preferinței de timp – oferta și cererea de bunuri prezente în schimburile cu bunurile viitoare –, și că productivitatea sau eficiența marginală a capitalului se mărginește la a afecta valoarea prezentă a bunurilor de capital. Pe piață, prețul (costul) unui bun de capital tinde să egaleze valoarea – scontată cu rata dobânzii – a viitorului său flux de rente, sau seria de valori ce corespunde productivității marginale a echipamentului de capital. Austriecii susțin, prin urmare, că productivitatea marginală a capitalului tinde să urmeze ratei dobânzii, și nu invers, și că doar la echilibru – ce nu este atins niciodată, în realitate – devin egale cele două mărimi. Eroarea fundamentală a lui Keynes o constituie incapacitatea sa de a înțelege că prețul de achiziție al bunurilor de capital va varia pe măsură ce se vor modifica așteptările cu privire la profit sau productivitate asociate acestora. Acesta este modul în care se desfășoară evenimentele în viața reală, iar economiștii austrieci au luat dintotdeauna în considerare acest aspect în analiza lor. Așadar, atunci când Keynes pretinde cu îndrăzneală că economiștii austrieci „confundă” rata dobânzii cu productivitatea marginală a capitalului, el deformează în mod scandalos realitatea[72].
Critica multiplicatorului keynesian
Keynes comite asemenea erori întrucât îi lipsește o teorie a capitalului, care să îl ajute să înțeleagă modul în care economisirea se transformă în investiție printr-o serie de procese microeconomice, pe care el le ignoră complet. Prin urmare, nu este deloc surprinzătoare incapacitatea lui Keynes de a înțelege argumentul hayekian și că, referindu-se la școlile de gândire economică ce analizează, asemenea Școlii austriece, efectele exercitate de expansiunea creditului asupra structurii de producție, conchide: „Nu pot să pricep nimic din toate aceste școli de gândire”[73]. Absența unei teorii adecvate a capitalului explică, de asemenea, și cum de a dezvoltat Keynes o concepție mecanicistă a multiplicatorului investițiilor, pe care îl definește ca inversul diferenței dintre 1 și înclinația marginală spre consum. Astfel, potrivit lui Keynes, cu cât este mai ridicată înclinația marginală spre consum, cu atât mai mult o sporire a investițiilor va încuraja venitul național. Multiplicatorul investițiilor se sprijină însă pe un argument pur matematic, ce contrazice cea mai elementară logică economică a teoriei capitalului. Într-adevăr, multiplicatorul sugerează că orice creștere a expansiunii creditului va cauza o sporire a venitului național real, într-o proporție ce este determinată de inversul înclinației marginale spre economisire; aceasta din urmă este 1 minus înclinația marginală spre consum. Prin urmare, după logica lui Keynes, cu cât economisește populația mai puțin, cu atât mai mult va spori venitul real. Noi știm, cu toate acestea, că automatismul matematic ce se află la baza conceptului de multiplicator nu are nici o legătură cu procesele reale ce au loc în structura de producție. Expansiunea creditului va stimula investiția, care va ridica prețul factorilor de producție și va prilejui o creștere ulterioară, mai mult decât proporțională a prețului serviciilor și bunurilor de consum. Chiar dacă venitul monetar brut sporește ca urmare a injectării noilor bani creați de sistemul bancar, multiplicatorul, datorită caracterului său mecanic și macroeconomic, nueste adecvat pentru descrierea efectelor microeconomice disruptive pe care expansiunea creditului le exercită întotdeauna asupra structurii de producție. Așadar, multiplicatorul maschează malinvestiția extinsă a resurselor, care, pe termen lung, va sărăci societatea pe ansamblu, în loc să o îmbogățească, după cum pretindea Keynes. Subscriem la părerea lui Gottfried Haberler, când conchide că multiplicatorul:
„se dovedește a fi nu o afirmație de ordin empiric, care aduce o informație despre lumea reală, ci doar un enunț pur analitic despre utilizarea consecventă a unei terminologii alese arbitrar – enunț care nu explică absolut nimic din realitate… Ideea teoretică centrală a d-lui Keynes cu privire la relația dintre înclinația spre consum și multiplicator, menită să dea formă și forță acelor observații, se dovedește a fi nu o expunere empirică ce ne spune ceva interesant despre realitate, ci doar o relație aritmetică fără conținut, pe care nici un apel la fapte nu poate să o confirme sau să o infirme.”[74]
În critica tranșantă pe care o aduce celor două volume ale cărții lui Keynes, A Treatise on Money (1930), Hayek îl acuză pe acesta de a fi ignorat complet teoria capitalului și a dobânzii, în speță opera lui Böhm-Bawerk și a celorlalți teoreticieni ai Școlii austriece pe această temă[75]. Astfel se explică, potrivit lui Hayek, de ce Keynes nu ia în calcul existența unor etape diferite în structura de producție (asemenea lui Clark, anterior, și Knight, mai târziu), nerealizând că, în ultimă instanță, decizia esențială cu care se confruntă antreprenorii nu este aceea dacă să investească în bunuri de consum sau în bunuri de capital, ci dacă să investească în procese de producție din care se vor obține bunuri de consum în viitorul apropiat sau în acelea din care bunurile de consum rezultă într-un viitor mai îndepărtat. Astfel, noțiunea de structură de producție cu care lucrează Keynes, ce cuprinde doar două etape – una a bunurilor de consum, iar alta a bunurilor de capital –, fără a ține cont de dimensiunea temporală a celei de a doua etape, nici de etapele consecutive din care este aceasta alcătuită, îl face să cadă în capcana „paradoxului economisirii” – a cărei explicație teoretică eronată am analizat-o în capitolul 5[76].
Din această cauză, keynesienii nu au nici o teorie pentru a explica de ce anume crizele au loc recurent într-o economie de piață obstrucționată, în care se practică expansiunea creditului, cu alte cuvinte, o economie în care principiile tradiționale ale dreptului sunt încălcate. Keynesienii atribuie pur și simplu crizele „prăbușirilorbruște” ale cererii de investiții, cauzate de comportamentul irațional al antreprenorilor sau de pierderea neașteptată a încrederii și optimismului de către agenții economici. Mai mult, în analizele keynesienilor crizele nu sunt recunoscute drept consecințe endogene ale procesului însuși de expansiune a creditului, care a alimentat în prima fazăboom-ul. Spre deosebire de colegii lor macroeconomiști – monetariștii –, keynesienii au impresia că efectele politicilor de expansiune monetară sunt relativ mai puțin eficace și mai puțin importante decât cele ale politicii fiscale, astfel că ei pledează pentru cheltuielile publice ca mijloc de creșteredirectă acererii efective. Nu reușesc să înțeleagă faptul că o asemenea politică îngreunează și mai mult procesul de reajustare a structurii de producție și acutizeazăsituația etapelor cel mai îndepărtate de consum. Ca urmare a „panaceelor”keynesiene, antreprenorii se vor confrunta în mod sigur cu greutăți și mai însemnate de finanțare sistematică a acestor etape prin economisirea voluntară. Iar în ceea ce privește probabilitatea ca politicile de sorginte keynesiană să reușească eradicarea șomajului „secular” printr-o socializare completă a investițiilor,se aplică pe deplin teorema austriacă a imposibilității calculului economic în socialism, după cum ne ilustrează malinvestiția industrială de proporții, acumulată pe parcursul deceniilor de investiții direcționate de către stat în fostele economii socialiste din estul Europei.
Șomajul pe termen scurt poate să fie eliminat prin politici „active”doar dacă muncitorii și sindicatele se lasă amăgiți de iluzia monetară, menținând astfel nemodificate salariile nominale, pe fondul unei atmosfere inflaționiste de escaladare a prețurilor bunurilor de consum. Experiența ne-a arătat că soluția keynesiană la problema șomajului – și anume, reducerea salariilor reale prin creșteri ale nivelului general al prețurilor – a eșuat; muncitorii au învățat lecția: să solicite creșteri salariale care să îi compenseze cel puțin pentru diminuarea puterii de cumpărare a veniturilor lor. Prin urmare, expansiunea creditului și a cererii efective – acțiune recomandată de keynesieni – a încetat treptat să constituie un instrument eficace de generare a ocupării. Acesta a antrenat, suplimentar, și costuri: este vorba despre distorsiunile tot mai grave la nivelul structurii de producție. În realitate, o perioadă de depresiune acută, combinată cu o inflație ridicată (stagflația) a urmat crizei de la sfârșitul anilor ’70, episod empiric ce a contribuit în cea mai mare măsură la invalidarea întregii teorii keynesiene[77].
Trebuie, așadar, să subscriem la afirmația lui Hayek, anume că doctrinele lui John Maynard Keynes ne duc
„înapoi în perioada pre-științifică a teoriei economice, când întreaga funcționare a mecanismului prețurilor nu fusese încă înțeleasă și captau atenția doar problemele legate de impactul unui flux variabil de monedă asupra ofertei de bunuri și servicii cu prețuri date.”[78]
În realitate, panaceele keynesiene, circumscrise unei creșteri a cererii efective și expansiunii creditului, nu vor iniția temperarea șomajului. Dimpotrivă, este cert că îl vor accentua, de vreme ce sfârșesc într-o alocare defectuoasă a locurilor de muncă și a factorilor de producție, pe tot parcursul unei serii de etape de producție, a căror menținere nu este dorită pe termen lung de consumatori[79].
Evaluarea critică a principiului „acceleratorului”
Teoria noastră cu privire la incidența expansiunii creditului asupra structurii de producție se sprijină pe o teorie a capitalului pe care noi am analizat-o în detaliu în capitolul 5. Conform acestei teorii, a „alungire” sănătoasă, permanentă a structurii de producție este condiționată de o creștere anterioară a economisirii. Trebuie, în consecință, să criticăm așa-numitul „principiu al acceleratorului”, dezvoltat de Școala keynesiană. Partizanii acestui principiu susțin că orice sporire a consumului conduce la o creștere mai mult decât proporțională a investițiilor, ceea ce intră în contradicție cu teoria noastră.
În realitate, conform principiului acceleratorului, o augmentare a cererii pentru bunuri și servicii de consum determină un avânt mult mai amplificat al cererii pentru bunuri de capital. Argumentul se concentrează pe ideea existenței unui „raport fix”între producția de bunuri de consum și numărul de utilaje necesare pentru a le produce. Astfel, orice sporire a cererii pentru bunuri și servicii de consum dă naștere unei creșteri proporționale a numărului de utilaje necesare pentru a le produce. Atunci când comparăm acest nou număr cu cel cerut în mod obișnuit pentru a compensa deprecierea firească a utilajelor, observăm o amplificare a cererii pentru bunuri de capital mai mult decât proporțională în raport cu cererea pentru bunuri și servicii de consum[80].
Știm că, potrivit principiului acceleratorului, o sporire a cererii de bunuri și servicii de consum aduce cu sine o creștere extraordinar de amplificată a cereriipentru bunuri de capital. Principiul implică de asemenea și că, pentru ca cererea de bunuri de capital să rămână constantă, cererea pentru bunuri și servicii de consum ar trebui să sporească cu un ritm din ce în ce mai accelerat. Aceasta se datorează faptului că o cerere stabilă pentru bunuri și servicii de consum– cu alte cuvinte, o cerere care nu crește – va provoca a contracție semnificativă a cererii pentru echipament de capital. Cererea pentru asemenea bunuri va reveni la nivelul necesar doar pentru înlocuirea lor. După cum se poate vedea, principiul acceleratorului se potrivește de minune rețetelor keynesiene de expansiune nelimitată a consumului și a cererii agregate. Într-adevăr, doctrina acceleratorului specifică faptul că orice mărire a consumului va determina un avânt uriaș al investițiilor și că economisirea este lipsită de orice importanță! Astfel, principiul acceleratorului funcționează ca un fals substitut al teoriei capitalului de care duce lipsă modelul keynesian; liniștește conștiința teoretică a keynesienilor și le consolidează credința că economisirea voluntară este contraproductivă și superfluă pentru dezvoltarea economică („paradoxul economisirii”). De aceea este foarte important să expunem amănunțit erorile și sofismele ce stau la baza principiului[81].
Teoria fundamentată pe accelerator nu se mărginește la a omite cele mai elementare principii ale teoriei capitalului; mai mult, ea a fost elaborată pe o concepție mecanicistă, automată și eronată asupra teoriei economice. Vom analiza în cele ce urmează fiecare dintre motivele pe care se bazează această afirmație.
În primul rând, teoria acceleratorului exclude funcționarea reală a procesului antreprenorial al pieței și sugerează că activitățile antreprenoriale nu sunt nimic altceva decât un răspuns automat, orb, la impulsurile momentane ale cererii pentru bunuri și servicii de consum. Antreprenorii nu sunt însă roboți, iar activitățile lor nu sunt mecanice. Dimpotrivă, antreprenorii previzionează cursul evenimentelor și acționează, cu scopul de a obține profit, în conformitate cu ceea ce consideră ei că s-ar putea întâmpla. În consecință, nici un mecanism de transmitere nu determină, în mod automat și instantaneu, că mărirea cererii pentru bunuri și servicii de consum va impulsiona o creștere imediată, proporțională a cererii pentru bunuri de capital. Mai degrabă este adevărat contrariul. În perspectiva unor variații potențiale ale cererii de bunuri și servicii de consum, antreprenorii păstrează, de obicei, nefolosită o anumită parte a capacității, sub forma echipamentelor de capital. Această capacitate nefolosită le permite să răspundă creșterilor bruște ale cererii, în momentul în care aceastea au loc. Principiul acceleratorului se dovedește a fi cu atât mai puțin corect atunci când, după cum se întâmplă în viața de zi cu zi, companiile păstrează o rezervă de anumite bunuri de capital.
Prin urmare, este evident că principiul acceleratorului ar fi corect doar dacă bunurile de capital ar fi utilizate complet, astfel încât fără o suplimentare a numărului utilajelor să fie imposibilă creșterea oricât de mică a producției bunurilor de consum.Cu toate acestea– în al doilea rând –, eroarea majoră a principiului acceleratorului este aceea că el depinde de existența unor raporturi fixe, imuabile între bunurile de capital, muncă și producția de bunuri și servicii de consum. Principiul acceleratorului ignoră completfaptul că aceeași producție de bunuri și servicii de consum poate fi realizată prin utilizarea multor combinații diferite de capital fix, capital variabil și, mai cu seamă, de muncă. Combinația specifică pe care o poate alege un antreprenor în fiecare caz specific depinde de structura prețurilor relative. Așadar, a presupune că există niște raporturi fixe între producția de bunuri și servicii de consum și cantitatea de bunuri de capital necesară pentru fabricarea lor reprezintă o greșeală ce contrazice principiile fundamentale ale teoriei prețurilor pe piețele factorilor de producție. Într-adevăr, după cum am văzut o dată cu analizarea „efectului Ricardo”, o reducere a prețului relativ al muncii va îndruma companiile către producerea bunurilor și serviciilor de consum într-un mod mai intensiv în termeni de muncă, cu alte cuvinte către utilizarea bunurilor de capital într-o măsură relativ mai mică. Contrariul este, de asemenea, adevărat: o sporire a costului relativ al muncii va declanșa o creștere relativă a utilizării bunurilor de capital. Întrucât principiul acceleratorului se sprijină pe presupoziția unor proporții fixe între factorii de producție, acesta exclude cu desăvâșire rolul pe care antreprenoriatul, sistemul prețurilor și schimbarea tehnologică îl joacă în procesele pieței.
Mai mult – în al treilea rând –, chiar dacă, de dragul argumentului, presupunem că există proporții fixe între consum și echipamentul de capital utilizat și chiar dacă presupunem, adițional, că nu există nici o capacitate nefolosită de bunuri de capital, trebuie să ne punem următoarea întrebare: Cum este posibil ca producția de bunuri de capital să crească în absența economisirii necesare pentru finanțarea unei asemenea investiții? A considera că o creștere a cererii pentru bunuri și servicii de consum va provoca, în mod automat și instantaneu, o sporire mai mult decât proporțională a producției de bunuri de capital reprezintă o contradicție logică imposibil de soluționat, dat fiind faptul că, în condițiile absenței unei capacități în exces, producția acestor bunuri depinde de sporirea economisirii voluntare. Mai mult, această creștere va antrena în mod inevitabil o diminuare momentană a cererii pentru bunuri de consum, ceea ce contrazice în mod evident premisa pe care este construită teoria acceleratorului. În consecință, teoria acceleratorului intră în contradicție cu cele mai fundamentale principii ale teoriei capitalului.
În al patrulea rând, este important să ne dăm seama că o investiție în bunuri de capital care este mai mult decât proporțională în raport cu creșterea cererii pentru bunuri de consum poate fi finanțată doar dacă o expansiune substanțială a creditului este inițiată și menținută. Cu alte cuvinte, principiul acceleratorului presupune, în cele din urmă, că are loc o amplificare a expansiunii creditului, necesară pentru a stimula o investiție absolut exagerată în bunuri de capital. Cunoaștem deja efectele pe care o asemenea expansiune a creditului le exercită asupra structurii de producție; știm, de asemenea, modalitatea prin care sistemul prețurilor relative pune în mod invariabil o limită expansiunii și forțează o revenire, manifestată prin criză și recesiune[82].
În al cincilea rând, este absurd să te aștepți ca o sporire a cererii pentru bunuri și servicii de consum să cauzeze o impulsionare instantanee a producției de bunuri de capital. Știm că, pe durataboom-ului, ceea ce este finanțat prin expansiunea creditului, companiile și ramurile industriale ce sunt dedicate producției de echipamente și bunuri de capital operează la capacitate maximă. Comenzile așteaptă la rând, iar companiile nu sunt în măsură să satisfacă cererea crescută decât cu întârzieri foarte mari și creșteri apreciabile ale prețului bunurilor decapital. Este imposibil, așadar, să ne închipuim că o mărire a producției de bunuri de capital ar putea să aibă loc atât de curând pe cât implică principiul acceleratorului.
În al șaselea rând, teoria acceleratorului se sprijină pe un raționament în mod caracteristic mecanicist, prin care se încearcă stabilirea unei legături între creșterea cererii pentru bunuri și servicii de consum– măsurată în termeni monetari – și augmentarea – în termenifizici – a cererii pentru echipamente și bunuri de capital. Antreprenorii nu își fundamentează niciodată deciziile pe o comparație între mărimi monetare și mărimi fizice; dimpotrivă, ei compară întotdeauna veniturile și costurile anticipate, măsurate exclusiv în termeni monetari. Compararea unor magnitudini eterogene este absurdă și face să fie absolut imposibil calculul economic antreprenorial. Evident, dacă prețul bunurilor de capital începe să crească, deciziile antreprenoriale nu se vor exprima în mod mecanicist în niște „proporții fixe” ale factorilor de producție. Mai degrabă, antreprenorii vor urmări cu atenție evoluția costurilor, pentru a stabili gradul în care producția va continua la vechile proporții, sau dacă vor începe să utilizeze într-o proporție mai ridicată factori alternativi, mai cu seamă muncă[83].
În al șaptelea rând, William Hutt a demonstrat că întreaga teorie a acceleratorului se bazează pe alegerea unei perioade de timp pur arbitrare pentru analiză[84]. Într-adevăr, de ce să calculăm presupusa creștere relativă a cererii pentru bunuri de capital pentru o perioadă de un an? Cu cât este mai scurtă perioada de timp aleasă, cu atât va fi mai „amplă” creșterea presupus automată a cererii pentru utilaje, un avânt ce rezultă din orice raport fix dintre producția de bunuri și servicii de consum și cea de bunuri de capital. Dacă ne referim însă la o perioadă de timp mai mare, de pildă durata estimată de viață a unui utilaj, oscilațiile observate, ce par a se ivi conform principiului acceleratorului, dispar în întregime. În plus, această perspectivă pe termen lung este cea avută întotdeauna în vedere de către antreprenori. Pentru a reuși să sporească instantaneu producția în viitor – în măsura în care se urmărește acest lucru –, ei își vor majora, de obicei, cererea pentru bunuri de capital într-un grad mai mare decât ar fi strict necesar pentru producerea unui anumit volum de bunuri de consum. Astfel, în momentul în careavem în vedere societatea ca întreg și anticipările antreprenorilor, majorările cererii pentru echipamente și utilaje în etapele cele mai apropiate de consum sunt mult mai modeste decât sugerează doctrina principiului acceleratorului.
Pe scurt, principiul acceleratorului se bazează pe un raționament eronat, mecanicist, ce exclude cele mai elementare principii ale procesului de piață, în particular natura antreprenoriatului. Doctrina ignoră funcționarea și efectele sistemului prețurilor, posibilitatea de a substitui anumiți factori de producție cu alții, aspectele esențiale ale teoriei capitalului și ale analizei structurii de producție și, în cele din urmă, principiile teoriei microeconomice, care guvernează relația dintre economisire și alungirea structurii de producție[85].
4.
