Prefaţă la ediţia în limba română

Jesús Huerta de Soto - Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice
cuprins

Mă bucură ocazia aceasta de a prezenta traducerea în limba română a tratatului Moneda, creditul bancar și ciclurile economice. Apare într-un moment foarte potrivit, dat fiind că această gravă criză financiară și recesiunea mondială ce o însoţește, pe care le anunţam încă de la prima ediţie a acestei cărţi, acum mai bine de zece ani, se dezlănţuie acum cu toată furia.

―――――――

Politica de expansiune artificială a creditului pe care au permis-o și orchestrat-o băncile centrale în ultimii cincisprezece ani nu s-ar fi putut sfârși altfel. Ciclul expansiv care s-a terminat acum a început să prindă contur când economia americană a ieșit din ultima sa recesiune (așa trecătoare și reprimată cum a fost) în 2001 și când Rezerva Federală a reluat marea expansiune artificială a creditului și investiţiilor pe care a iniţiat-o în 1992. Această expansiune a creditului nu a fost însoţită de o creștere paralelă a economisirii voluntare domestice. Timp de mulţi ani, oferta monetară de bancnote și depozite a crescut cu o rată medie de peste 10% anual (ceea ce înseamnă că la fiecare 7 ani volumul total de bani aflaţi în circulaţie mondială s-a dublat). Mediile de schimb izvorâte din această inflaţie fiduciară acută au fost plasate de piaţă de către sistemul bancar sub forma creditelor proaspăt create, oferite la rate ale dobânzii foarte mici (și chiar negative în termeni reali). Această stare a faptelor a alimentat un avânt speculativ concretizat în creșterea substanţială a preţurilor bunurilor de capital, ale imobiliarelor și ale instrumentelor financiare care le reprezintă și care sunt tranzacţionate pe burse, unde indicii au crescut vertiginos.

Este interesant că, asemenea situaţiei din anii „înflăcăraţi” care au precedat Marea Depresiune din 1929, șocul creșterii monetare nu a influenţat semnificativ preţurile bunurilor și serviciilor de consum (care sunt doar aproximativ o treime din totalul bunurilor). Ultimul deceniu, asemenea anilor 1920, a fost martorul unei creșteri remarcabile a productivităţii, ca urmare a introducerii pe scară largă a unor noi tehnologii și a unor inovaţii antreprenoriale semnificative care, în absenţa afluxului de monedă și credit, ar fi dus la reducere zdravănă și susţinută a preţului unitar al bunurilor și serviciilor de consum. În plus, integrarea deplină a economiilor chineză și indiană în piaţa globalizată a amplificat și mai mult productivitatea reală a bunurilor și serviciilor de consum. Absenţa unei „deflaţii” sănătoase a preţurilor bunurilor de consum într-o asemenea perioadă de creștere vertiginoasă a productivităţii, precum cea a ultimilor ani, oferă principala dovadă a faptului că șocul monetar a perturbat grav procesul economic. O analiză detaliată a acestui fenomen se găsește în capitolul 6, secţiunea 9.

După cum arăt în carte, expansiunea artificială a creditului și inflaţia (fiduciară) a mediilor de schimb nu reprezintă o scurtătură spre dezvoltarea economică stabilă și susţinută și nici nu deschide o cale de evitare a sacrificiului și disciplinei necesare unei rate crescute a economisirii voluntare. (De fapt, în special în Statele Unite, economisirea voluntară din perioada recentă nu a fost doar lipsită de creștere, ci a ajuns câteodată la rate negative.) Într-adevăr, expansiunea artificială a creditului și monedei nu poate fi mai mult decât o soluţie pe termen scurt, în cel mai bun caz. De fapt, astăzi nu mai există dubii în privinţa calităţii întotdeauna recesive a efectelor pe termen lung ale șocului monetar: creditele nou create (cu bani pe care cetăţenii nu i-au economisit în prealabil) oferă imediat antreprenorilor o putere de cumpărare pe care o folosesc în proiecte de investiţie prea ambiţioase (în anii recenţi, în special în sectorul construcţiilor și al îmbunătăţirilor imobiliare). Cu alte cuvinte, antreprenorii acţionează ca și cum cetăţenii și-au mărit economisirea, când lucrurile nu stau nicidecum astfel. Are loc o discoordonare generalizată în sistemul economic: avântul financiar („exuberanţa iraţională”) are un efect dăunător asupra economiei reale, iar mai devreme sau mai târziu procesul se inversează sub forma unei recesiuni economice, care marchează începutul unei reajustări necesare și dureroase. Această reajustare necesită întotdeauna reconversia fiecărei structuri productive reale distorsionate de inflaţie. Evenimentele specifice care declanșează sfârșitul fiecărei „partide” de euforie monetară și începutul „mahmurelii” de recesiune sunt diverse și pot diferi de la un ciclu la altul. În împrejurările prezente, cele mai evidente declanșatoare au fost creșterea preţului materiilor prime, în special al petrolului, criza ipotecilor subprime din Statele Unite și, în final, falimentul unor instituţii bancare importante, când piaţa s-a lămurit că valoarea pasivelor lor o depășea cu mult pe cea a activelor (creditele ipotecare oferite).

