Mă bucură ocazia aceasta de a prezenta traducerea în limba română a tratatului Moneda, creditul bancar și ciclurile economice. Apare într-un moment foarte potrivit, dat fiind că această gravă criză financiară și recesiunea mondială ce o însoțește, pe care le anunțam încă de la prima ediție a acestei cărți, acum mai bine de zece ani, se dezlănțuie acum cu toată furia.
―――――――
Politica de expansiune artificială a creditului pe care au permis-o și orchestrat-o băncile centrale în ultimii cincisprezece ani nu s-ar fi putut sfârși altfel. Ciclul expansiv care s-a terminat acum a început să prindă contur când economia americană a ieșit din ultima sa recesiune (așa trecătoare și reprimată cum a fost) în 2001 și când Rezerva Federală a reluat marea expansiune artificială a creditului și investițiilor pe care a inițiat-o în 1992. Această expansiune a creditului nu a fost însoțită de o creștere paralelă a economisirii voluntare domestice. Timp de mulți ani, oferta monetară de bancnote și depozite a crescut cu o rată medie de peste 10% anual (ceea ce înseamnă că la fiecare 7 ani volumul total de bani aflați în circulație mondială s-a dublat). Mediile de schimb izvorâte din această inflație fiduciară acută au fost plasate de piață de către sistemul bancar sub forma creditelor proaspăt create, oferite la rate ale dobânzii foarte mici (și chiar negative în termeni reali). Această stare a faptelor a alimentat un avânt speculativ concretizat în creșterea substanțială a prețurilor bunurilor de capital, ale imobiliarelor și ale instrumentelor financiare care le reprezintă și care sunt tranzacționate pe burse, unde indicii au crescut vertiginos.
Este interesant că, asemenea situației din anii „înflăcărați” care au precedat Marea Depresiune din 1929, șocul creșterii monetare nu a influențat semnificativ prețurile bunurilor și serviciilor de consum (care sunt doar aproximativ o treime din totalul bunurilor). Ultimul deceniu, asemenea anilor 1920, a fost martorul unei creșteri remarcabile a productivității, ca urmare a introducerii pe scară largă a unor noi tehnologii și a unor inovații antreprenoriale semnificative care, în absența afluxului de monedă și credit, ar fi dus la reducere zdravănă și susținută a prețului unitar al bunurilor și serviciilor de consum. În plus, integrarea deplină a economiilor chineză și indiană în piața globalizată a amplificat și mai mult productivitatea reală a bunurilor și serviciilor de consum. Absența unei „deflații” sănătoase a prețurilor bunurilor de consum într-o asemenea perioadă de creștere vertiginoasă a productivității, precum cea a ultimilor ani, oferă principala dovadă a faptului că șocul monetar a perturbat grav procesul economic. O analiză detaliată a acestui fenomen se găsește în capitolul 6, secțiunea 9.
După cum arăt în carte, expansiunea artificială a creditului și inflația (fiduciară) a mediilor de schimb nu reprezintă o scurtătură spre dezvoltarea economică stabilă și susținută și nici nu deschide o cale de evitare a sacrificiului și disciplinei necesare unei rate crescute a economisirii voluntare. (De fapt, în special în Statele Unite, economisirea voluntară din perioada recentă nu a fost doar lipsită de creștere, ci a ajuns câteodată la rate negative.) Într-adevăr, expansiunea artificială a creditului și monedei nu poate fi mai mult decât o soluție pe termen scurt, în cel mai bun caz. De fapt, astăzi nu mai există dubii în privința calității întotdeauna recesive a efectelor pe termen lung ale șocului monetar: creditele nou create (cu bani pe care cetățenii nu i-au economisit în prealabil) oferă imediat antreprenorilor o putere de cumpărare pe care o folosesc în proiecte de investiție prea ambițioase (în anii recenți, în special în sectorul construcțiilor și al îmbunătățirilor imobiliare). Cu alte cuvinte, antreprenorii acționează ca și cum cetățenii și-au mărit economisirea, când lucrurile nu stau nicidecum astfel. Are loc o discoordonare generalizată în sistemul economic: avântul financiar („exuberanța irațională”) are un efect dăunător asupra economiei reale, iar mai devreme sau mai târziu procesul se inversează sub forma unei recesiuni economice, care marchează începutul unei reajustări necesare și dureroase. Această reajustare necesită întotdeauna reconversia fiecărei structuri productive reale distorsionate de inflație. Evenimentele specifice care declanșează sfârșitul fiecărei „partide” de euforie monetară și începutul „mahmurelii” de recesiune sunt diverse și pot diferi de la un ciclu la altul. În împrejurările prezente, cele mai evidente declanșatoare au fost creșterea prețului materiilor prime, în special al petrolului, criza ipotecilor subprime din Statele Unite și, în final, falimentul unor instituții bancare importante, când piața s-a lămurit că valoarea pasivelor lor o depășea cu mult pe cea a activelor (creditele ipotecare oferite).
