Capitolul X. Schimbul în cadrul societăţii

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a doua: Acţiune în cadrul societăţii
cuprins

1. Schimbul autistic şi schimbul interpersonal

În esenţă, acţiunea este întotdeauna renunţarea la o stare de lucruri în schimbul alteia. Dacă acţiunea este întreprinsă de un individ, în afara oricărei relaţii de cooperare cu alţi indivizi, o putem numi schimb autistic. Un exemplu ar fi vânătorul izolat care doboară un animal pentru consumul său propriu; el renunţă la agrement şi la un cartuş în schimbul hranei.

În cadrul societăţii, cooperarea substituie schimburilor autistice schimbul interpersonal, sau social. Omul dă altor oameni ceva, pentru a primi ceva de la ei. Apare mutualismul. Omul serveşte pentru a fi servit.

Relaţia de schimb este relaţia socială fundamentală. Schimbul interpersonal de bunuri şi servicii ţese reţeaua de legături care-i uneşte pe oameni în societate. Formula societală este: do ut des. Acolo unde nu există mutualitate deliberată, unde acţiunea este întreprinsă fără nici o intenţie de a dobândi beneficiul unei acţiuni concomitente a altora, nu există schimb interpersonal, ci schimb autistic. Nu contează dacă acţiunea autistică este benefică sau dăunătoare pentru alţii, sau dacă nu le pasă deloc de ea. Un geniu îşi poate desfăşura activitatea numai pentru el, nu pentru mulţime; însă el este un binefăcător neîndoielnic al omenirii. Criminalul îşi ucide victima pentru propriul său folos; victima nu este nici un caz un partener la această crimă, ci doar obiectul ei; ceea ce se săvârşeşte se săvârşeşte împotriva ei.

Agresiunea ostilă era o practică obişnuită printre înaintaşii nonumani ai omului. Cooperarea conştientă şi deliberată este produsul unui lung proces evolutiv. Etnologia şi istoria ne-au furnizat informaţii interesante despre începuturile schimbului şi tipurile primitive de schimb interpersonal. Unii consideră obiceiul oferirii mutuale de cadouri, cu stipularea unui anumit cadou ce urmează a fi primit ca răspuns, drept un model comportamental precursor al schimbului interpersonal. [1] Alţii consideră trocul mut drept o modalitate primitivă de comerţ. Pe de altă parte, a face cadouri în vederea recompensării [p.195] prin cadoul-replică al destinatarului, sau în vederea dobândirii bunăvoinţei unui om a cărui animozitate ar putea fi dezastruoasă, echivalează deja cu schimbul interpersonal. Acelaşi lucru se poate spune şi despre trocul mut, care nu diferă de alte modalităţi de troc şi comerţ, decât prin absenţa discuţiilor orale.

Caracteristica esenţială a categoriilor acţiunii umane este că sunt apodictice şi absolute şi nu admit nici un fel de gradare. Există acţiune şi nonacţiune, schimb şi nonschimb; tot ce se aplică acţiunii şi schimbului ca atare este sau nu este dat în fiecare caz individual, după cum există sau nu acţiune şi schimb. Tot astfel, liniile de demarcaţie între schimbul autistic şi cel interpersonal sunt cât se poate de distincte. Acţiunea de a face cadouri unilaterale, fără obiectivul de a fi recompensat prin adoptarea vreunei conduite de către destinatar sau de către terţe părţi este un schimb autistic. Cel ce dăruieşte dobândeşte satisfacţia pe care i-o oferă ameliorarea situaţiei destinatarului. Destinatarul primeşte cadoul ca pe un dar trimis de Dumnezeu. Dar dacă darurile sunt oferite în vederea influenţării conduitei anumitor oameni, ele nu mai sunt unilaterale, ci un tip de schimb interpersonal, între cel ce dăruieşte şi omul a cărui conduită sunt menite să o influenţeze. Deşi apariţia schimbului interpersonal a fost rezultatul unei lungi evoluţii, nu este de conceput nici un fel de tranziţie graduală de la schimbul autistic la cel interpersonal. Între ele nu au existat moduri intermediare de schimb. Pasul care duce de la schimb autistic la schimb interpersonal n-a reprezentat întru nimic mai puţin un salt către ceva complet nou şi esenţial diferit, decât pasul de la reacţiunea automată a celulelor şi nervilor la comportamentul conştient şi deliberat pe care-l numim acţiune.

