Capitolul XI. Evaluarea fără calcul

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a treia: Calculul economic
cuprins

1. Gradarea mijloacelor

Omul care acţionează transferă evaluarea obiectivelor pe care le urmăreşte asupra mijloacelor.

Ceteris paribus, el atribuie cantităţii totale a diverselor mijloace aceeaşi valoare pe care o atribuie obiectivului pe care ele îl pot produce. Pentru un moment, putem lăsa deoparte timpul necesar pentru producerea obiectivului şi influenţa sa asupra relaţiei dintre valoarea scopurilor şi cea a mijloacelor.

Gradarea mijloacelor, ca şi cea a ţelurilor, este un proces prin care a este preferat lui b. Ea constă în a prefera şi a lăsa deoparte. Este o manifestare a judecăţii că a este dorit mai intens decât b. Gradarea face cu posibilă aplicarea de numere ordinale, dar nu se pretează la aplicarea de numere cardinale şi la întrebuinţarea operaţiilor aritmetice bazate pe acestea. Dacă cineva îmi oferă posibilitatea să aleg între trei bilete la operă, la spectacolele Aida, Falstaff şi Traviata şi eu aleg Aida dacă am posibilitaea să aleg doar unul, iar dacă am posibilitatea să aleg încă unul mai aleg şi Falstaff, prin aceasta fac o alegere. Aceasta înseamnă că, în condiţiile date, eu prefer Aida faţă de Falstaff şi Traviata; dacă n-aş putea să aleg decât un bilet, aş prefera Aida şi aş renunţa la Falstaff. Dacă numim vizionarea spectacolului Aida a, vizionarea lui Falstaff b, iar vizionarea Traviatei c, eu pot spune: prefer pe a lui b şi pe b lui c.

Ţelul imediat al acţiunii este adesea obţinerea unor cantităţi numărabile şi măsurabile de lucruri tangibile. În acest caz, omul are de ales între cantităţi numărabile; el preferă, de pildă, 15 r faţă de 7 p; dar, dacă ar avea de ales între 15 r şi 8 p, ar putea să prefere 8 p. Am putea să exprimăm această stare de lucruri spunând că el atribuie o valoare mai scăzută la 15 r decât la 8 p, dar mai ridicată decât la 7 p. Aceasta revine la afirmaţia că el preferă pe a lui b şi pe b lui c. Substituţia lui a prin 8 p, a lui b prin 15 r şi a lui c prin 7 p nu modifică nici înţelesul afirmaţiei nici faptul pe care-l descrie ea. Ea nu face în nici un caz cu putinţă calculul, cu numere cardinale. Ea nu deschide posibilitatea calculului economic şi a operaţiunilor mentale bazate pe acesta. [p.201]

2. Ficţiunea trocului în teoria elementară a valorilor şi a preţurilor

Elaborarea teoriei economice este atât de dependentă euristic de procesele logice de calcul, încât economiştilor le-a scăpat problema fundamentală implicată în metodele calculului economic. Ei erau gata să ia calculul economic ca pe un lucru de la sine înţeles; lor le-a scăpat faptul că acesta nu este un dat ultim, ci un derivat, care se cere a fi redus la fenomene mai elementare. Ei şi-au reprezentat greşit calculul economic. L-au luat drept o categorie a oricărei acţiuni umane şi au ignorat faptul că este doar în anumite condiţii o categorie inerentă acţiunii. Ei erau pe deplin conştienţi că schimbul interpersonal, şi deci schimburile de piaţă efectuate prin intermediul unui mijloc comun de schimb – banii, şi deci preţurile, sunt trăsături specifice unui anumit stadiu al organizării economice a societăţii, care nu exista în civilizaţiile primitive şi ar putea, eventual, să dispară din nou, în funcţie de cursul viitor al schimbărilor istorice. [1] Dar ei nu înţelegeau că preţurile monetare sunt singurul vehicul al calculului economic. Astfel, majoritatea studiilor lor sunt puţin folositoare. Chiar şi scrierile celor mai eminenţi economişti sunt întrucâtva viciate de erorile implicate în ideile lor despre calculul economic.