În prezent, numeroase persoane interesate cer reduceri și mai mari ale ratei dobânzii și noi doze monetare care să permită celor ce râvnesc la ele să-și finalizeze proiectele de investiție fără a suferi pierderi. Acest balon de oxigen nu ar face decât să amâne complicațiile, cu costul de a le agrava după un timp. Criza a avut loc pentru că profiturile întreprinderilor din domeniul bunurilor de capital (în special din sectorul construcțiilor și dezvoltării imobiliare) au dispărut din cauza erorilor antreprenoriale provocate de creditul ieftin și deoarece prețurile bunurilor de consum au început să evolueze mai puțin prost decât cele ale bunurilor de capital. În acest moment începe o fază inevitabilă și dureroasă de reajustare în care, pe lângă scăderea producției și creșterea șomajului, suntem martorii unei creșteri dăunătoare a prețurilor bunurilor de consum (stagflație).
Analiza economică cea mai riguroasă și interpretarea cea mai calmă și echilibrată a recentelor evenimente economice și financiare duc la concluzia că băncile centrale (care sunt agenții de planificare financiară centralizată) nu au nici o șansă de reușită în găsirea celei mai avantajoase soluții monetare pentru fiecare moment. Acest lucru a reieșit cât se poate de clar din tentativele eșuate de planificare de la centru a fostei economii sovietice. Cu alte cuvinte, teorema imposibilității economice a socialismului, pe care au descoperit-o economiștii austrieci Ludwig von Mises și Friedrich A. Hayek, este aplicabilă din plin băncilor centrale, în general, și Rezervei Federale — conduse de Alan Greenspan (înainte) și de Ben Bernanke (în prezent) —, în special. Conform acestei teoreme, nu este posibilă organizarea societății, economic vorbind, prin comenzi coercitive emise de o agenție de planificare, pentru că o asemenea entitate nu va putea să obțină vreodată informația care îi este necesară pentru a da comenzilor sale o natură coordonatoare. Într-adevăr, nu există nimic mai periculos decât tolerarea „fatalei aroganței” — în cuvintele inspirate ale lui Hayek — de a te considera omniscient sau cel puțin destul de înțelept și puternic încât să poți administra, permanent și în perfectă armonie, cea mai potrivită politică monetară. Aceasta înseamnă că, în loc să îndulcească cele mai violente suișuri și coborâșuri ale ciclului economic, Rezerva Federală și, într-o măsură mai mică, Banca Centrală Europeană, au fost cel mai probabil principalii arhitecți și responsabili ai înrăutățirii sale. Așadar, dilema în care se află Ben Bernanke și membrii Consiliului Rezervei Federale, ca și alte bănci centrale (începând cu Banca Centrală Europeană) nu este plăcută deloc. Și-au neglijat responsabilitățile monetare ani de zile iar acum se află într-o situație fără ieșire. Pot lăsa procesul recesiunii să înceapă acum și, odată cu el, sănătoasa dar dureroasa reajustare, sau pot încerca să evadeze cu o soluție de tip „cui pe cui se scoate”. În ultimul caz, cresc exponențial șansele unei stagflații și mai severe în viitorul nu prea îndepărtat. (Aceasta a fost întocmai greșeala făcută după crahul bursier din 1987, eroare care a dus la inflația de la sfârșitul anilor 1980 și a sfârșit în recesiunea severă din anii 1990-1992.) Mai mult, reluarea unei politici de credit ieftin în această fază nu poate decât să împiedice necesara lichidare a investițiilor neprofitabile și reconversia întreprinderilor. Poate chiar să ducă la prelungirea indefinită a recesiunii, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani în Japonia: cu toate