Capitolul XII. Sfera calculului economic

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a treia: Calculul economic
cuprins

1. Caracterul intrărilor monetare

Calculul economic poate cuprinde tot ce se tranzacţionează pe bani.

Preţurile bunurilor şi serviciilor sunt fie date istorice, care descriu evenimente trecute, fie anticipări ale unor evenimente viitoare probabile. Informaţiile despre un preţ din trecut se referă la faptul că unul sau mai multe acte de schimb interpersonal au fost efectuate conform acestui raport. Ele nu ne furnizează direct nici un fel de cunoaştere despre preţurile viitoare. Adesea, putem presupune despre condiţiile de pe piaţă care au determinat formarea preţurilor în trecutul recent că nu se vor modifica deloc, sau cel puţin că nu se vor modifica semnificativ în viitorul imediat, astfel încât preţurile vor rămâne neschimbate, sau se vor schimba puţin. Asemenea anticipări sunt rezonabile dacă preţurile respective au fost rezultatul interacţiunii multor oameni dispuşi să cumpere sau să vândă când rapoartele de schimb li se păreau propice, şi dacă situaţia pieţei n-a fost influenţată de condiţii considerate accidentale, extraordinare şi cu puţine şanse de repetare. Pe de altă parte, principala sarcină a calculului economic nu este de a face faţă situaţiilor de piaţă şi preţurilor neschimbătoare sau doar uşor schimbătoare, ci de a face faţă schimbării. Individul fie anticipează schimbări care vor interveni fără amestecul său şi doreşte să-şi adapteze acţiunile acestei stări anticipate de lucruri, fie doreşte să întreprindă un proiect care va schimba condiţiile chiar dacă nu există nici un alt factor de schimbare. Preţurile din trecut nu sunt pentru el decât puncte de plecare în tentativele lui de a anticipa preţurile viitoare.

Istoricii şi statisticienii se mulţumesc cu preţurile din trecut. Omul practic priveşte spre preţurile din viitor, fie acestea chiar şi din viitorul imediat, de peste o oră, o zi, sau o lună. Pentru el, preţurile din trecut sunt doar un sprijin în anticiparea preţurilor viitoare. El este preocupat în primul rând de preţurile viitoare, nu doar în calculele sale preliminare ale rezultatelor anticipate ale acţiunii planificate, ci şi în tentativele sale de a stabili rezultatul tranzacţiilor sale trecute.

În bilanţurile contabile şi în situaţiile de profituri şi pierderi rezultatul acţiunii trecute devine vizibil, ca diferenţă între echivalentul în bani [p.213] al fondurilor deţinute (total active minus total pasive) la începutul şi la sfârşitul perioadei respective, şi ca diferenţă între echivalentul în bani al costurilor suportate şi veniturile brute încasate. În asemenea situaţii este necesar să se înscrie echivalentul în bani estimat al tuturor activelor şi pasivelor, altele decât cele monetare. Aceste obiecte trebuie estimate în funcţie de preţurile la care ar putea fi probabil vândute în viitor, sau, îndeosebi în cazul echipamentului destinat proceselor de producţie, în funcţie de preţurile de vânzare anticipate ale mărfurilor produse cu ajutorul lor. Pe de altă parte, vechile cutume de afaceri şi stipulaţiile dreptului comercial şi ale legislaţiei fiscale au determinat o abatere de la principiile sănătoase de contabilizare, care urmăresc doar atingerea gradului de corectitudine cel mai înalt cu putinţă. Aceste legi şi cutume nu se preocupă atât de corectitudinea bilanţurilor contabile şi a situaţiilor de profituri şi pierderi, cât de alte scopuri. Legislaţia comercială urmăreşte realizarea contabilizării într-o manieră care să-i protejeze indirect pe creditori împotriva pierderilor. Ea tinde să determine estimarea activelor mai mult sau mai puţin sub nivelul valorii lor estimate pe piaţă, pentru a face ca profiturile nete şi totalul fondurilor datorate să apară mai mici decât sunt ele în realitate. Astfel se creează o marjă care reduce, în beneficiul creditorilor, pericolul retragerii unor sume prea mari din firmă sub forma unor aşa zise profituri, care ar crea posibilitatea ca o firmă deja insolvabilă să-şi continue activitatea până când rămâne fără mijloacele necesare satisfacerii creditorilor săi. Legislaţia fiscală tinde, dimpotrivă, către o metodă de calcul care face ca câştigurile să apară mai mari decât le-ar arăta o metodă imparţială. Ideea este de a ridica ratele efective de impozitare, fără a face această creştere vizibilă în baremurile de impozitare nominale. Trebuie, aşadar, să distingem între calculul economic, aşa cum este el practicat de oamenii de afaceri atunci când îşi planifică acţiunile viitoare şi acele calcule de mărimi economice care servesc altor scopuri. Determinarea impozitelor datorate fiscului şi calculul economic sunt două lucruri diferite. Dacă o lege de impozitare a servitorilor domestici stipulează că un servitor de sex masculin trebuie impozitat cât două servitoare de sex feminin, nimeni nu va interpreta o asemenea prevedere altfel decât ca pe o metodă de determinare a impozitului care trebuie achitat. Similar, dacă o lege de impozitare a moştenirilor stipulează că acţiunile trebuie estimate la cota de bursă din ziua decesului celui ce lasă moştenirea, ea nu face decât să furnizeze o metodologie de stabilire a sumei ce se percepe ca impozit.