Teoria modernă a valorii şi a preţurilor arată cum alegerile indivizilor, faptul că ei preferă anumite lucruri şi lasă deoparte altele, au drept efect, în sfera schimbului interpersonal, apariţia preţurilor de piaţă. [2] Aceste expuneri magistrale sunt nesatisfăcătoare într-unele puncte minore şi desfigurate de expresii nepotrivite. Dar în esenţă ele sunt irefutabile. În măsura în care este necesar să fie amendate, trebuie s-o facem mai degrabă printr-o elaborare consistentă a gândirii autorilor lor, decât prin respingerea raţionamentelor acestora.

Pentru a reduce fenomenele pieţii la categoria universală a preferinţei lui a faţă de b, teoria elementară a valorii şi a preţurilor trebuie să întrebuinţeze unele construcţii imaginare. Întrebuinţarea unor construcţii imaginare fără corespondenţă în realitate este un instrument indispensabil al gândirii. Fără el, nici o altă metodă n-ar fi contribuit cu nimic la interpretarea realităţii. Însă una din problemele cele mai [p.202] importante ale ştiinţei este de a evita erorile pe care le poate induce întrebuinţarea abuzivă a acestor construcţii.

Teoria elementară a valorii şi a preţurilor întrebuinţează, printre alte constructe imaginare de care ne vom ocupa ulterior, [3] constructul de piaţă în care toate tranzacţiile iau forma schimbului direct. Banii sunt inexistenţi; bunurile şi serviciile sunt schimbate direct pentru alte bunuri şi servicii, prin troc. Această construcţie imaginară este necesară. Trebuie să lăsăm deoparte rolul de intermediar jucat de bani, pentru a înţelege că ceea ce constituie obiectul schimburilor sunt întotdeauna bunuri economice de ordinul întâi, tranzacţionate pentru alte asemenea bunuri. Banii nu sunt decât un mijloc de efectuare a schimburilor interpersonale. Dar trebuie să ne ferim cu grijă de iluziile pe care le poate induce cu uşurinţă acest construct, al unei economii de piaţă cu schimburi directe.

O eroare serioasă, care-şi găseşte originea şi tenacitatea în răstălmăcirea acestei construcţii imaginare, a fost ipoteza că mijlocul de schimb este doar un factor neutru. Conform acestei opinii, singura diferenţă dintre schimbul direct şi cel indirect ar fi că cel din urmă implică întrebuinţarea unui mijloc de schimb. Interpolarea banilor în tranzacţii, spuneau adepţii acestei doctrine, n-ar afecta principalele caracteristici ale afacerilor. Ei nu ignorau faptul că în cursul istoriei s-au înregistrat modificări dramatice în puterea de cumpărare a banilor şi că aceste fluctuaţii au indus frecvent convulsii în întregul sistem al schimburilor. Însă se credea că asemenea evenimente erau fapte excepţionale, determinate de politici necorespunzătoare. Se afirma că doar moneda “proastă” poate provoca asemenea tulburări. În plus, oamenii nu înţelegeau cauzele şi efectele iregularităţilor acestea. Ei presupuneau tacit că modificările puterii de cumpărare se manifestă pentru toate bunurile şi serviciile în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Aceasta este, desigur, implicaţia mitului neutralităţii banilor. S-a crezut că întreaga teorie a catalacticii poate fi elaborată menţinând ipoteza că nu există decât schimb direct. Odată realizat acest obiectiv, singurul lucru de adăugat ar fi “simpla” inserţie a termenilor monetari în complexul teoremelor care descriu schimbul direct. Însă acestui pas final, de închegare a sistemului catalactic, nu i se acorda decât o importanţă minoră. Se considera că el n-ar putea altera nimic esenţial din structura raţionamentelor economice. Sarcina de căpătâi a teoriei economice s-a considerat a fi studiul schimbului direct. În afară de acesta, nu rămânea decât de investigat problema monedei “proaste”, în cel mai bun caz.