În prezent, numeroase persoane interesate cer reduceri și mai mari ale ratei dobânzii și noi doze monetare care să permită celor ce râvnesc la ele să-și finalizeze proiectele de investiţie fără a suferi pierderi. Acest balon de oxigen nu ar face decât să amâne complicaţiile, cu costul de a le agrava după un timp. Criza a avut loc pentru că profiturile întreprinderilor din domeniul bunurilor de capital (în special din sectorul construcţiilor și dezvoltării imobiliare) au dispărut din cauza erorilor antreprenoriale provocate de creditul ieftin și deoarece preţurile bunurilor de consum au început să evolueze mai puţin prost decât cele ale bunurilor de capital. În acest moment începe o fază inevitabilă și dureroasă de reajustare în care, pe lângă scăderea producţiei și creșterea șomajului, suntem martorii unei creșteri dăunătoare a preţurilor bunurilor de consum (stagflaţie).

Analiza economică cea mai riguroasă și interpretarea cea mai calmă și echilibrată a recentelor evenimente economice și financiare duc la concluzia că băncile centrale (care sunt agenţii de planificare financiară centralizată) nu au nici o șansă de reușită în găsirea celei mai avantajoase soluţii monetare pentru fiecare moment. Acest lucru a reieșit cât se poate de clar din tentativele eșuate de planificare de la centru a fostei economii sovietice. Cu alte cuvinte, teorema imposibilităţii economice a socialismului, pe care au descoperit-o economiștii austrieci Ludwig von Mises și Friedrich A. Hayek, este aplicabilă din plin băncilor centrale, în general, și Rezervei Federale — conduse de Alan Greenspan (înainte) și de Ben Bernanke (în prezent) —, în special. Conform acestei teoreme, nu este posibilă organizarea societăţii, economic vorbind, prin comenzi coercitive emise de o agenţie de planificare, pentru că o asemenea entitate nu va putea să obţină vreodată informaţia care îi este necesară pentru a da comenzilor sale o natură coordonatoare. Într-adevăr, nu există nimic mai periculos decât tolerarea „fatalei aroganţei” — în cuvintele inspirate ale lui Hayek — de a te considera omniscient sau cel puţin destul de înţelept și puternic încât să poţi administra, permanent și în perfectă armonie, cea mai potrivită politică monetară. Aceasta înseamnă că, în loc să îndulcească cele mai violente suișuri și coborâșuri ale ciclului economic, Rezerva Federală și, într-o măsură mai mică, Banca Centrală Europeană, au fost cel mai probabil principalii arhitecţi și responsabili ai înrăutăţirii sale. Așadar, dilema în care se află Ben Bernanke și membrii Consiliului Rezervei Federale, ca și alte bănci centrale (începând cu Banca Centrală Europeană) nu este plăcută deloc. Şi-au neglijat responsabilităţile monetare ani de zile iar acum se află într-o situaţie fără ieșire. Pot lăsa procesul recesiunii să înceapă acum și, odată cu el, sănătoasa dar dureroasa reajustare, sau pot încerca să evadeze cu o soluţie de tip „cui pe cui se scoate”. În ultimul caz, cresc exponenţial șansele unei stagflaţii și mai severe în viitorul nu prea îndepărtat. (Aceasta a fost întocmai greșeala făcută după crahul bursier din 1987, eroare care a dus la inflaţia de la sfârșitul anilor 1980 și a sfârșit în recesiunea severă din anii 1990-1992.) Mai mult, reluarea unei politici de credit ieftin în această fază nu poate decât să împiedice necesara lichidare a investiţiilor neprofitabile și reconversia întreprinderilor. Poate chiar să ducă la prelungirea indefinită a recesiunii, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani în Japonia: cu toate că au fost încercate toate intervenţiile posibile, economia Japoneză a încetat să mai răspundă stimulilor monetariști bazaţi pe expansiunea creditului sau metodelor keynesiene. Acesta este contextul de „schizofrenie financiară” în care trebuie interpretate ultimele bâjbâieli ale autorităţilor monetare (care au două responsabilităţi contradictorii: să controleze inflaţia și să injecteze toată lichiditatea care este necesară în sistem pentru a se evita colapsul). Astfel, Rezerva Federală salvează astăzi Bear Stearns, AIG, Fannie Mae și Freddie Mac sau Citigroup, pentru ca mâine să asiste impasibilă la prăbușirea Lehman Brothers sub pretextul îndelung justificat că „are de dat o lecţie” și că refuză să alimenteze hazardul moral. Apoi, la felul în care se desfășurau evenimentele, a fost aprobat un plan de 700 de miliarde de dolari pentru achiziţionarea activelor denumite eufemistic „toxice” sau „nelichide” (i.e., lipsite de valoare) din sistemul bancar. Dacă acest plan este finanţat prin taxe (și nu prin mai multă inflaţie), va însemna impunerea unor impozite grele asupra familiilor tocmai atunci când sunt mai puţin capabile să le suporte. În sfârșit, având în vedere îndoielile asupra eficienţei acestui plan, s-a trecut la injectarea directă a banilor publici în bănci și chiar la „garantarea” volumului total al depozitelor, reducându-se rata dobânzii până aproape de 0%.