2. Legături contractuale şi legături hegemonice

Există două tipuri diferite de cooperare socială: cooperarea prin contract şi coordonare şi cooperarea prin comandă şi subordonare, sau hegemonie.

Acolo unde - şi în măsura în care - colaborarea se bazează pe contract, relaţia logică dintre indivizii care cooperează este simetrică. Ei sunt cu toţii participanţi la contracte de schimb interpersonal. John se află în aceeaşi relaţie cu Tom în care se află Tom cu John. Acolo unde - şi în măsura în care - comanda se bazează pe comandă şi subordonare, există omul care comandă şi există cei care ascultă de ordinele sale. Relaţia logică dintre aceste două clase de oameni este asimetrică. Există un director şi există persoanele aflate în grija sa. Directorul alege şi dirijează singur; ceilalţi – cei aflaţi în custodie – nu sunt decât pionii acţiunilor sale. [p.196]

Forţa care cheamă la viaţă şi care animează orice corp social este întotdeauna puterea ideologică, iar faptul care face dintr-un individ un membru al unui corp social este întotdeauna propria sa conduită. Aceste lucruri nu sunt mai puţin adevărate pentru legăturile sociale hegemonice. Este adevărat că, de regulă, oamenii se nasc în cadrul celor mai importante reţele hegemonice, care sunt familia şi statul, iar acest lucru era valabil şi pentru legăturile hegemonice din vremurile trecute, sclavia şi servitutea, care au dispărut din cuprinsul civilizaţiei occidentale. Dar nici un fel de violenţă fizică şi constrângere nu-l pot forţa pe un om, împotriva voinţei sale, să rămână în poziţia de supus al unei ordini hegemonice. Ceea ce produc violenţa sau ameninţarea cu violenţa este o stare de lucruri în care, de regulă, supunerea este considerată mai dezirabilă decât rebeliunea. Confruntat cu alegerea între consecinţele obedienţei şi ale nonobedienţei, supusul o preferă pe cea dintâi şi se integrează astfel în relaţia hegemonică. Fiecare nouă poruncă îl pune din nou în faţa acestei alegeri. Supunându-se în mod repetat el contribuie cu partea lui la perpetuarea existenţei corpului social hegemonic. Chiar şi ca supus integrat într-un asemenea sistem, el este o fiinţă umană care acţionează, i.e., o fiinţă care nu ascultă pur şi simplu de impulsuri oarbe, ci îşi întrebuinţează raţiunea pentru a alege între alternative.

Ceea ce diferenţiază legăturile hegemonice de cele contractuale este măsura în care alegerile indivizilor determină mersul evenimentelor. De îndată ce omul se decide în favoarea aservirii sale către un sistem hegemonic el devine, în limitele activităţilor acestui sistem şi în intervalul de timp al aservirii sale, pionul acţiunilor directorului. În cadrul corpului social hegemonic şi în măsura în care el dirijează conduita subordonaţilor săi, doar directorul acţionează. Supuşii acţionează doar pentru a-şi alege statutul de subordonaţi; odată făcută această alegere ei nu mai acţionează pentru ei înşişi, ci li se poartă de grijă.

În cadrul unei societăţi contractuale, membrii individuali schimbă între ei anumite cantităţi de bunuri şi servicii, de anumite calităţi. Când îşi alege statutul de subordonat, în cadrul unui corp hegemonic, un om nici nu oferă nici nu primeşte ceva specific. El se integrează într-un sistem, în care va avea de adus indefinit servicii şi va primi ceea ce este dispus directorul să-i aloce. El este la mila directorului. Doar directorul este liber să aleagă. Împrejurarea că directorul este un individ sau un grup organizat de indivizi – un directorat – că el este un tiran maniac şi egoist sau un despot patern şi binevoitor este irelevantă pentru structura de ansamblu a sistemului.