Conformându-se acestei opinii, economiştii au omis să pună accentul necesar pe problemele schimbului indirect. Tratamentul rezervat de ei [p.203] problemelor monetare era superficial; el era doar vag conectat cu ansamblul principal al investigaţiilor lor asupra procesului pieţii. La începutul secolului al XX-lea, problemele schimbului indirect rămăseseră, în linii mari, într-o poziţie de inferioritate. Existau tratate de catalactică în care chestiunile monetare erau abordate doar ocazional şi superficial şi existau lucrări despre monedă şi activităţile bancare ai căror autori nici măcar nu încercau să-şi integreze tematica în structura unui sistem catalactic. În universităţile anglosaxone catedrele de teorie economică şi cele de monedă şi activităţi bancare erau separate, iar în majoritatea universităţilor germane problemele monetare erau aproape în întregime nesocotite. [4] Abia mai târziu au realizat economiştii că unele dintre cele mai importante şi mai dificile probleme ale catalacticii sunt de găsit tocmai în domeniul schimburilor indirecte şi că o teorie economică ce nu le acordă toată atenţia cuvenită este lamentabil trunchiată. Venirea în vogă a investigaţiilor privitoare la relaţia dintre “rata naturală a dobânzii” şi “rata monetară a dobânzii”, ascendenţa teoriei monetare a ciclului de afaceri şi întreaga demolare a doctrinei simultaneităţii şi proporţionalităţii modificărilor în puterea de cumpărare a banilor erau semnele noii tendinţe a gândirii economice. Bineînţeles, aceste idei noi reprezentau în esenţă o continuare a contribuţiilor atât de glorios iniţiate de David Hume, Şcoala monetară britanică (Currency School), John Stuart Mill şi Cairnes.

Încă şi mai dăunătoare a fost a doua eroare generată de întrebuinţarea neglijentă a construcţiei imaginare a unei pieţe caracterizate prin schimbul direct.

O eroare înveterată afirma că obiectele şi serviciile schimbate sunt de valoare egală. Valoarea era considerată la fel de obiectivă ca şi calităţile inerente lucrurilor şi nu doar expresia dorinţei de a le dobândi a diverselor persoane. Se postula că oamenii stabilesc mai întâi mărimea valorii corespunzătoare bunurilor şi serviciilor, printr-un act de măsurare, iar apoi le tranzacţionează, în regim de barter, pentru cantităţi de bunuri şi servicii de aceeaşi magnitudine valorică. Această eroare a viciat analiza problemelor economice întreprinsă de Aristotel şi, vreme de [p.204] două mii de ani, raţionamentele tuturor acelora în ochii cărora opiniile lui Aristotel se bucurau de autoritate. Ea a viciat în mod serios minunatele realizări ale economiştilor clasici, făcând scrierile epigonilor lor, îndeosebi cele ale lui Marx şi ale şcolii marxiste, în întregime sterile. Fundamentul teoriei economice moderne este recunoaşterea faptului că tocmai disparitatea dintre valorile atribuite obiectelor tranzacţionate este cea care determină tranzacţionarea lor. Oamenii vând şi cumpără numai pentru că apreciază lucrurile la care renunţă mai puţin decât cele pe care le primesc. Astfel, noţiunea de măsurare a valorii este sterilă. Un act de schimb nu este nici precedat, nici acompaniat de vreun proces care să se poată numi de măsurare a valorii. Un individ poate atribui aceeaşi valoare la două lucruri; însă în cazul acesta nu se va produce nici un schimb. Dar dacă există o diversitate în procesul evaluării, tot ce se poate spune despre ea este că un anumit a este evaluat mai presus, adică este preferat unui anumit b. Valorile şi evaluările sunt cantităţi intensive şi nu extensive. Ele nu sunt susceptibile de a fi sesizate mental, prin aplicarea de numere cardinale.

Cu toate acestea, ideea eronată că valorile sunt măsurabile şi sunt efectiv măsurate în decursul tranzacţiilor economice a fost atât de adânc înrădăcinată încât până şi unii economişti eminenţi i-au căzut victime. Până şi Friedrich von Wieser şi Irving Fisher au luat ca de la sine înţeles că trebuie să existe ceva de felul măsurării valorii şi că teoria economică trebuie să fie capabilă să indice şi să explice metoda prin care se poate efectua o asemenea măsurătoare. [5] Majoritatea economiştilor de mai mică anvergură au susţinut pur şi simplu că banii servesc “drept măsură a valorii”.