Tradiția marxistă și teoria austriacă a ciclurilor economice. Revoluția neo-ricardiană și controversa reversiunii (reswitching)
În analiza critică pe care o face capitalismului, Karl Marx acceptă concepția obiectivistă a Școlii clasice asupra celor doi factori esențiali ai producției – capitalul și munca – și asupra procesului de producție format din doar două etape (consumul și producția). Cu toate acestea, în prefața lui Friedrich Engels la volumul al treilea din Capitalul lui Karl Marx, acesta se referă în mod explicit la etapele diferite ale procesului de producție. El le descrie într-un mod similar Școlii austriece, deși utilizează acest argument cu scopul de a ilustra mai bine închipuita nedreptate a sistemului economic capitalist. Engels afirmă:
„Vânzătorii capitaliști – de pildă, producătorul de materii prime, manufacturierul, angrosistul, detailistul – cu toții obțin un profit din tranzacțiile lor, fiecare vânzându-și produsul la un preț superior celui de achiziție, fiecare adăugând un anumit procentaj la prețul plătit de el. Singur muncitorul nu este în măsură să își sporească prețul mărfii sale, el este constrâns de condiția sa oprimată să își vândă capitalistului munca la un preț ce corespunde costului de producție, cu alte cuvinte, în schimbul mijloacelor pentru subzistența sa.”[86]
Teoreticianul marxist Mijail Ivanovich Tugan-Baranovsky a dezvoltat ulterior și a revăzut comentariile lui Engels, cu scopul de a elabora o teorie a ciclurilor economice pe baza fenomenului „supraproducției” în etapele de investiție. După cum am menționat deja, această teorie este foarte strâns legată de teoria austriacă a ciclurilor economice expusă aici. Într-adevăr, cu toate că Tugan-Baranovsky nu reușește să identifice originea monetară – și anume, expansiunea creditului – a suprainvestiției și a dezechilibrului între diferitele etape ale procesului de producție, interpretarea sa este, în esență, corectă din punctul de vedere al teoriei capitalului, iar Hayek însuși o recunoaște ca formulare timpurie și incompletă a teoriei austriece al ciclurilor economice[87].
Prin urmare, nu este surprizător faptul că un autor ca Howard J. Sherman, cu tendințe marxiste evidente, a susținut că teoria hayekiană a etapelor diferite ale procesului de producție se încadrează perfect în tabloul teoretic marxist. Acest cadru a reliefat în mod tradițional o tendință către disproporția semnificativă între diferitele etape industriale ale sistemului capitalist. După cum ne putem aștepta, obiectivul nu a fost acela de a demonstra efectele nocive pe care expansiunea creditului și politica monetară a băncii centrale și a guvernului le exercită asupra structurii de producție, ci doar de a ilustra presupusa instabilitate inerentă a sistemului capitalist[88]. Conform Școlii austriece, eroarea marxiștilor nu rezidă în diagnosticarea simptomelor maladiei – care este corectă, în datele sale principale –, ci în analiza cauzelor acesteia, pe care austriecii le identifică în expansiunea creditului, ce derivă din încălcarea principiilor de drept ale contractului de depozit bancar (rata rezervei fracționare).
Mai mult, controversa neo-ricardiană și neoclasică referitoare la posibilitatea uneireversiuni (reswitching) tehnice are de asemenea implicații favorabile pentru teoria austriacă a ciclurilor economice. Într-adevăr, dezbaterea privind reversiunea (reswitching) a subliniat natura eterogenă, complementară a diverselor bunuri de capital – în cea mai pură tradiție austriacă –, opunându-se concepției neoclasice a capitalului ca stoc omogen. Adițional, austriecii – Hayek, îndeosebi – au demonstrat, de la bun început, că alungirea structurii de producție ar putea să declanșeze, adeseori, situații aparent paradoxale de reversiune care totuși ar reprezenta, într-o interpretare prospectivă, o altă manifestare a procesului firesc de alungire[89].
Saltul între două metode alternative de producție – situație ce poate însoți variațiile continue ale ratei dobânzii și care i-a deconcertatliteralmente pe teoreticienii neoclasici – nu prezintă absolut nici o dificultate pentru teoria austriacă a capitalului. În realitate, o creștere a economisirii – și astfel o micșorare a ratei dobânzii – semanifestă întotdeauna printr-o modificare a orizontului temporal al consumatorilor, care încep să își vadă acțiunile pe o plajă temporală mai îndelungată. În consecință, structura de producție este alungită indiferent dacă au loc modificări sau chiar reversiuni (reswitching) ale diferitelor tehnici specifice de producție. Cu alte cuvinte, în modelul Școlii austriece, dacă la o scădere a ratei dobânzii o tehnică anterioară este resuscitată prin corelație cu un nou proiect investițional, acest fenomen reprezintă doar o dovadă concretă a faptului că, în contextul unui proces de producție particular, acest proces de producție a fost prelungit în timp ca urmare a creșterii economisirii și a diminuării ratei dobânzii[90].
Așadar, nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de „analiza comparativă a echilibrului static” pe care o folosesc teoreticienii neoclasici, care, asemenea lui Mark Blaug, sunt de părere că dezbaterea privitoare la reversiune(reswitching) ar invalida oarecum teoria austriacă a capitalului[91]. Dimpotrivă, știm că demersul realist al teoreticienilor austrieci înglobează schimbarea permanentă și că sporirea economisirii voluntare cauzează întotdeauna, în termeni prospectivi, o „alungire” a structurii de producție, indiferent dacă tehnicile care au fost profitabile doar la rate mai ridicate ale dobânzii sunt adoptate din nou în anumite procese investiționale noi [92]. Din punctul de vedere al actorului sau antreprenorului individual, o dată ce a fost luată decizia prospectivă de alungire a planurilor de producție, ca urmare a creșterii economisirii, toți factorii inițiali – pământul, munca și bunurile de capital existente – sunt, dintr-o perspectivă subiectivă, presupuse a fi „mijloace originare de producție”, ce stabilesc doar punctul de plecare al procesului de producție. Este irelevant, în consecință, dacă noul proces investițional încorporează sau nu tehnici care, judecateseparat, s-ar fi putut dovedi profitabile la o rată mai ridicată a dobânzii[93].
5.
Concluzie
Din perspectiva analizei noastre, este evident că există mult mai multe similitudini decât divergențe posibile între monetariști și keynesieni. Într-adevăr, Milton Friedman însuși a recunoscut aceasta: „Noi toți utilizăm limbajul și instrumentarul keynesian. Nici unul însă nu mai acceptă concluziile keynesiene inițiale”[94]. La rândul său, Peter F. Drucker semnalează faptul că Milton Friedman este, la nivel fundamental și epistemologic, un keynesian:
„Teoria sa economică este pură macroeconomie, cu un guvern național ca element unic, ca singura forță dinamică, ce controlează economia recurgând la oferta de bani. Economia lui Friedman este în întregime orientată asupra cererii. Moneda și creditul reprezintă realitatea economică universală, în fond, singura existentă. Faptul că Friedman consideră primară oferta de monedă, iar ratele dobânzii derivate, nu reprezintă nimic mai mult decât o notă marginală la scriptura keynesiană.”[95]
Mai mult, chiar înaintea apariției lucrării lui Keynes, The General Theory, principalii teoreticieni monetariști ai Școlii de la Chicago recomandau deja soluțiile keynesiene tipice împotriva depresiunii și pledau în favoarea unor deficite bugetare mari[96].
Tabelul VII-1 sintetizează diferențele dintre perspectiva austriacă și școlile importante de macroeconomie. Tabelul conține douăsprezece elemente de comparație, ce dovedesc deosebirile radicale dintre cele două abordări[97].
Tabelul VII-1 îi grupează laolaltă pe monetariști și keynesieni, întrucât asemănările dintre ei depășesc cu mult deosebirile. Trebuie să recunoaștem, cu toate acestea, că există anumite diferențe importante care separă aceste două școli. Într-adevăr, deși ambelor le lipsește o teorie a capitalului[98] și aplică economiei aceeași metodologie „macro”[99], monetariștii se concentrează pe termenul lung și văd o conexiune directă, imediată și reală între monedă și evenimentele din realitate. Spre deosebire de aceasta, keynesienii își fundamentează analiza pe termenul scurt și sunt foarte sceptici cu privire la posibila legătură dintre monedă și evenimentele reale – conexiune care ar garanta cumva atingerea și menținerea unui echilibru. Prin comparație, demersul austriac prezentat aici și elaborata teorie a capitalului pe care acesta se sprijină sugerează o sănătoasă cale de mijloc între cele două extreme – monetaristă și keynesiană. În fond, pentru austrieci, atacurile din partea monetară – este vorba despre expansiunea creditului – dau seama de tendința endogenă a sistemului de a se îndepărta de „echilibru” și de a se îndrepta către o direcție nesustenabilă. Cu alte cuvinte, ei explică motivul pentru care structura ofertei de capital tinde să fie incompatibilă cu cererea agenților economici pentru bunuri și servicii de consum – astfel că, temporar, legea lui Say nu se verifică. Desigur, anumite forțe microeconomice inexorabile, puse în mișcare de activitatea antreprenorială, dorința de a obține profit și variațiile prețurilor relative tind să inverseze efectele perturbatoare ale proceselor expansioniste și să readucă coordonarea în economie. Austriecii identifică, așadar, o anumită relație – o legătură slabă(loose joint), în terminologia hayekiană[100] — între fenomenele monetare și fenomenele reale, o legătură ce nu este nici absolută, după cum pretind monetariștii, dar nici total inexistentă, după cum susțin keynesienii[101].
Pe scurt, austriecii sunt de părere că moneda nu este niciodată neutră – pe termen scurt, mediu sau lung –, iar instituțiile ce se ocupă de ea – în particular, băncile – trebuie să fie clădite pe principiile universale de drept, care previn o „falsificare” a prețurilor relative pe căi strict monetare. Asemenea falsificări conduc la malinvestiții masive ale resurselor și, în mod inevitabil, la crize și recesiuni. Astfel, teoreticienii austrieci consideră următoarele recomandări drept cele trei principii esențiale ale politicii macroeconomice, în ordinea importanței lor:
1. Cantitatea de bani trebuie să rămână pe cât posibil constantă (așa cum se întâmplă cu un etalon de aur veritabil), iar expansiunea creditului trebuie să fie în mod special evitată. Aceste obiective necesită revenirea la principiile tradiționale de drept ce guvernează contractul monetar de depozit bancar și instituirea cerinței unei rezerve de 100% în activitatea bancară.
2. Ar trebui depuse toate eforturilepentru a se garanta flexibilitatea prețurilor relative ale diferitelor bunuri, servicii, resurse și factori de producție. În general, cu cât este mai amplă expansiunea banilor și a creditului, cu atât prețurile relative vor tinde să devină mai rigide, mai puține persoane vor reuși să înțeleagă adevăratul cost al absenței flexibilității, iar comportamentul agenților economici va deveni tot mai corupt. Agenții vor ajunge să accepte, în cele din urmă, ideea eronată că ajustările esențiale pot și ar trebui să îmbrace întotdeauna foma unei creșteri a cantității de bani din circulație. În orice caz, după cum am argumentat deja, cauza indirectă, subiacentă, a malajustărilor economice rezidă în expansiunea creditului, ce declanșează o investiție eronată generalizată a resurselor, care, la rândul său, creează șomaj. Cu cât piețele sunt mai rigide, cu atât șomajul va fi mai ridicat.
3. Când agenții economici încheie contracte pe termen lung, negociate în unități monetare, trebuie să fie în măsură să anticipeze corect modificările puterii de cumpărare a banilor. Această ultimă cerință pare a fi cel mai ușor de îndeplinit, atât în cazul în care puterea de cumpărare a unității monetare scade încontinuu, așa cum s-a întâmplat de la al doilea Război Mondial, cât și atunci când ea sporește în mod previzibil, gradual – fapt ce s-ar întâmpla în urma adoptării unei politici de menținere constantă a cantității de bani în circulație. În fond, condiția este mult mai probabil de îndeplinit în a doua situație[102].
Tabelul VII-1 Două abordări diferite ale teoriei economice | |
Școala austriacă | Macroeconomiștii (monetariștii și keynesienii) |
1. Timpul joacă un rol esențial | 1. Influența timpului este ignorată |
2. „Capitalul” este văzut ca o mulțime eterogenă de bunuri de capital, supuse unui proces constant de depreciere și care necesită înlocuire | 2. Capitalul este văzut ca un fond omogen, care se autoreproduce |
3. Procesul de producție este dinamic și divizat în etape multiple, verticale | 3. Există ideea de structură a producției unidimensională, orizontală, aflată în echilibru (fluxul circular al venitului) |
4. Moneda afectează procesul prin modificarea structurii prețurilor relative | 4. Moneda afectează nivelul general al prețurilor. Nu sunt luate în calcul modificări ale prețurilor relative |
5. Fenomenele macroeconomice sunt explicate în termeni microeconomici (variații ale prețurilor relative) | 5. Agregatele macroeconomice împiedică analiza factorilor microeconomici subiacenți (malinvestițiile) |
6. Austriecii aderă la o teorie a cauzelor endogene ale crizelor economice, fapt care explică natura lor recurentă (instituții viciate: activitatea bancară cu rezervă fracționară și expansiunea artificială a creditului) | 6. Lipsește o teorie endogenă a ciclurilor. Crizele au cauze exogene (psihologice, tehnologice și/sau erori ale politicii monetare) |
7. Austriecii susțin o teorie a capitalului complexă (structura de producție) | 7. Lipsește o teorie a capitalului |
8. Economisirea joacă un rol decisiv. Ea are ca rezultat o modificare longitudinală a structurii de producție și determină tipul de tehnologie de utilizat | 8. Economisirea nu este importantă. Capitalul se reproduce lateral (mai mult de același tip), iar funcția de producție este fixă și este determinată de nivelul tehnologiei |
9. Există o relație inversă între cererea de bunuri de capital și cererea de bunuri de consum. Orice investiție necesită economisire și, astfel, o scădere relativă, temporară a consumului | 9. Cererea de bunuri de capital se află într-o legătură directă cu cererea de bunuri de consum |
10. Se asumă caracterul subiectiv al costurilor de producție și faptul că acestea nu sunt predeterminate | 10. Costurile de producție sunt obiective, reale și predeterminate |
11. Prețurile pieței tind să stabilească costurile de producție, nu invers | 11. Costurile istorice de producție tind să determine prețurile pieței |
12. Rata dobânzii este un preț al pieței, determinat de evaluările subiective ale preferinței de timp. Rata dobânzii este utilizată pentru a ajunge la valoarea prezentă (către care tinde prețul de piață al fiecărui bun de capital), printr-o scontare a fluxului viitor anticipat de venituri | 12. Rata dobânzii tinde să fie determinată de productivitatea sau eficiența marginală a capitalului, înțeleasă ca rata internă de scont, la care fluxul anticipat de venituri egalează costul istoric de producere a fiecărui bun de capital – considerat invariabil și predeterminat. Se consideră că rata dobânzii pe termen scurt are precumpănitor o origine monetară. |
6.
Anexă: Despre companiile de asigurări de viață și alți intermediari financiari non-bancari
Analiza desfășurată în ultimele patru capitole ne-a oferit posibilitatea de a înțelege rolul important pe care îl joacă intermediarii financiari autentici în economie. Din punct de vedere logic, utilizăm termenul autentic pentru a-i desemna pe acei intermediari financiari non-bancari ce nu creează ex nihilo nici împrumuturi, nici depozite corespondente, ci doar acționează în calitate de mijlocitori pe piața unde bunurile prezente sunt schimbate pe bunuri viitoare. Cu alte cuvinte, intermediarii financiari preiau pur și simplu bani de la creditorii ce oferă bunuri prezente și îi înmânează debitorilor. În schimbul serviciilor pe care le prestează, ca simpli intermediari, ei încasează un profit, care este, în general, de mici dimensiuni. Această firavă marjă a profitului contrastează cu câștigurile disproporționate pe care băncile, în ansamblul lor, le acumulează atunci când creează bani ex nihilo sub forma depozitelor, activitate pe care o desfășoară grație privilegiului legal ce le permite să utilizeze în propriul interes mare parte din banii depozitați la vedere în ele.
Deși se susține cu o insistență obositoare că băncile ar fi cei mai importanți „intermediari” financiari în economie, aceasta este o pretenție nerealistă, nefondată. Băncile nu sunt, în fond, niște intermediari financiari. Principala lor activitate o constituie crearea din nimic de credite și depozite – iar aceasta este o activitate separată de funcția pe care o îndeplinesc ca intermediari financiari veritabili, ce ocupă doar un rol secundar, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ[103]. În realitate, băncile și sistemul bancar au câștigat un rol major în economiile moderne nu pentru că auacționat în calitate de intermediari financiari, ci deoarece au creat în mod sistematic credite, și în consecință depozite, ex nihilo, sporind astfel oferta de monedă. Așadar, nu ne surprinde faptul că băncile sunt în măsură să distorsioneze structura de producție și comportamentul agenților economici, care găsesc extrem de tentantă ușurința relativ ridicată de adobândi bunuri prezente de la bancă. Prin comparație cu această situație, este mult mai dificilă obținerea unor resurseprovenite dintr-o economisire voluntară reală. Economisirea implică întotdeauna un sacrificiu și o disciplină inițială mai ridicată din partea terților care economisesc, lucru mult mai dificil de realizat.
Este absurd, în consecință, să susținem că, după cum se afirmă în repetate rânduri, datorită dezvoltării insuficiente a pieței de capital și a intermediarilor financiari non-bancari, băncile nu „au avut nici o altă alternativă” decât aceea de aprelua rolul proeminent în finanțarea proceselor de producție. Tocmai contrariul este adevărat. Capacitatea expansionistă a băncilor de acordare a creditelor din nimic privează în mod inevitabil și într-o măsură semnificativă piața de capital și pe intermediarii financiari non-bancari de importanța economică ce li s-ar cuveni, de vreme ce sistemului bancar – ce poate expanda creditele fără ca nimeni să fi trebuit să sacrifice mai întâi consumul imediat prin economisire voluntară – îi este întotdeauna mult mai ușor să acorde un împrumut.
Din momentul în care populația începe să identifice în mod corect tarele expansiunii bancare a creditului, să înțeleagă faptul că procesul de expansiune depinde de un privilegiu legal de care nu beneficiază nici un alt agent economic, de când populația începe să perceapă că acest proces declanșează inevitabil cicluri recurente de boom (avânt artificial) și depresiune, publicul va fi în măsură să provoace o reformă a sistemului bancar. O asemenea reformă va fi întemeiată pe reinstituirea cerinței de menținere a unei rezerve de 100% pentrudepozitele la vedere, cu alte cuvinte pe aplicarea principiilor tradiționale de drept în cazul operațiunilor bancare. După introducerea acestei reforme se va restabili statutul propriu pieței de capital și intermediarilor financiari veritabili, adică al intermediarilor non-bancari, care, prin însăși natura lor, sunt acei antreprenori specializați în a-i convinge pe agenții economici de semnificația și necesitatea economisirii pe termen scurt, mediu și lung, precum și în conectarea eficientă a creditorilor și debitorilor, în dispersarea riscului și în exploatarea avantajului oferit de economiile de scară corespunzătoare.
Companiile de asigurări de viață ca intermediari financiari veritabili
Relevanța socială a companiilor de asigurări de viață le departajează de ceilalți intermediari financiari veritabili. De fapt, contractele oferite de aceste instituții permit unor largi categorii sociale să inițieze un efort veritabil și disciplinat cu scopul de a economisi pe termen lung. Într-adevăr, asigurarea de viață furnizează modalitatea perfectă de economisire, din moment ce este singura metodă ce garantează – exact în acele momente când familiile se confruntă cu cea mai mare nevoie (cu alte cuvinte, în caz de deces, invaliditate sau pensionare) – disponibilitatea imediată a unei largi sume de bani, care ar putea fi acumulată prin celelalte modalități de economisire doar după o lungă perioadă de timp. O dată cu plata primei polițe, beneficiarii posesorului poliței de asigurare dobândesc dreptul de a încasa, în cazul decesului acestei persoane, de pildă, o sumă substanțială de bani, pentru care deținătorul poliței ar fi necesitat mulți ani de economisire prin alte metode.