Prin comparaţie, economiile Uniunii Europene sunt într-o situaţie mai puţin proastă (dacă trecem cu vederea efectul expansionist al politicii de devaluare deliberată a dolarului și rigidităţile relativ mai mari ale Europei, în special pe piaţa muncii, care tind să ducă la recesiuni europene mai lungi și mai dureroase). Politica expansionistă a Băncii Centrale Europene, cu toate că nu a fost ferită de erori grave, a fost ceva mai puţin iresponsabilă decât cea a Rezervei Federale. Mai mult, respectarea criteriilor de convergenţă a impus la vremea ei o însănătoșire semnificativă a principalelor economii europene. Doar ţările aflate la periferie, precum Irlanda și, în special, Spania, au fost inundate de o expansiune considerabilă a creditului încă de când au iniţiat procesele de convergenţă. Cazul Spaniei este paradigmatic. Economia spaniolă a trecut printr-un boom economic ce a avut, parţial, cauze reale (reforme structurale de liberalizare care au fost iniţiate în 1996 de administraţia lui José Maria Aznar). Cu toate acestea, boom-ul a fost, de asemenea, puternic alimentat de o expansiune artificială a monedei și creditului, care au crescut cu o rată de aproape trei ori mai mare decât ratele corespondente din Franţa și Germania. Agenţii economici spanioli au interpretat, în mare, reducerea ratelor dobânzii care a rezultat din procesul de convergenţă în maniera inflaţionistă tradiţional spaniolă: disponibilitatea mai mare a banilor facili și cereri masive de credite de la băncile spaniole (în principal pentru finanţarea speculaţiilor imobiliare), credite pe care aceste bănci le-au acordat prin crearea ex-nihilo a banilor, sub privirile impasibile ale autorităţilor monetare europene. Când a fost confruntată cu creșterea preţurilor, Banca Centrală Europeană a rămas credincioasă mandatului său și a încercat să menţină neschimbate ratele dobânzii pe cât de mult posibil, în ciuda dificultăţilor acelor membri ai Uniunii Monetare, precum Spania, care acum descoperă că mare parte a investiţiei în domeniul imobiliarelor a fost eronată și care au de trecut printr-o reorganizare lungă și dureroasă a propriilor economii reale.