În ce ne priveşte, trebuie să realizăm că a evalua înseamnă a prefera pe a lui b. Logic, epistemologic, psihologic şi praxeologic există un singur mod de a prefera. Nu contează dacă îndrăgostitul preferă o fată altor fete, un om preferă un prieten altor prieteni, un amator de artă preferă o pictură altor picturi, sau un consumator preferă o pâine unei bomboane. A prefera înseamnă întotdeauna a îndrăgi sau a dori pe a mai mult decât pe b. După cum nu există nici un etalon şi nici o măsurătoare a iubirii sexuale, a prieteniei, simpatiei, sau a satisfacţiei estetice, tot astfel nu există nici o posibilitate de măsurare a valorii bunurilor. Dacă un om tranzacţionează două livre de unt pe o cămaşă, tot ce putem spune în legătură cu acest schimb este că -- în momentul tranzacţiei şi în condiţiile pe care i le oferă acest moment – el preferă o cămaşă faţă de două livre de unt. Este sigur că orice act [p.205] de preferinţă se caracterizează printr-o anumită intensitate psihică a sentimentelor pe care le implică. Există grade în intensitatea dorinţei de a atinge un anumit ţel şi această intensitate determină profitul psihic, pe care acţiunea încununată de succes i-l aduce individului care acţionează. Dar cantităţile psihice nu pot fi decât simţite. Ele sunt în întregime personale şi nu există nici un mijloc semantic de a le exprima intensitatea şi de a comunica altor oameni informaţii despre ele.

Nu există nici o metodă disponibilă pentru a construi o unitate de măsură a valorii. Să ne amintim că două unităţi dintr-un stoc omogen sunt, în mod necesar, evaluate diferit. Valoarea atribuită unităţii a n-a este mai scăzută decât cea atribuită unităţii a (n-1) – a.

În societatea de piaţă există preţuri monetare. Calculul economic însemnă calcul în termeni de preţuri monetare. Diversele cantităţi de bunuri şi servicii intră în calcul cu suma de bani pentru care au fost cumpărate şi vândute pe piaţă, sau pentru care ar putea fi cumpărate şi vândute în perspectivă. Presupunerea că un individ autosuficient izolat, sau managerul general al unui sistem socialist, i.e., al unui sistem în care nu există pieţe pentru mijloace de producţie, ar putea calcula, este fictivă. Nu eixstă nici o modalitate care să poată duce de la calculul monetar din cadrul unei economii de piaţă, la vreun fel de calcule economice efectuate într-un sistem lipsit de piaţă.

Teoria valorii şi socialismul

Socialiştii, instituţionaliştii şi Şcoala Istorică au criticat economiştii pentru utilizarea construcţiei imaginare care descrie gândirea şi acţiunile unui individ izolat. Modelul Robinson Crusoe, ni se spune, nu este de folos pentru studiul condiţiilor unei economii de piaţă. Critica este întrucâtva justificată. Constructele imaginare de individ izolat şi de economie planificată fără schimburi de piaţă nu devin utilizabile decât prin introducerea ipotezei fictive, teoretic contradictorii şi contrare realităţii, că posibilitatea calculului economic există şi într-un sistem lipsit de pieţe pentru mijloacele de producţie.

Faptul că economiştii n-au fost conştienţi de această diferenţă, dintre condiţiile unei economii de piaţă şi cele ale unei economii lipsite de piaţă, a fost cu siguranţă o eroare gravă. Însă socialiştii nu aveau prea multe motive să critice această greşeală, deoarece ea consta tocmai în faptul că economiştii admiteau tacit ipoteza că o ordine sau o societate socialistă ar putea întrebuinţa de asemenea calculul economic şi astfel ei afirmau posibilitatea realizării planurilor socialiste.

Economiştii clasici şi epigonii lor nu puteau, desigur, să recunoască problemele implicate aici. Dacă ar fi adevărat că valoarea lucrurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea [p.206] sau reproducerea lor, atunci problema calculului economic nu s-ar mai pune. Adepţii teoriei valorii muncă nu pot fi învinuiţi pentru că n-au sesizat problemele pe care le pune un sistem socialist. Eroarea lor funestă a fost doctrina necorespunzătoare a valorii. Faptul că unii dintre ei erau dispuşi să considere construcţia imaginară a unei economii socialiste drept un model util şi realizabil de reformă din temelii a organizării sociale nu intra în contradicţie cu esenţa conţinutului analizei lor teoretice. Dar lucrurile stau altfel în ce priveşte catalactica subiectivistă. Este de neiertat că economiştii moderni n-au recunoscut problemele implicate aici.

Wieser avea dreptate când declara, la un moment dat, că numeroşi economişti au studiat inconştient teoria valorii corespunzătoare unui regim comunist, neglijând astfel să o studieze pe cea a condiţiilor existente în prezent în societate. [6] Din nefericire nici el însuşi n-a reuşit să evite această eroare.