Mai mult, asigurătorii de viață dezvoltă și operează rețele comerciale vaste, ce se specializează în a sensibiliza familiile față de importanța fundamentală de implicare într-o economisire disciplinată, pe termen lung, nu doar cu scopul de a se pregăti pentru evenimentele nefericite asociate decesului, invalidității sau bolii, ci și pentru a-și garanta un venit decent în situația supraviețuirii dincolo de o anumită vârstă. Putem, astfel, să conchidemcă aceste companii de asigurări de viață sunt „intermediarii financiari veritabili” fundamentali, întrucât activitatea lor constă exact în încurajarea economisirii pe termen lung în cadrul familiilor și în canalizarea fondurilor economisite către investiții pe termen lung foarte sigure – îndeosebi în obligațiuni blue-chip și în active imobiliare[104]. Faptul că aceste companii de asigurări de viață nu expandează creditul și nu creează monedă este evident, mai cu seamă dacă facem o comparație între contractele pe care le comercializează și operațiunile de depozit la vedere ale băncilor. Înregistrările contabile specifice unei companii de asigurări de viață sunt următoarele:
O dată ce compania i-a convins pe clienți de importanța inițierii unui plan pe termen lung de economisire ordonată, clienții plătesc companiei o primă de asigurare, în fiecare an, pe durata contractului de asigurare de viață. Primele de asigurare sunt privite ca parte din venitul companiei de asigurări; astfel:
(76)
Debit | Credit | ||||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― | ||||
Numerar | Prime de asigurare de viață | ||||
(în categoria de venituri din contul de profit și pierderi) | |||||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― | ||||
Companiile de asigurări de viață utilizează primele încasate pentru a acoperi o serie de costuri de operare, în primul rând costuri legate de plata creanțelor, cheltuieli administrative și de marketing și alte cheltuieli implicate în acoperirea tehnică a riscului de deces, de invaliditate și de supraviețuire. Înregistrarea care succede achitării acestor costuri tehnice este următoarea:
(77)
Debit | Credit | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― | ||
Costuri operaționale | Numerar | ||
(Creanțe, cheltuieli administrative etc.) | |||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― |
Ar trebui să subliniem următorul lucru: costurile operaționale absorb doar o parte din suma totală plătită sub formă de prime de asigurare companiilor de asigurări de viață, acestea trebuind să își rezerve o cotă-parte semnificativă din venitul obținut din prime pentru a acoperi nu numai riscurile viitoare – din moment ce companiile cer prime anuale constante, pentru acoperirea unor riscuri a căror probabilitate crește o dată cu înaintarea în vârstă a deținătorilor de polițe –, ci și importanta componentă de economisire, încorporată de obicei în cele mai populare tipuri de asigurare de viață. Această a doua parte a primei totale generează rezerve, sub forma investițiilor pe termen lung, înregistrate contabil ca active ale asigurătorului și contrabalansate, pe partea de pasiv,de contul rezervei matematice, care arată valoarea actuarială prezentă a angajamentelor viitoare, pe care compania de asigurări și le-a asumat față de deținătorii de polițe. Înregistrările contabile aferente sunt:
(78)
Debit | Credit | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― | ||
Investiții pe termen lung | Numerar | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― |
(79)
Partea de venit din prime care este investită (cheltuieli) | Rezervelematematice (angajamentele viitoare față de posesorii de polițe) | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― |
Bilanțul companiei de asigurări de viață ar arăta astfel:
(80) Compania de asigurări de viață E
Bilanț
(la sfârșitul anului)
Activ | Pasiv | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― | ||
Investiții pe termen lung | Rezerve matematice | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― |
În mod evident, nu a fost creată nici o cantitate de bani, iar rezervele matematice, care reprezintă valoarea contabilă a obligațiilor viitoare față de posesorii de polițe, reflectă faptul că persoanele asigurate au cedat o anumită cantitate de bunuri prezente în schimbul unei cantități mai mari de bunuri, la un moment viitor nedeterminat (atunci când are loc evenimentul împotriva căruia s-a încheiat asigurarea – deces, invaliditate sau supraviețuire). Până când se petrece evenimentul anticipat, posesorii de polițe pierd disponibilitatea asuprabanilor proprii, ce devin disponibili pentru debitorii care îi primesc de la companiile de asigurări. Acești debitori sunt emitențiiobligațiunilor corespunzătoare și a titlurilor financiare cu venituri fixe, pe care le achiziționează compania de asigurări de viață. Când companiile de asigurări de viață investesc în active imobiliare, procedează direct, asumându-și rolul de proprietari importanți de active imobiliare; ele se dedică oferirii proprietăților spre închiriere populației.
Contul de profit și pierderi al unei companii de asigurări de viață are următorul format:
(81) Compania de asigurări de viață E
Contul anual de profit și pierdere
Cheltuieli | Venituri | ||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― | ||
Costuri de operare | Prime | ||
Rezerve matematice | Venit financiar | ||
(ajustări) | |||
Profit | |||
――――――――――――――――――― | ――――――――――――――――――― |
Este limpede că profitul contabil al asigurătorilor provine din diferența dintre venituri (prime și venit financiar) și cheltuieli (costuri tehnice și costuri rezultând din creșterea rezervelor matematice). Companiile de asigurări obțin, de regulă, un profit foarte modest, cu trei surse posibile: profit din creanțe – cu alte cuvinte, compania poate să supraestimeze numărul creanțelor în calcularea primelor –, profit derivat din costuri administrative, tehnice – cheltuielile administrative incluse în calcularea primelor de asigurare pot fi mai mari decât costurile reale ale companiei – și, în sfârșit, profitul financiar – veniturile financiare pot să depășească „rata tehnică a dobânzii” folosită în calcularea primelor. În plus, competiția de pe piață a determinat companiile de asigurări de viață să transfere posesorilor de polițe o mare parte din profiturile lor anuale, de vreme ce contractele de asigurare de viață includ acum, în mod obișnuit, clauze privind împărțirea profitului, ceea ce sporește an de an capitalul asigurat al clienților fără ca primele să crească. Astfel, dintr-o perspectivă economică, indiferent de statutul său legal – că este societate pe acțiuni sau fond mutual –, o companie de asigurări de viață devine, cel puțin parțial, un fel de „fond mutual”, în care înșiși posesorii de polițese bucură de o cotă-parte din profiturile companiei.
Instituția asigurării de viață a prins contur în mod gradual și spontan pe piață, pe parcursul ultimelor două sute de ani. Ea se bazează pe o serie de principii juridice, financiare, actuariale și tehnice ale comportamentului în afaceri, fapt care i-a permis să își desfășoare misiunea la perfecție și să supraviețuiască crizelor economice și recesiunilor, pe care alte instituții, îndeosebi cele bancare, au fost incapabile să le depășească. În consecință, rata înaltă de „deces financiar” a băncilor, care își suspendă periodic plățile și se prăbușesc, când nu există sprijinul băncii centrale, a contrastat, pe plan istoric, cu sănătatea și solvabilitatea tehnică a companiilor de asigurări de viață. (În ultimele două sute de ani a dispărut un număr neglijabil de companii de asigurări de viață din cauza dificultăților financiare.)
Următoarele principii tehnice sunt consacrate în viața sectorului de asigurări: activele sunt evaluate la costul istoric, iar primele sunt calculate aplicând niște rate tehnice ale dobânzii extrem de prudente, care nu includ niciodată o componentă corespunzătoare așteptărilor inflaționiste. Astfel, companiile de asigurări de viață tind să își subestimeze activele, să își supraestimeze datoriile și să atingă un nivel ridicat al solvabilității statice și dinamice, ce le imunizează față de cele mai adânci faze de recesiune ale ciclurilor economice recurente. În realitate, atunci când valoarea activelor financiare și a bunurilor de capital se prăbușeșteîn fazele cele mai serioase ale recesiunii din fiecare ciclu, companiile de asigurări de viață nu sunt, îndeobște, afectate, dată fiind valoarea contabilă redusă la care își înregistrează investițiile. În ceea ce privește mărimea datoriilor, asigurătorii calculează rezervele matematice la niște rate ale dobânzii mult mai reduse decât cele cerute, în realitate, pe piață. În consecință, ei au tendința să supraestimeze valoarea prezentă a angajamentelorasumate în rubrica de pasiv (datorii).Mai mult, posesorii de polițe beneficiază de profiturile câștigate de companiile de asigurări, cât timp profiturile sunt distribuite a posteriori, în conformitate cu clauzele de împărțire a profitului menționate anterior. Desigur că mărimea acestor profituri nu poate fi garantată a priori în contractele în chestiune[105].
Valorile de răscumpărare ale polițelor și oferta de monedă
Contractele de asigurări de viață oferă, în mod obișnuit, o opțiune prin care compania, la cererea posesorului poliței, răscumpără polița, în schimbul achitării unei anumite sume de bani în numerar. Această opțiune, care este inclusă, în general, în toate tipurile de asigurări de viață – cu excepția celor care acoperă doar riscul de deces sau de supraviețuire – , poate fi exercitată oricând dorește posesorul poliței, ulterior perioadei inițiale stipulate în poliță (de obicei, doi sau trei ani). Această clauză contractuală ar putea da impresia că polița de asigurare de viață ar putea să servească și ca instrument de implementare juridicăa unui contract monetar de depozit la cerere. Știm însă că ceea ce caracterizează contractele de depozit lavedereeste motivația lor fundamentală, ce rezidă în obligația de păzire sau custodie în bune condiții a banilor depozitați și în capacitatea deponentului de a-i retrage în orice moment. Așadar, asigurarea de viață diferă în mod esențial de depozitele la vedere. Următorii factori preîntâmpină orice fel de confuzie între cele două[106]:
În primul rând, ofertanții de asigurări de viață și-au vândut produsele, în mod obișnuit, ca instrumente de economisire pe termen lung. Astfel că, atunci când clienții cumpără asigurări de viață, ei sunt neîndoielnic motivați de dorința de a începe să pună bani deoparte și de să-și economisească, pe termen lung, o parte din venit, cu obiectivul de a acumula capital și de a-l utiliza atunci când familia lor are mai mare nevoie. Din perspectiva rațiunii de a fi a contractului, cât și cea a scopurilor subiective ale deținătorului poliței, bunurile prezente sunt în mod limpede cedate, iar disponibilitatea deplină asupra lor pierdută, în schimbul garantării unui venit sau capital substanțial în anumite circumstanțe viitoare – acelea în care nevoia unei familii poate să fie maximă, de pildă, decesul celui ce întreține familia sau supraviețuirea dincolo de o anumită vârstă.
În al doilea rând, majoritatea operațiunilor de asigurare de viață nu oferă posibilitatea de a obține imediat valoarea de răscumpărare, adică din momentul în care se semnează contractul și se achită banii. Dimpotrivă, există, în general, o perioadă de așteptare, care, în funcție de piață și de legislație, variază ca durată între doi și trei ani. Clientul dobândește dreptul la o valoare de răscumpărare doar după această perioadă inițială.
În al treilea rând, valorile de răscumpărare nu aproximează suma totală plătită sub formă de prime companiei de asigurări, din moment ce aceste prime sunt diminuate de costurile inițiale ale poliței, ce se amortizează pe întreaga durată a acesteia și care, din considerenteeconomice și tehnice, tind să fie mai degrabă ridicate și sunt plătite la momentul achiziției poliței. Mai mult, valoarea de răscumpărare include, în mod normal, o taxă de penalizare în favoarea asigurătorului, pentru a-i încuraja și mai mult pe clienți să ducă polițele la maturitate. Devine astfel evident că operațiunile de asigurare de viață au fost proiectate să descurajeze, pe cât posibil, exercitarea opțiunii de răscumpărare, astfel încât posesorii polițelor să fie dispuși să recurgă la ele doar în situații de nevoi familiale urgente sau când doresc să schimbe compania de asigurări. Prin urmare, dintr-un punct de vedere subiectiv, trebuie să conchidem că, pentru majoritatea clienților, operațiunile tradiționale de asigurare de viață nu maschează niște contracte de depozit[107].
Coruperea principiilor tradiționale ale activității de asigurare a vieții
În pofida observațiilor de mai sus, trebuie să admitem că, în ultimul timp, sub pretextul unei presupus benefice „dereglementări a piețelor financiare”, limitele clare dintre instituția asigurării de viață și sectorul bancar au fost estompate adeseori în numeroase țări occidentale. Această voalare a limitelor a permis apariția unor operațiuni variate de aparentă „asigurare de viață” care, în loc să aplice principiile tradiționale din acest domeniu, au fost proiectate pentru a masca veritabile contracte de depozite la vedere, care implică o încercare de a-i asigura posesorului poliței de asigurare accesul imediat și deplin la banii depozitați ca „prime de asigurare” și la dobânda aferentă[108]. Această viciere, pe care am menționat-o în capitolul 3, a exercitat o influență extrem de negativă asupra întregului domeniu al asigurărilor, făcând posibil ca unele companii de asigurări de viață să comercializeze depozite, prin violarea principiilor tradiționale de drept, iar astfel să acționeze, în grade diferite, ca bănci, cu alte cuvinte să acorde cu împrumut bani care au fost în realitate plasați la ele ca depozite la vedere. În consecință, diverse companii de asigurări de viață au început să ia parte la procesul bancar al expansiunii creditului ce afectează negativ structura de producție și cauzează ciclurile economice și recesiunile. În plus, aceste companii au prejudiciat în mod serios însăși industria asigurărilor, care a devenit obiectul unei intervenții tot mai accentuate ale statului și băncii centrale și și-a pierdut multe dintre avantajele fiscale de care s-a bucurat întotdeauna în trecut – avantaje justificate în lumina beneficiilor considerabile pe care industria le-a oferit, prin încurajarea economisirii pe termen lung în rândul unor largi grupuri sociale[109]. În orice caz, intenționăm ca, prin analiza teoretică expusă în această carte, să redăm celor ce activează în domeniul asigurărilor de viață încrederea în sine și nădejdea în natura pozitivă a instituției tradiționale din care fac parte și să încurajăm departajarea netă între asigurarea de viață și „afacerile” bancare străine de aceasta. După cum știm, această „afacere” nu numai că duce lipsă de baza juridică necesară, dar, în plus, declanșează efecte economiceextrem de dăunătoare pentru societate. Spre deosebire de aceasta, instituția asigurării de viață se sprijină pe o bază legală, tehnic-actuarială și financiară extraordinar de solidă. Atunci când companiile de asigurări de viață respectă principiile tradiționale din domeniu, nu numai că nu împiedică dezvoltarea economică armonioasă ci se dovedesc, în fond, esențiale și extrem de benefice pentru promovarea economisirii și a investițiilor pe termen lung, în consecință, pentru dezvoltarea economică a societății.
Alți intermediari financiari veritabili: fondurile mutuale, companiile de investiții și holding-urile
Alți intermediari financiari veritabili – care s-ar dezvolta într-o măsură și mai mare dacă ar fi eliminate privilegiile de care se bucură băncile în prezent – sunt fondurile mutuale, holding-urile, corporațiile financiare și de leasing etc. Toate aceste instituții primesc bunuri prezente de la cei ce economisesc și, în calitatea lor de intermediari, transferă aceste bunuri către debitorii finali. Cu toate că nici una dintre aceste instituții nu posedă capacitatea de care dispune asigurarea de viață de a garanta un venit substanțial din prima clipă, în cazul producerii unui eveniment fortuit (deces, invaliditate, supraviețuire), este evident că toate aceste instituții ar deveni chiar mai însemnate decât sunt în prezent, dacă băncile ar fi obligate să păstreze o rată de 100% a rezervei, fiind astfel aduse în situația de a-și pierde puterea de creare a depozitelor și acordare a creditelor din nimic. În particular, fondurile mutuale ar juca un rol foarte important, în sensul că agenții economici și-ar investi deținerile monetare în exces prin intermediul acestor instituții și ar fi capabili să obțină lichidități imediate prin vânzarea acțiunilor pe care le posedă, e adevărat, la prețurile disponibile pe piața secundară, niciodată la valoarea lor nominală. Același lucru se aplică holding-urilor și altor instituții financiare și de investiții, care ausuferitîn repetate rânduri un proces de invazie și denaturare foarte asemănător celui la care a fost supusă asigurarea de viață – un proces de „inovație” constând în elaborarea de diferite formule de „garantare” pentru „investitorii” cu pricina a disponibilității imediate a banilor proprii, cu alte cuvinte, a posibilității de recuperare a „economisirilor” la valoarea nominală, în orice moment. De pildă, după cum am văzut în capitolul 3 în legătură cu diferitele tipuri de operațiuni financiare, clauzele ce conțin înțelegeri privind răscumpărarea la un preț prestabilit se încadrează în categoria mijloacelor legale abuzive, utilizate îndeobște pentru a masca veritabilele contracte de „depozit la vedere” din alte instituții, care nu au absolut nici o legătură cu activitatea bancară[110]. Din punct de vedere economic, o dată cu răspândirea acestei proceduri, contractele și instituțiile în chestiune au început să producă aceleași efecte negative ca activitatea bancară cu rezerve fracționare. În consecință, după cum vom vedea în capitolele următoare, orice propunere de reformă a sistemului bancar trebuie să includă un plan de identificare rapidă a diferitelor proceduri legale abuzive ce ar putea fi concepute cu scopul de amascaadevăratecontracte de depozit la vedere cu rezervă fracționară. Asemenea proceduri trebuie să fie restrânse întrucât încalcă principiile generale de drept și distorsionează profund procesul armonios al coordonării economice.
Câteva comentarii cu privire la asigurarea creditelor
La final, ar trebui să menționăm, pe scurt, operațiunile de asigurare a creditelor, care au apărut spontan în țările dezvoltate. În schimbul unei prime de asigurare, aceste polițe garantează că, în cazul în care clienții întreprinderilor comerciale și industriale asigurate nu își pot achita datoriile, care ajung de obicei la maturitate la termene prestabilite (de 30, 60, 90 de zile etc.) și prin intermediul unor anumite instrumente financiare (cambiile, de pildă), compania de asigurări va plăti un anumit procent din datoria totală corespunzătoare (între 75 și 95 de procente), preluând această datorie și ulterior colectând suma de la clienții datornici. Așadar, asigurarea creditelor satisface o nevoie reală ce apare pe piață. Ea răspunde unui set de împrejurări rezultate din creditul pe care diferite întreprinderi industriale și comerciale îl acordă în mod curent clienților lor. Un asemenea credit corespunde, din punct de vedere economic, unei operațiuni tradiționale în care cei care economisesc, în general capitaliștii care dețin o afacere, avansează, pentru o perioadă de timp, resurse financiare atât muncitorilor și proprietarilor de mijloace originare de producție, cât și clienților, cărora le oferă o perioadă de mai multe zile sau luni pentru a-și achita datoriile. Logic, acest credit pe care îl primesc clienții reclamă întotdeauna un sacrificiu anterior din partea anumitor agenți economici, care trebuie să își reducă propriul consum și să economisească resursele corespunzătoare pentru a face posibil acești termeni avantajoși de plată. Prin urmare, creditul oferit clienților nu poate fi generat din nimic, ci întotdeauna obligă pe cineva – pe proprietarii companiei ce oferă creditul – ca mai întâi să economisească. În absența distorsiunilor cauzate de expansiunea bancară a creditului asigurarea creditelor îndeplinește o funcție economică importantă. Bazele de date cuprinzătoare ale companiilor de asigurare a creditelor le permite să clasifice clienții în conformitate cu riscul lor de neplată. Aceste companii de asigurare a creditelor oferă, de asemenea, servicii legale de colectare, beneficiind de avantajul unor economii de scară semnificative, dincolo de posibilitățile clienților lor individuali.
Problema apare în momentul în care expansiunea creditului operată de bănci distorsionează toate piețele creditului șideclanșează sincope recurente de avânt artificial (boom) și recesiune. În realitate, în decursul etapei de fals avânt (boom), întreținut de expansiunea creditului, sunt lansate artificial numeroase proiecte nerealiste de investiții, iar multe operațiuni sunt finanțate pe piață prin sistemul de rate și acoperite prin asigurarea creditului. Ca urmare a acestui fapt, companiile specializate în asigurarea creditului își asumă în mod sistematic riscuri care, prin însăși natura lor, nu sunt tehnic asigurabile. Într-adevăr, procesul de expansiune va cunoaște în mod necesar un recul, mai devreme sau mai târziu, iar falimentele pe scară largă, suspendarea plăților și lichidarea investițiilor perdante vor revela erorile comise. În consecință, în economiile moderne afectate de efectele distorsionante ale expansiunii creditului, asigurarea creditului are un caracter ciclic pronunțat, fapt care o împiedică să facă față perioadei de recesiune în absența unei serii de clauze de siguranță, pentru a o proteja de soarta similară suferită pe scară largă de antreprenorii ultraoptimiști care și-au alungit nejustificat proiectele investiționale în faza de boom expansionist. Dintre aceste clauze, le remarcăm pe următoarele: acele clauze care stabilesc deduceri și perioade de așteptare la plata creanțelor, în funcție de sumă; de asemenea, clauza care cere o adjudecare a falimentului bancar, care, doar ca urmare a simplei durate a procedurilor de faliment, are tendința să implice o întârziere îndelungată și care permite companiei de asigurări să facă, între timp, colectările necesare și să-și mențină stabilitatea financiară necesară[111].
Ciclurile succesive de boom și depresiune reprezintă în mod invariabil o provocare formidabilă pentru companiile de asigurare a creditelor, care, pe lângă serviciile lor tradiționale (colectare, clasificare a riscurilor clienților etc.), îndeplinesc o sarcină suplimentară: pe parcursul boom-urilor economice acumulează importante rezerve financiare pe care le vor utiliza mai târziu, în timpul crizelor și al recesiunilor, pentru a răspunde în mod sistematic cererilor mult mai ample ce caracterizează aceste perioade. În orice caz, trebuie să recunoaștem că măsurile legale preventive adoptate în acest scop au fost insuficiente pentru a împiedica falimentele și lichidarea unora dintre cei mai mari asigurători de credite din lumea occidentală, pe parcursul fiecărei crize recente declanșate în vest. Trebuie, de asemenea, să recunoaștem că instituția asigurării creditelor va fi întotdeauna deosebit de vulnerabilă în etapele de recesiune, mai cu seamă dacă băncile continuă să practice rezerve fracționare[112].
[1] De pildă, atunci când Oskar Lange și alți teoreticieni au elaborat teoria neoclasică a socialismului, ei au intenționat să aplice modelul walrasian al echilibrului general pentru a soluționa problema calculului economic socialist. O lungă perioadă de timp, majoritatea economiștilor a crezut că această chestiune a fost rezolvată cu succes, însă, recent, a devenit clar că părerea lor a fost nefondată. Această eroare ar fi fost evidentă dacă economiștii în cauză ar fi înțeles, de la bun început, adevărata semnificație și dimensiunea reală a revoluției subiectiviste și dacă și le-ar fi însușit în mod corespunzător. Într-adevăr, dacă întreaga intenționalitate, informație și cunoaștere sunt create de ființele umane și izvorăsc de la acestea pe parcursul interacțiunii lor libere cu alți actori ai pieței, ar trebui să fie evident că, în măsura în care posibilitatea agenților economici de a acționa liber este în mod sistematic limitată (esența sistemului socialist este încorporată în acest tip de coerciție instituțională), capacitatea lor de a crea, de a descoperi noi informații și de a coordona societatea se diminuează; acest fapt duce la imposibilitatea actorilor de a descoperi informația de ordin practic, necesară pentru coordonarea societății și realizarea calculelor economice. Asupra acestei probleme, a se vedea Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, cap. 4-7, p. 157-411.