Evidenţa ţinută corect, conform unui sistem riguros de contabilizare, este exactă până la ultimul dolar şi ultimul cent. Ea se caracterizează printr-o precizie impresionantă, iar exactitudinea numerică a consemnărilor pe care le conţine pare să îndepărteze orice îndoieli. În realitate, cele mai importante cifre pe care le conţine sunt anticipări speculative [p.214] ale viitoarelor constelaţii ale pieţii. Este o eroare să se compare însemnările dintr-un registru comercial cu cele care intervin în calculele pur tehnologice, e.g. în planul de construcţie al unei maşini. Inginerul, în măsura în care se ocupă numai de latura tehnologică a slujbei sale -- întrebuinţează numai relaţiile numerice stabilite prin metodele ştiinţelor naturale experimentale; omul de afaceri nu poate ocoli termenii numerici care provin din înţelegerea sa interpretativă a conduitei viitoare a oamenilor. Elementul principal în bilanţurile contabile şi în situaţiile de profituri şi pierderi este evaluarea activelor şi pasivelor existente în formă nemonetară. Toate aceste bilanţuri şi situaţii sunt practic bilanţuri şi situaţii intermediare. Ele descriu cât mai fidel cu putinţă starea de lucruri la un moment ales arbitrar, în vreme ce viaţa şi acţiunea continuă fără întrerupere. Închiderea anumitor unităţi economice individuale este posibilă, însă sistemul social de producţie, ca întreg, nu se opreşte niciodată din funcţionare. Nici activele şi pasivele constând din bani lichizi nu sunt ferite de indeterminarea inerentă tuturor elementelor de contabilitate ale afacerilor. Ele depind de constelaţia viitoare a pieţii, în aceeaşi măsură ca orice alt obiect de inventar sau de echipament. Exactitatea conturilor şi a calculelor de rentabilitate ale întreprinderilor de afaceri nu trebuie să ne împiedice de a realiza incertitudinea şi caracterul speculativ al elementelor şi calculelor bazate pe ele.

Totuşi, lucrurile acestea nu ştirbesc eficienţa calculului economic. Calculul economic este atât de eficient cât este cu putinţă. Nici un fel de reformă nu-i poate spori eficienţa. El îi furnizează omului care acţionează toate serviciile pe care le poate obţine de pe urma calculelor numerice. Pe de altă parte, el nu este un mijloc de aflare a condiţiilor viitoare cu certitudine, şi nu lipseşte acţiunea de caracterul ei speculativ. Dar această împrejurare nu poate fi considerată un inconvenient decât de către cei ce nu sunt în stare să înţeleagă că viaţa nu este rigidă, că toate lucrurile se află în permanentă schimbare, şi că oamenii nu dispun de o cunoaştere certă despre viitor.

Sporirea informaţiilor de care dispune omul despre condiţiile din viitor nu este o sarcină a calculului economic. Sarcina acestuia este de a ajusta cât mai bine cu putinţă acţiunile omului la opinia sa din prezent despre satisfacerea dorinţelor în viitor. În acest scop, omul care acţionează are nevoie de o metodă de calcul, iar calculul necesită un numitor comun, la care să se refere toate elementele care intervin în el. Numitorul comun al calculului economic este moneda.

2. Limitele calculului economic

Calculul economic nu poate ţine seama de lucrurile care nu se vând şi se cumpără pe bani. [p.215]

Există lucruri care nu sunt de vânzare şi pentru a căror achiziţionare trebuiesc cheltuite alte lucruri, sacrificând altceva decât banii şi valoarea banilor. Cel ce doreşte să se formeze în vederea unor realizări deosebite trebuie să întrebuinţeze multe mijloace, dintre care unele pot necesita cheltuirea de bani. Însă lucrurile esenţiale necesare într-o asemenea întreprindere nu se pot cumpăra. Onoarea, virtutea, gloria, precum şi vigoarea, sănătatea şi însăşi viaţa joacă în acţiune atât un rol de mijloace cât şi unul de scopuri, însă nu pot fi introduse în calculul economic.

Există lucruri care nu pot fi evaluate deloc în bani, iar altele care pot fi estimate în bani numai cât priveşte o fracţiune din valoarea care le este atribuită. Estimarea unei clădiri vechi trebuie să lase de o parte eminenţa artistică şi istorică, în măsura în care aceste calităţi nu reprezintă surse de venituri băneşti sau de bunuri vandabile. Ceea ce nu mişcă decât inima unui om, dar nu-i determină pe alţii să facă sacrificii pentru dobândirea sa, rămâne în afara sferei calculului economic.

Însă toate acestea nu ştirbesc cu nimic utilitatea calculului economic. Acele lucruri care nu se numără printre elementele contabilizării şi ale calculului de rentabilitate sunt fie scopuri, fie bunuri de ordinul întâi. Nu este necesar nici un fel de calcul pentru a le acorda întreaga importanţă cuvenită, şi pentru a ţine seama în mod adecvat de ele. Pentru a alege, omul care acţionează n-are nevoie decât să le pună în balanţă cu volumul total al costurilor pe care le presupune achiziţionarea sau prezervarea lor. Să presupunem că o primărie trebuie să decidă între două proiecte de alimentare cu apă. Unul din ele presupune demolarea unui monument istoric, în vreme ce altul cruţă monumentul, cu preţul unei creşteri a cheltuielilor monetare. Faptul că sentimentele care recomandă conservarea monumentului nu pot fi estimate în bani nu împietează nicidecum asupra deciziei consiliului orăşenesc. Dimpotrivă, valorile nereflectate în nici un raport monetar de schimb sunt, tocmai prin aceasta, promovate într-o poziţie deosebită, care mai curând facilitează hotărârea. Nci o plângere nu este mai puţin justificată decât lamentarea că metodele de calcul ale pieţei nu ţin seama de lucrurile necomercializabile. Valorile morale şi estetice nu au nimic de suferit din acest motiv.

Banii, preţurile monetare, tranzacţiile de piaţă şi calculul economic bazat pe ele sunt principalele ţinte ale criticilor. Civilizaţia occidentală este defăimată de predicatori elocvenţi ca fiind un sistem meschin de traficanţi şi tarabagii. Complezenţa, fariseismul şi ipocrizia exultă în blamarea filozofiei contemporane “a dolarului”. Reformatori nevrozaţi, literaţi dezechilibraţi mental şi demagogi ambiţioşi se delectează cu punerea sub acuzare a “raţionalităţii” şi cu predicarea evangheliei [p.216] “iraţionalităţii”. În ochii acestor palavragii, banii şi calculele de rentabilitate sunt motivul celor mai cumplite rele. Cu toate acestea, faptul că oamenii au pus la punct o metodă de apreciere cât mai riguroasă cu putinţă a eficacităţii acţiunilor lor şi de îndepărtare a neplăcerilor în modul cel mai practic şi economic, nu împiedică pe nimeni să-şi ajusteze conduita conform principiilor pe care le considera legitime. “Materialismul” de la bursă şi al contabilităţii din afaceri nu împiedică pe nimeni să trăiască la înălţimea învăţăturilor lui Thomas à Kempis, sau să-şi dea viaţa pentru o cauză nobilă. Faptul că masele preferă romanele poliţiste poeziei şi că de aceea este mai rentabil să scrii romane poliţiste decât să fii poet nu este o consecinţă a utilizării banilor şi a contabilităţii montare. Nu banii sunt de vină pentru că există gangsteri, hoţi, criminali, prostituate, sau funcţionari şi judecători coruptibili. Nu este adevărat că cinstea “nu rentează”. Ea rentează pentru cei care preferă fidelitatea faţa de ceea ce consideră a fi drept, avantajelor pe care le-ar putea culege adoptând o atitudine diferită.