că au fost încercate toate intervențiile posibile, economia Japoneză a încetat să mai răspundă stimulilor monetariști bazați pe expansiunea creditului sau metodelor keynesiene. Acesta este contextul de „schizofrenie financiară” în care trebuie interpretate ultimele bâjbâieli ale autorităților monetare (care au două responsabilități contradictorii: să controleze inflația și să injecteze toată lichiditatea care este necesară în sistem pentru a se evita colapsul). Astfel, Rezerva Federală salvează astăzi Bear Stearns, AIG, Fannie Mae și Freddie Mac sau Citigroup, pentru ca mâine să asiste impasibilă la prăbușirea Lehman Brothers sub pretextul îndelung justificat că „are de dat o lecție” și că refuză să alimenteze hazardul moral. Apoi, la felul în care se desfășurau evenimentele, a fost aprobat un plan de 700 de miliarde de dolari pentru achiziționarea activelor denumite eufemistic „toxice” sau „nelichide” (i.e., lipsite de valoare) din sistemul bancar. Dacă acest plan este finanțat prin taxe (și nu prin mai multă inflație), va însemna impunerea unor impozite grele asupra familiilor tocmai atunci când sunt mai puțin capabile să le suporte. În sfârșit, având în vedere îndoielile asupra eficienței acestui plan, s-a trecut la injectarea directă a banilor publici în bănci și chiar la „garantarea” volumului total al depozitelor, reducându-se rata dobânzii până aproape de 0%.
Prin comparație, economiile Uniunii Europene sunt într-o situație mai puțin proastă (dacă trecem cu vederea efectul expansionist al politicii de devaluare deliberată a dolarului și rigiditățile relativ mai mari ale Europei, în special pe piața muncii, care tind să ducă la recesiuni europene mai lungi și mai dureroase). Politica expansionistă a Băncii Centrale Europene, cu toate că nu a fost ferită de erori grave, a fost ceva mai puțin iresponsabilă decât cea a Rezervei Federale. Mai mult, respectarea criteriilor de convergență a impus la vremea ei o însănătoșire semnificativă a principalelor economii europene. Doar țările aflate la periferie, precum Irlanda și, în special, Spania, au fost inundate de o expansiune considerabilă a creditului încă de când au inițiat procesele de convergență. Cazul Spaniei este paradigmatic. Economia spaniolă a trecut printr-un boom economic ce a avut, parțial, cauze reale (reforme structurale de liberalizare care au fost inițiate în 1996 de administrația lui José Maria Aznar). Cu toate acestea, boom-ul a fost, de asemenea, puternic alimentat de o expansiune artificială a monedei și creditului, care au crescut cu o rată de aproape trei ori mai mare decât ratele corespondente din Franța și Germania. Agenții economici spanioli au interpretat, în mare, reducerea ratelor dobânzii care a rezultat din procesul de convergență în maniera inflaționistă tradițional spaniolă: disponibilitatea mai mare a banilor facili și cereri masive de credite de la băncile spaniole (în principal pentru finanțarea speculațiilor imobiliare), credite pe care aceste bănci le-au acordat prin crearea ex-nihilo a banilor, sub privirile impasibile ale autorităților monetare europene. Când a fost confruntată cu creșterea prețurilor, Banca Centrală Europeană a rămas credincioasă mandatului său și a încercat să mențină neschimbate ratele dobânzii pe cât de mult posibil, în ciuda dificultăților acelor membri ai Uniunii Monetare, precum Spania, care acum descoperă că mare parte a investiției în domeniul imobiliarelor a fost eronată și care au de trecut printr-o reorganizare lungă și dureroasă a propriilor economii reale.