În aceste condiţii, cea mai potrivită politică ar fi liberalizarea economiei la toate nivelurile (cu accent pe piaţa muncii) pentru a permite realocarea rapidă a factorilor de producţie (în special a muncii) către sectoarele profitabile. De asemenea, este esenţială reducerea cheltuielii publice și a taxelor, pentru a se crește venitul agenţilor economici puternic îndatoraţi care trebuie să înapoieze împrumuturile cât mai curând. Agenţii economici, în general, și întreprinderile, în special, nu își pot îmbunătăţi situaţia financiară decât prin reducerea costurilor (în special pe cele salariale) și prin înapoierea creditelor. Pentru acest scop este foarte important să existe o piaţă a muncii foarte flexibilă și un sector public mult mai auster. Acești factori sunt fundamentali pentru a afla cât mai curând care este valoarea autentică a bunurilor de capital produse din eroare și a pune astfel bazele unei relansări economice sănătoase și susţinute într-un viitor care, pentru binele tuturor, sper că nu se va lăsa mult așteptat.

―――――――

Nu trebuie să uităm că una din trăsăturile importante ale recentei perioade de expansiune artificială a fost pervertirea treptată, atât pe continentul American, cât și în Europa, a principiilor tradiţionale de contabilitate care au fost practicate la nivel mondial de secole. Mai exact, acceptarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate (SIC) [International Accounting Standards (IAS) — n.t.] și integrarea lor în legislaţia diferitelor în diferite ţări (în Spania sub forma Planului de Contabilitate General, aplicabil din 1 ianuarie 2008) au însemnat abandonarea principiului tradiţional al prudenţei și înlocuirea lui cu principiul valorii corecte în evaluarea activelor din bilanţ, în special a activelor financiare. Nu putem subestima influenţa foarte mare pe care au avut-o, în abandonarea principiului tradiţional al prudenţei, casele de brokeraj, băncile de investiţii (care sunt acum pe cale de dispariţie) și, în general, toate părţile interesate de „umflarea” valorilor din contabilitate pentru a le aduce mai aproape de cele de pe piaţa de valori, presupus mai „obiective”, care au crescut neîntrerupt într-un proces de euforie financiară. De fapt, acest proces a fost caracterizat în anii „avântului speculativ” de un efect de retroalimentare: valorile crescânde de pe bursă erau introduse imediat în contabilitate iar aceste intrări contabile erau folosite apoi pentru justificarea unor noi creșteri artificiale ale preţurilor activelor financiare listate pe bursă.

În această cursă nebunească de abandonare a principiilor tradiţionale de contabilitate și înlocuire a lor cu altele mai „la modă”, evaluarea întreprinderilor pe criterii pur subiective și presupuneri neortodoxe, care înlocuiesc, în noile standarde, unicul criteriu cu adevărat obiectiv (acela al costului istoric) a devenit ceva obișnuit. Acum, prăbușirea pieţelor financiare și pierderea masivă a încrederii în bănci și în practicile lor contabile au scos la iveală greșeala enormă de a ceda în faţa SIC și invitaţiei de a abandona principiile tradiţionale de contabilitate bazate pe prudenţă, greșeala de a practica o contabilitate creativă, a valorilor corecte.

Acesta este contextul în care trebuie să înţelegem recentele măsuri luate în Statele Unite și în Uniunea Europeană pentru „nuanţarea” (i.e., pentru inversarea parţială a) impactului contabilităţii valorii corecte asupra instituţiilor financiare. Acesta este un pas în direcţia corectă, dar nu este suficient și este făcut din motive greșite. Într-adevăr, conducătorii instituţiilor financiare încearcă să „ferece ușa hambarului după fuga armăsarului”; adică, după ce scăderea dramatică a valorii activelor „toxice” sau „nelichide” a periclitat solvenţa acestor instituţii. Totuși, aceleași persoane erau încântate de noile SIC în anii trecuţi ai „exuberanţei iraţionale”, când valorile crescânde și excesive ale bursei și pieţelor financiare le împodobeau bilanţurile cu sume uimitoare în dreptul propriilor profituri și a valorii nete a întreprinderii (net worth), sume care îi încurajau să își asume riscuri (sau, mai degrabă, incertitudini) fără a le păsa de pericol. De aici vedem că SIC au acţionat pro-ciclic, prin creșterea volatilităţii și proasta influenţă asupra managementului: în vremurile de prosperitate au creat un fals „efect de înavuţire” care i-a stimulat pe oameni să își asume riscuri exagerate; când se descoperă, de pe o zi pe alta, erorile comise, devaluarea activelor decapitalizează imediat întreprinderile, care se văd forţate să-și vândă din active și să încerce să se recapitalizeze în cel mai prost moment cu putinţă, i.e., când activele valorează cel mai puţin iar pieţele financiare sunt secate. Este evident că principiile contabile care, asemenea SIC, s-au dovedit atât de pernicioase trebuie abandonate cât mai curând, iar toate reformele contabile înfăptuite recent, de exemplu cea spaniolă, care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2008, trebuie abrogate. Nu doar pentru că aceste reforme duc, în perioadele de criză financiară și recesiune, într-o fundătură, ci în special pentru că este esenţial ca în perioadele de prosperitate să respectăm principiul evaluării prudente, după care s-au modelat toate sistemele de contabilitate, din vremea lui Luca Pacioli, la începutul secolului al XV-lea, și până s-a trecut la idolatrizarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