[2] Frank H. Knight, în introducerea pe care a scris-o la prima ediție în limba engleză a cărții lui Carl Menger, Principles of Economics, p. 25.
[3] Următorul citat din John Hicks furnizează o dovadă incontestabilă că revoluția subiectivistă declanșată de Școala austriacă a stat în centrul dezvoltării economiei până în momentul eruperii „contrarevoluției” neoclasico-keynesiene:
„Am recunoscut filiera «austriacă» a ideilor mele; tributul datorat lui Böhm-Bawerk și continuatorilor săi este un omagiu pe care sunt mândru să îl aduc. Eu scriu în tradiția lor; am realizat însă, pe măsură ce munca mea a continuat, că această tradiție este mai extinsă și mai amplă decât părea inițial. «Austriecii» nu formau o sectă aparte, în afara curentului principal; ei reprezentau curentul principal; ceilalți erau în afara lui.” (Hicks, Capital and Time, p. 12).
Este interesant să urmărim evoluția personală pe plan științific a lui Sir John Hicks. Prima ediție a cărții sale The Theory of Wages (Macmillan, Londra, 1932) reflectă o puternică influență austriacă asupra operei sale de început. Capitolele 9 și 11 au fost în mare parte inspirate din Hayek, Böhm-Bawerk, Robbins și alți austrieci, pe care îi citează adeseori (a se vedea, de pildă, citatele de la p. 190, 201, 215, 217 și 231). Hicks devine, mai târziu, unul dintre principalii arhitecți ai sintezei doctrinale a Școlii neoclasic-walrasiene și a Școlii keynesiene. În ultima etapă a carierei sale de economist, el revine, cu un anumit sentiment de remușcare, la originile sale subiectiviste, adânc ancorate în școala austriacă. Consecința: ultima sa lucrare despre teoria capitalului, de unde am preluat citatul de la începutul acestei note de subsol. Următoarea afirmație, făcută de John Hicks în 1978, este încă și mai limpede, dacă acest lucru este cu putință: „În momentul de față, îi consider pe Walras și Pareto – ce au reprezentat obiectul primei mele admirații – atât de inferiori față de Menger”. John Hicks, „Is Interest the Price of a Factor of Production?”, în Time, Uncertainty, and Disequilibrium: Exploration of Austrian Themes, Mario J. Rizzo, ed., Lexington Books, Lexington, Mass., 1979, p. 63.
[4] Alfred Marshall este neîndoielnic persoana ce poartă cea mai mare responsabilitate atât pentru eșecul teoreticienilor Școlii monetariste, cât și pentru cel al teoreticienilor Școlii keynesiene – moștenitorii săi intelectuali – de a înțelege procesele prin care expansiunea banilor și a creditului afectează structura productivă. Într-adevăr, Marshall a fost incapabil să integreze în teoria economică anglo-saxonă revoluția subiectivistă (începută de Menger în 1871) și să o ducă până la consecințele sale ultime. Dimpotrivă, el a insistat asupra elaborării unei sinteze „diluate” a noilor contribuții marginaliste și a teoriilor Școlii clasice anglo-saxone, ce a parazitat teoria economică neoclasică până in prezent. Astfel, este interesant să subliniem că, pentru Marshall, ca și pentru Knight, diferența subiectivistă esențială dintre bunurile economice de ordinul întâi (bunurile de consum) și bunurile economice de ordin superior „este vagă și, probabil, fără prea mare importanță practică” (Alfred Marshall, Principles of Economics, ediția a opta, Macmillan, Londra, 1920, p. 54). În plus, Marshall s-a dovedit incapabil să se despartă de vechiul mod de gândire, pre-subiectivist, conform căruia costurile sunt cele ce determină prețurile, nu invers. În realitate, Marshall credea că, în vreme ce utilitatea marginală determină cererea pentru bunuri, oferta depinde, în ultimă instanță, de factori „reali”. El a trecut cu vederea faptul conform căruia costurile nu reprezintă nimic mai mult decât evaluarea subiectivă a acelor scopuri ale actorului la care acesta renunță în acțiune, astfel că ambele lame ale faimoasei „perechi de foarfece” a lui Marshall au aceeași bază subiectivă, fundamentată pe utilitate (Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, p. 301-308). Problemele de comunicare (lucrările autorilor austrieci au fost traduse cu întârziere în limba engleză, și atunci doar parțial), alături de șovinismul intelectual evident al multor economiști britanici au susținut, de asemenea, în mod considerabil îmbrățișarea doctrinelor marshalliene. Aceasta explică și totala neîncredere în austrieci a majorității economiștilor din tradiția anglo-saxonă, dar și adeziunea lor la ideile lui Marshall și, prin urmare, la cele ale lui Ricardo și ale celorlalți economiști clasici, ca parte din modelele lor. (A se vedea, de pildă, scrisoarea lui H.O. Meredith adresată lui John Maynard Keynes, din 8 decembrie 1931, publicată la p. 267-268 în vol. 13 din The Collected Writings of John Maynard Keynes: The General Theory and After, partea I, Preparation, Donald Moggridge, ed., Macmillan, Londra, 1973). A se vedea, de asemenea, critica lui Schumpeter la adresa lui Marshall în Joseph A. Schumpeter, History of Economic Analysis, Oxford University Press, Oxford și New York, 1954, p. 920-924.
[5] Cele mai importante lucrări ale lui J.B. Clark: „The Genesis of Capital”, p. 302–315; „The Origin of Interest”, Quarterly Journal of Economics 9, aprilie 1895, p. 257–278; The Distribution of Wealth, Macmillan, New York, 1899, republicat de Augustus M. Kelley, New York, 1965; și „Concerning the Nature of Capital: A Reply”, Quarterly Journal of Economics, mai 1907.
[6] Probabil că Hans Mayer (în articolul său „Der Erkenntniswert der funktionellen Preistheorien”, publicat în Die Wirtschsftstheorie der Gegenwart,Verlag von Julius Springer, Viena, 1932, vol. 2, p. 147-239b) a fost teoreticianul care a criticat în modul cel mai strălucit variile încercări de a oferi o explicare funcțională a teoriei prețurilor, apelând la modele statice de echilibru (general sau parțial). Articolul său a fost tradus în engleză, la inițiativa lui Israel M. Kirzner, și publicat sub titlul „The Cognitive Value of Functional Theories of Price: Critical and Positive Investigations Concerning the Price Problem”, capitolul 16 din Classics in Austrian Economics: A Sampling in the History of a Tradition, vol. 2: The InterWar Period,William Pickering, Londra, 1994, p. 55–168. Hans Mayer conchide astfel:
„Există, în esență, o ficțiune implicită, mai mult sau mai puțin mascată, în centrul teoriilor matematice ale echilibrului. Cu alte cuvinte, acestea pun laolaltă,în ecuații simultane, mărimi non-simultane, ce operează în secvența genetic-cauzală, ca și cum ele ar coexista la același moment. O stare de lucruri este sincronizată în abordarea «statică», în vreme ce, în realitate, noi avem de-a face cu un proces. Nu putem însă considera un proces generativ[văzut într-o perspectivă] «statică» drept o stare de repaos, fără a elimina exact elementul ce îl definește.” (Mayer, p. 92 în ediția engleză; subliniat în original)
Mayer revizuiește apoi și își dezvoltă substanțial articolul, la cererea lui Gustavo del Vecchio: Hans Mayer, „Il concetto di equilibrio nella teoria economica”, în Economía Pura, Gustavo del Vecchio, ed., Nuova Collana di Economisti Stranieri e Italiani, Unione Tipografico-Editrice Torinese, Torino, 1937, p. 645–799.
[7] O prezentare standard a modelului „fluxului circular al venitului” și a diagramei tradiționale a fluxului apare, de pildă, în Paul A. Samuelson și William D. Nordhaus, Economics. Mark Skousen susține că inventatorul diagramei fluxului circular (denumită „roata avuției”) a fost anume Frank H. Knight. Vezi Skousen, Vienna and Chicago: Friends or Foes, Capital Press, Washington, D.C., 2005, p. 65.
[8] Pentru scopurile noastre, și anume analizarea efectelor pe care le exercită expansiunea creditului asupra structurii de producție, nu este necesar să zăbovim aici și să stabilim care teorie a dobânzii este mai bine întemeiată; merită însă să amintim că Böhm-Bawerk a respins teoriile care fundamentau dobânda pe productivitatea capitalului. În realitate, conform lui Böhm-Bawerk, teoreticienii care susțin că dobânda este determinată de productivitatea marginală a capitalului sunt incapabili să explice, printre altele, care este motivul pentru care competiția între diferiți antreprenori nu tinde să conducă la egalizarea valorii bunurilor de capital cu valoarea bunurilor rezultante, eliminându-se astfel orice ecart valoric între costuri și output pe parcursul întregii perioade de producție. După cum menționează Böhm-Bawerk, teoriile bazate pe productivitate nu reprezintă altceva decât o rămășiță a conceptului obiectivist al valorii, conform căruia valoarea este determinată de costul istoric implicat în procesul de producție a diferitelor bunuri și servicii. Prețurile [bunurilor și serviciilor – n.t.] determină însă costurile [acestora – n.t.], nu invers. Cu alte cuvinte, agenții economici suportă costuri, întrucât ei apreciază că valoarea pe care vor fi în măsură să o obțină din bunurile de consum pe care le produc va depăși aceste costuri. Același principiu se aplică productivității marginale a fiecărui bun de capital; aceasta este determinată, în ultimă instanță, de valoarea viitoare a bunurilor și serviciilor de consum la a căror producție contribuie și care, printr-un proces de scontare, dă valoarea prezentă de piață a bunului de capital analizat. Astfel, originea și existența dobânzii trebuie să fie independente de bunurile de capital și trebuie să fie fundamentate pe preferința subiectivă de timp a ființelor umane. Este ușor de înțeles de ce teoreticienii școlii Clark-Knight au căzut în capcana de a considera că rata dobânzii este determinată de productivitatea marginală a capitalului. Trebuie doar să observăm că dobânda și productivitatea marginală a capitalului devin egale în următoarele condiții: (1) un cadru al unui echilibru perfect, în care nu se mai produce nici o schimbare; (2) un concept al capitalului înțeles ca un stoc fictiv, ce se auto-generează și care nu necesită luarea nici unei decizii specifice privind deprecierea sa; și (3) o accepțiune a producției ca proces „instantaneu”, ce nu durează în timp. Date fiind aceste trei condiții, care sunt atât absurde, cât sunt îndepărtate de realitate, renta bunului de capital este întotdeauna egală cu rata dobânzii. În lumina acestui fapt, este ușor de înțeles că teoreticienii, saturați cu o interpretare sincronă, instantanee a capitalului, au fost induși în eroare de egalitatea matematică a rentei și a dobânzii într-o asemenea situație ipotetică; și că, de aici, ei au ajuns la concluzia teoretic de nejustificat, conform căreia productivitatea determină rata dobânzii – și nu invers, după cum susțin austriecii. Despre acest subiect, a se vedea Eugen von Böhm-Bawerk, Capital and Interest, vol. 1, p. 73–122. De asemenea, articolul lui Israel M. Kirzner, „The Pure Time-Preference Theory of Interest: An Attempt at Clarification”, publicat în cartea The Meaning of Ludwig von Mises: Contributions in Economics, Sociology, Epistemology, and Political Philosophy, Jeffrey M. Herbener, ed., Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Olanda, 1993, cap. 4, p. 166–192; republicat ca eseul nr. 4 în Israel M. Kirzner, Essays on Capital and Interest, p. 134–153. A se vedea, de asemenea, Fetter, Capital, Interest and Rent, p. 172–316.
[9] Irving Fisher, The Nature of Capital and Income, Macmillan, New York, 1906; a se vedea și articolul său „What Is Capital?”, publicat în The Economic Journal,decembrie 1896, p. 509–534.
[10] George J. Stigler este un alt membru al Școlii de la Chicago ce a făcut eforturi pentru susținerea conceptului fictiv de capital, aparținând lui Clark și Knight. Astfel, în teza sa de doctorat – scrisă, interesant, sub coordonarea lui Frank H. Knight în 1938 –, Stigler atacă cu vehemență conceptul subiectivist de capital, dezvoltat de Menger, Jevons și Böhm-Bawerk. În ceea ce privește contribuția de pionierat a lui Menger referitoare la bunurile de ordine diferite, Stigler este de părere că „clasificarea bunurilor în ordine a avut în sine, în orice caz, o valoarea îndoielnică”. El îl critică, astfel, pe Menger de a nu fi formulat un asemenea concept al „procesului” de producție, în care bunurile de capital produc „un flux perpetuu de servicii (venit)”. George J. Stigler, Production and Distribution Theories,Transaction Publishers, Londra, 1994, p. 138 și 157. În consecință, Stigler conchide că, „în opinia autorului, teoria capitalului ce îi aparține lui Clark este fundamental corectă”. (p. 314) Stigler nu reușește să înțeleagă că un stoc abstract, fictiv, ce se auto-generează nu oferă spațiu de manifestare antreprenorilor, din moment ce toate evenimentele economice se petrec la nesfârșit fără nici o schimbare. În viața reală însă, capitalul își prezervă capacitatea productivă doar prin intermediul acțiunilor umane concrete, referitoare la toate aspectele investiției, deprecierii și consumării bunurilor specifice de capital. Astfel de acțiuni antreprenoriale se pot dovedi încununate de succes, după cum pot fi supuse și erorii.
[11] Eugen von Böhm-Bawerk, „Professor Clark’s Views on the Genesis of Capital”, Quarterly Journal of Economics IX, 1895, p. 113–131, republicat, p. 131–143 în Classics in Austrian Economics, Kirzner, ed., vol. 1. Böhm-Bawerk a prevăzut, în mod remarcabil, că doctrinele subconsumului, îndelung respinse, vor căpăta o nouă viață dacă modelul static al lui Clark va predomina. Un bun exemplu îl reprezintă keynesismul, care izvorăște, într-un anumit sens, din teoriile neoclasice marshalliene:
„Când acceptăm, împreună cu profesorul Clark, o asemenea prezentare a problemei, afirmația conform căreia capitalul nu se consumă apare ca o altă figură de stil, inexactă și strălucitoare, ce nu trebuie luată cu nici un chip ad litteram. Oricine o interpretează întocmai se află într-o eroare deplină, în care, în realitate, știința a mai căzut o altă dată. Mă refer la doctrina binecunoscută și, odinioară, larg răspândită, conform căreia economisirea reprezintă un rău social, iar clasa celor ce cheltuiesc risipind banii, un factor benefic în economia socială, întrucât ceea ce se economisește nu este cheltuit, prin urmare, producătorii nu pot găsi o piață”. (Böhm-Bawerk, citat în Classics in Austrian Economics, Kirzner, ed., vol. 1, p. 137)
Mises ajunge la aceeași concluzie, când îl critică pe Knight pentru
„noțiuni himerice noi, cum ar fi «proprietatea de auto-perpetuare» a lucrurilor folositoare. În tot cazul, teoriile lor au menirea de a furniza justificări doctrinei care pune toate relele pe seama supraeconomisirii și a subconsumului și recomandă drept panaceu cheltuielile publice.” (Human Action, p. 848)
O critică suplimentară a lui Böhm-Bawerk la adresa lui Clark apare mai cu seamă în eseurile sale, „Capital and Interest Once More”, publicate în Quarterly Journal of Economics, noiembrie 1906 și februarie 1907, îndeosebi p. 269, 277 și 280–282; „The Nature of Capital: A Rejoinder”, Quarterly Journal of Economics,noiembrie 1907; și în lucrarea citată anterior, Capital and Interest. Mai mult, faptul că noțiunea lui Böhm-Bawerk de „perioadă medie de producție” a fost inadecvată – lucru recunoscut de Menger, Mises, Hayek și alții – nu confirmă în nici un caz conceptul fictiv de capital propus de Clark și Knight. Membrii Școlii austriece au recunoscut în unanimitate că Böhm-Bawerk a comis o eroare atunci când a introdus, în analiza sa, „perioada medie de producție” – inexistentă, de altfel –, din moment ce întreaga teorie a capitalului poate fi elaborată cu ușurință dintr-un punct de vedere prospectiv; cu alte cuvinte, în lumina estimărilor subiective ale actorilor, referitoare la perioadele temporale în care se vor derula acțiunile lor viitoare. De fapt, Hayek precizează că:
„Profesorul Knight pare să susțină că demascarea ambiguităților și a inconsecvențelor interne noțiunii de perioadă medie de investiție servește la eliminarea completă a ideii de timp din teoria capitalului. Nu așa stau însă lucrurile. În general, este suficient să afirmi că perioada de investiție a unor factori a fost prelungită, în vreme ce perioada de investiție a tuturor celorlalți factori a rămas nemodificată.” (F. A. Hayek, „The Mythology of Capital”, Quarterly Journal of Economics, februarie 1936, p. 206)
[12] Fritz Machlup, „Professor Knight and the «Period of Production»”, p. 580, republicat în Israel M. Kirzner, ed., Classics in Austrian Economics, vol. 2, cap. 20, p. 275–315.
[13] F. A. Hayek, „The Mythology of Capital”, Quarterly Journal of Economics, februarie 1936, p. 203. Câțiva ani mai târziu, Hayek adaugă:
„Cu tot respectul cuvenit profesorului Knight, mă tem că nu pot să iau în serios viziunea sa, deoarece nu pot să atașez nici un înțeles acestui „stoc” mistic, și că nu voi putea să-i consider poziția drept un concurent real al teoriei susținute aici.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 94)
[14] Urmările negative ale ignorării factorului timp și a etapelor prezente în orice proces al unei acțiuni au fost subliniate de Hayek încă din 1928, când remarca:
„A devenit evident că obișnuita excludere a timpului afectează negativ situația prezentă, ceea ce ridică mari semne de întrebare asupra utilității rezultatelor obținute până în prezent”. (F. A. Hayek, „Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the Value of Money”, publicat inițial în germană în 1928, cap. 4 din Money, Capital and Fluctuations, p. 72).
[15] Mises, Human Action, p. 848.
[16] Vezi nota 11 de mai sus.
[17] Mises, Human Action, p. 492.
[18] Kirzner, An Essay on Capital, p. 63; sublinierea autorului nu este evidențiată.
[19] Aceasta este „versiunea tranzacțională” a ecuației schimburilor. Potrivit lui Irving Fisher (The Purchasing Power of Money: Its Determination and Relation to Credit Interest and Crises, Macmillan, New York, 1911 și 1925, p. 48 în ediția din 1925), membrul stâng al ecuației poate fi de asemenea separat în două părți, MV și M’V’, unde M’ și V’ desemnează oferta, respectiv viteza banilor din depozitele bancare:
MV + M’V’ = PT
O „versiune a venitului național” a ecuației schimburilor a fost, de asemenea, propusă. În acest caz, T reprezintă o măsură a venitului național „real” (de pildă, produsul național brut „real”), care, după cum știm, include doar bunurile și serviciile de consum și bunurile de capital finale (a se vedea, de exemplu, Samuelson și Nordhaus, Economics). Această versiune este în mod particular criticabilă, din moment ce exclude toate produsele etapelor intermediare din structura de producție, produse ce sunt de asemenea schimbate pe unități din stocul de monedă, M. Astfel, ecuația ia mai mult de jumătate din valoarea reală, adevărată a lui T, pe care MV se zice că o influențează. În final, „versiunea Cambridge a deținerilor monetare” arată astfel:
M = kPT
unde M este stocul de monedă (deși poate fi interpretat și ca dețineri monetare dorite), iar PT este o măsură a venitului național. A se vedea Milton Friedman, „Quantity Theory of Money”, în The New Palgrave: A Dictionary of Economics, vol. 4, îndeosebi p. 4–7.
[20] Mai precis, Hawtrey afirmă că lucrarea lui Hayek a fost „atât de dificilă și obscură, încât este imposibil de înțeles”. Vezi R. G. Hawtrey, „Review of Hayek’s Prices and Production”, Economica, 12, 1932, p. 119-125. Hawtrey a fost funcționar la Trezoreria britanică și un monetarist în competiție cu Keynes prin anii 1930 pentru faimă și impact asupra politicii economice guvernamentale. Până în prezent teoria austriacă a ciclului continuă să îi intrige pe monetariști. Monetariștii moderni repetă mereu butada lui Hawtrey: de pildă, Alan Meltzer, referindu-se la cartea PricesandProduction a lui Hayek, afirma:
„Cartea este obscură și de neînțeles. Din fericire pentru noi toți și pentru economia politică și știința socială, Hayek nu și-a petrecut întreaga viață încercând să explice ce vrea să spună în Prices and Production.” (Alan Meltzer, „Comments on Centi and O’Driscoll”, manuscris prezentat la întâlnirea generală a Mont Pèlerin Society, Cannes, Franța, 25–30 septembrie, 1994, p. 1)
[21] R. G. Hawtrey, Capital and Employment, Longmans Green, Londra, 1937, p. 250. Hayek îi aduce o critică devastatoare, în recenzia pe care o scrie la cartea lui Hawtrey Great Depression and the Way Out, în Economica 12, 1932, p. 126–127. În același an, Hayek scrie un articol („Das Schicksal der Goldwährung”, publicat în Deutsche Volkswirt 20, februarie 1932, p. 642–645, și nr. 21, p. 677–681; traducerea engleză este intitulată „The Fate of the Gold Standard”, capitolul 5 din Money, Capital and Fluctuations, p. 118–135, în care îl critică cu vehemență pe Hawtrey pentru faptul că a fost, alături de Keynes, unul dintre arhitecții și apărătorii de frunte ai programului de stabilizare a unității monetare. Potrivit lui Hayek, un asemenea program, clădit pe expansiunea creditului și aplicat într-un mediu cu o productivitate crescătoare, va produce inevitabil o discoordonare profundă în structura de producție și o recesiune serioasă. Hayek conchide astfel:
„Dl. Hawtrey pare să fie unul dintre teoreticienii stabilizării la care am făcut referire mai sus; dispoziția conducerilor băncilor centrale de a se distanța mai mult decât vreodată în trecut de regulile de politică urmate în mod tradițional de aceste bănci poate fi imputată influenței sale.” (Hayek, Money, Capital and Fluctuations, p. 120)
[22] A se vedea Milton Friedman, The Optimum Quantity of Money and Other Essays,Aldine, Chicago, 1979, p. 222, și cartea scrisă de Milton Friedman și Anna J. Schwartz, Monetary Trends in the United States and United Kingdom: Their Relation to Income, Prices and Interest Rates, 1867–1975, University of Chicago Press, Chicago, 1982, îndeosebi p. 26–27 și 30–31. Folosirea noțiunilor de „inginerie” și „mecanism de transmitere” denotă aplecarea puternic scientistă a celor doi autori.