În aceste condiții, cea mai potrivită politică ar fi liberalizarea economiei la toate nivelurile (cu accent pe piața muncii) pentru a permite realocarea rapidă a factorilor de producție (în special a muncii) către sectoarele profitabile. De asemenea, este esențială reducerea cheltuielii publice și a taxelor, pentru a se crește venitul agenților economici puternic îndatorați care trebuie să înapoieze împrumuturile cât mai curând. Agenții economici, în general, și întreprinderile, în special, nu își pot îmbunătăți situația financiară decât prin reducerea costurilor (în special pe cele salariale) și prin înapoierea creditelor. Pentru acest scop este foarte important să existe o piață a muncii foarte flexibilă și un sector public mult mai auster. Acești factori sunt fundamentali pentru a afla cât mai curând care este valoarea autentică a bunurilor de capital produse din eroare și a pune astfel bazele unei relansări economice sănătoase și susținute într-un viitor care, pentru binele tuturor, sper că nu se va lăsa mult așteptat.
―――――――
Nu trebuie să uităm că una din trăsăturile importante ale recentei perioade de expansiune artificială a fost pervertirea treptată, atât pe continentul American, cât și în Europa, a principiilor tradiționale de contabilitate care au fost practicate la nivel mondial de secole. Mai exact, acceptarea Standardelor Internaționale de Contabilitate (SIC) [International Accounting Standards (IAS) — n.t.] și integrarea lor în legislația diferitelor în diferite țări (în Spania sub forma Planului de Contabilitate General, aplicabil din 1 ianuarie 2008) au însemnat abandonarea principiului tradițional al prudenței și înlocuirea lui cu principiul valorii corecte în evaluarea activelor din bilanț, în special a activelor financiare. Nu putem subestima influența foarte mare pe care au avut-o, în abandonarea principiului tradițional al prudenței, casele de brokeraj, băncile de investiții (care sunt acum pe cale de dispariție) și, în general, toate părțile interesate de „umflarea” valorilor din contabilitate pentru a le aduce mai aproape de cele de pe piața de valori, presupus mai „obiective”, care au crescut neîntrerupt într-un proces de euforie financiară. De fapt, acest proces a fost caracterizat în anii „avântului speculativ” de un efect de retroalimentare: valorile crescânde de pe bursă erau introduse imediat în contabilitate iar aceste intrări contabile erau folosite apoi pentru justificarea unor noi creșteri artificiale ale prețurilor activelor financiare listate pe bursă.
În această cursă nebunească de abandonare a principiilor tradiționale de contabilitate și înlocuire a lor cu altele mai „la modă”, evaluarea întreprinderilor pe criterii pur subiective și presupuneri neortodoxe, care înlocuiesc, în noile standarde, unicul criteriu cu adevărat obiectiv (acela al costului istoric) a devenit ceva obișnuit. Acum, prăbușirea piețelor financiare și pierderea masivă a încrederii în bănci și în practicile lor contabile au scos la iveală greșeala enormă de a ceda în fața SIC și invitației de a abandona principiile tradiționale de contabilitate bazate pe prudență, greșeala de a practica o contabilitate creativă, a valorilor corecte.
Acesta este contextul în care trebuie să înțelegem recentele măsuri luate în Statele Unite și în Uniunea Europeană pentru „nuanțarea” (i.e., pentru inversarea parțială a) impactului contabilității valorii corecte asupra instituțiilor financiare. Acesta este un pas în direcția corectă, dar nu este suficient și este făcut din motive greșite. Într-adevăr, conducătorii instituțiilor financiare încearcă să „ferece ușa hambarului după fuga armăsarului”; adică, după ce scăderea dramatică a valorii activelor „toxice” sau „nelichide” a periclitat solvența acestor instituții. Totuși, aceleași persoane erau încântate de noile SIC în anii trecuți ai „exuberanței iraționale”, când valorile crescânde și excesive ale bursei și piețelor financiare le împodobeau bilanțurile cu sume uimitoare în dreptul propriilor profituri și a valorii nete a întreprinderii (net worth), sume care îi încurajau să își asume riscuri (sau, mai degrabă, incertitudini) fără a le păsa de pericol. De aici vedem că SIC au acționat pro-ciclic, prin creșterea volatilității și proasta influență asupra managementului: în vremurile de prosperitate au creat un fals „efect de înavuțire” care i-a stimulat pe oameni să își asume riscuri exagerate; când se descoperă, de pe o zi pe alta, erorile comise, devaluarea activelor decapitalizează imediat întreprinderile, care se văd forțate să-și vândă din active și să încerce să se recapitalizeze în cel mai prost moment cu putință, i.e., când activele valorează cel mai puțin iar piețele financiare sunt secate. Este evident că principiile contabile care, asemenea SIC, s-au dovedit atât de pernicioase trebuie abandonate cât mai curând, iar toate reformele contabile înfăptuite recent, de exemplu cea spaniolă, care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2008, trebuie abrogate. Nu doar pentru că aceste reforme duc, în perioadele de criză financiară și recesiune, într-o fundătură, ci în special pentru că este esențial ca în perioadele de prosperitate să respectăm principiul evaluării prudente, după care s-au modelat toate sistemele de contabilitate, din vremea lui Luca Pacioli, la începutul secolului al XV-lea, și până s-a trecut la idolatrizarea Standardelor Internaționale de Contabilitate.