Distincţia între aceste două tipuri de cooperare socială se regăseşte în toate teoriile societăţii. Ferguson a descris-o ca pe [p.197] contrastul dintre naţiunile războinice şi cele comerciale; [2] Saint Simon ca pe contrastul dintre naţiunile belicoase şi cele paşnice, sau industrioase; Herbert Spencer ca pe contrastul dintre societăţile caracterizate prin libertate individuală şi cele caracterizate prin structuri militare; [3] Sombart ca pe contrastul dintre eroi şi tarabagii. [4] Marxiştii disting între “organizarea gentilică “a unei fabuloase epoci primitive a societăţii şi a beatitudinii eterne a socialismului, pe de o parte, şi degradarea de nedescris a capitalismului, pe de alta. [5] Filozofii nazişti disting între sistemul pervers al securităţii burgheze şi cel al Führertum –ului autoritar. Dar ei sunt întru totul de acord cu stabilirea contrastului, precum şi cu recunoaşterea faptului că nici un al treilea principiu nu este imaginabil sau fezabil.

Civilizaţia occidentală, ca şi civilizaţiile celor mai avansate popoare răsăritene, sunt realizări ale oamenilor care au cooperat conform modelului de coordonare contractuală. Este adevărat că aceste civilizaţii au adoptat, în anumite privinţe, legături structurale de tip hegemonic. Statul, ca aparat de constrângere şi coerciţie este în mod necesar o organizaţie hegemonică. Tot astfel sunt familia şi comunitatea gospodărească. Totuşi, trăsătura caracteristică a acestor civilizaţii este structura contractuală proprie cooperării între familiile individuale. Pe vremuri prevala aproape complet autarhia şi izolarea economică a unităţilor gospodăreşti individuale. Când locul autosuficienţei fiecărei familii a fost luat de schimburile interfamiliale de bunuri şi servicii, lucrurile au luat, în toate ţările considerate de regulă civilizate, aspectul cooperării bazate pe contract. Civilizaţia umană, aşa cum o cunoaştem de atunci încoace din experienţa istorică, este preponderent un produs al relaţiilor contractuale.

Orice tip de cooperare umană şi de mutualism social este, în esenţă, o ordine a păcii şi a rezolvării disputelor prin conciliere. În relaţiile interne din cadrul oricărei unităţi sociale, fie ea bazată pe legături contractuale sau hegemonice, trebuie să fie pace. Acolo unde există conflicte violente şi în măsura în care ele există, nu există legături sociale. Partidele politice care, mânate de aspiraţia lor de a substitui sistemul contractual cu unul hegemonic, condamnă [p.198] putreziciunea păcii şi a securităţii burgheze, exaltă nobleţea morală a violenţei şi a vărsării de sânge şi preamăresc războiul şi revoluţia, ca metode eminamente naturale în relaţiile interumane, se contrazic pe ele însele. Într-adevăr, propriile lor utopii se doresc tărâmuri ale păcii. Reich-ul nazist şi comunitatea marxistă sunt societăţi bazate pe planuri de pace netulburată. Ele urmează a fi edificate prin planificare, i.e. prin aservirea violentă a tuturor celor nedispuşi să se supună fără rezistenţă. Într-o lume contractuală este posibilă coexistenţa multor state diferite. Într-o lume hegemonică nu poate exista decât un singur Reich sau o singură comunitate şi un singur dictaror. Socialismul trebuie să aleagă între renunţarea la avantajele diviziunii muncii la scara întregii planete şi a tuturor popoarelor şi implementarea unei ordini hegemonice mondiale. Acesta este faptul care a făcut ca bolşevismul rusesc, nazismul german şi fascismul italian să fie “dinamice”, i.e., agresive. În condiţii contractuale, imperiile se dizolvă într-o ligă flexibilă de ţări membre autonome. Sistemul hegemonic este constrâns să tindă spre anexarea tuturor statelor independente.

Ordinea contractuală a societăţii este o ordine de lege şi drept. Este o guvernare sub domnia legii (Rechtsstaat), prin contrast cu statul asistenţial (Wohlfahrtsstaat) sau paternalist. Legea sau dreptul reprezintă un complex de drepturi care determină orbita în care indivizii sunt liberi să acţioneze. Nici o astfel de orbită nu le este permisă supuşilor unei societăţi hegemonice. Într-un stat hegemonic nu există nici drept nici lege; există doar directive şi reglementări, pe care directorul le poate schimba zilnic şi pe care le poate aplica oricât de discriminatoriu doreşte, de care supuşii trebuie să asculte. Supuşii au o singură libertate: să asculte fără să pună întrebări.