[23] Hayek, New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 215. Aproape de sfârșitul vieții, Fritz Machlup comenta astfel pe marginea aceluiași subiect:
„Nu înțeleg de ce un om atât de inteligent ca Milton Friedman nu acordă o importanță mai mare prețurilor relative, costurilor relative, chiar și într-o perioadă inflaționistă.” (Joseph T. Salerno and Richard M. Ebeling, „An Interview with Professor Fritz Machlup”, Austrian Economics Newsletter 3, nr. 1, vara 1980, p. 12)
[24] Mises, Human Action, p. 413:
„Principala eroare a vechii teorii cantitative, precum și a ecuației de schimb a economiștilor matematicieni, este că au ignorat această problemă fundamentală. Modificările ofertei monetare trebuie să determine și alte schimbări de date. Sistemele de piață dinainte și de după pătrunderea sau scurgerea unei cantități de monedă nu diferă numai prin aceea că deținerile monetare ale indivizilor și prețurile au crescut sau au scăzut. Au survenit și modificări ale rapoartelor reciproce de schimb dintre diverse bunuri și servicii, care, dacă ar fi să recurgem la metafore, ar putea fi descrise mai adecvat prin imaginea unei revoluții a prețurilor, decât prin cifra înșelătoare a unei creșteri sau scăderi a «nivelului prețurilor».”
[25] „Formula teoreticienilor cantitativiști este un joc plictisitor cu X și O – bani, credit și prețuri. Cu această explicație, problema a fost rezolvată, investigațiile suplimentare și cercetările adiționale nefiind necesare și, în consecință, fiind întrerupte – pentru cei ce cred în această teorie. Una dintre cele mai mari deficiențe ale teoriei cantitative a banilor este aceea că tinde să limiteze studierea factorilor subiacenți într-o situație de afaceri.”
Anderson conchide:
„Teoria cantitativă a banilor este eronată… Nu putem accepta o teorie generală predominant monetară nici în ceea ce privește nivelul prețurilor mărfurilor, nici cu referire la mișcările ciclului afacerilor.” (Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 70–71)
[26] Monetaristul spaniol Pedro Schwartz a afirmat la un moment dat:
„Nu există nici o teorie demonstrată a ciclurilor: acesta este un fenomen pe care noi pur și simplu nu îl înțelegem. Însă, cu o monedă devenită elastică și cu expansiuni și recesiuni ce ne lasă muți de uimire, este ușor de văzut de ce anume noi, macroeconomiștii, am devenit nepopulari.” (Pedro Schwartz, „Macro y Micro”, Cinco Dias, 12 aprilie, 1993, p. 3)
Este regretabil că efectele „elasticității” creditului asupra economiei reale continuă să îi deruteze pe monetariști și că ei insistă în continuare să desconsidere teoria austriacă a ciclurilor economice; aceasta nu numai că integrează pe deplin aspectele „micro” și „macro” ale teoriei economice, ci explică, în plus, modalitatea prin care expansiunea creditului – ca produs al activității bancare cu rezervă fracționară – provoacă invariabil o alocare defectuoasă extinsă în termeni microeconomici, situație ce conduce inevitabil la o recesiune macroeconomică.
[27] Vezi, de pildă, Leland Yeager, The Fluttering Veil: Essays on Monetary Disequilibrium, George Selgin, ed., Liberty Fund, Indianapolis, Ind., 1997.
[28] „Este un fapt general acceptat acum că, dacă economisirea depinde de venitul real și dacă acesta este lăsat să varieze, atunci variațiile în rata investiției induse de crearea de credit, alături de alți factori, va avea ca efect modificări ale nivelului venitului real și, prin urmare, ale ratei economisirii voluntare, ca parte integrantă a mecanismelor ce reechilibrează alegerile intertemporale.” (David Laidler, „Hayek on Neutral Money and the Cycle”, publicat în Money and Business Cycles: The Economics of F. A. Hayek, M. Colonna și H. Hagemann, ed., vol. 1, p. 19.)
[29] Cu alte cuvinte, ar fi necesar ca agenții economici să economisească întregul venit monetar ce corespunde ariei hașurate din Graficul V-6, care pune în evidență porțiunea alungită și lărgită a structurii de producție, ca urmare a expansiunii creditului. Este aproape imposibil ca un astfel de eveniment să aibă loc în viața reală. Fragmentul de mai sus apare la p. 394 din The Pure Theory of Capital. Pe scurt, expansiunea creditului declanșează un comportament inadaptat al diferiților agenți economici, iar unica soluție o reprezintă sporirea economisirii voluntare și o diminuare a investițiilor artificial alungite, până când cele două vor fi din nou coordonate. După cum bine precizează Lachmann:
„Remediul austriac – creșterea economisirii voluntare – se reduce la nimic mai mult decât o modificare a datelor, ce va transforma datele care au fost, inițial, pur imaginare – și anume, anticipările antreprenoriale referitoare la profit, induse de rata scăzută a dobânzii – în date reale.” (Lachmann, „On Crisis and Adjustment”, Review of Economics and Statistics, mai 1939, p. 67)
[30] David Laidler, The Golden Age of the Quantity Theory, Phillip Allan, New York, 1991. Laidler conchide în mod caracteristic:
„Sugerez, pe un plan mai larg, că există mult mai puține diferențe între pozițiile neoclasică și keynesiană, mai cu seamă în ceea ce privește sfera monetară, decât se crede îndeobște. Economiștii ale căror contribuții le-am analizat nu privesc nici un set anume de aranjamente monetare ca fiind sacrosant. Pentru mulți dintre ei, „proba de foc” a fiecărui sistem era capacitatea acestuia de a asigura stabilitatea nivelului prețurilor și, în consecință, credeau ei, și stabilitatea producției și a ocupării.”
Laidler adaugă:
„Adoptarea ulterioară a doctrinelor keynesiene de politică economică a fost, de asemenea, produsul firesc al considerării alegerii instituțiilor economice ca fiind o alegere de tip politic, de realizat din considerente de ordin pragmatic.” (p. 198)
Cartea lui Laidler este esențială pentru înțelegerea doctrinelor monetariste actuale și a evoluției lor.
[31] Irving Fisher, The Purchasing Power of Money, îndeosebi p. 25 și urm. în ediția din 1925. Mises, cu pătrunderea sa caracteristică, subliniază că susținătorii teoriei cantitative a banilor i-au adus acesteia un prejudiciu mai mare decât oponenții lor. Aceasta se datorează faptului că majoritatea adepților teoriei au îmbrățișat ecuația mecanicistă a schimburilor, care, în cel mai bun caz, reprezintă cel mult o tautologie; și anume, că venitul și cheltuiala ce sunt implicate în toate tranzacțiile trebuie să fie egale. Mai mult, ei au urmărit să ofere o explicație cuprinzătoare a fenomenelor economice, agregând prețurile bunurilor și serviciilor ce au făcut obiectul schimburilor în perioade de timp diferite și presupunând că valoarea unității monetare este determinată, printre altele, de „viteza” de circulație a banilor. Ei nu au reușit să înțeleagă că valoarea banilor își are originea în dorința subiectivă a ființelor umane de a păstra anumite dețineri monetare; iar a te concentra exclusiv pe concepte agregative și mărimi medii de tipul vitezei banilor dă senzația că banii își îndeplinesc funcția doar atunci când sunt încheiate tranzacții, nu și atunci când rămân „nefolosiți”, sub formă de dețineri monetare aflate în posesia agenților economici. Cu toate acestea, cererea de monedă a agenților economici cuprinde atât deținerile monetare păstrate în orice moment, cât și sumele adiționale pe care le cer la încheierea unei tranzacții. Astfel, moneda își îndeplinește funcția în ambele cazuri și are întotdeauna un proprietar; cu alte cuvinte, este inclusă în deținerile monetare ale unui agent economic, indiferent dacă agentul intenționează să sporească sau să restrângă deținerea monetară în orice moment viitor. Potrivit lui Mises, o altă eroare definitorie a ecuației schimburilor este că aceasta camuflează efectele pe care variațiile cantității de bani le au asupra prețurilor relative și faptul că noua cantitate de bani intră în sistemul economic în anumite puncte bine circumscrise, distorsionând structura de producție și favorizând anumiți agenți economici în detrimentul celorlalți. Ludwig von Mises, „The Position of Money Among Economic Goods”, apărută pentru prima dată în Die Wirtschaftstheorie der Gegenwart, Hans Mayer, ed., Julius Springer, Viena, 1932, vol. 2. Acest articol a fost tradus în engleză de Albert H. Zlabinger și publicat în cartea Money, Method, and the Market Process: Essays by Ludwig von Mises, Richard M. Ebeling, ed., Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Olanda, 1990, p. 55 și urm.
[32] Murray N. Rothbard susține că „nivelul general al prețurilor”, P, este o medie ponderată a prețurilor bunurilor, ale căror caracteristici de cantitate și calitate variază în timp și spațiu, intenționându-se ca numitorul fracției să reflecte suma mărimilor eterogene exprimate în unități diferite – producția totală anuală în termeni reali. Tratamentul critic al lui Rothbard, genial și pedagogic, la ecuația monetaristă a schimburilor se găsește în cartea sa Man, Economy, and State, p. 727-737.
[33] „Este imposibil să aplicăm agenților economici individuali formula: volumul total al tranzacțiilor împărțit la viteza de circulație.” Mises, The Theory of Money and Credit, p. 154. Conceptul de viteză a banilor are sens doar dacă intenționăm să măsurăm nivelul general al prețurilor pe parcursul unei anumite perioade de timp, ceea ce este în mod clar absurd. Este inutil să luăm în calcul prețurile bunurilor și serviciilor pe o perioadă de timp, un an, de pildă, în care răstimp variază cantitatea și calitatea bunurilor și serviciilor produse, după cum se întâmplă și cu puterea de cumpărare a unității monetare. Din punctul de vedere al unei persoane, prețurile sunt determinate în cadrul fiecărei tranzacții, ori de câte ori o anumită sumă de bani trece dintr-o mână în alta, așa încât o „viteză medie de circulație” este de neconceput. Mai mult, dintr-o perspectivă „socială”, am putea, în cel mai bun caz, să avem în vedere un „nivel general al prețurilor” la un anumit moment de timp, nu pentru o perioadă, și astfel conceptul de „viteză de circulație a banilor” este, și în acest caz, lipsit complet de sens.
[34] The Shorter Oxford English Dictionary, ediția a treia, Oxford University Press, Oxford, 1973, vol. 1, p. 1016.
[35] Mises, The Theory of Money and Credit, p. 162 și urm. Mises conchide astfel:
„După ce are loc creșterea prețurilor, acestea nu se vor mai afla în aceeași relație unele față de altele ca înainte de declanșarea sa; diminuarea puterii de cumpărare a banilor nu va fi uniformă în raport cu diferitele bunuri economice.” (p. 163)
Anterior lui Mises, aceeași idee a fost exprimată, de asemenea, de Cantillon, Hume și Thornton, printre alții. De pildă, a se vedea, „On Money”, unul dintre eseurile lui Hume, conținute în Essays, p. 286 și urm. Hume preia această idee de la Cantillon, care o afirmă în premieră în Essai sur la nature du commerce en général, cap. VII, partea a II-a, p. 232-239.
[36] Hans F. Sennholz, Money and Freedom, Libertarian Press, Spring Mills, Penn., 1985, p. 38–39. Sennholz explică absența unei teorii veritabile a ciclului la Friedman și încercarea acestuia de a ascunde acest loc gol prin schițarea unei politici menite doar să ofere o scăpare din recesiune prin mijloace monetare, fără a da seamă de cauzele sale.
[37] F.A. Hayek, „A Rejoinder to Mr. Keynes”, Economica 11, nr. 34, noiembrie 1931, p. 398–404. Retipărit în Friedrich A. Hayek: Critical Assessments, John Cunningham Wood și Ronald N. Woods, ed., Routledge, Londra și New York, 1991, vol. 1, cap. 5, p. 82–83; a se vedea, de asemenea, Contra Keynes and Cambridge, p. 159–164.
[38] A se vedea secțiunea 9 a capitolului 6 (p. 424-431; ed. în limba engleză – n.t.), ce analizează efectele dăunătoare ale politicilor de stabilizare a puterii de cumpărare a banilor.
[39] A se vedea explicația dată evoluției școlii așteptărilor raționale în Garrison, Time and Money, cap. 2, p. 15-30.
[40] După cum menționa,cu multă claritate, Leijonhufvud:
„Când teoreticienii nu sunt siguri că înțeleg sau când nu pot să ajungă la un acord, este îndoielnic că ei sunt îndreptățiți să presupună că agenții din sectorul privat înțeleg sau împărtășesc aceeași opinie.” (Axel Leijonhufvud, „What Would Keynes Have Thought of Rational Expectations?”, UCLA, Department of Economics Discussion Paper, Nr. 299, University of California, Los Angeles, 1983, p. 5).
[41] Acest argument este analog celui pe care l-am utilizat în Socialismo, cálculo
económico y función empresarial,pentru a explica imposibilitatea teoretică a socialismului. Acest raționament se sprijină pe diferența radicală dintre informația sau cunoașterea practică (subiectivă) și informația sau cunoașterea științifică (obiectivă). Prin urmare, teoreticienii așteptărilor raționale comit același tip de eroare ca teoreticienii neoclasici care au căutat să dovedească faptul că socialismul este posibil. Există o singură diferență: în loc să presupună că omul de știință sau dictatorul poate să obțină toate informațiile de ordin practic referitoare la subiecții săi,economiștii noii școli clasice de macroeconomie pornesc de la premisa că subiecții înșiși sunt capabili să acceadă la întreaga informație relevantă, atât practică (privind restul agenților economici), cât și cea științifică (referitoare la teoriile valide asupra evoluției ciclului). A se vedea Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 52–54 și 87–110.
[42] În lumina celor spuse mai sus, observația următoare, ce aparține lui Ludwig von Mises, poate părea puțin exagerată (a se vedea articolul său „Elastic Expectations in the Austrian Theory of the Trade Cycle”, publicat în Economica, august 1943, p. 251-252.
„Învățămintele teoriei monetare a ciclului afacerilor sunt, în prezent, atât de bine cunoscute chiar și dincolo de cercul economiștilor, încât optimismul naiv ce i-a animat pe antreprenori în perioadele de boom a făcut loc unui scepticism mai accentuat. E posibil ca, în viitor, oamenii de afaceri să reacționeze la expansiunea creditului într-un mod diferit față de trecut. E posibil ca ei să evite să utilizeze banii ieftini disponibili pentru a-și expanda operațiunile, întrucât vor avea permanent în minte sfârșitul inevitabil al boom-ului. Sunt câteva indicii ce anunță o asemenea schimbare. Este însă mult prea devreme pentru o afirmație categorică.”
Cu toate că este evident că așteptările „corecte” cu privire la direcția pe care o vor lua evenimentele vor grăbi incidența lor și va face expansiunea creditului să fie într-o mai mică măsură „eficace” decât ar fi fost în alte împrejurări, chiar dacă antreprenorii dispun de o cunoaștere „perfectă” a trăsăturilor caracteristice ciclului, nu pot renunța la profiturile care le sunt, pe termen scurt, oferite de expansiunea creditului; aceasta mai cu seamă dacă se consideră capabili să prevadă momentul adecvat pentru vânzarea bunurilor de capital pe care le dețin și pentru evitarea pierderilor corespunzătoare. Mises însuși, în Human Action, p. 871, face următoarea precizare:
„Lucrul de care are nevoie omul de afaceri individual, în vederea evitării pierderilor, este cunoașterea datei la care se situează punctul de întoarcere, încă din vremea când ceilalți oameni de afaceri continuă să creadă că până la crah mai există un interval mai lung decât există în realitate. În acest caz, cunoștințele lui superioare îi vor permite să-și aranjeze operațiunile proprii în așa fel, încât să iasă la liman fără pierderi. Însă, dacă finalul boomului ar putea fi calculat după o formulă, toți oamenii de afaceri ar afla data respectivă simultan. Demersurile lor, în vederea ajustării mersului afacerilor lor la această informație, ar determina apariția imediată a tuturor fenomenelor depresiunii. Ar fi prea târziu, pentru fiecare dintre ei, să evite să se numere printre victime.
Dacă ar fi configurația viitoare a pieței calculabilă, atunci viitorul nu ar fi incert. Nu ar mai exista nici pierderi, nici profituri antreprenoriale. Ceea ce așteaptă lumea de la economiști depășește puterile oricărui muritor.” (subl. noastră)
[43] Gerald P.O’Driscoll și Mario J.Rizzo, The Economics of Time and Ignorance, p. 222. O critică suplimentară la adresa teoriei așteptărilor raționale se găsește în articolul lui Gerald P. O’Driscoll, „Rational Expectations, Politics and Stagflation”, capitolul 7 din cartea Time, Uncertainty and Disequilibrium: Exploration of Austrian Themes, Mario J. Rizzo, ed., Lexington Books, Lexigton, Mass., 1979, p. 153–176. Pe aceleași coordonate observa și Roger Garrison:
„Reacții complicate de retroacțiune, multiple alternative pentru input-uri și numeroase utilizări ale output-urilor… reprezintă aspecte complexe, [care] împiedică protejarea în fața crizelor și a declinului economic pe o arie suficient de extinsă pentru a anula realmente procesul ce ar fi condus la criză. Ideea că antreprenorii cunosc destul de multe lucruri despre pozițiile lor pentru a se proteja împotriva băncii centrale este, pur și simplu, implauzibilă. Aceasta nu face nimic mai mult decât să nege existența unei probleme economice, a cărei soluționare necesită un proces al pieței.” (Roger W. Garrison, „What About Expectations?: A Challenge to Austrian Theory”, articol prezentat la a doua ediție a Austrian Scholars Conference, Mises Institute, Auburn, Alabama, 4-5 aprilie 1997, manuscris în curs de publicare, p. 21; a se vedea și Time and Money, p. 15–30)
Poziția noastră cu privire la teoria așteptărilor raționale este încă și mai radicală decât cea a lui O’Driscoll și Rizzo. După cum am afirmat deja, chiar dacă agenții economici cunosc nu numai forma caracteristică a ciclului, ci și momentele și valorile exacte la care se vor produce cele mai importante schimbări, ei vor fi în continuare interesați să accepte banii nou-creați, pentru a beneficia de miriadele posibilităților de profit, ce apar în întreaga structură a bunurilor de capital, pe măsură ce procesul pieței parcurge etapele diferite ale ciclului.
[44] Garrison, op. cit., p. 1.
[45] „Întrebarea esențială ține de sursa erorilor din episoadele ciclice. În analiza lui Hayek, malalocările și erorile aveau loc pe măsură ce actorii economici răspundeau la semnalele autentice ale prețurilor… Antreprenorilor li se oferă un control mai amplu asupra resurselor reale din societate; modificările simultane ale prețurilor relative transformă investiția în aceste resurse reale într-una cu adevărat profitabilă. Nu există, cu siguranță, nimic „irațional” în acțiunea antreprenorilor de a nu pierde ocazia unor profituri reale.” (O’Driscoll, „Rational Expectations, Politics and Stagflation”, în Time, Uncertainty and Disequilibrium, p. 166)
[46] A se vedea expunerea lui Robert E. Lucas, rafinată și concisă, în „Nobel Lecture: Monetary Neutrality”, Journal of Political Economy 104, nr. 4, august 1996, p. 661-682. Lucas caracterizează ciclurile ca fiind consecințele reale ale șocurilor monetare neanticipate de agenții economici. În consecință, diverși autori au subliniat presupuse similarități între teoreticienii Școlii austriece și cei ai noii teorii macroeconomice clasice. Ținând cont de faptul că noilor macroeconomiști clasici le lipsește o teorie a capitalului și a malinvestițiilor și că austriecii consideră ca nerealiste și/sau fără înțeles modelul echilibrului, agentul reprezentativ maximizator și agregatele pe care le utilizează noii lor colegi macroeconomiști clasici, putem să conchidem, în mod just, că „similaritățile” sunt mai degrabă aparente, decât reale. A se vedea Richard Arena, „Hayek and Modern Business Cycle Theory”, în Money and Business Cycles: The Economics of F. A. Hayek, M. Colonna and H. Hagemann, ed., vol. 1, cap. 10, p. 203–217; a se vedea și Carlos Usabiaga Ibáñez și José María O’Kean Alonso, La nueva macroeconomía Clásica, Ediciones Pirámide, Madrid, 1994, p. 140–144. O analiză detaliată cu privire la diferențele profunde dintre abordarea austriacă și perspectiva neoclasică – ce reprezintă fundamentul microeconomic al opiniilor lui Lucas – poate fi găsită în Huerta de Soto, „The Ongoing Methodenstreit of the Austrian School”; a se vedea și Garrison, Time and Money, îndeosebi cap. 10-12.