Pe scurt, cea mai mare eroare a reformei contabile recent adoptate la nivel mondial este faptul că aruncă la gunoi secole întregi de experiență contabilă și administrare a afacerilor, odată cu renunțarea la principiul prudenței, cel mai important dintre toate principiile contabile, în favoarea principiului „valorii corecte”, care înseamnă pur și simplu asignarea unei valori de piață, volatile, unei întregi serii de active, în special celor financiare. Această revoluție copernicană este foarte dăunătoare, amenințând înseși fundațiile economiei de piață, din mai multe motive. În primul rând, încălcarea principiului tradițional al prudenței și cerința ca înregistrările contabile să reflecte valorile de piață înseamnă crearea unei inflații în contabilitate, care, în funcție de faza ciclului economic, va arăta surplusuri ce nu s-au materializat și care, în multe cazuri, nici că se vor materializa vreodată. Acesta poate da un „efect de înavuțire” artificială care, mai ales în etapa de boom a ciclului economic, duce la alocarea unor profituri de hârtie (adică efemere), acceptarea unor riscuri disproporționate și, pe scurt, aventurarea în erori antreprenoriale sistematice și consumarea capitalului la nivel național în detrimentul structurii de producție viabile și a capacității de creștere pe termen lung. În al doilea rând, trebuie să subliniez că scopul contabilității nu este acela de a reflecta presupusele valori „reale” (care sunt subiective, în orice caz, și care sunt stabilite și se modifică zilnic pe piețele specifice) sub pretextul atingerii unei (prost înțelese) „transparențe contabile”. Scopul contabilității este, de fapt, acela de a permite administrarea prudentă a întreprinderilor și evitarea consumului de capital,[1] prin aplicarea unor standarde stricte de conservatism contabil (bazat pe principiul prudenței și înregistrarea celui mai mic dintre costului istoric sau prețul de piață), care ne asigură în orice moment că profiturile vin dintr-un surplus sigur, ce poate fi distribuit în orice moment fără a pune în vreun fel în pericol viabilitatea și capitalizarea viitoare a companiei. În al treilea rând, trebuie să nu uităm că pe piață nu există prețuri de echilibru pe care o terță parte să le poată determina obiectiv. Dimpotrivă, valorile de piață apar din aprecieri subiective și fluctuează puternic, iar aceasta înseamnă că utilizarea lor în contabilitate elimină foarte mult din claritatea, certitudinea și informațiile pe care bilanțul le conținea în trecut. Astăzi, bilanțurile au devenit, în general, de neînțeles și inutile pentru agenții economici. Mai mult, volatilitatea inerentă în valorile de piață, în special de-a lungul ciclului economic, taie contabilității bazate pe aceste „noi principii” mult din potențialul său în calitate de ghid al acțiunii pentru administratorii întreprinderilor și îi induce sistematic în erori de management, care au fost pe punctul de a provoca cea mai severă criză financiară de la cea care a răvășit lumea în 1929.