Iluzia că o ordine raţională de management economic este posibilă într-o societate bazată pe proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie îşi are originile în teoria valorii din economia clasică şi îşi datorează persistenţa eşecului multor economişti moderni de a gândi teorema fundamentală a teoriei subiectiviste consecvent, până la concluziile sale ultime. Astfel, utopiile socialiste au fost generate şi au persistat graţie deficienţelor acelor şcoli de gândire pe care marxiştii le resping, etichetându-le drept “o mască ideologică a intereselor egoiste de clasă ale burgheziei exploatatoare”. Într-adevăr, erorile acestor şcoli sunt cele care au asigurat înflorirea ideilor socialiste. Faptul acesta demonstrează limpede sterilitatea doctrinei marxiste referitoare la “ideologii” şi a derivaţiei sale moderne, sociologia cunoaşterii.

3. Problema calculului economic

Omul care acţionează întrebuinţează cunoaşterea furnizată de ştiinţele naturale pentru a elabora tehnologia, ştiinţa aplicată a acţiunii, care este posibilă în domeniul evenimentelor externe. Tehnologia ne informează ce se poate realiza dacă există dorinţa de a o face şi cum se poate realiza, dacă cei interesaţi sunt gata să întrebuinţeze mijloacele indicate. Odată cu progresul ştiinţelor naturale a progresat şi tehnologia; mulţi ar prefera să spună că dorinţa de a îmbunătăţi metodele tehnologice este cea care a stimulat progresul ştiinţelor naturale. Cuantificarea ştiinţelor naturale a făcut din tehnologie o ştiinţă cantitativă. În esenţă, tehnologia modernă este arta predicţiilor cantitative aplicate la rezultatele posibile ale acţiunii. Omul calculează cu un grad rezonabil de precizie rezultatul acţiunii planificate, şi o face pentru a-şi ajusta acţiunea în aşa fel încât să obţină un anumit rezultat.