[47] Mises, Human Action, p. 418. Trebuie să remarcăm că austriecii nu consideră banii nici măcar pe termen lung ca fiind neutri, din moment ce structura de producție existentă după toate reajustările provocate de expansiunea creditului nu demonstreazănici o urmă de asemănare cu cea care s-ar fi format în absența inflației.
[48] A se vedea Finn E. Kydland și Edward C. Prescott, „Time to Build and Aggregate Fluctuations”, Econometrica 50, noiembrie 1982, p. 1345–1370; și, de asemenea, „Business Cycles: Real Facts and Monetary Myth”, Federal Reserve Bank of Minneapolis Quarterly Review 14, 1990, p. 3–18. Autorii acestor explicații ale ciclului economic, precum și ale altora, care nu sunt fundamentate pe efectele expansiunii creditului, sunt siliți să admită, cel puțin implicit, că expansiunea creditului reprezintă întotdeauna un factor și un element necesar în orice explicație a amplificării continue a unui boom expansionist. A se vedea Mises, „The Fallacies of the Nonmonetary Explanations of the Trade Cycle”, în Human Action.
[49] Mai mult, dacă teoreticienii așteptărilor raționale au dreptate, și orice măsură economică a statului este „inutilă”, ce rost mai are să adoptăm mereu și mereu politici expansioniste? Răspunsul se regăsește în efectele pe termen scurt, aparent benefice, dar care se inversează întotdeauna, sabotând economia pe termen mediu și lung.
[50] John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan, Londra, 1936 și 1970, cap. 21, p. 292–309. Este evident în cartea sa, The General Theory, că această teorie macroeconomică a prețurilor este doar o variantă a punctului de vedere monetarist. În lucrarea sa, Keynes face următoarea aserțiune explicită:
„Teoria Prețurilor, cu alte cuvinte, analiza relației dintre modificările cantității de bani și modificările nivelului prețurilor cu intenția de a determina elasticitatea prețurilor, în urma variațiilor cantității de bani, trebuie, prin urmare, să se raporteze la cei cinci factori complecși, menționați mai sus.” (Keynes, The General Theory, p. 296-297; sublinierea ne aparține.)
Cea mai bună prezentare modernă a contextului teoretic keynesian îi aparține lui Roger Garrison (Time and Money, cap. 7-9), care demonstrează că, în ultimă instanță, Keynes a fost un socialist ce nu a crezut în ideea unor piețe libere ale investițiilor. Keynes însuși e conștient de acest lucru atunci când scrie că teoriile sale ar fi „adaptate cu mai multă ușurință la condițiile unui stat totalitar”. (Collected Writings, vol. 7, p. xxvi, Macmillan, Londra, 1973). Această afirmație se găsește în prefațape care o scrie Keynes pe 7 septembrie 1936 la ediția germană a cărții sale The General Theory. Decupăm în continuare fragmentul exact:
„Cu toate acestea, teoria producției ca întreg, care reprezintă obiectivul lucrării de față, s-ar adapta cu mult mai multă ușurință relațiilor dintr-un stat totalitar, în comparație cu teoria producției și a distribuției producției realizate în condițiile concurenței deschise și ale unei mari cantități de bunuri produse prin laissez-faire.” (Vezi John Maynard Keynes, Allgemeine Theorie der Beschäftigung, des Zinses und des Geldes, p. ix, Dunker și Humblot, Berlin, 1936 și 1994.)
Nota 76 de la acest capitol cuprinde declarația explicită a lui Keynes referitoare la faptul că nu deține o teorie adecvată a capitalului.
[51] F. A. Hayek, A Tiger by the Tail: A 40-Years’ Running Commentary on Keynesianism by Hayek, întocmită și editată de Sudha R. Shenoy, Institute of Economic Affairs, Londra, p. 101, 1972.
[52] John Maynard Keynes, A Treatise on Money, vol. 1: The Pure Theory of Money, în The Collected Writings of John Maynard Keynes, vol. 5, p. 178, nota 2, Macmillan, Londra, 1971. În ultima sa lucrare publicată înaintea morții, Haberler comentează ironic lipsa de temeiniciea remarcilor critice pe care Keynes i le adresează lui Mises în recenzia la cartea lui Mises, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel, tipărită în The Economic Journal, septembrie 1914 și publicată la paginile 400–403 în vol. 11 al TheCollected Writings. A se vedea Gottfried Haberler, „Reviewing a Book Without Reading It”, Austrian Economics Newsletter 8, iarna 1995; de asemenea, în Journal of Economic Perspectives 10, nr. 3, vara 1996, p. 188.
[53] „Legea lui Say este anulată pe termen scurt de inflația produsă de creditul fiduciar. Desigur, termenul scurt poate să dureze ceva timp până a se încheia! Este adevărat, oferta mai mare produsă de moneda fiduciară creează, la rândul său, propria cerere în exces, acesta este însă tipul greșit de cerere în cazul unei expansiuni a creditului canalizate către sectorul afacerilor, o cerere efemeră, ce nu poate să dureze.” (Skousen, The Structure of Production, p. 325).
[54] Scrisoare de la F.A. Hayek adresată lui John Maynard Keynes, cu data 2 februarie 1936 și tipărită la p. 207 în vol. 29 al The Collected Writings of John Maynard Keynes: The General Theory and After: A Supplement, Macmillan, Londra, 1979, p. 207.
[55] Keynes, The General Theory, p. 21.
[56] John Maynard Keynes, The General Theory and After, part 2: Defence and Development, în The Collected Writings of John Maynard Keynes, vol. 14, Macmillan, Londra, 1973, p. 24 și 486. Aici, Keynes face referire la „figuri recente ca Hayek, pe care le-aș numi neoclasice” (p. 24) și la „școala neoclasică a profesorului Hayek și a discipolilor săi” (p. 486).
[57] Keynes, The General Theory, p. 75; sublinierea ne aparține.
[58] Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 391.
[59] Keynes, The General Theory, p. 83.
[60] Benjamin Anderson, referindu-se la teoria lui Keynes, conform căreia expansiunea creditului nu conduce la o disproporție între investiție și economisirea voluntară – de vreme ce noii bani investiți ar putea fi cheltuiți, în schimb, pe servicii și bunuri de consum și trebuie, în consecință, să fie mai întâi „economisiți” –, conchide:
„Trebuie să luăm atitudine aici împotriva identificării periculoase a expansiunii creditului cu economisirea, ca parte a doctrinei keynesiene… Această doctrină este deosebit de nocivă în prezent, când constatăm o creștere masivă a banilor și a depozitelor bancare avându-și sursa în finanțarea războiului și fiind caracterizate ca „economisire”, numai datorită faptului că cineva se întâmplă să le dețină la un anumit moment. Conform acestei doctrine, cu cât este inflația mai mare, cu atât sporește economisirea!” (Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 391-392.)
[61] George Selgin își construiește, în principiu, teoria echilibrului monetar pe acest argument secund al lui Keynes, fără a-l cita în mod explicit. Vom amenda doctrina lui Selgin în capitolul următor. Este paradoxal faptul că Selgin, un economist de formație austriacă, a putut să cadă în capcana keynesiană, în încercarea de a demonstra că expansiunea creditului în contextul liberei întreprinderi bancare (free banking) ar fi lipsită de nocivitate pentru sistemul economic. Acest fapt furnizează, probabil, cea mai clară dovadă că vechea Școală Bancară a fost reanimată în zilele noastre în persoanele unor teoreticieni asemenea lui Selgin, partizani ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare. A se vedea George A. Selgin, The Theory of Free Banking: Money Supply under Competitive Note Issue, Rowman and Littlefield, Totowa, N.J., 1988, îndeosebi p. 54–55.
[62] Cu alte cuvinte, deși ex post facto toate resursele investite au fost economisite (I = S), Keynes ignoră faptul că, din punct de vedere microeconomic, resursele economisite pot fi investite fie în mod înțelept, fie în mod nesăbuit. În realitate, expansiunea creditului îi induce în eroare pe antreprenori cu privire la adevărata rată a economisirii voluntare. Astfel, economisirile reduse ale societății sunt investite imprudent în procese ce sunt excesiv de intensive în capitalși care nu pot fi duse la bun sfârșit sau susținute, astfel că, în consecință, societatea sărăcește. (Vezip. 375-384 din cap. 5; ed. în limba engleză – n.t.)
[63] Jacques Rueff a subliniat că, într-o economie cu un etalon aur pur, o creștere a cererii de bani (sau de „tezaurizare”) nu cauzează absolut deloc o sporire a șomajului. De fapt, în conformitate cu sistemul prețurilor, aceasta va canaliza un procent mai ridicat din resursele productive ale societății (muncă, echipament de capital și mijloace originare de producție) către activitatea de minerit, de producție și distribuție a unei cantități superioare de unități monetare (aur). Aceasta este reacția naturală, spontană a pieței la noua dorință a agenților economici pentru dețineri monetare sporite. Nu este necesar, așadar, să fie inițiat un program de lucrări publice – chiar dacă ar consta, după cum remarcă ironic Keynes, doar în săparea de șanțuri și astuparea lor ulterioară –, din moment ce societatea va întrebuința în mod spontan resursele sale productive pentru a săpa mine mai adânci și a extrage aurul, satisfăcând astfel într-un mod mai eficace dorințele consumatorilor și ale agenților economici pentru dețineri monetare sporite. Astfel, o „preferință pentru lichidități” sporită nu poate în nici un caz să producă o situație permanentă de echilibru și șomaj simultane. O combinație de echilibru și șomaj poate să decurgă doar dintr-o piață rigidă a muncii, pe care puterea coercitivă a statului, sindicatele, sau amândouă, împiedică flexibilitatea salariilor și alte condiții ale contractului de angajare și ale pieței muncii. A se vedea articolul lui Jacques Rueff, „The Fallacies of Lord Keynes’ General Theory”, apărut în The Critics of Keynesian Economics, Henry Hazlitt, ed., Arlington House, New York, 1977, p. 239–263, îndeosebi p. 244.
[64] Keynes, The General Theory, p. 82-83; sublinierea ne aparține.
[65] Hayek, The Pure Theory of Capital,p. 378 și 394. În nota de la p. 395 din ediția originară a ediției în engleză a The Pure Theory of Capital, Hayek accentuează și mai mult teza sa, atunci când afirmă:
„Chestiunea esențială… este că noi trebuie să comparăm întotdeauna rezultatul investiției, încorporat în bunuri concrete, cu cheltuiala monetară pentru aceste bunuri. Aceasta nu este niciodată investiția care se desfășoară în același timp cu economisirea, ci rezultatul investiției trecute, care determină oferta de bunuri de capital, față de care cererea monetară e posibil sau nu să fie adecvată.”
[66] Mises, On the Manipulation of Money and Credit, p. 125 (p. 49 din Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik, ediția germană).
[67] Pentru Roger Garrison, adevărata teorie generală este cea a austriecilor, iar „teoria keynesiană [și, am putea să adăugăm, teoria monetaristă] devine un caz special al teoriei austriece”. Vezi Garrison, Time and Money, p. 250.
[68] Este interesant să amintim modul în care Keynes definește șomajul „involuntar”:
„Oamenii sunt șomeri involuntar dacă, în cazul unei creșteri de mici dimensiuni a prețului bunurilor ce pot fi achiziționate cu ajutorul salariuluifață de salariul monetar, atât oferta agregată de muncă dispusă să lucreze la salariul monetar curent, cât și cererea agregată pentru ea [munca] la acest salariu ar fi mai ridicate decât volumul existent al ocupării.” (Keynes, The GeneralTheory, p. 15; sublinierea a fost ștearsă.)
Prin această definiție contorsionată, Keynes înțelege pur și simplu că șomajul „involuntar” există ori de câte ori o diminuare a salariilor relative ar conduce la o creștere a ocupării. Există însă două căi posibile către o reducere relativă a salariilor: fie muncitorul ar accepta un salariu nominal mai redus, fie el este de acord să muncească într-un context în care salariul nominal rămâne nemodificat, însă se măresc prețurile bunurilor de consum. A doua este cea mai indirectă cale. În nici una dintre situațiile de mai sus neocuparea nu este involuntară: ea este absolut voluntară în ambele cazuri. În primul caz, muncitorul rămâne neocupat, deoarece el alege în mod voluntar să nu lucreze pentru un salariu nominal mai mic. În cel de-al doilea, el este de acord să muncească doar dacă se auto-amăgește, de vreme ce salariul său real scade, chiar dacă salariul nominal nu se schimbă. (Cu alte cuvinte, în al doilea caz, el acceptă să lucreze într-un mediu în care prețurile bunurilor și serviciilor de consum sporesc mai rapid decât salariile.) În realitate, cea mai mare parte a prescripțiilor de politică economică ale lui Keynes se reduc la o încercare de diminuare a șomajului printr-o scădere a salariilor reale, pe calea indirectă a creșterii inflației și, în aceast mod, a prețurilor bunurilor de consum, cu menținerea nemodificată a salariilor nominale. Această soluție a eșuat, nu numai întrucât muncitorii nu mai sunt amăgiți de iluzia monetară și cer creșteri ale salariului nominal care să compenseze cel puțin scăderile puterii de cumpărare a banilor, ci și pentru că „medicamentul” propus, în afară de faptul că este ineficace, atrage după sine costul social enorm al crizelor economice și al recesiunii provocate de expansiunea creditului. Mai mult, trebuie să înțelegem că, într-o mare măsură, înseși prescripțiile keynesiene, ce constau în intensificarea cererii efective prin măsuri fiscale și monetare, sunt principaliivinovați de menținerea rigidității piețelor muncii, și chiar de a le rigidiza într-un grad și mai ridicat, din moment ce agenții economici, mai precis muncitorii și sindicatele, au ajuns să creadă că ajustările salariilor reale trebuie întotdeauna să ia forma creșterilor în nivelul general al prețurilor. Prin urmare, doctrina keynesiană, în loc să ofere un „tratament” pentru boală, a devenit un factor agravant, ce o înrăutățește. Va fi nevoie de mult timp și efort pentru ca agenții economici să se obișnuiască din nou să trăiască într-un mediu stabil, în care sistemul prețurilor să poată opera din nou fără inflexibilitatea care îl împiedică acum. Despre acest subiect, a se vedea articolul lui Hans-Hermann Hoppe, „Theory of Employment, Money, Interest and the Capitalist Process: The Misesian Case Against Keynes”, capitolul 5 din The Economics of Ethics and Private Property, Kluwer Academic Publishers, Londra, 1993, p. 111–138, mai cu seamă p. 124–126.
În mod similar, în sectorul bancar, după cum notează Jörg Guido Hülsmann,
„populația nu mai consideră ciclurile afacerilor și prăbușirea întregului sistem bancar ca pe niște corolarii ale principiului rezervei fracționare, scăpate de sub oricecontrolsub protecția legii, ci ca pe o problemă „macroeconomică”, ce reclamă o acțiune din partea managerilor băncii centrale.”
A se vedea articolul său, „Has Fractional-Reserve Banking Really Passed the Market Test?”, p. 416.
[69] Keynes, The General Theory, p. 135.
[70] „D-l Keynes …. se află, probabil,… sub influența doctrinei „costului real”, care joacă până în prezent un rol atât de important în tradiția școlii de la Cambridge; el presupune că prețurile tuturor bunurilor, cu excepția celor mai durabile, sunt determinate de costuri chiar și pe termen scurt.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 375, nota 3)
[71] „Antreprenorii vor continua să aibă tendința de a supralicita prețurile diferitelor tipuri de inputpână la valoarea scontată a produselor marginale respective ale acestora, și, dacă rata la care ei se pot împrumuta rămâne neschimbată, singura modalitate prin care această egalitate dintre prețul input-ului și valoarea scontată a produsului său marginal poate fi restabilită este, evident, aceea de a reduce acest produs marginal.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 383)
[72] Denis H. Robertson, alături de alți economiști, este de acord cu aceasta. Când analizează critic The General Theory, Robertson se adresează direct lui Keynes cu următoarele:
„Nu consider că aceste pagini (192-193) reflectă în mod just poziția lui Hayek. În limbajul său original, el afirmă că scăderea ratei dobânzii va duce la o creștere atât de accentuată a prețului de cerere al utilajelor (în pofida scăderii prețului bunurilor produse cu ajutorul lor), încât să devină profitabilă fabricarea mai multor utilaje.” (A se vedea scrisoarea lui Denis H. Robertson către John Maynard Keynes din 3 februarie 1935, retipărită la p. 496 și urm. în volumul 13 al The Collected Writings of John Maynard Keynes. Fragmentul de mai sus apare la p. 504.)
În corespondența sa cu Robertson din 20 februarie 1935, Keynes recunoaște, de fapt, că în pasajele mai sus menționate din The General Theory el a răstălmăcit cuvintele lui Hayek:
„Mulțumesc pentru sugestia referitoare la Hayek;o voi studia. Nu mă îndoiesc că Hayek spune pe undeva opusul a ceea ce îi atribui eu aici”. (Ibid., p. 519).
Lui Keynes îi lipsește însă onestitatea intelectuală suficientă pentru a corecta manuscrisul înainte de tipărirea sa definitivă în 1936. Ludwig M. Lachmann comentează, de asemenea, pe marginea criticii adresate de Keynes lui Mises și Hayek, la p. 192 și 193 din The General Theory, unde Keynes conchide că „profesorul von Mises și discipolii săi au ajuns la concluziile lor tocmai pe calea greșită”. Lachmann răspunde:
„Cu toate acestea, în realitate, austriecii nu au făcut decât să îl urmeze pe Wicksell în trasarea distincției dintre „rata naturală a dobânzii” și rata monetară, și diferența lui Keynes însuși între eficiența marginală a capitalului și această rată monetară este perfect analoagă. Acuza de simplă confuzie a termenilor este nejustificată.” (Ludwig M. Lachmann, „John Maynard Keynes: A View from an Austrian Window”, South African Journal of Economics 51, nr. 3, 1983, p. 368–379, îndeosebi p. 370–371.)
[73] Keynes, The General Theory, p. 329. Autorii monetariști – de pildă Hawtrey, Friedman și Meltzer – au recunoscut, în mod explicit, același lucru.
[74] Gottfried Haberler, „Mr. Keynes’ Theory of the «Multiplier»: A Methodological Criticism”, publicat inițial în Zeitschrift für Nationalökonomie 7, 1936, p. 299–305, și retipărit în engleză în Selected Essays of Gottfried Haberler,capitolul 23, Anthony Y. Koo, ed., The MIT Press, Cambridge, Mass., 1985, p. 553–560, și îndeosebi p. 558–559. Este surprinzător să constatăm că Hawtrey, un monetarist, a fost un precursor al lui Keynes în ceea ce privește teoria multiplicatorului. A se vedea prezentarea lui Robert B. Dimand în „Hawtrey and the Multiplier”, History of Political Economy 29, nr. 3, toamna 1997, p. 549–556.
[75] Hayek a scris trei articole în care critică teoriile monetare pe care Keynes le include în cartea sa A Treatise on Money. Este vorba despre: „Reflections on The Pure Theory of Money of Mr. J. M. Keynes (1)”, publicat în Economica 11, nr. 33, august 1931, p. 270–295; „A Rejoinder to Mr. Keynes”, p. 398–403; ultimul fiind „Reflections on The Pure Theory of Money of Mr. J.M. Keynes (continued) (2)”, apărut de asemenea în Economica 12, nr. 35, februarie 1932, p. 22–44. Aceste articole și replicile lui Keynes la ele apar în Friedrich A. Hayek: Critical Assessments, John Cunningham Wood și Ronald N. Woods, ed., Routledge, Londra, 1991, p. 1–86 și de asemenea în The Collected Works of F. A. Hayek, vol. 9: Contra Keynes and Cambridge: Essays, Correspondence, Routledge, Londra, 1995. În primul dintre aceste articole (Wood și Woods, ed., p. 7), Hayek ajunge la concluzia că principala problemă a lui Keynes este de natură metodologică și rezultă din aceea că agregatele macroeconomice – pe care își fundamentează analiza – îl împiedică să vadă procesele microeconomice, esențiale pentru înțelegerea modificărilor din structura de producție.