Alţi critici ai calculului economic nu înţeleg că este vorba de o metodă de care dispun numai persoanele ce acţionează în sistemul economic bazat pe diviziunea muncii, în ordinea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. El nu poate servi decât aspiraţiilor indivizilor sau grupurilor de indivizi care lucrează în cadrul instituţional al acestei ordini sociale. El este, în consecinţă, un calcul al profiturilor private, şi nu al “bunăstării sociale”. Aceasta înseamnă că preţurile de pe piaţă reprezintă datele ultime pentru calculul economic. El nu este întrebuinţabil pentru scopuri a căror normă nu este cererea consumatorilor, aşa cum se manifestă ea pe piaţă, ci evaluările ipotetice ale unui corp dictatorial chemat să gestioneze toate treburile naţionale sau pământeşti. Cel ce încearcă să judece acţiunile din punctul de vedere al unei pretinse “valori sociale”, i.e. din punctul de vedere al “întregii societăţi”, şi să le critice prin comparaţie cu evenimentele dintr-un sistem socialist imaginar, în care propria sa voinţă va deţine supremaţia, nu are ce face cu calculul economic. Calculul economic în termeni de preţuri monetare este calculul de rentabilitate al antreprenorilor care produc pentru consumatorii unei societăţi de piaţă. El nu serveşte altor scopuri.

Cel ce doreşte să întrebuinţeze calculul economic nu trebuie să privească lucrurile în maniera unei minţi despotice. Preţurile pot fi întrebuinţate pentru efectuarea calculelor de rentabilitate de către antreprenorii, capitaliştii, proprietarii funciari şi salariaţii unei societăţi capitaliste. Pentru lucrurile care trec dincolo de obiectivele acestor categorii, calculul economic este inadecvat. Este un nonsens să evaluăm în termeni monetari obiecte care nu se negociază pe piaţă şi să întrebuinţăm în calculele de rentabilitate elemente arbitrare, rupte de realitate. Legea prescrie suma care trebuie plătită ca indemnizaţie pentru [p.217] provocarea decesului unui om. Însă statutul adoptat pentru determinarea amenzilor cuvenite nu înseamnă că există un preţ al vieţii umane. Unde există sclavie există şi preţuri monetare pentru sclavi. Unde nu există sclavie, omul, viaţa umană şi sănătatea sunt res extra comercium. Într-o societate de oameni liberi, prezervarea vieţii şi a sănătăţii sunt obiective, nu mijloace. Ele nu intră în nici un proces de contabilizare a mijloacelor.

Determinarea sumei veniturilor sau a avuţiei unui număr de oameni în termeni monetari este posibilă. Însă calcularea venitului naţional sau a avuţiei naţionale este lipsită de sens. Îndată ce facem consideraţii străine de raţionamentele omului care operează în cadrul societăţii de piaţă metodele calculului monetar încetează să ne mai ajute. Tentativele de a determina în termeni monetari avuţia unei ţări sau a întregii omeniri sunt la fel de copilăreşti ca şi eforturile mistice de a rezolva misterele universului cercetând dimensiunile piramidei lui Keops. Dacă un calcul al unui om de afaceri evaluează un stoc de cartofi la 100 de dolari, ideea este că va fi posibilă vânzarea sau înlocuirea lui la această sumă. Dacă o întreagă unitate antreprenorială este estimată la 1.000.000 de dolari aceasta înseamnă că proprietarul anticipează că o va putea vinde la acest preţ. Dar care este semnificaţia elementelor care figurează în situaţia avuţiei totale a unei ţări? Care este semnificaţia rezultatului final al acestui calcul? Ce trebuie reţinut şi ce trebuie lăsat deoparte? Este sau nu corect să se includă “valoarea” climatului şi a abilităţilor înnăscute sau a aptitudinilor dobândite ale populaţiei unei ţări? Omul de afaceri îşi poate converti proprietatea în bani, dar o ţară nu o poate face.

Echivalentele în bani întrebuinţate în acţiune şi în calculul economic sunt preţuri monetare, i.e., rapoarte de schimb între bani şi alte bunuri şi servicii. Preţurile nu se măsoară în bani; ele constă în bani. Preţurile sunt fie preţuri din trecut, fie preţuri viitoare. Un preţ este în mod necesar un fapt istoric, fie din trecut, fie din viitor. Nu există nimic în preţuri care să permită cuiva să le asimileze procesului de măsurare a unor fenomene fizice şi chimice.

3. Versatilitatea preţurilor

Rapoartele de schimb fac obiectul unor schimbări necontenite, deoarece condiţiile care le produc sunt în continuă schimbare. Valoarea pe care o atribuie un individ atât banilor cât şi diverselor bunuri şi servicii este rezultatul unei alegeri de moment. Fiecare moment ulterior poate genera noutăţi, aducând cu sine alte considerente şi alte evaluări. Nu faptul că preţurile fluctuează, ci acela că nu se modifică mai rapid ar putea fi considerat în mod rezonabil o problemă care necesită explicaţii. [p.218]

Experienţa cotidiană îi învaţă pe oameni că rapoartele de schimb de pe piaţă sunt alterabile. Ne-am putea aştepta ca ideile lor despre preţuri să ţină pe deplin seama de acest fapt. Cu toate acestea, toate ideile populare referitoare la producţie şi consum, comercializare şi preţuri, sunt mai mult sau mai puţin contaminate de o noţiune vagă şi contradictorie de rigiditate a preţurilor. Omul de rând este înclinat să considere perpetuarea structurii de ieri a preţurilor atât normală cât şi echitabilă, şi să condamne modificarea rapoartelor de schimb ca pe o violare a legilor naturii şi ale dreptăţii.