―――――――
În capitolul 9 al acestei cărți (paginile 789-803 [ed. engleză — n.t.]), propun un proces de tranziție către singura ordine mondială financiară care, fiind pe deplin compatibilă cu sistemul de piață liberă, poate elimina crizele financiare și recesiunile economice care afectează ciclic economiile lumii. Această propunere de reformă financiară internațională a devenit foarte relevantă în momentul de față (noiembrie 2008), în care guvernele deconcertate ale Europei și Americii au organizat o conferință mondială pentru reformarea sistemului monetar internațional cu scopul de a evita în viitor astfel de crize financiare și bancare severe precum cea care a gripat în prezent întreaga lume occidentală. Așa cum o arată explicațiile detaliate din cele nouă capitole ale acestei cărți, orice reformă viitoare va fi un eșec la fel de mizerabil ca fostele reforme, atât timp cât nu lovește la rădăcina problemelor prezente și nu respectă următoarele principii: (1) reimpunerea cerinței de păstrare a rezervelor 100% pentru toate depozitele bancare la vedere și pentru echivalentele lor; (2) eliminarea băncilor centrale, în calitatea lor de împrumutători de ultimă instanță (calitate ce nu va fi necesară dacă se aplică principiul precedent și care va fi dăunătoare dacă băncile centrale vor continua să acționeze ca agenții de planificare financiară centralizată); și (3) privatizarea prezentei monede emise de stat, monopoliste și fiduciare, și înlocuirea ei cu un etalon aur, pur și clasic. Această reformă radicală și definitivă ar fi echivalentă căderii zidului Berlinului din 1989 și a socialismului real, din moment ce ar însemna aplicarea acelorași principii de liberalizare singurei sfere, cea financiară și bancară, care a rămas până în prezent prinsă în plasa planificării centrale (de către băncile „centrale”), a intervenționismului extrem (fixarea cursurilor de schimb, rețeaua încâlcită de reglementări) și a monopolului de stat (legi ale puterii liberatorii legale, care impun acceptarea prezentei monede fiduciare, emise de stat), împrejurări cu consecințe foarte negative și dramatice, după cum am putut vedea.
Trebuie să adaug că procesul de tranziție proiectat în ultimul capitol al acestei cărți ar putea permite și salvarea (bailing out) sistemului bancar prezent, evitând astfel prăbușirea sa rapidă și, odată cu ea, contracția monetară subită care ar fi inevitabilă dacă un volum foarte mare de depozite bancare ar dispărea într-un context de neîncredere generalizată printre deponenți. Acest obiectiv pe termen scurt pe care, în prezent, statele occidentale caută cu disperare să îl atingă cu ajutorul unor planuri foarte diverse (cumpărarea masivă de active bancare „toxice”, garantarea ad hominem a tuturor depozitelor bancare sau, pur și simplu, naționalizarea totală sau parțială a sistemului bancar privat), ar putea fi atins mult mai repede și mai eficient, și într-un mod mult mai puțin dăunător pentru economia de piață, dacă s-ar face imediat primul pas (paginile 791-798 [ed. engleză — n.t.]) al reformei propuse: acoperirea cantității totale a depozitelor bancare existente în prezent (depozite la vedere și echivalentele lor) cu bani peșin, bancnote care să fie înmânate băncilor, care, la rândul lor, vor trebui să păstreze din acel moment o acoperire 100% a depozitelor în bancnote. După cum este ilustrat în Graficul IX-2 din capitolul 9, care înfățișează bilanțul consolidat al sistemului bancar ce rezultă după acest pas, emiterea acestor bancnote nu ar avea nicidecum un efect inflaționist (pentru că noile bancnote ar fi așa-zis „sterilizate” prin alocarea lor pentru acoperirea oricăror cereri neprevăzute de retragere a depozitelor). Mai mult, acest pas ar elibera toate activele bancare („toxice” sau nu) ce apar în prezent ca acoperire pentru depozitele la vedere (și echivalentele lor) în bilanțurile băncilor private. Pornind de la presupunerea că tranziția către noul sistem financiar ar avea loc în circumstanțe „normale” și nu într-o criză financiară atât de acută precum cea prezentă, propun, în capitolul 9, ca activele „eliberate” să fie transferate către o serie de fonduri mutuale create ad hoc și administrate de către sistemul bancar, iar ca titlurile acestor fonduri să fie schimbate