[76] Este important să ne amintim că John Maynard Keynes însuși a recunoscut în mod public și explicit față de Hayek că îi lipsește o teorie adecvată a capitalului. Spune Keynes:
„Dr. Hayek își exprimă nemulțumirea că nu propun eu însumi nici o teorie satisfăcătoare a capitalului și a dobânzii și că nu construiesc pe nici o teorie existentă. El înțelege prin aceasta, din câte presupun, teoria acumulării de capital prin raportare la rata consumului și factorii ce determină rata naturală a dobânzii. Acest lucru este perfect adevărat; și sunt de acord cu Dr. Hayek că o dezvoltare a acestei teorii ar avea o mare relevanță pentru modul în care tratez problemele monetare și ar fi susceptibilă să lumineze colțurile obscure.” (John Maynard Keynes, „The Pure Theory of Money: A Reply to Dr. Hayek”, Economica 11, nr. 34, noiembrie 1931, p. 394; p. 56 în ediția Wood și Woods)
[77] Nu este aici locul potrivit pentru a purcede la o analiză exhaustivă a celeilalte părți a viziunii teoretice keynesiene, de pildă a concepției sale asupra ratei dobânzii ca fenomen strict monetar, determinat de oferta de bani și de „preferința pentru lichidități”. Cu toate acestea, noi știm prea bine că oferta și cererea de bani determină prețul banilor (puterea lor de cumpărare), și nu rata dobânzii, după cum pretinde Keynes, concentrându-se doar asupra efectelor pe care expansiunea creditului le exercită pe piețele creditului, în perioada imediat următoare. În plus, cu teoria preferinței pentru lichiditate ce îi aparține, Keynes cade în raționamentul circular, caracteristic analizei funcționale a economiștilor-matematicieni. Într-adevăr, mai întâi afirmă că rata dobânzii este determinată de cererea de bani, sau de preferința pentru lichidități, pentru ca apoi să susțină că aceasta depinde, la rândul său, de rata dobânzii. O altă deficiență considerabilă a doctrinei keynesiene este presupoziția conform căreia agenții economici mai întâi decid cât de mult să consume, iar apoi, din suma pe care s-au hotărât să o economisească, stabilesc ei ce cotă-parte vor utiliza pentru a-și spori deținerile monetare și, apoi, cât anume vor investi. Agenții economici decid însă simultan cât de mult vor aloca pentru fiecare din cele trei alternative: consum, investiții și suplimentarea deținerilor monetare. Aceasta înseamnă că, dacă are loc o sporire a sumei de bani, pe care o păstrează fiecare agent economic în deținerile sale monetare, suma adițională ar putea proveni din oricare dintre următoarele surse: a) fonduri alocate anterior pentru consum; b) fonduri alocate anterior pentru investiții; sau c) orice combinație a celor de mai sus. Este evident că, în cazul a), rata dobânzii va scădea; în cazul b), va crește, iar în cazul c) rata dobânzii ar putea să rămână constantă. În consecință, nu există nici o legătură directă între preferința pentru lichidități, sau cererea de bani, și rata dobânzii. O creștere a cererii de bani poate să nu afecteze rata dobânzii, dacă nu se schimbă relația dintre valoarea atribuităbunurilor prezente și valoarea atribuită bunurilor viitoare, cu alte cuvinte preferința de timp. A se vedea Rothbard, Man, Economy, and State, p. 690. O listă a tuturor referințelor critice relevante la adresa teoriei lui Keynes, inclusiv diverse articole pe diferitele aspecte ale acesteia se regăsesc în Dissent on Keynes: A Critical Appraisal of Keynesian Economics, Mark Skousen, ed., Praeger, New York și Londra, 1992. A se vedea, de asemenea, capitolele 7-9 menționate anterior din cartea lui Garrison, Time and Money.
[78] Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 409-410. Hayek conchide astfel:
„Nu constituie o surpriză faptul că dl. Keynes își descoperă ideile anticipate de scriitorii mercantiliști și de amatorii talentați: interesul acordat fenomenelor de suprafață a caracterizat dintotdeauna prima etapă a abordării științifice a subiectului nostru. Este însă îngrijorător să vedem că, după ce am trecut o dată prin procesul de formare a unei cercetări sistematice a acelor forțe care, pe termen lung, determină prețurile și producția, ni se cere, în prezent, să o aruncăm la lada de gunoi pentru a o înlocui cu filozofia mioapă a omului de afaceri, ridicată la rangul unei științe. Nu ni se spune chiar că, „de vreme ce, pe termen lung, toți suntem morți”, politicile economice ar trebui să fie ghidate în întregime de considerațiuni pe termen scurt? Mă tem că acești adepți ai principiului „după noi, potopul” ar putea obține ceea ce caută mai devreme decât doresc.” (p.410)
[79] Obiecția principală a lui Hayek la adresa macroeconomiei – atât în versiunea keynesiană, cât și monetaristă – este aceea că macroeconomiștii întrebuințează macroagregate, și astfel nu iau în calcul efectele microeconomice nocive ale expansiunii creditului, care, după cum am văzut, duc la malinvestiția resurselor și, în cele din urmă, la criză și șomaj. Mai mult, cum keynesienii presupun o disponibilitate în exces pentru toți factorii de producție – ca urmare a capacităților nefolosite și a neutilizării resurselor –, au tendința să ignore sistemul prețurilor, a cărui funcționare o consideră nenecesară. Sistemul prețurilor este transformat, așadar, într-o tautologie imprecisă și de neînțeles. În măsura în care totul este stabilit de funcțiile macroagregate, teoria tradițională microeconomică a determinării prețurilor relative și teoria capitalului, a dobânzii și a distribuției, ce constituie coloana vertebrală a teoriei economice, devin neinteligibile. Din păcate, după cum notează Hayek, o întreagă generație de economiști nu au învățat nimic altceva decât macroeconomie keynesiană [și monetaristă]: „Mă tem că teoria ne va da, în continuare, multă bătaie de cap; ea ne-a lăsat cu o generație pierdută de economiști ce nu au învățat nimic altceva”. (F. A. Hayek, „The Campaign against Keynesian Inflation”, în New Studies, p. 221). Hayek era de părere că Keynes a fost conștient de erorile propriei scheme teoretice. Hayek notează că, ultima dată când l-a văzut pe Keynes în viață, l-a întrebat dacă nu se îngrijorează cu privire la modul defectuos în care majoritatea discipolilor săi îi folosește teoriile:
„Răspunsul său a fost că aceste teorii au fost într-o mare măsură necesare în anii 1930; dar dacă aceste teorii ar deveni vreodată nocive, să fiu încredințat că el va produce rapid o modificare a opiniei publice.” (Hayek, „Personal Recollections of Keynes and the Keynesian Revolution”, p. 287)
Hayek notează că Keynes a murit două săptămâni mai târziu, fără să mai aibă șansa de a schimba cursul evenimentelor. Hayek îl critică pentru faptul de a fi denumit „teorie generală” o schemă conceptuală eronată, care, așa cum însuși autorul său recunoaște în cele din urmă, a fost elaborată ad hoc, cu gândul la circumstanțele particulare ale anilor 1930. În prezent, așa-numiții „noi macroeconomiști keynesieni” – Stiglitz, Shapiro, Summers, Romer etc. – își concentrează analiza pe rigiditățile reale și monetare pe care le observă pe piață. Ei nu înțeleg însă, în continuare, că asemenea rigidități și efectele lor majore apar și se agravează tocmai ca urmare a expansiunii creditului și a intervenției guvernamentale; nici nu recunosc că există pe piață anumite forțe microeconomice, spontane, care, în absența intervenției guvernamentale, tind să inverseze, să coordoneze și să soluționeze malajustările, printr-un proces de criză, recesiune și însănătoșire. Despre noii keynesieni, a se vedea nota 94.
[80] Samuelson ne prezintă următorul exemplu, pentru a ilustra principiul acceleratorului:
„Să ne imaginăm o firmă obișnuită de textile, al cărei stoc de echipament de capital este menținut în permanență la aproximativ dublul valorii vânzărilor anuale de stofă. Astfel, când veniturile sale au rămas la 30 de milioane de dolari anual pentru o perioadă de timp, bilanțul său va arăta 60 de milioane de dolari în echipament de capital, constând, probabil, în 20 de utilaje cu perioade diferite de utilizare, în fiecare an câte un utilaj fiind uzat complet și înlocuit. Întrucât înlocuirea egalează perfect deprecierea, corporația nu realizează nici o investiție sau economisire netă. Investiția brută are loc la un ritm de 3 milioane de dolari anual, adică înlocuirea anuală a unui utilaj… Să presupunem acum că, în al patrulea an, cresc vânzările cu 50 de procente – de la 30 la 45 de milioane de dolari. În consecință, numărul utilajelor trebuie să crească, de asemenea, cu 50 de procente, respectiv de la 20 la 30 de utilaje. În acest al patrulea an, trebuie să fie achiziționate 11 utilaje, în loc de unul singur – cele 10 utilaje noi se adaugă utilajului ce îl înlocuiește pe cel depreciat. Vânzările cresc cu 50 de procente. Cu cât a sporit producția de utilaje? De la un utilaj la 11; cu alte cuvinte, cu 1000 de procente!” (Samuelson, Economics, ediția a unsprezecea, McGraw-Hill, New York, 1980, p. 246–247)
Este interesant că analiza acceleratorului a fost eliminată în ediția a cincisprezecea, publicată în 1992.
[81] Versiuni anterioare ale „principiului acceleratorului” se regăsesc în lucrările lui Karl Marx, Albert Aftalion, J. M. Clark, A. C. Pigou și R. F. Harrod. A se vedea P. N. Junankar, „Acceleration Principle”, în The New Palgrave: A Dictionary of Economics, Eatwell, Milgate și Newman, ed., vol. 1, p. 10–11.
[82] „Însă chiar dacă, de dragul argumentației, am fi gata să admitem că antreprenorii și capitaliștii se comportă în felul descris de doctrina disproporționalității, rămâne inexplicabil cum ar putea ei să continue în absența expansiunii creditului. Avântul spre asemenea investiții suplimentare ridică prețurile factorilor complementari de producție și rata dobânzii pe piața de credite. Efectele acestea ar frâna tendințele expansioniste foarte curând, în absența expansiunii creditului.” (Mises, Human Action, p. 586)
[83] A se vedea, de pildă, articolul interesant al lui Jeffrey M. Herbener, „The Myths of the Multiplier and the Accelerator”, capitolul 4 din Dissent on Keynes, p. 63–88, mai cu seamă p. 84–85.
[84] William H. Hutt, The Keynesian Episode: A Reassessment,Liberty Press, Indianapolis, Ind., 1979, p. 404–408.
[85] Rothbard, Man, Economy, and State, p. 759–764.
[86] Friedrich Engels, prefață la ediția în limba engleză a cărții lui Karl Marx, Capital: A Critique of Political Economy, vol. 3: The Process of Capitalist Production as a Whole, Frederick Engels, ed., Ernest Untermann, trad., Charles H. Kerr and Company, Chicago, 1909, p. 19–20.
[87] Mențiunea explicită a lui Hayek cu privire la Tugan-Baranovsky apare în Prices and Production, p. 103, și de asemenea în The Pure Theory of Capital,p. 426. A se vedea, de asemenea, capitolul 6, nota 71.
[88] Vezi cartea lui Howard J. Sherman, Introduction to the Economics of Growth, Unemployment and Inflation, Appleton, New York, 1964, îndeosebi p. 95.
[89] „Este evident – și este considerat, îndeobște, ca un lucru de la sine înțeles – că metodele de producție ce au devenit profitabile ca urmare a scăderii ratei dobânzii de la 7 la 5 procente pot să devină neprofitabile dacă rata dobânzii scade în continuare, de la 5 la 3 procente, întrucât metoda inițială nu va mai fi capabilă să concureze cu ceea ce a devenit acum cea mai ieftină metodă… Doar din perspectiva modificării prețurilor putem să explicăm de ce o metodă de producție care a fost rentabilă la o rată a dobânzii de 5 procente ar deveni nerentabilă, când rata dobânzii scade la 3 procente. În mod similar, doar în termeni de modificare a prețurilor putem oferi o explicație adecvată a motivului pentru care o schimbare a ratei dobânzii va transforma metode de producție anterior neprofitabile în metode profitabile.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 388–389, de asemenea, p. 76–77, 140 și urm., 191 și urm. și 200).
Augusto Graziani, la rândul său, susține că Hayek „a arătat posibilitatea reversiunii (reswitching).” A se vedea recenzia scrisă de Graziani la „Hayek on Hayek: An Autobiographical Dialogue”, în The European Journal of the History of Economic Thought 2, nr. 1, primăvara, 1995, p. 232.
[90] O’Driscoll and Rizzo, The Economics of Time and Ignorance, p. 183.
[91] Mark Blaug caracterizează în mod eronat teorema reversiunii (reswitching) drept „ultimul cui bătut în coșciugul teoriei austriece a capitalului”. Blaug, Economic Theory in Retrospect, p. 552. Blaug nu reușește să înțeleagă că, o dată ce rămășițele obiectiviste aduse de Böhm-Bawerk în teoria austriacă a capitalului – este vorba despre conceptul de perioadă medie de producție măsurabilă – sunt eliminate, iar procesul de producție este perceput în termeni strict prospectivi, teoria austriacă a capitalului nu numai că devine imună la atacul din partea adepților teoriei reversiunii, ci este chiar reafirmată. Asupra acestei chestiuni, a se vedea Ludwig M. Lachmann, „On Austrian Capital Theory”, publicat în The Foundations of Modern Austrian Economics, Edwin E. Nolan, ed., Sheed and Ward, Kansas City, 1976, p. 150; a se vedea, de asemenea, Israel M. Kirzner, „Subjectivism, Reswitching Paradoxes and All That”, în Essays on Capital and Interest, p. 7–10. Kirzner conchide că:
„ar trebui să înțelegem că simpla comparare a necesităților complexe, multidimensionale privind durata de așteptare a diferitelor procedee tehnice nu ne permite să stabilim că un procedeu tehnic implică fără echivoc o perioadă mai redusă de așteptare decât un al doilea procedeu.”(p. 10)
[92] Principala eroare a teoriei neo-ricardiene a reversiunii (reswitching) nu este doar aceea de a se baza pe o analiză comparativă a echilibrului static, ce nu implică o abordare prospectivă a proceselor dinamice ale pieței; adițional, ea eșuează în identificarea cauzelor ultime ale variațiilor ratei dobânzii, ce declanșează presupusa reversiune către tehnicile cele mai profitabile. O mărire a economisirii – și, astfel, o diminuare a ratei dobânzii, toate celelalte lucruri rămânând nemodificate – ar putea avea drept consecință o înlocuire a unei anumite tehnici (tehnica aratului cu plugul roman, de pildă) cu o tehnică mai intensivă în termeni de capital (tractorul). Chiar și în aceste condiții, o scădere ulterioară a ratei dobânzii ar permite reintroducerea tehnicii romane a aratului în noile procese de producție, ce au fost anterior prohibite de absența economisirii – cu alte cuvinte, procesele în curs nu sunt afectate și utilizează în continuare tractoarele. Într-adevăr, o nouă alungire a proceselor de producție ar putea să conducă la etape noi în agricultură sau grădinărit, încorporând tehnici care ar putea să pară mai puțin intensive în termeni de capital din perspectiva separată a analizei comparative a echilibrului static, chiar dacă procesele de producție sunt realmente alungite.
[93] Nu trebuie să uităm că, deși neo-ricardienii se vor fi dovedit aliați de moment ai austriecilor prin criticarea direcției neoclasice, obiectivul declarat al neo-ricardienilor este tocmai acela de a neutraliza influența – încă insuficient de puternică, în opinia noastră – exercitată din 1871 de revoluția subiectivistă, declanșată de Menger, asupra teoriei economice. Contrarevoluția ricardiană a izbucnit odată cu recenzia scrisă de Piero Sraffa la cartea lui Hayek, Prices and Production (a se vedea „Doctor Hayek on Money and Capital”, Economic Journal 42, 1932, p. 42–53), după cum notează Ludwig M. Lachmann în articolul său, „Austrian Economics under Fire: The Hayek-Sraffa Duel in Retrospect”, publicat în Austrian Economics: History and Philosophical Background, W. Grassel și B. Smith, ed., Croom Helm, Londra și Sydney, 1986, p. 225–242. Ar trebui să menționăm, de asemenea, lucrarea lui Joan Robinson, publicată în 1953 și dedicată criticării funcției neoclasice de producție (a se vedea Joan Robinson, Collected Economic Papers, Blackwell, Londra, 1960, vol. 2, p. 114–131). De o importanță specială este capitolul 12 din cartea lui Piero Sraffa, Production of Commodities by Means of Commodities: Prelude to a Critique of Economic Theory,Cambridge University Press, Cambridge, 1960). Întregul capitol se ocupă de „schimbarea metodelor de producție”. Din partea neoclasică, a se vedea articolul renumit al lui Paul A. Samuelson, care își declară capitularea necondiționată în fața teoremei reversiunii a Școlii de la Cambridge (Cambridge Switching Theorem). Acest articol a apărut în Quarterly Journal of Economics 80, 1966, p. 568–583, și a fost intitulat „Paradoxes in Capital Theory: A Summing Up”. Asupra acestei chestiuni, o altă sursă interesantă este cartea lui G.C. Harcourt, Some Cambridge Controversies in the Theory of Capital, Cambridge University Press, Cambridge, 1972. În sfârșit, a se vedea și Ludwig M. Lachmann, Macroeconomic Thinking and the Market Economy, Institute of Economic Affairs, Londra, 1973.
[94] Milton Friedman, Dollars and Deficits,Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1968, p. 15. La rândul lor, noii keynesieni au construit pe fundamentele teoriei microeconomice neoclasice, cu scopul de a justifica existența rigidităților salariilor pe piață. Mai precis, ei au formulat ipoteza eficienței salariului, conform căreia salariile tind să determine productivitatea muncitorului și nu invers. Vezi, de pildă, Robert Gordon, „What is New-Keynesian Economics?”, Journal of Economic Literature 28, septembrie 1990; și Lawrence Summers, Understanding Unemployment,The MIT Press, Cambridge, Mass., 1990. Critica noastră la adresa noilor keynesieni – pentru care un termen mai adecvat ar fi „noii monetariști”, susține Garrison în Time and Money, p. 232 – se concentrează pe faptul că modelele lor, asemenea modelelor monetariștilor, sunt fundamentate în mare măsură pe conceptele de echilibru și maximizare, iar ipotezele lor sunt la fel de nerealiste – experiența ne învață că foarte des, dacă nu întotdeauna, salariile ce revin abilităților pentru care există o cerere ridicată sunt cele ce au tendința să sporească – ca și cele ale adepților noii macroeconomii clasice, care susțin teoria așteptărilor raționale. Peter Boettke, referindu-se la aceste două școli, ajunge la următoarea concluzie:
„Asemenea adepților așteptărilor raționale, care au elaborat niște „dovezi” sofisticate despre cum nu este posibil să fie adevărat tabloul (neo-) keynesian, noii keynesieni pornesc de la presupoziția că acesta este în mod necesar adevărat, pentru ca apoi să explice cum anume ar fi posibil să existe această „realitate”. În final, așadar, noii keynesieni sunt la fel de ideologi ca și Școala monetaristă. În mâinile amândurora, teoria economică este redusă la nivelul unui joc, în care noțiuni preconcepute despre cât de bună sau de rea este piața sunt drapate într-o teorie de mare efect.” (A se vedea Peter Boettke, „Where Did Economics Go Wrong? Modern Economics as a Flight From Reality”, Critical Review 1, iarna 1997, p. 42–43.)
O bună trecere în revistă a direcțiilor din teoria macroeconomică modernă prolixă se găsește în O. J. Blanchard și S. Fischer, Lectures on Macroeconomics, The MIT Press, Cambridge, Mass., 1990; a se vedea și David Romer, Advanced Macroeconomics, McGraw-Hill, New York, 1996.
[95] Peter F. Drucker, „Toward the Next Economics”, articol publicat în The Crisis in Economic Theory, Daniel Bell și Irving Kristol, ed., Basic Books, New York, 1981, p. 9. Așadar, după cum remarcă Mark Skousen, nu este deloc surprinzător faptul că unul dintre cei mai de seamă monetariști ai anilor 1930, Ralph G. Hawtrey, se aliază cu Keynes împotriva lui Hayek, apărând o poziție anti-economisire și adoptând puncte de vedere foarte similare celor ale keynesienilor în ceea ce privește teoria capitalului și macroeconomia. (A se vedea, printre altele, cartea lui Hawtrey Capital and Employment, p. 270–286, și cea a lui Skousen Capital and its Structure, p. 263). Întreaga polemică din jurul „funcției de consum” arată, o dată în plus, influența evidentă keynesiană și macroeconomică asupra monetariștilor. În fond, Milton Friedman – menținând însă toate uneltele analitice și teoretice keynesiene – a încercat cu a sa „ipoteză a venitului permanent” să introducă o variantă empirică, ce ar fi permis modificarea concluziilor atinse în urma analizei macroeconomice. Într-adevăr, dacă agenții economici își programeazăconsumul luând în calcul venitul permanent pe termen lung, atunci, conform logicii keynesiene, creșteri mai mult decât proporționale ale economisirii nu vor însoți măriri ale venitului, astfel că vor dispărea, în consecință, problemele asociate subconsumului studiate de Keynes. Fără îndoială, utilizarea acestui tip de „argument empiric” sugerează recunoașterea implicită a validității ipotezelor keynesiene referitoare la efectele nocive ale economisirii și la tendința capitalistă către subconsum. Noi am demascat însă, deja, erorile analitice ale unei asemenea poziții, bazându-ne raționamentul pe argumentele microeconomice, care explică faptul că anumite forțe ale pieței conduc la investirea sumelor economisite, indiferent de forma istorică concretă a presupusei funcții de consum. See Milton Friedman, A Theory of the Consumption Function, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1957.
[96] „Frank H. Knight, Henri Simons, Jacob Viner și colegii lor de la Chicago au susținut, pe tot parcursul primilor ani 1930, recurgerea la deficite bugetare mari și continue, cu scopul de a combate șomajul de masă și deflația din epocă.” (J. Ronnie Davies, „Chicago Economists, Deficit Budgets and the Early 1930’s”, American Economic Review 58, iunie 1968, p. 476)
Milton Friedman însuși mărturisește că:
„În ceea ce privește politica economică, Keynes nu avea nimic de oferit acelora dintre noi care ne-am format în preajma lui Simons, Mints, Knight și Viner”. (Milton Friedman, „Comment on the Critics”, inclus în Robert J. Gordon, ed., Milton Friedman’s Monetary Framework, Chicago University Press, Chicago, 1974, p. 163.)