Ar fi o greşeală să explicăm aceste credinţe populare ca pe nişte precipitate de vechi opinii concepute în alte epoci, de mai mare stabilitate a condiţiilor de producţie şi comercializare. Este îndoielnic dacă preţurile se schimbau mai puţin în vremurile acelea de demult. Dimpotrivă, s-ar putea spune mai degrabă că integrarea pieţelor locale în pieţe naţionale mai extinse, apariţia în cele din urmă a unei lumi care îmbrăţişează o piaţă mondială şi evoluţia comerţului către alimentarea continuă a consumatorilor au făcut modificările preţurilor mai puţin frecvente şi mai puţin spectaculoase. În vremurile precapitaliste exista mai multă stabilitate în ce priveşte metodele tehnologice de producţie, însă exista mult mai multă neregularitate în alimentarea diverselor pieţe locale şi în adaptarea ofertei la cererile lor schimbătoare. Însă chiar dacă ar fi adevărat că preţurile erau întrucâtva mai stabile în trecutul îndepărtat, faptul ar fi prea puţin relevant pentru epoca noastră. Ideile populare despre bani şi preţurile monetare nu sunt derivate din ideile formate în trecut. A le interpreta ca pe nişte rămăşiţe atavice ar fi o eroare. În condiţiile actuale fiecare individ se confruntă zilnic cu atâtea probleme de vânzare şi cumpărare, încât nu ne putem înşela presupunând că ideile sale despre aceste lucruri nu sunt pur şi simplu un ecou necontrolat al ideilor tradiţionale.

Este uşor de înţeles de ce cei ale căror interese pe termen scurt sunt defavorizate de o modificare a preţurilor privesc cu ochi răi asemenea modificări , subliniază că preţurile anterioare nu erau doar mai echitabile ci şi mai normale şi susţin ca stabilitatea preţurilor este conformă legilor naturii şi ale moralităţii. Însă fiecare schimbare a preţurilor favorizează interesele pe termen scurt ale altor persoane. Cei favorizaţi cu siguramţă nu se vor simţi îmboldiţi de nevoia de a sublinia echitatea şi normaliatea rigidităţii preţurilor.

Nici reminiscenţele atavice, nici situaţia intereselor egoiste de grup nu poate explica popularitatea ideii de stabilitate a preţurilor. Rădăcinile acesteia trebuie căutate în faptul că noţiunile referitoare la relaţiile sociale au fost construite prin analogie cu modelul ştiinţelor naturale. Economiştii şi sociologii care au urmărit fasonarea ştiinţelor sociale după modelul fizicii şi al fiziologiei n-au făcut decât să se plieze pe un mod de gândire pe care erorile populare îl adoptaseră cu mult înainte. [p.219]

Chiar şi economiştii clasici s-au eliberat abia târziu de aceste erori. După ei, valoarea era ceva obiectiv, i.e., un fenomen al lumii externe şi o calitate inerentă lucrurilor - şi deci măsurabilă. Ei au eşuat lamentabil în ce priveşte înţelegerea caracterului pur uman şi voluntarist al judecăţilor de valoare. După câte ştim astăzi, Samuel Bailey a fost cel dintâi care a descoperit ce se întâmplă când un lucru este preferat altuia. [1] Însă cartea sa a fost trecută cu vederea, asemenea celorlalte scrieri ale precursorilor teoriei subiectiviste a valorii.

Respingerea erorilor referitoare la măsurabilitate în sfera acţiunii umane nu cade doar în sarcina ştiinţei economice. Ea este în aceeaşi măsură o sarcină a politicilor economice, deoarece greşelile politicilor economice actuale sunt întrucâtva imputabile confuziei lamentabile produse de ideea că în relaţiile interumane ar exista ceva fix - şi deci măsurabil.

4. Stabilizarea

Un produs al tuturor acestor erori este ideea de stabilizare.

Deficienţele manipulării de către guverne a treburilor monetare şi consecinţele dezastruoase ale politicilor care urmăresc reducerea ratei dobânzii şi încurajarea activităţilor economice prin expansiunea creditelor au dat naştere ideilor care au generat, în cele din urmă, sloganul “stabilizare”. Ne putem explica apariţia şi popularitatea sa, îl putem înţelege ca pe fructul ultimilor o sută cincizeci de ani de istorie monetar-bancară, putem, aşa-zicând, invoca circumstanţe atenuante pentru eroarea în chestiune. Dar nici o astfel de interpretare înţelegătoare nu o poate face mai acceptabilă.

Stabilitatea, la atingerea căreia aspiră programul de stabilizare, este o noţiune sterilă şi contradictorie. Imboldul spre acţiune, i.e. spre îmbunătăţirea condiţiilor de trai, este înnăscut în om. Omul însuşi se schimbă de la un moment la altul iar evaluările, voliţiunile şi actele sale se schimbă odată cu el. În sfera acţiunii singura constantă este schimbarea. În această neîncetată fluctuaţie, nu există nici un punct fix, cu excepţia categoriilor apriorice eterne ale acţiunii. Este inutil să separăm evaluarea şi acţiunea de inconstanţa omului şi versatilitatea conduitei sale şi să vorbim ca şi cum ar exista în univers valori eterne, independente de judecăţile omeneşti de valoare şi adecvate pentru a servi drept etalon pentru evaluarea acţiunilor reale. [2]

Toate metodele avansate pentru măsurarea modificărilor [p.220] puterii de cumpărare a unităţii monetare sunt fondate, mai mult sau mai puţin inconştient, pe imaginea unei fiinţe eterne şi imutabile, care determină cu ajutorul unui etalon imuabil cantitatea de satisfacţie pe care i-o procură o unitate monetară. Faptul că ceea ce se doreşte nu e decât o măsurare a modificărilor puterii de cumpărare a banilor, nu este o justificare adecvată pentru această idee neavenită. Cheia noţiunii de stabilitate trebuie căutată tocmai în acest concept, al puterii de cumpărare. Nespecialistul, gândind sub influenţa ideilor provenite din fizică, credea la un moment dat că banii sunt o unitate de măsură a preţurilor. El credea că fluctuaţiile rapoartelor de schimb se manifestă doar în relaţiile dintre diversele bunuri şi servicii, dar nu şi în relaţia dintre bani şi “totalitatea” bunurilor şi serviciilor. Ulterior, argumentul a fost răsturnat. Valoarea constantă n-a mai fost atribuită banilor, ci “totalităţii” lucrurilor vandabile şi cumpărabile. Lumea a început să-şi imagineze metode de alcătuire a unor unităţi complexe, formate din mărfuri, pentru a le compara cu unitatea monetară. Râvna cheltuită pentru găsirea de indici de măsurare a puterii de cumpărare a înlăturat toate scrupulele. Au fost nesocotite atât caracterul îndoielnic şi incomensurabilitatea registrelor de preţuri întrebuinţate, cât şi caracterul arbitrar al procedurilor de calculare a mediilor.