3. Acţiunea calculată

Toate categoriile praxeologice sunt eterne şi de neschimbat, după cum sunt şi unic determinate de structura minţii umane şi de condiţiile naturale ale existenţei umane. Atât când acţionează când şi când teoretizează despre acţiune, omul nu poate nici să se elibereze de aceste categorii, nici să le depăşească. Un tip de acţiune categoric diferit de cel determinat de aceste categorii nu este nici posibil nici de conceput pentru om. Omul nu va putea niciodată înţelege ceva care nu este nici acţiune nici nonacţiune. Nu există o istorie a acţiunii; nu există o evoluţie care să fi dus de la nonacţiune la acţiune; nu există stadii tranzitorii între acţiune şi nonacţiune. Există doar acţiune şi nonacţiune. Şi pentru fiecare acţiune concretă este riguros valid tot ce se poate stabili categoric despre acţiune în general. [p.199]

Orice acţiune poate face uz de numere ordinale. Pentru întrebuinţarea numerelor cardinale şi a calculelor aritmetice bazate pe ele sunt necesare anumite condiţii speciale. Aceste condiţii au apărut în evoluţia istorică a societăţii contractuale. Astfel s-a deschis calea pentru socoteli şi calcul în planificarea de acţiuni viitoare şi în stabilirea efectelor produse de acţiunile trecute. Numerele cardinale şi utilizarea lor pentru efectuarea de operaţiuni aritmetice sunt şi ele categorii eterne şi imutabile ale minţii umane. Însă aplicabilitatea lor la premeditarea şi înregistrarea acţiunii depinde de anumite condiţii care nu erau prezente în stadiile timpurii ale treburilor omeneşti, care au apărut abia mai târziu, şi care ar putea să dispară din nou.

Cunoaşterea a ceea ce se petrece într-o lume în care acţiunea este calculabilă şi poate fi socotită este cea care i-a dus pe oameni la elaborarea ştiinţelor praxeologiei şi a teoriei economice. Teoria economică este, în esenţă, teoria sferei de acţiune în care calculul este aplicat, sau este aplicabil dacă se îndeplinesc anumite condiţii. Nu există vreo distincţie mai importantă, atât pentru viaţa umană cât şi pentru studiul acţiunii umane, decât cea dintre acţiunea calculabilă şi cea necalculabilă. Civilizaţia modernă este, înainte de toate, caracterizată prin faptul că a elaborat o metodă care face cu putinţă utilizarea aritmeticii într-un câmp larg de activităţi. Acesta este lucrul la care se gândesc oamenii când îi atribuie epitetul -- nu prea fericit şi adesea generator de confuzii -- de raţionalitate.

Sesizarea mentală şi analizarea problemelor prezente într-un sistem de piaţă bazat pe efectuarea de calcule au fost punctul de plecare al gândirii economice, care a dus în cele din urmă la cunoaşterea praxeologică. Pe de altă parte, nu din consideraţie pentru acest fapt istoric este necesar să începem expunerea unui sistem cuprinzător de teorie economică printr-o analiză a economiei de piaţă şi printr-o examinare a problemelor calculului economic. Nici aspectele istorice nici cele euristice nu ne impun o asemenea abordare, ci necesităţile logicii şi ale rigorii sistematice. Problemele studiate sunt manifeste şi practice numai în sfera unei economii de piaţă bazate pe calcul. Utilizarea lor pentru studiul altor sisteme de organizare socială, care nu permit utilizarea de calcule, nu este posibilă decât printr-un transfer ipotetic şi figurativ. Calculul economic este problema fundamentală pentru înţelegerea tuturor problemelor numite îndeobşte economice. [p.200]


Note

1. Gustav Cassel, The Theory of Social Economy, trad. S. L. Banon, ed. nouă, Londra, 1932, p. 371.

2. Cf. Adam Ferguson, An Essay on the History of Civil Society, ed. nouă, Basel, 1789, p.208.

3. Cf. Herbert Spencer, The Principles of Sociology, New York, 1914, III, 575-611.

4. Cf. Werner Sombart, Haendler und Helden, München, 1915.

5. Cf. Frederick Engels, The Origin of the Family, Private Property and the State, New York, 1942, p. 144.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România