Pe scurt, cea mai mare eroare a reformei contabile recent adoptate la nivel mondial este faptul că aruncă la gunoi secole întregi de experienţă contabilă și administrare a afacerilor, odată cu renunţarea la principiul prudenţei, cel mai important dintre toate principiile contabile, în favoarea principiului „valorii corecte”, care înseamnă pur și simplu asignarea unei valori de piaţă, volatile, unei întregi serii de active, în special celor financiare. Această revoluţie copernicană este foarte dăunătoare, ameninţând înseși fundaţiile economiei de piaţă, din mai multe motive. În primul rând, încălcarea principiului tradiţional al prudenţei și cerinţa ca înregistrările contabile să reflecte valorile de piaţă înseamnă crearea unei inflaţii în contabilitate, care, în funcţie de faza ciclului economic, va arăta surplusuri ce nu s-au materializat și care, în multe cazuri, nici că se vor materializa vreodată. Acesta poate da un „efect de înavuţire” artificială care, mai ales în etapa de boom a ciclului economic, duce la alocarea unor profituri de hârtie (adică efemere), acceptarea unor riscuri disproporţionate și, pe scurt, aventurarea în erori antreprenoriale sistematice și consumarea capitalului la nivel naţional în detrimentul structurii de producţie viabile și a capacităţii de creștere pe termen lung. În al doilea rând, trebuie să subliniez că scopul contabilităţii nu este acela de a reflecta presupusele valori „reale” (care sunt subiective, în orice caz, și care sunt stabilite și se modifică zilnic pe pieţele specifice) sub pretextul atingerii unei (prost înţelese) „transparenţe contabile”. Scopul contabilităţii este, de fapt, acela de a permite administrarea prudentă a întreprinderilor și evitarea consumului de capital,[1] prin aplicarea unor standarde stricte de conservatism contabil (bazat pe principiul prudenţei și înregistrarea celui mai mic dintre costului istoric sau preţul de piaţă), care ne asigură în orice moment că profiturile vin dintr-un surplus sigur, ce poate fi distribuit în orice moment fără a pune în vreun fel în pericol viabilitatea și capitalizarea viitoare a companiei. În al treilea rând, trebuie să nu uităm că pe piaţă nu există preţuri de echilibru pe care o terţă parte să le poată determina obiectiv. Dimpotrivă, valorile de piaţă apar din aprecieri subiective și fluctuează puternic, iar aceasta înseamnă că utilizarea lor în contabilitate elimină foarte mult din claritatea, certitudinea și informaţiile pe care bilanţul le conţinea în trecut. Astăzi, bilanţurile au devenit, în general, de neînţeles și inutile pentru agenţii economici. Mai mult, volatilitatea inerentă în valorile de piaţă, în special de-a lungul ciclului economic, taie contabilităţii bazate pe aceste „noi principii” mult din potenţialul său în calitate de ghid al acţiunii pentru administratorii întreprinderilor și îi induce sistematic în erori de management, care au fost pe punctul de a provoca cea mai severă criză financiară de la cea care a răvășit lumea în 1929.