Irving Fisher, eminentul economist care a fost promotorul mişcării americane de stabilizare, raportează dolarul la un coş, care ar conţine toate bunurile achiziţionate de la piaţă de o gospodină, în vederea alimentării curente a gospodăriei sale. Puterea de cumpărare a dolarului se modifică proporţional cu variaţia sumei de bani necesare pentru cumpărarea conţinutului acestui coş. Obiectivul urmărit prin politicile de stabilizare este prezervarea imutabilităţii acestei sume de bani. [3] Lucrurile ar fi în regulă dacă gospodina şi coşul ei imaginar ar fi elemente constante, dacă în coş s-ar afla întotdeauna aceleaşi lucruri şi în aceleaşi cantităţi şi dacă rolul acestui asortiment de bunuri în viaţa familiei nu s-ar schimba. Însă în lumea în care trăim nici una din aceste condiţii nu este satisfăcută.

Mai întâi, deoarece calitatea mărfurilor produse şi consumate se schimbă în continuu. Este o greşeală chiar să identificăm un grâu cu altul, ca să nu mai vorbim despre încălţăminte, pălării şi alte produse manufacturate. Marile diferenţe de preţuri înregistrate în vânzările sincrone de mărfuri, pe care vorbirea curentă şi statisticile le clasifică laolaltă, pun limpede în evidenţă acest truism. O zicală spune că două boabe de mazăre se aseamănă; însă vânzătorii şi cumpărătorii disting [p.221] între diverse calităţi şi categorii de mazăre. O comparaţie între preţurile plătite în diverse locuri sau la diverse date pentru mărfuri pe care tehnologia sau statisticile le categorisesc sub acelaşi nume este inutilă, dacă nu suntem siguri că -- abstracţie făcând de localizarea diferită -- calităţile lor sunt perfect identice. În acest context “calitate” înseamnă toate acele proprietăţi cărora cumpărătorii şi potenţialii cumpărători le-ar acorda atenţie. Simplul fapt că există modificări în calitatea tuturor bunurilor şi serviciilor de ordinul întâi este suficient pentru a respinge toate presupoziţiile fundamentale ale tuturor metodelor de stabilire de indici numerici. . Este irelevant faptul că un număr limitat de bunuri de ordin superior -- îndeosebi metalele şi chimicalele unic deterinate prin formulele lor –permit descrieri precise ale caracteristicilor lor. O măsurare a puterii de cumpărare ar trebui să se întemeieze pe preţurile bunurilor şi serviciilor de ordinul întâi şi, mai mult, pe toate acestea. Întrebuinţarea preţurilor bunurilor de producţie este inadecvată, deoarece ea n-ar putea ocoli numărarea diverselor stadii de producţie ale unui acelaşi bun de consum de mai multe ori, falsificând astfel rezultatul. Orice limitare la un grup limitat de bunuri ar fi în întregime arbitrată, deci viciată.

Însă chiar lăsând deoparte toate aceste obstacole insurmontabile, obiectivul încă rămâne irealizabil. Fiindcă nu numai caracteristicile tehnologice ale mărfurilor se schimbă, ci apar şi noi tipuri de bunuri, în vreme ce multe dintre cele vechi dispar. Evaluările se modifică şi ele, ceea ce provoacă modificări ale cererii şi producţiei. Presupoziţiile doctrinei măsurabilităţii se referă la oameni ale căror dorinţe si evaluări sunt rigide. Doar dacă oamenii ar evalua întotdeauna aceleaşi lucruri în acelaşi fel am putea considera că modificările preţurilor sunt expresia modificărilor survenite în puterea de cumpărare a banilor.

Dat fiind că este imposibil să se stabilească suma totală de bani cheltuită pentru bunuri de consum într-o fracţiune dată de timp, statisticienii trebuie să se bazeze pe preţurile plătite pentru bunuri individuale. Aceasta ridică două probleme suplimentare, pentru care nu există o soluţie apodictică. Devine necesar să ataşăm diverselor mărfuri coeficienţi de importanţă. Este evident că ar fi greşit să introducem preţurile diverselor mărfuri în calcul fără să ţinem seama de rolul pe care îl joacă ele în ansamblul sistemului gospodăriilor individuale. Însă stabilirea unor asemenea ponderi adecvate este şi ea arbitrară. În al doilea rând, devine necesar să calculăm medii ale datelor colectate şi ajustate. Însă există diverse metode de calcul al mediilor. Există media aritmetică, cea geometrică, mediile armonice şi cvasimedia, cunoscută drept mediană. Fiecare dintre ele duce la rezultate diferite. Nici una dintre ele [p.222] nu poate fi considerată singura cale de atingere a unui răspuns inatacabil din punct de vedere logic. Decizia în favoarea uneia din aceste metode de calcul este arbitrară.

Dacă toate condiţiile umane ar fi neschimbătoare, dacă toţi oamenii ar repeta la nesfârşit aceleaşi acţiuni, deoarece neplăcerile lor şi ideile despre cum să le îndepărteze ar rămâne constante, sau dacă am fi în măsură să presupunem că schimbările acestor factori provocate de anumiţi indivizi sau grupuri ar fi întotdeauna compensate de schimbări în sens opus provocate de alţi indivizi sau grupuri şi de aceea nu afectează cererea şi oferta totale, atunci am trăi într-o lume a stabilităţii. Însă ideea că într-o asemenea lume puterea de cumpărare a banilor s-ar putea schimba este contradictorie. După cum vom vedea mai târziu, schimbările în puterea de cumpărare a banilor trebuie să afecteze în mod necesar preţurile diverselor mărfuri şi servicii la diverse momente de timp şi în diverse grade; ele trebuie deci să provoace schimbări în cerere şi ofertă, în producţie şi consum. [4] Ideea implicată în termenul impropriu de nivel al preţurilor, utilizată ca şi cum – ceteris paribus – toate preţurile ar putea să crească sau să scadă proporţional, este de nesusţinut. Celelalte lucruri nu pot rămâne neschimbate atunci când puterea de cumpărare a banilor se schimbă.