Comentând ambele perspective, Skousen afirmă că:
„Fără îndoială, unul dintre motivele pentru care Școala de la Chicago a câștigat o recunoaștere mai largă a fost acela de a fi avut câteva lucruri în comun cu keynesienii: ambele școli foloseau concepte agregate; ambele se bazau pe studii empirice pentru a-și susține modelele; și ambele susțineau o anumită implicare a statului în sfera macroeconomică. E adevărat, chicagoiții preferau politica monetară, în vreme ce keynesienii subliniau politica fiscală, însă amândouă presupuneau forme ale amestecului statului.” (Mark Skousen, „The Free Market Response to Keynesian Economics”, în Dissent on Keynes, p. 26; sublinierea ne aparține.)
Cu privire la această chestiune, a se vedea, de asemenea, articolul lui Roger W. Garrison, „Is Milton Friedman a Keynesian?”, publicat în Dissent on Keynes, cap. 8, p. 131–147. De asemenea, Robert Skidelsky a confirmat faptul că „soluțiile” keynesiene pentru recesiune nu reprezentau o noutate în anii 1930 pentru teoreticienii Școlii de la Chicago. A se vedea Robert Skidelsky, John Maynard Keynes: The Economist as Saviour, 1920–1937, Macmillan, Londra, 1992, p. 579. În final, a se vedea articolul mai recent, bine documentat al lui George S. Tavlas, „Chicago, Harvard and the Doctrinal Foundations of Monetary Economics”, Journal of Political Economy 105, nr. 1, februarie 1997, p. 153–177.
[97] Acest tabel a apărut în materialul cu care am prefațat ediția spaniolă a cărții lui F. A. Hayek Contra Keynes and Cambridge [Contra Keynes y Cambridge,p. xii] și reprezintă o adaptare personală a tabelelor incluse în cartea lui Hayek The Pure Theory of Capital, p. 47–49, și în cea a lui Skousen The Structure of Production, p. 370. Huerta de Soto, „The Ongoing Methodenstreit of the Austrian School”, p. 96 cuprinde, de asemenea, un tabel care pune în contrast punctele de vedere austriece cu cele neoclasice; informația conținută acolo se regăsește aici, de asemenea, în aspectele sale fundamentale.
[98] „Cu excepția Școlii austriece și a unor segmente din școala suedeză și cea neoclasică incipientă, teoriile macroeconomice rivale se apropie prin aceea că fac o omisiune comună. Ele omit să trateze capitalul sau, mai precis, structura intertemporală de capital a economiei într-un mod satisfăcător și nemijlocit. Cu toate acestea, teoria capitalului furnizează cadrul cel mai promițător șimai semnificativ pentru tratarea problemei sensibile a timpului în macroeconomie.” (Roger W. Garrison, „The Limits of Macroeconomics”, în The Cato Journal: An Interdisciplinary Journal of Public Policy Analysis 12, nr. 1, 1993, p. 166.)
[99] Luis Ángel Rojo afirmă:
„În general, concepția macroeconomică actuală se caracterizează printr-un înalt grad de confuzie. Economia keynesiană se găsește în mijlocul unei crize profunde, deoarece nu a izbutit să explice în mod adecvat mersul evenimentelor, cu atât mai puțin să le controleze. În același timp, ideile noi nu au prins încă rădăcini și sunt în continuare o țintă ușoară dacăsunt așezate în lumina evidenței empirice.”
Deși considerăm diagnosticul lui Rojo ca fiind corect, iar el are în vedere eșecurile teoretice atât ale keynesienilor, cât și ale monetariștilor, din păcate el neglijează să menționeze necesitatea de a fundamenta teoria macroeconomică pe o teorie adecvată a capitalului, care face posibilă integrarea corectă a aspectelor „micro” cu cele „macro” ale economiei. A se vedea Luis Ángel Rojo, Keynes: su tiempo y el nuestro, Alianza Editorial, Madrid, 1984, p. 365 și urm. În aceeași carte, Rojo face o referire scurtă și total insuficientă la teoria austriacă a ciclului economic (a se vedea p. 324–325). Ramón Febrero ne oferă o scurtă trecere în revistă a stării actuale din macroeconomie, încercând să aducă puțină ordine în situația haotică și difuză a acesteia, în articolul său „El mundo de la macroeconomía: perspectiva general y concepciones originarias”, în Qué es la economía, Ramón Febrero, ed., Ediciones Pirámide, Madrid, 1997, cap. 13, p. 383–424. Din păcate, Febrero nu recunoaște valoarea abordării austriece concurente, pe care o menționează în treacăt.
[100] Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 408.
[101] „Concepția cu privire la monedă ca legătură slabă sugerează faptul că există două constructe teoretice extreme ce trebuie evitate. A introduce moneda ca „legătură tare” ar însemna să negăm problema delicată a coordonării intertemporale… La cealaltă extremă, a introduce moneda ca „legătură întreruptă” ar semnifica să negăm posibilitatea însăși a unei soluții a pieței la chestiunea coordonării intertemporale… Monetarismul și keynesianismul au avut tendința de a adopta una dintre aceste două poziții polarizate, ceea ce a avut ca rezultat, ca o primă aproximare, perceperea problemelor macroeconomice ca fiind fie triviale, fie fără soluție. Între aceste două concepții extreme se poziționează conceptul lui Hayek de monedă calegătură slabă, care servește la identificarea problemei, lăsând, în același timp, deschisă posibilitatea unei soluții a pieței la această chestiune.” (Roger W. Garrison, „Time and Money: The Universals of Macroeconomic Theorizing”, Journal of Macroeconomics 6, nr. 2, primăvara 1984, p. 203.)
Potrivit lui Garrison, austriecii adoptă și în chestiunea anticipărilor o sănătoasă poziție de mijloc:
„A presupune fie așteptări supraraționale, fie așteptări subraționale diminuează rolul nu mai puțin crucial pe care îl joacă însuși procesul pieței, singurul în măsură să informeze în mod continuu așteptările, și reduce plauzibilitatea teoriei în care sunt utilizate aceste scheme anticipative puțin probabile.” (Garrison, „What About Expectations?”, p. 22)
[102] Vezi articolul lui Hayek, „On Neutral Money”, publicat în Money, Capital and Fluctuations, cap. 7, p. 159–162, îndeosebi p. 161. Acesta reprezintă traducerea articolului original în limba germană, „Über «Neutrales Geld»”, în Zeitschrift für Nationalökonomie 4, 1933, p. 659–661. Donald C. Lavoie a demonstrat că, în orice caz, efectele disruptive pe care le-ar putea declanșa o simplă variație a nivelului general al prețurilor sunt mai puțin distrugătoare și mult mai facil de anticipat decât cele exercitate asupra structurii de producție de tipul de injecție monetară pe care o implică expansiunea monetară realizată de către bănci:
„Personal, consider că efectele apărute sub impactul nivelului prețurilor sunt mai puțin distrugătoare, iar ajustarea la ele mai facilă, decât efectele injecției; astfel, politica optimă pentru atingerea stabilității monetare ar fi, pe cât este practic cu putință, mai apropiată de creșterea monetară nulă. În opinia mea, deflația graduală – ca rezultat al acestei politici – ar fi preferabilă distorsiunii prețurilor relative, aceasta fiind o consecință a încercării de injectare a unei cantități suficient de mari de bani în economie pentru menținerea constantă a nivelului prețurilor.”
El adaugă:
„Chiar și oferta de monedă-aur ar suferi creșteri graduale în timp. S-a estimat ca posibilă o creștere de aproximativ două procente anual. Acesta este, după părerea mea, cea mai bună soluție.” (Don C. Lavoie, „Economic Calculation and Monetary Stability”, publicat în Cato Journal 3, nr. 1, 1983, p. 163–170, îndeosebi p. 169)
Am sugerat, în capitolul 9, un proces de reformare a sistemului monetar și bancar. După finalizarea sa, acest proces ar elimina necesitatea de a mai elabora și implementa în continuare „politici macroeconomice”.
[103] Luis Ángel Rojo subliniază în mod corect că activitatea centrală a băncilor nu implică funcția acestora de intermediari financiari, ci abilitatea lor de creare a împrumuturilor și depozitelor din nimic. El continuă, cu toate acestea, să se refere la bănci ca „intermediari” financiari și omite rolul remarcabil pe care veritabilii intermediari financiari – pe care îi prezintă ca„instituții non-bancare” – l-ar juca pe o piațăneobstrucționată de existența unor privilegii speciale acordate băncilor. A se vedea Luis Ángel Rojo, Teoría económica III, note de curs și silabus, anul 1970–1971, Madrid, 1970, p. 13 și urm. și p. 90–96.
[104] Economiștii austrieci au remarcat dintotdeauna rolul major pe care asigurarea de viață îl joacă în facilitarea economisirii voluntare în rândurile unor segmente largi ale societății. Astfel, Richard von Strigl se referă în mod explicit la „activitatea de asigurări de viață, care este atât de importantă pentru formarea capitalului”. Strigl semnalează că, pentru proliferarea economisirii voluntare, în general, și a asigurării de viață, în special, trebuie să fie bine înțeles că puterea de cumpărare a unității monetare trebuie să rămână cel puțin constantă. A se vedea Richard von Strigl, Curso medio de economía, p. 201–202. În plus, în articolul său clasic despre economisire, F. A. Hayek caracterizează asigurarea de viață și cumpărarea unei case drept două dintre cele mai importante surse de economisire voluntară. (A se vedea F. A. Hayek, „Saving”, publicat inițial în ediția din 1933 a Encyclopedia of the Social Sciences, și retipărit în Profits, Interest and Investment, cap. 5, îndeosebi p. 169–170).
[105] Am încercat, într-o altă împrejurare, să integrăm teoria austriacă a ciclurilor economice cu o explicație a procedeelor de asigurare, și am prezentat modalitatea prin care metodele de asigurare s-au dezvoltat spontan, pentru a contracara efectele distructive ale recesiunilor. În același timp, companiile de asigurări s-au străduit să garanteze în permanență îndeplinirea angajamentelor asumate față de clienți – văduve, orfani și pensionari. Am ajuns la concluzia că această abordare, care a fost sistematic încununată de succes, ar trebui să fie adoptată și în ceea ce privește „fondurile de pensii” neasigurate, dacă dorim ca acestea să își atingă scopul și să fie cât se poate de imune față de urmările distructive ale ciclului. A se vedea articolul nostru, „Interés, ciclos económicos y planes de pensiones”, publicat în Anales del Congreso Internacional de Fondos de Pensiones, care a avut loc la Madrid în aprilie 1984, p. 458–468. Jesús Huerta Peña a studiat principiile esențiale pe care se bazează stabilitatea financiară a companiilor de asigurări de viață în cartea sa La estabilidad financiera de las empresas de seguros, Madrid, 1954.
[106] „Valorile de răscumpărare în numerarale polițelor de asigurări de viață nu constituie fonduri pe care deponenții și posesorii de polițe să le poată obține și să le cheltuiască fără a diminua numerarul celorlalți. Aceste fonduri sunt investite, în mare parte, și astfel nu sunt păstrate sub formă de bani. Această parte care se găsește în bănci sau sub formă de numerar este, desigur, inclusă în cantitatea de bani, care se află fie în interiorul, fie în exteriorul băncilor și care nu trebuie să fie cuantificată a doua oară. În condițiile legilor actuale, asemenea instituții nu pot să extindă creditul dincolo de sumele primite. Dacă ele au nevoie să adune mai mulți bani decât sumele imediat disponibile pentru a satisface retragerile clienților, ele trebuie să vândă o parte din investițiile lor și să diminueze sumele din conturile bancare sau deținerile monetare ale celor care le cumpără. În mod corespunzător, ele nu se află în poziția de a expanda creditul sau de a crește cantitatea de bani a națiunii, după cum sunt în măsură să o facă băncile comerciale și cele centrale, toate acestea operând în baza unei rezerve fracționare și putând să acorde cu împrumut o sumă mai mare de bani decât le-a fost încredințată.” (Percy L. Greaves, în introducerea pe care a scris-o la cartea lui Mises, On the Manipulation of Money and Credit, p. xlvi–xlvii; sublinierea ne aparține.)
[107] Cu toate că argumentele exprimate în text sunt mai mult decât suficiente pentru a demonstra că asigurarea tradițională de viață nu ascunde niște depozite la cerere, nu putem fi absolut siguri de acest lucru, dintr-o perspectivă legală și economică, decât dacă asigurătorii încetează să garanteze o valoare de răscumpărare predeterminată și limitează această sumă la valoarea de piață atinsă, în orice moment dat, de investițiile ce corespund rezervelor matematice ale oricărei polițe specificate. În acest caz, nimeni nu va fi în măsură să revendice vreun drept asupra unei valori de răscumpărare predeterminate; un client ar fi îndreptățit doar la valoarea de lichidare a poliței sale la prețurile de pe piața secundară. În pofida acestor lucruri, dificultățile pe care le întâmpină asigurătorii în atribuirea unor investiții specifice fiecărei polițe – obstacole ce își au originea în natura asigurărilor de viață drept contracte pe termen lung – au condus companiile la elaborarea, legală și actuarială, a unor serii de clauze contractuale (perioade de așteptare, taxe de penalizare în cazul răscumpărării etc.), care, de facto, au același efect de intimidare ca și valoarea redusă la prețurile pieței secundare, în situația în care clientul pune capăt poliței în răstimpul unei recesiuni economice. Un rezumat al celor mai întâlnite clauze de răscumpărare se găsește în Jesús Huerta Ballester, A Brief Comparison Between the Ordinary Life Contracts of Ten Insurance Companies, Madrid, 1954.
[108] În acest mod, asigurarea tradițională de viață poate fi de asemenea viciată, îndeosebi atunci când principiile sale fundamentale sunt abandonate într-o măsură mai mare sau mai mică sub pretextul „dereglementării financiare” sau în momentul în care se încearcă o combinație a acestei instituții cu un domeniu atât de îndepărtat asigurărilor de viață, precum activitatea bancară. John Maynard Keynes a oferit o mărturie istorică a acestei vicieri a asigurărilor de viață pe perioada cât a prezidat Societatea Națională a Asigurărilor Mutuale de Viață din Londra. A se vedea comentariile de la cap. 3, n. 47. Cât timp a fost președinte, Keynes a îmbrățișat o politică investițională ad hoc, centrată pe titluri de valoare cu venituri variabile, spre deosebire de politica tradițională a investirii în titluri de valoare cu venituri fixe. Mai mult, el a sprijinit utilizarea unor principii neortodoxe de contabilitate; de pildă, evaluarea activelor la prețurile pieței, nu la costurile istorice ale acestora; el chiar a autorizat distribuirea de profituri către posesorii de polițe de asigurare în contul câștigurilor de capital neîncasate. Toate aceste atacuri tipic keynesiene la adresa principiilor tradiționale din domeniul asigurărilor au fost pe punctul să îl coste solvabilitatea propriei companii, o dată cu începerea Marii Depresiuni. Influența negativă exercitată de Keynes asupra industriei britanice a asigurărilor de viață poate fi încă sesizată în prezent, iar, într-o anumită măsură, ea a atins și piața americană a asigurărilor. Cei ce activează în acest domeniu încearcă acum să se elibereze de aceste influențe nesănătoase și să revină la principiile tradiționale, care au garantat, de la bun început, derularea calmă și solvabilitatea industriei. Asupra acestor chestiuni, a se vedea următoarele referințe: Nicholas Davenport, „Keynes in the City”, publicat în Essays on John Maynard Keynes, Milo Keynes, ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1975, p. 224–225; Skidelsky, John Maynard Keynes: The Economist as Saviour, 1920–1937, îndeosebi p. 25–26 și p. 524; de asemenea, D. E. Moggridge, Maynard Keynes: An Economist’s Biography, Routledge, Londra, 1992, îndeosebi p. 410 și p. 411. Keynes a exercitat un efect corupător direct, în calitatea sa de lider extrem de influent în industria britanică de asigurări din vremea sa. El a avut însă un efect indirect cu mult mai dăunător asupra domeniului asigurărilor în general, în sensul că teoria sa economică a favorizat escaladarea inflației și discreditarea și distrugerea deprinderilor de economisire ale populației, prin adeziunea la filozofia sa a „eutanasierii rentierului”, ce a exercitat o influență extrem de nocivă asupra evoluției pieței asigurărilor de viață și a pensiilor de pretutindeni. Din această perspectivă, faptul că Keynes a fost președinte al unei companii de asigurări de viață vreme de mulți ani constituie una dintre cele mai remarcabile ironii din istoria asigurărilor de viață. A se vedea Ludwig von Mises, „Pensions, the Purchasing Power of the Dollar and the New Economics”, articol inclus în Planning for Freedom and Twelve Other Addresses, Libertarian Press, South Holland, Ill., 1974, p. 86–93. A se vedea, de asemenea, discursurile pe care Keynes le-a rostit la cele șaptesprezece adunări generale (1922–1938) din perioada în care a fost președinte al Societății Naționale a Asigurărilor Mutuale de Viață. Discursurile oferă o plăcere remarcabilă a lecturii și ilustrează magnific efectele înalt disruptive care, ca o ironie a sorții, rezultădin a încredința puterea unui „lup” speculator și inamic al economisirii asupra unei „oi” pașnice – cazul companiei sale de asigurări de viață. A se vedea volumul 12 din The Collected Writings of John Maynard Keynes, Macmillan, Londra, 1983, p. 114–254. Hermann Heinrich Gossen, un alt economist faimos, a fost și el implicat în domeniul asigurărilor. Pe lângă rolul pe care l-a avut în calitate de consilier pentru o companie falimentară de asigurări a recoltelor și a șeptelului, Gossen a întocmit un plan pentru o bancă germană de economisiri, destinatafacerilor de asigurări de viață. Proiectul nu a fost însă niciodată aplicat. A se vedea articolul lui F. A. Hayek despre Gossen, care a apărut în Hayek, The Trend of Economic Thinking, vol. 3, p. 356.
[109] În măsura în care agenții economici încep să perceapă din punct de vedere subiectiv valoarea de răscumpărare a polițelor de asigurarepe care le dețin ca pe o sumă de bani disponibilă în orice moment, „confuzia” recentă între sectorul bancar și sectorul asigurărilor îndreptățește includerea valorilor de răscumpărare – ce sunt îndeobște mai scăzute decât rezervele matematic calculate ale asigurătorilor – în oferta de monedă. Aceasta este interpretarea expusă de Murray N. Rothbard în articolul său „Austrian Definitions of the Supply of Money”, din New Directions in Austrian Economics, p. 143–156, îndeosebi p. 151–152. Cu toate acestea, nu suntem de acord cu opinia lui Rothbard, conform căreia valorile de răscumpărare ar trebui automat incluse în oferta de monedă, de vreme ce aceasta depinde, în ultimă instanță, de măsura în care actorii consideră, în general, din punct de vedere subiectiv, valorile de răscumpărare ale polițelor pe care le dețin ca parte a deținerilor lor monetare imediat disponibile, lucru care nu se întâmplă, deocamdată, pe cele mai multe piețe. Mai mult, ar trebui să subliniem că nu a fost desăvârșită confuzia dintre instituțiile de asigurări și cele bancare, și chiar pe acele piețe pe care a fost cea mai accentuată, companiile par să revină la principiile tradiționale ale asigurărilor, în particular la separarea radicală a asigurărilor de activitatea bancară. În ceea ce privește noile operațiuni de asigurări de viață și similitudinile acestora cu depozitele bancare, a se vedea cartea lui Thierry Delvaux și Martin E. Magnee, Les nouveaux produits d’assurance-vie, Editions de L’Université de Bruxelles,Brussels, 1991.
[110] Din punct de vedere economic, este ușor de demonstrat că operațiunea financiară ce implică o înțelegere privind răscumpărarea garantată, în orice moment, la valoarea sa nominală – iar nu la prețul imprevizibil, oscilant de pe piața secundară – constituie un depozit la cerere, care impune o rată a rezervei de 100%. Într-adevăr, singura cale prin care o companie garantează în orice moment capacitatea sa de a-și onora toate contractele de răscumpărare este aceea de a păstra disponibilă o rezervă monetară egală în valoare cu suma totală ce ar trebui achitată, dacă ar fi exercitate simultan toate înțelegerile contractuale – o rată de rezerve de 100%. Atâta timp cât companiile nu mențin o asemenea rezervă, ele se vor confrunta întotdeauna cu riscul de a nu fi capabile să se supună la cerere exercitării opțiunii de răscumpărare, posibilitate care, în fazele de recesiune ale ciclului economic, va deveni aproape o certitudine în absența unui sprijin necondiționat din partea unei bănci centrale, acționând ca împrumutător de ultimă instanță.
[111] Francisco Cabrillo, Quiebra y liquidación de empresas,Unión Editorial, Madrid, 1989.
[112] Pentru companiile de asigurări, este, bineînțeles, imposibil să asigure, din punct de vedere tehnic, împrumuturile pe care sistemul bancar însuși le acordă pe durata fazei de expansiune, din moment ce lipsește, după cum știm deja, independența necesară dintre existența asigurării și consecințele evenimentului ipotetic asigurat. Într-adevăr, dacă împrumuturile bancare ar fi asigurate, nu ar exista nici o limită în calea expansiunii lor, iar pe durata recesiunii inevitabile, pe care o cauzează întotdeauna expansiunea creditului, o creștere sistematică a numărului dedatornici ar face polița neviabilă din punct de vedere tehnic. Astfel, din aceleași motive pentru care legea numerelor mari și o rată a rezervei fracționare sunt inadecvate pentru asigurarea depozitelor la cerere, este tehnic imposibil să se asigure operațiunile bancare de credit apelând la industria de asigurare a creditelor.