Însă simpla informaţie furnizată de tehnologie ar fi suficientă pentru realizarea calculelor doar dacă toate mijloacele de [p.207] producţie – atât cele materiale cât şi cele umane – ar putea fi perfect substituibile unele cu altele, în anumite proporţii date, sau dacă ar fi toate absolut specifice. În primul caz, toate mijloacele de producţie ar fi potrivite, deşi în proporţii diferite, pentru atingerea oricăror scopuri; lucrurile ar sta ca şi cum n-ar exista decât un singur tip de mijloace – un singur tip de bunuri economice de ordin superior. În cazul al doilea, fiecare mijloc ar putea fi întrebuinţat doar pentru atingerea unui singur scop; am atribui fiecărui grup de factori complementari de producţie valoarea pe care o atribuim respectivului bun de ordinul întâi. (Din nou, lăsăm provizoriu deoparte modificările determinate de factorul timp.) Nici una din aceste două condiţii nu este prezentă în universul în care acţionează omul. În anumite limite restrânse mijloacele pot fi substituite unele cu altele; ele sunt mijloace mai mult sau mai puţin specifice, potrivite atingerii unor ţeluri variate. Pe de altă parte însă, majoritatea mijloacelor nu sunt absolut specifice; majoritatea sunt potrivite pentru diferite scopuri. Faptul că există diverse clase de mijloace, că majoritatea acestor mijloace sunt mai potrivite pentru realizarea anumitor scopuri, mai puţin potrivite pentru atingerea altora şi absolut inutile pentru producerea unui al treilea grup de scopuri şi că, de aceea, diversele mijloace se pretează la diverse utilizări, face ca omului să-i revină sarcina alocării lor către acele întrebuinţări în care pot furniza cele mai bune servicii. Calculele în natură, aşa cum intervin ele în tehnologie, nu sunt aici de nici un folos. Tehnologia operează cu cantităţi numărabile şi măsurabile de lucruri şi efecte externe; ea cunoaşte relaţii cauzale între acestea, dar este străină de relevanţa lor pentru dorinţele şi aspiraţiile omului. Domeniul său este doar acela al valorii de utilizare obiective. Ea judecă toate problemele din punctul de vedere dezinteresat al observatorului neutru al evenimentelor fizice, chimice şi biologice. Pentru noţiunea de valoare subiectivă de utilizare, pentru perspectiva specific umană şi pentru dilemele omului care acţionează, nu încape loc în cuprinsul ştiinţelor tehnologice. Tehnologia ignoră problema economică: aceea de a întrebuinţă mijloacele disponibile astfel încât nici o dorinţă intens resimţită să nu rămână nesatisfăcută deoarece mijloacele necesare îndeplinirii ei au fost întrebuinţate – irosite – pentru atingerea unei dorinţe resimţite mai puţin intens. Pentru soluţionarea acestor probleme tehnologia şi metodele ei de calcul şi măsurare sunt nepotrivite. Tehnologia ne spune cum poate fi atins in anumit scop prin utilizarea de diverse mijloace, care pot fi utilizate laolaltă în diverse combinaţii, sau cum pot fi întrebuinţate diverse mijloace disponibile pentru atingerea anumitor scopuri. Dar ea nu este în măsură să-i spună omului ce procedură ar trebui să aleagă, din varietatea infinită a modalităţilor imaginabile şi posibile de producţie. Ceea ce doreşte omul să ştie este cum trebuie el să întrebuinţeze mijloacele disponibile pentru îndepărtarea [p.208] cea mai potrivită cu putinţă -- cea mai economică -- a neplăcerii resimţite. Însă tehnologia nu-i furnizează decât informaţii despre relaţii cauzale dintre lucruri externe. Ea spune, de pildă, 7 a + 3 b + 5 c + … x n pot produce 8 P. Dar, deşi se cunosc valorile atribuite de omul care acţionează diverselor bunuri de ordinul întâi, tehnologia nu poate decide dacă această formulă, sau oricare alta din multitudinea infinită de formule construite în mod similar, serveşte cel mai adecvat atingerea scopurilor urmărite de omul care acţionează. Arta ingineriei poate stabili cum trebuie construit un pod pentru a traversa un râu într-un anumit loc, astfel încât podul să suporte o anumită încărcare. Însă ea nu poate răspunde la întrebarea dacă construirea unui asemenea pod va retrage sau nu factori materiali de producţie şi mână de lucru din întrebuinţări în care ar putea satisface nevoi mai intens resimţite. Ea nu ne poate spune dacă podul ar trebui sau nu construit, unde ar trebui construit, ce capacitate de încărcare ar trebui să aibă şi care din numeroasele posibilităţi de construire a sa ar trebui aleasă. Calculul tehnologic poate stabili relaţii între diversele clase de mijloace numai în măsura în care ele pot fi substituite unele cu altele în vederea atingerii unui anumit scop. Însă acţiunea presupune descoperirea de relaţii între toate mijloacele, oricât de puţin similare ar fi ele, indiferent dacă ele pot sau nu pot fi substituite unele altora în furnizarea aceloraşi servicii.

Tehnologia şi consideraţiile derivate din ea nu i-ar fi omului care acţionează de mare folos, dacă n-ar fi posibil să introducă în trama lor preţurile monetare ale bunurilor şi serviciilor. Proiectele şi planurile inginerilor ar fi de interes exclusiv academic dacă n-ar putea compara inputul şi outputul, pe o bază comună. Teoreticianul pedant, în solitudinea laboratorului său, nu se preocupă de asemenea probleme minore; el caută relaţiile cauzale dintre diferitele elemente ale universului. Însă omul practic, dornic să-şi amelioreze condiţiile de trai prin îndepărtarea neplăcerii, atât cât este cu putinţă, trebuie să ştie dacă, în condiţiile date, planul pe care şi-l edifică este metoda cea mai bună, sau măcar o metodă, de a le furniza oamenilor un plus de confort. El trebuie să ştie dacă ceea ce doreşte să realizeze va fi o ameliorare în comparaţie cu starea actuală de lucruri şi cu avantajele anticipate de pe urma executării altor proiecte, realizabile din punct de vedere tehnic şi care nu pot fi executate dacă proiectul pe care l-a ales absoarbe mijloacele disponibile. Asemenea comparaţii nu pot fi făcute decât cu ajutorul preţurilor monetare.