În domeniul praxeologiei şi al teoriei economice noţiunea de măsurare nu poate avea nici un sens. În starea ipotetică ce se caracterizează prin rigiditatea condiţiilor nu există nici un fel de schimbări de măsurat. În lumea reală a schimbării nu există puncte, dimensiuni, sau relaţii fixe, care să poată servi drept etalon. Puterea de cumpărare a unităţii monetare nu se modifică niciodată proporţional faţă de toate lucrurile vandabile şi cumpărabile. Noţiunile de stabilitate şi stabilizare sunt lipsite de conţinut atunci când nu se referă la existenţa şi prezervarea unei stări de rigiditate. Pe de altă parte, această stare de rigiditate nici nu poate fi gândită consecvent, până la consecinţele sale ultime -- şi cu atât mai puţin realizată. [5] Unde există acţiune există şi schimbare. Acţiunea este o pârghie a schimbării.

Solemnitatea pretenţioasă afişată de birourile statistice în calcularea indicilor puterii de cumpărare şi a costului vieţii este deplasată. Aceşti indicatori numerici sunt, în cel mai bun caz, o reflecţie mai degrabă grosieră şi lipsită de acurateţe a modificărilor survenite. În perioadele caracterizate prin modificări lente ale relaţiei dintre cererea şi oferta de monedă, ele nu furnizează chiar nici un fel de informaţii. În perioadele de inflaţie - şi deci de modificări abrupte ale preţurilor - ei oferă o imagine grosieră a evenimentelor pe care le trăieşte fiecare individ, în viaţa sa zilnică. O gospodină destoinică ştie cu mult mai mult despre schimbarea preţurilor, în măsura în care ea afectează propria ei gospodărie, decât [p.223] pot spune mediile statistice. Ea are prea puţin de câştigat de pe urma calculelor care nesocotesc atât modificările calitative cât şi cele cantitative survenite în aprovizionarea cu bunurile care este ea în măsură să le cumpere, sau i se permite să le cumpere, la preţurile care intră în acele calcule. Atunci când “măsoară” schimbările pentru folosinţa ei personală, luând drept etalon doar preţurile a două sau trei mărfuri, ea nu este mai puţin “ştiinţifică” , sau mai arbitrară decât matematicienii sofisticaţi, când aceştia îşi aleg metodele lor de manipulare a datelor pieţei.

În viaţa de zi cu zi nimeni nu se lasă păcălit de indicii numerici. Nimeni nu este de acord cu ficţiunea că ei trebuie consideraţi nişte măsurători. Acolo unde se măsoară cantităţi, toate îndoielile şi dezacordurile privind dimensiunile lor încetează. Lucrurile acestea sunt lămurite. Nimeni nu se hazardează să conteste măsurătorile temperaturii, umidităţii, presiunii atmosferice şi ale altor date meteorologice, efectuate de meteorologi. Însă, pe de altă parte, nimeni nu recunoaşte vreun indice numeric, cu excepţia cazului în care anticipează vreun avantaj personal de pe urma recunoaşterii sale de către opinia publică. Construirea de indici numerici nu rezolvă disputele; ea nu face decât să le translateze într-un registru în care confruntarea opiniilor şi intereselor antagoniste sunt ireconciliabile.

Acţiunea umană generează schimbare. În măsura în care există acţiune umană nu există stabilitate, ci doar necontenită alterare. Procesul istoric este o secvenţă de schimbări. Oprirea lui şi instituirea unei epoci de stabilitate, în care întreaga istorie să intre într-o stare de repaos, depăşeşte puterile omului. Aspiraţia spre mai bine, dobândirea de idei noi şi rearanjarea condiţiilor vieţii sale conform ideilor acestea fac parte din natura omului.

Preţurile de piaţă sunt fapte istorice, care exprimă stări de lucruri care au existat la un anumit moment al procesului ireversibil al istoriei. Conceptul de măsurare este lipsit de sens în orbita praxeologiei. În starea imaginară -- şi bineînţeles irealizabilă -- de rigiditate şi stabilitate, nu există schimbări de măsurat. În lumea reală, a schimbărilor permanente, nu există puncte fixe, obiecte, calităţi sau relaţii, în raport cu care să se poată măsura schimbările.

5. Rădăcinile ideii de stabilizare

Calculul economic nu presupune stabilitate monetară, în sensul în care este întrebuinţat acest termen de promotorii mişcării de stabilizare. Faptul că rigiditatea puterii de cumpărare a unităţii monetare este inimaginabilă şi irealizabilă nu stânjeneşte metodele calculului economic. Ceea ce presupune calculul economic este un [p.224] sistem economic a cărui funcţionare să nu fie sabotată prin intervenţii guvernamentale. Eforturile de expansiune a cantităţii de monedă aflată în circulaţie, fie pentru a spori capacitatea de a cheltui a guvernului, fie pentru a determina reducerea temporară a ratei dobânzii, dezintegrează toate procesele monetare şi distorsionează calculul economic. Primul obiectiv al politicii monetare trebuie să fie de a împiedica guvernele să practice inflaţia şi să creeze condiţii care încurajează expansiunea creditelor de către bănci. Însă acest program este foarte diferit de programul confuz şi contradictoriu al stabilizării puterii de cumpărare.

În vederea calculului economic nu este necesară decât evitarea fluctuaţiilor mari şi abrupte în oferta monetară. Aurul şi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, argintul au slujit foarte bine drept mijloace ale calculului economic. Modificările survenite în relaţia dintre oferta şi cererea de metale preţiose şi schimbările în puterea de cumpărare rezultate din acestea se desfăşurau atât de încet, încât calculele economice ale antreprenorilor puteau să nu ţină seama de ele, fără să aibă prea mult de suferit. În sfera calculului economic precizia este de neatins, chiar lăsând deoparte inconvenientele rezultate din neacordarea atenţiei cuvenite modificărilor monetare. [6] Omul de afaceri care planifică nu poate să nu întrebuinţeze date referitoare la un viitor necunoscut; el lucrează cu preţuri viitoare şi costuri de producţie viitoare. Contabilitatea şi evidenţa situaţiilor, în tentativa lor de a stabili rezultatul acţiunilor trecute, sunt în aceeaşi situaţie, în măsura în care se bazează pe estimarea echipamentelor fixe, a inventarelor şi a creanţelor. În ciuda tuturor acestor incertitudini, calculul economic îşi poate îndeplini sarcina. Aceste incertitudini nu provin din deficienţele sistemului de calcul al rentabilităţii, ci fac parte din esenţa acţiunii, carte se confruntă întotdeauna cu un viitor incert.