―――――――

În capitolul 9 al acestei cărţi (paginile 789-803 [ed. engleză — n.t.]), propun un proces de tranziţie către singura ordine mondială financiară care, fiind pe deplin compatibilă cu sistemul de piaţă liberă, poate elimina crizele financiare și recesiunile economice care afectează ciclic economiile lumii. Această propunere de reformă financiară internaţională a devenit foarte relevantă în momentul de faţă (noiembrie 2008), în care guvernele deconcertate ale Europei și Americii au organizat o conferinţă mondială pentru reformarea sistemului monetar internaţional cu scopul de a evita în viitor astfel de crize financiare și bancare severe precum cea care a gripat în prezent întreaga lume occidentală. Așa cum o arată explicaţiile detaliate din cele nouă capitole ale acestei cărţi, orice reformă viitoare va fi un eșec la fel de mizerabil ca fostele reforme, atât timp cât nu lovește la rădăcina problemelor prezente și nu respectă următoarele principii: (1) reimpunerea cerinţei de păstrare a rezervelor 100% pentru toate depozitele bancare la vedere și pentru echivalentele lor; (2) eliminarea băncilor centrale, în calitatea lor de împrumutători de ultimă instanţă (calitate ce nu va fi necesară dacă se aplică principiul precedent și care va fi dăunătoare dacă băncile centrale vor continua să acţioneze ca agenţii de planificare financiară centralizată); și (3) privatizarea prezentei monede emise de stat, monopoliste și fiduciare, și înlocuirea ei cu un etalon aur, pur și clasic. Această reformă radicală și definitivă ar fi echivalentă căderii zidului Berlinului din 1989 și a socialismului real, din moment ce ar însemna aplicarea acelorași principii de liberalizare singurei sfere, cea financiară și bancară, care a rămas până în prezent prinsă în plasa planificării centrale (de către băncile „centrale”), a intervenţionismului extrem (fixarea cursurilor de schimb, reţeaua încâlcită de reglementări) și a monopolului de stat (legi ale puterii liberatorii legale, care impun acceptarea prezentei monede fiduciare, emise de stat), împrejurări cu consecinţe foarte negative și dramatice, după cum am putut vedea.

Trebuie să adaug că procesul de tranziţie proiectat în ultimul capitol al acestei cărţi ar putea permite și salvarea (bailing out) sistemului bancar prezent, evitând astfel prăbușirea sa rapidă și, odată cu ea, contracţia monetară subită care ar fi inevitabilă dacă un volum foarte mare de depozite bancare ar dispărea într-un context de neîncredere generalizată printre deponenţi. Acest obiectiv pe termen scurt pe care, în prezent, statele occidentale caută cu disperare să îl atingă cu ajutorul unor planuri foarte diverse (cumpărarea masivă de active bancare „toxice”, garantarea ad hominem a tuturor depozitelor bancare sau, pur și simplu, naţionalizarea totală sau parţială a sistemului bancar privat), ar putea fi atins mult mai repede și mai eficient, și într-un mod mult mai puţin dăunător pentru economia de piaţă, dacă s-ar face imediat primul pas (paginile 791-798 [ed. engleză — n.t.]) al reformei propuse: acoperirea cantităţii totale a depozitelor bancare existente în prezent (depozite la vedere și echivalentele lor) cu bani peșin, bancnote care să fie înmânate băncilor, care, la rândul lor, vor trebui să păstreze din acel moment o acoperire 100% a depozitelor în bancnote. După cum este ilustrat în Graficul IX-2 din capitolul 9, care înfăţișează bilanţul consolidat al sistemului bancar ce rezultă după acest pas, emiterea acestor bancnote nu ar avea nicidecum un efect inflaţionist (pentru că noile bancnote ar fi așa-zis „sterilizate” prin alocarea lor pentru acoperirea oricăror cereri neprevăzute de retragere a depozitelor). Mai mult, acest pas ar elibera toate activele bancare („toxice” sau nu) ce apar în prezent ca acoperire pentru depozitele la vedere (și echivalentele lor) în bilanţurile băncilor private. Pornind de la presupunerea că tranziţia către noul sistem financiar ar avea loc în circumstanţe „normale” și nu într-o criză financiară atât de acută precum cea prezentă, propun, în capitolul 9, ca activele „eliberate” să fie transferate către o serie de fonduri mutuale create ad hoc și administrate de către sistemul bancar, iar ca titlurile acestor fonduri să fie schimbate pe titluri de trezorerie în circulaţie și pe datoriile implicite ale sistemului de securitate socială (p. 796-797 [ed. engleză — n.t.]). Cu toate acestea, în actualul climat de criză financiară și economică severă, avem o altă alternativă: dincolo de anularea activelor „toxice” cu aceste fonduri, am putea aloca o parte, dacă se dorește acest lucru, pentru ajutarea celor care au economii la bancă (nu a deponenţilor la vedere, din moment ce depozitele lor ar fi deja acoperite 100%) să-și recupereze o mare parte din valoarea pierdută în investiţii (în special prin împrumuturile date băncilor comerciale, băncilor de investiţii și companiilor de tip holding). Aceste măsuri ar readuce imediat încrederea și ar lăsa o parte destul de mare pentru a fi schimbată, fără costuri și pentru totdeauna, cu o parte semnificativă a datoriei naţionale, care este principalul nostru scop. În orice caz, trebuie să tragem un important semnal de alarmă: este evident, și nu voi obosi repetând acest lucru, că soluţia propusă este validă doar în cazul unei decizii irevocabile de restabilire a sistemului de liberă întreprindere bancară fundamentat pe respectarea cerinţei de păstrare a rezervelor 100% pentru depozitele la vedere. Oricare dintre reformele propuse mai sus, în absenţa unei ferme convingeri anterioare și decizii de schimbare a sistemului financiar și bancar internaţional după cum am arătat, ar fi pur și simplu dezastroasă: un sistem bancar privat care ar continua să opereze cu rezerve fracţionare (orchestrat de către băncile centrale), ar genera, cu un efect de cascadă și pornind de la bancnotele tipărite pentru acoperirea depozitelor, o expansiune inflaţionistă cum nu s-a mai văzut în istorie și care va da lovitura finală întregului nostru sistem economic.