Astfel, moneda devine vehiculul calculului economic. Aceasta nu este o funcţie separată a banilor. Banii sunt mijlocul de schimb universal întrebuinţat şi nimic altceva. Numai pentru că banii sunt mijlocul [p.209] comun de schimb, pentru că majoritatea bunurilor şi serviciilor pot fi vândute şi cumpărate pe piaţă cu bani şi numai în măsura în care aşa stau lucrurile, pot oamenii să întrebuinţeze preţurile monetare în calculele de rentabilitate. Rapoartele de schimb între bani şi diversele bunuri şi servicii, aşa cum au fost stabilite în trecut pe piaţă şi cum se anticipează că vor fi stabilite pe piaţă în viitor, sunt instrumentele mentale de planificare economică. Acolo unde nu există preţuri monetare, nu există nimic de felul cantităţilor economice. Există doar diverse relaţii cantitative între diverse cauze şi efecte din lumea externă. Nu există nici un mijloc prin care omul să afle ce fel de acţiune ar putea servi cel mai bine eforturilor sale de a îndepărta neplăcerea cât mai complet cu putinţă.

Nu este necesar să insistăm asupra condiţiilor primitive, din economia gospodărească a fermierilor autosuficienţi. Oamenii aceştia desfăşurau doar procese foarte simple de producţie. Pentru ei nu era necesar nici un fel de calcul de rentabilitate, deoarece puteau compara direct inputul şi outputul. Dacă doreau cămăşi, cultivau cânepă, apoi torceau, ţeseau şi coseau. Ei se puteau decide cu uşurinţă, fără ajutorul nici unui calcul de rentabilitate, dacă truda şi necazul cheltuite erau sau nu compensate de produs. Însă pentru omul civilizat întoarcerea la o astfel de viaţă este de neconceput.

4. Calculul economic şi piaţa

Tratamentul cantitativ al problemelor economice nu trebuie confundat cu metodele cantitative întrebuinţate în sfera problemelor universului extern, al evenimentelor fizice şi chimice. Trăsătura distinctivă a calculului economic este că nici nu se bazează pe, nici nu este legat de ceva care să se poată numi proces de măsurare.

Un proces de măsurare constă în stabilirea unei relaţii numerice între un obiect şi un alt obiect, anume unitatea de măsură. Fundamentul ultim al măsurării este acela al dimensiunilor spaţiale. Cu ajutorul unităţii definite prin referire la întindere se măsoară energia şi potenţialul (capacitatea unui lucru de a provoca schimbări în alte lucruri şi relaţii), precum şi trecerea timpului. Un cadran indică direct o relaţie spaţială şi doar indirect alte cantităţi. Presupoziţia subiacentă măsurării este imutabilitatea unităţii de măsură. Unitatea de lungime este stânca pe care se bazează orice măsurătoare. Se presupune că omul nu se poate sustrage de la a o considera imutabilă.

Ultimele decenii au fost martorele unei revoluţii în situarea epistemologică a fizicii, chimiei şi matematicilor. Ne aflăm în pragul unor inovaţii, a căror amploare nu poate fi prevăzută. Este posibil ca [p.210] următoarele generaţii de fizicieni să se confrunte cu probleme în anumite privinţe similare celor de care trebuie să se ocupe praxeologia. Poate că ei vor fi siliţi să abandoneze ideea că există ceva neafectat de modificările cosmice, care să poată fi întrebuinţat de observator ca etalon de măsurare. Însă orice ne-ar rezerva viitorul, structura logică a procesului de măsurare a entităţilor pământeşti din domeniul macroscopic sau molar al fizicii nu se va modifica. Măsurătorile din orbita fizicii microscopice sunt şi ele efectuate cu ajutorul scalelor metrice, micrometrelor, spectrografelor -- în ultimă instanţă cu organele senzoriale grosiere ale omului care observă şi experimentează şi care este el însuşi de dimensiuni molare. [7] Ele nu se pot elibera de geometria euclidiană şi de noţiunea de etalon care nu se schimbă.