Ideea de a face puterea de cumpărare mai stabilă nu provine din încercări de ameliorare a calculului economic. Izvorul ei este dorinţa de a edifica o sferă ferită de fluxul necontenit al treburilor omeneşti, un tărâm neafectat de istorie. Donaţiile destinate să alimenteze în perpetuitate un corp ecleziastic, o instituţie caritabilă, sau o familie, au fost multă vreme constituite din pământuri sau din vărsăminte de produse [p.225] agricole în natură. Ulterior, acestora li s-au adăugat anuităţi stabilite în bani. Donatorii şi beneficiarii anticipau că o anuitate, constând într-o anumită cantitate de metale preţioase, nu va fi afectată de modificările condiţiilor economice. Însă aceste speranţe s-au dovedit iluzorii. Generaţiile ulterioare au constatat că planurile înaintaşilor nu se realizează. Stimulaţi de această experienţă, ei au început să cerceteze cum s-ar putea atinge obiectivele urmărite. Astfel, ei s-au lansat în tentative de măsurare şi eliminare a modificărilor puterii de cumpărare.

Problema a căpătat o importanţă mult mai mare când guvernele şi-au iniţiat politicile de împrumuturi pe termen lung, nerambursabile şi perpetue. Statul, această nouă zeitate din zorii epocii statolatriei, această instituţie eternă şi supraomenească situată deasupra imperfecţiunilor pământeşti, i-a oferit cetăţeanului o şansă de a-şi pune în siguranţă averea şi de a se bucura de un venit stabil, în ciuda tuturor vicisitudinilor. El a deschis o cale de eliberare a individului de necesitatea de a-şi risca şi dobândi din nou în fiecare zi averea şi venitul, pe piaţa capitalistă. Cel ce-şi investeşte fondurile în obligaţiuni emise de guvern şi de subdiviziunile acestuia nu mai este supus legilor implacabile ale pieţei şi suveranităţii consumatorilor. El nu mai este supus necesităţii de a-şi investi fondurile astfel încât acestea să servească cel mai bine dorinţele şi nevoile consumatorilor. El este în siguranţă, păzit de pericolele pieţei competitive, în care pierderile penalizează ineficienţa; eternul stat l-a luat sub aripa sa protectoare şi-i garantează întrebuinţarea netulburată a fondurilor sale. De acum înainte, venitul său nu mai provine din procesul de satisfacere a dorinţei consumatorilor în maniera cea mai adecvată cu putinţă, ci din impozitele prelevate de aparatul de stat, de constrângere şi coerciţie. El nu mai este un servitor al concetăţenilor săi, supus suveranităţii acestora, ci un partener al guvernului, care stăpâneşte şi extrage tribut de la populaţie. Dobânda pe care o oferă statul este mai mică decât cea oferită de piaţă, însă diferenţa este din plin compensată de solvabilitatea indiscutabilă a debitorului, i.e. a statului, al cărui venit nu depinde de satisfacerea publicului, ci de insistenţa manifestată în prelevarea impozitelor.

În ciuda experienţelor neplăcute cu datoriile publice în vremurile mai vechi, oamenii se arătau gata să acorde necondiţionat încredere statului modernizat din secolul al XIX-lea. Se admitea în general că acest nou stat îşi va onora cu scrupulozitate datoriile contractate voluntar. Capitaliştii şi antreprenorii erau pe deplin conştienţi de faptul că în societatea de piaţă singurul mijloc de păstrare a avuţiei dobândite[p.226] este de a o redobândi din nou în fiecare zi, prin competiţie cu toţi ceilalţi, i.e., cu firmele deja existente precum şi cu noii veniţi care “operează pe un şiret de pantof”. Antreprenorul îmbătrânit, obosit şi nedispus să-şi mai rişte avuţia câştigată din greu în noi tentative de satisfacere a dorinţelor consumatorilor, precum şi moştenitorul profiturilor realizate de alţii, leneş şi pe deplin conştient de propria sa ineficienţă, au preferat investiţia în obligaţiuni ale datoriei naţionale, deoarece doreau să se elibereze de sub tutela legilor pieţei.

Pe de altă parte, datoria publică perpetuă nerambursabilă presupune stabilitatea puterii de cumpărare. Deşi statul şi constrângerea exercitată de el pot fi eterne , dobânda plătită pe datoria publică nu poate fi eternă decât dacă se bazează pe un etalon de valoare fixă. Astfel, investitorul care de dragul securităţii ocoleşte piaţa, activitatea antreprenorială şi investiţiile în regim de liberă iniţiativă, preferând obligaţiunile guvernamentale, se confruntă din nou cu versatilitatea tuturor instituţiilor umane. El descoperă că în cadrul societăţii de piaţă nu există loc pentru averi independente de piaţă. Tentativele sale de găsire a unei surse inepuizabile de venit sunt sortite eşecului.

În această lume nu există stabilitate şi securitate şi nici un fel de strădanii umane nu sunt suficient de puternice pentru a le institui. În sistemul social al societăţii de piaţă singurul mijloc de dobândire şi păstrare a averii este deservirea cu succes a consumatorilor. Bineînţeles că statul este în măsură să extragă plăţi de la supuşii săi şi să împrumute fonduri. Însă nici chiar cel mai lipsit de scrupule guvern nu este capabil să sfideze pe termen lung legile care determină viaţa şi acţiunea umană. Dacă guvernul întrebuinţează sumele împrumutate pentru a investi în acele domenii în care investiţiile vor servi cel mai bine dorinţele consumatorilor şi dacă reuşeşte în aceste activităţi antreprenoriale, în regim de liberă şi egală rivalitate cu toţi ceilalţi antreprenori privaţi, atunci el este în aceeaşi poziţie ca orice alt om de afaceri; el poate achita dobânda deoarece realizează surplusuri. Însă dacă guvernul investeşte fonduri fără succes şi nu realizează surplusuri, sau dacă consumă banii pentru cheltuieli curente, atunci capitalul împrumutat se restrânge sau dispare cu totul, fără să apară vreo altă sursă din care să se plătească dobânda şi suma împrumutată iniţial. În acest caz, impozitarea populaţiei este singura metodă disponibilă pentru a respecta clauzele contractului de credit. Solicitând impozite pentru astfel de plăţi, statul îi face pe cetăţeni responsabili pentru banii irosiţi în trecut. Impozitele plătite nu sunt compensate de nici un serviciu adus în prezent de către aparatul guvernamental.[p.227] Guvernul plăteşte dobândă pe un capital care a fost consumat şi nu mai există. Trezoreria este împovărată cu rezultatele nefericite ale politicilor din trecut.