―――――――

Consideraţiile de mai sus sunt foarte importante și arată cât de relevant a devenit acum acest tratat, dată fiind starea critică a sistemului financiar internaţional (cu toate că aș fi preferat să scriu prefaţa acestei ediţii în cu totul alte împrejurări economice). Situaţia actuală este tragică, dar este și mai tragic, dacă se poate așa ceva, că mulţi nu înţeleg cauzele fenomenelor care ne afectează și mai ales că există o atmosferă de confuzie și incertitudine generală printre experţi, analiști și majoritatea economiștilor. Cel puţin în această sferă, trag nădejde că ediţiile consecutive ale acestei cărţi, care este publicată în lumea întreagă[2], vor contribui la pregătirea cititorilor, la înarmarea intelectuală a noilor generaţii și, în final, la mult așteptata reproiectare instituţională a întregului sistem financiar și monetar al actualelor economii de piaţă. Dacă această dorinţă se va îndeplini, voi considera că efortul meu a fost cu folos și voi fi foarte onorat că am ajutat, chiar și cu foarte puţin, la mișcarea lucrurilor în direcţia cea bună.

Jesús Huerta de Soto

Madrid

13 noiembrie 2008



[1] A se vedea, în special, F. A. Hayek, „The Maintenance of Capital”, Economica 2, august 1934, retipărit în Profits, Interest, and Investment and Other Essays on the Theory of Industrial Fluctuations, Augustus M. Kelley, Clifton, N.J., 1979; prima ediţie George Routledge & Sons, Londra,1939. A se vedea, în special, secţiunea 9, „Capital Accounting and Monetary Policy”, p. 130-132.

[2] De la apariţia primei ediţii în limba engleză au apărut ediţiile a treia și a patra în limba spaniolă, în 2006 și, respectiv, în 2009. Tatjana Danilova și Grigory Sapov au finalizat traducerea în limba rusă, care a fost publicată cu titlul Dengi, Bankovskiy Kredit i Ekonomicheskie Tsikly, Sotsium Publishing House, Moscova, 2008. Au fost publicate iniţial 3000 de copii și am avut onoarea de a prezenta cartea pe 30 octombrie 2008 la Înalta Şcoală de Economie a Universităţii de Stat din Moscova. Apoi, doamna profesoară Rosine Létinier a oferit traducerea în limba franceză, care este acum în curs de publicare. Grzegorz Luczkiewicz a definitivat traducerea în limba poloneză, iar traducerile în următoarele limbi se află într-un stadiu avansat: germană, cehă, italiană, română, olandeză, chineză, japoneză și arabă. Cu voia Domnului, fie ca toate aceste traduceri să vadă curând lumina tiparului.

© Jesús Huerta de Soto. Publicat on-line cu permisiunea autorului.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Felicitari pentru munca de traducere in romana! Efort dedicat.
    Imi foloseste la disertatie la un master pe finante-banci.

    Mihai · 19 mai 2014, 12:52 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)