Există unităţi monetare şi există unităţi fizice măsurabile de diferite bunuri economice şi de multe – dar nu orice – servicii care se cumpără şi se vândut. Însă rapoartele de schimb de care trebuie să ne ocupăm fluctuează în permanenţă. Nu există nimic constant şi invariabil în ele. Ele sfidează orice tentativă de a le măsura. Ele nu sunt fapte în sensul în care este întrebuinţat termenul acesta de către fizician, atunci când se referă la cantitatea unei bucăţi de cupru, ci sunt evenimente istorice, care exprimă ceea ce s-a întâmplat cândva, la un moment dat şi în anumite împrejurări. Acelaşi raport numeric de schimb poate să apară din nou, dar nu este nicidecum sigur dacă el se va repeta într-adevăr şi, dacă se va repeta, rămâne întrebarea dacă acest rezultat identic este consecinţa prezervării aceloraşi circumstanţe sau a unei întoarceri la ele, mai degrabă decât produsul unei interacţiuni dintr-o constelaţie foarte diferită de factori care determină preţurile. Numerele întrebuinţate în procesul calculului economic, de către omul care acţionează, nu se referă la cantităţi măsurate, ci la rapoarte de schimb, a căror realizare este anticipată – pe baza înţelegerii interpretative – pe pieţele viitoare, către care este îndreptată întreaga acţiune şi care sunt singurele care contează pentru omul care acţionează.

În acest stadiu al investigaţiei noastre nu ne preocupă problema unei “ştiinţe economice cantitative”, ci analiza procesului mental pe care-l desfăşoară omul activ, atunci când întrebuinţează distincţii cantitative pentru a-şi planifica conduita. Cum acţiunea este întotdeauna îndreptată către influenţarea unei stări de lucruri viitoare, calculul economic se ocupă întotdeauna de viitor. În măsura în care el ia în consideraţie evenimente şi rapoarte de schimb trecute, el o face numai în vederea ajustării acţiunilor viitoare.

Sarcina pe care urmăreşte omul activ să o îndeplinească prin întrebuinţarea calculului economic este stabilirea rezultatului acţiunii, prin contrastarea inputului cu outputul. Calculul economic este fie o estimare a rezultatului anticipat [p.211] al acţiunilor viitoare, fie stabilirea bilanţului acţiunilor trecute. Însă în ultimul caz nu este vorba doar de preocupări istorice şi didactice. Semnificaţia sa practică este de a arăta cât este cineva liber să consume, fără a prejudicia capacităţii viitoare de producţie. Aceasta este problema în raport cu care sunt dezvoltate noţiunile fundamentale ale calculului economic – capital şi venit, profit şi pierdere, cheltuire şi economisire, cost şi beneficiu. Întrebuinţarea practică a acestor noţiuni şi a tuturor noţiunilor derivate din ele este inseparabil legată de funcţionarea unei pieţe, în cadrul căreia bunurile şi serviciile de toate ordinele sunt tranzacţionate în schimbul unui mijloc de schimb universal întrebuinţat. Aceste noţiuni ar fi pur academice şi lipsite de orice relevanţă pentru acţiunea desfăşurată într-o altă lume, înzestrată cu o structură diferită a acţiunii. [p.212]


Note

1. Şcoala istorică germană exprima aceasta afirmând că proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, schimbul de piaţă şi banii sunt “categorii istorice”.

2. Cf. îndeodebi Eugen von Böhm Bawerk, Kapital und Kapitalzins, partea a II-a, Cartea a III-a.

3. A se vedea mai jos, pp. 236-256.

4. Neglijarea problemelor schimbului indirect a fost cu siguranţă influenţată de prejudecăţi politice. Populaţia nu dorea să renunţe la teza după care depresiunile economice sunt un rău inerent modului capitalist de producţie şi nu sunt nicidecum provocate de încercările de a reduce rata dobânzii prin expansiunea creditelor. Profesori reputaţi de ştiinţe economice apreciau ca “neştiinţifică” explicarea depresiunilor ca fenomene provocate “doar” de evenimente survenite în sfera monedei şi a creditului. Existau până şi expuneri ale istoriei teoriei ciclurilor de afaceri care omiteau complet să discute teza monetară. Cf., e.g., Eugen von Bergmann, Geschichte der nationalëkonomischen Krisentheorien, Stuttgart, 1895.

5. Pentru o analiză critică şi o respingere a argumentului lui Fisher, cf. Mises, The Theory of Money and Credit, trad. H. E. Batson, Londra, 1934, pp. 42-44; pentru o critică similară a argumentului lui Wieser, Mises, Nationalökonomie, Geneva, 1940, pp. 192-194.

6. Cf. Friedrich von Wieser, Der natürliche Wert, Viena, 1889, p. 60, n. 3.

7. Cf. A Eddington, The Philosophy of Physical Science, pp. 70-79, 168-169.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România