Se poate argumenta în mod îndreptăţit în favoarea datoriilor guvernamentale pe termen scurt, contractate în condiţii speciale. Bineînţeles, justificarea populară a împrumuturilor de război este absurdă. Toate materialele necesare pentru a purta războiul trebuie furnizate prin reducerea consumului civil, prin consumarea unei părţi din capitalul disponibil, şi prin muncă mai susţinută. Întreaga povară a războiului cade pe generaţia aflată în viaţă. Generaţiile viitoare nu vor fi afectate decât în măsura în care, datorită cheltuielilor de război, vor moşteni mai puţin de la cei ce trăiesc acum, decât ar fi moştenit dacă nu s-ar fi purtat nici un război. Finanţarea unui război prin împrumuturi nu deplasează povara asupra fiilor şi nepoţilor. [7] Ea este doar o metodă de distribuire a poverii între cetăţeni. Dacă întreaga cheltuială ar trebui acoperită prin impozite, acestea n-ar putea fi prelevate decât de la deţinătorii de fonduri lichide. Restul n-ar contribui în mod adecvat. Împrumuturile pe termen scurt ar putea fi utile pentru înlăturarea unor astfel de inegalităţi, ele permiţând o impunere echitabilă a deţinătorilor de capital fix.

Creditul public şi semipublic pe termen lung este un element străin şi distorsionant în structura unei societăţi de piaţă. Instituirea lui a fost o încercare neizbutită de a merge dincolo de limitele acţiunii umane şi de a creea o orbită de securitate şi eternitate îndepărtată de perisabilitatea şi instabilitatea treburilor omeneşti. Ce prezumţie arogantă, de a împrumuta şi da cu împrumut bani pe vecie, de a face contracte pentru eternitate, de a stipula pentru tot restul timpurilor! În privinţa aceasta era prea puţin important dacă împrumuturile erau sau nu nerambursabile în mod formal; în practică ele au fost de regulă considerate şi tratate ca fiind astfel, în mod deliberat. În zilele de înflorire ale liberalismului, unele ţări occidentale îşi reduceau efectiv o parte din datoria pe termen lung, prin rambursare cinstită. Însă, în cea mai mare parte a timpului, peste vechile datorii se acumulau altele noi. Istoria financiară a ultimului secol se caracterizează printr-o creştere continuă a volumului îndatorării publice. Nimeni nu crede că statele vor târî o veşnicie povara acestor dobânzi care trebuie plătite. Este limpede că, mai devreme sau mai târziu, toate aceste datorii vor fi lichidate într-un fel sau altul, însă cu siguranţă nu prin plătirea dobânzii şi a sumei iniţiale, conform termenilor contractului. O sumedenie [p.228] de scriitori cu pretenţii trudesc deja la elaborarea paleativului moral pentru ziua socotelilor finale. [8]

Deşi calculul economic în termeni monetari nu este pe măsura sarcinilor care i se atribuie în aceste scheme de edificare a unei lumi irealizabile, de calm îndepărtat de limitările inevitabile ale acţiunii umane şi de securitate eternă, acest fapt nu poate fi numit o deficienţă. Nu există nimic de felul unor valori eterne, absolute şi neschimbătoare. Căutarea unui etalon pentru astfel de valori este sortită eşecului. Calculul economic nu poate fi numit imperfect pentru că nu corespunde ideilor confuze ale celor ce tânjesc după un venit stabil, independent de procesele productive ale oamenilor.


Note

1. Cf. Samuel Bailey, A Critical Dissertation on the Nature, Measures and Causes of Values, London, 1825. Nr. 7 în Series of Reprints of Scarce Tract in Economics and Political Science, London School of Economics, London, 1931.

2. Pentru propensiunea minţii de a privi rigiditatea şi absenţa schimbării ca fiind esenţa, iar schimbarea şi mişcarea ca fiind accidentul, cf. Bergson, La Pensée et le mouvant, pp. 85 ff.

3. Cf. Irving Fisher, The Money Illusion, New york, 1928, pp. 19-20.

4. A se vedea mai jos, pp. 411-413.

5. A se vedea mai jos, pp. 247-250.

6. Nici un calcul practic de rentabilitate nu poate fi precis. Formula subiacentă procesului de calcul poate fi exactă; însă calculul propriu zis depinde de cantităţi evaluate cu aproximaţie şi deci este, în mod necesar, imperfect. După cum am văzut mai sus (p. 39), teoria economică este o ştiinţă exactă referitoare la lucruri reale. Însă îndată ce în secvenţa raţionamentelor sunt introduse date reprezentate de preţuri, exactitatea este lăsată deoparte şi teoria economică este substituită prin istorie economică.

7. Împrumuturile, în acest context, înseamnă fonduri împrumutate de la cei ce au bani de dat cu împrumut. Nu ne referim aici la expansiunea creditelor, al cărei principal vehicul în America zilelor noastre sunt împrumuturile de la băncile comerciale.

8. Cea mai populară din aceste doctrine este cristalizată în fraza: Datoria publică nu este o povară, pentru că ne-o datorăm nouă înşine. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci obliterarea în întregime a datoriei publice ar fi o operaţie inofensivă, un simplu act de contabilitate. Realitatea este că datoria publică încorporează creanţele persoanelor care şi-au încredinţat în trecut banii statului, asupra tuturor producătorilor cotidieni de avuţie nouă. Ea împovărează păturile producătoare, în beneficiul altor segmente ale populaţiei. Eliberarea producătorilor de avuţie nouă de această povară este posibilă, prin colectarea taxelor necesare pentru efectuarea plăţilor exclusiv de la deţinătorii de obligaţiuni. Dar asta ar echivala cu repudierea declarată a contractului.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România