pe titluri de trezorerie în circulație și pe datoriile implicite ale sistemului de securitate socială (p. 796-797 [ed. engleză — n.t.]). Cu toate acestea, în actualul climat de criză financiară și economică severă, avem o altă alternativă: dincolo de anularea activelor „toxice” cu aceste fonduri, am putea aloca o parte, dacă se dorește acest lucru, pentru ajutarea celor care au economii la bancă (nu a deponenților la vedere, din moment ce depozitele lor ar fi deja acoperite 100%) să-și recupereze o mare parte din valoarea pierdută în investiții (în special prin împrumuturile date băncilor comerciale, băncilor de investiții și companiilor de tip holding). Aceste măsuri ar readuce imediat încrederea și ar lăsa o parte destul de mare pentru a fi schimbată, fără costuri și pentru totdeauna, cu o parte semnificativă a datoriei naționale, care este principalul nostru scop. În orice caz, trebuie să tragem un important semnal de alarmă: este evident, și nu voi obosi repetând acest lucru, că soluția propusă este validă doar în cazul unei decizii irevocabile de restabilire a sistemului de liberă întreprindere bancară fundamentat pe respectarea cerinței de păstrare a rezervelor 100% pentru depozitele la vedere. Oricare dintre reformele propuse mai sus, în absența unei ferme convingeri anterioare și decizii de schimbare a sistemului financiar și bancar internațional după cum am arătat, ar fi pur și simplu dezastroasă: un sistem bancar privat care ar continua să opereze cu rezerve fracționare (orchestrat de către băncile centrale), ar genera, cu un efect de cascadă și pornind de la bancnotele tipărite pentru acoperirea depozitelor, o expansiune inflaționistă cum nu s-a mai văzut în istorie și care va da lovitura finală întregului nostru sistem economic.
―――――――
Considerațiile de mai sus sunt foarte importante și arată cât de relevant a devenit acum acest tratat, dată fiind starea critică a sistemului financiar internațional (cu toate că aș fi preferat să scriu prefața acestei ediții în cu totul alte împrejurări economice). Situația actuală este tragică, dar este și mai tragic, dacă se poate așa ceva, că mulți nu înțeleg cauzele fenomenelor care ne afectează și mai ales că există o atmosferă de confuzie și incertitudine generală printre experți, analiști și majoritatea economiștilor. Cel puțin în această sferă, trag nădejde că edițiile consecutive ale acestei cărți, care este publicată în lumea întreagă[2], vor contribui la pregătirea cititorilor, la înarmarea intelectuală a noilor generații și, în final, la mult așteptata reproiectare instituțională a întregului sistem financiar și monetar al actualelor economii de piață. Dacă această dorință se va îndeplini, voi considera că efortul meu a fost cu folos și voi fi foarte onorat că am ajutat, chiar și cu foarte puțin, la mișcarea lucrurilor în direcția cea bună.
Jesús Huerta de Soto
Madrid
13 noiembrie 2008
[1] A se vedea, în special, F. A. Hayek, „The Maintenance of Capital”, Economica 2, august 1934, retipărit în Profits, Interest, and Investment and Other Essays on the Theory of Industrial Fluctuations, Augustus M. Kelley, Clifton, N.J., 1979; prima ediție George Routledge & Sons, Londra,1939. A se vedea, în special, secțiunea 9, „Capital Accounting and Monetary Policy”, p. 130-132.
[2] De la apariția primei ediții în limba engleză au apărut edițiile a treia și a patra în limba spaniolă, în 2006 și, respectiv, în 2009. Tatjana Danilova și Grigory Sapov au finalizat traducerea în limba rusă, care a fost publicată cu titlul Dengi, Bankovskiy Kredit i Ekonomicheskie Tsikly, Sotsium Publishing House, Moscova, 2008. Au fost publicate inițial 3000 de copii și am avut onoarea de a prezenta cartea pe 30 octombrie 2008 la Înalta Școală de Economie a Universității de Stat din Moscova. Apoi, doamna profesoară Rosine Létinier a oferit traducerea în limba franceză, care este acum în curs de publicare. Grzegorz Luczkiewicz a definitivat traducerea în limba poloneză, iar traducerile în următoarele limbi se află într-un stadiu avansat: germană, cehă, italiană, română, olandeză, chineză, japoneză și arabă. Cu voia Domnului, fie ca toate aceste traduceri să vadă curând lumina tiparului.
© Jesús Huerta de Soto. Publicat on-line cu permisiunea autorului.
