Capitolul VII. Acţiunea în lume

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Legea utilităţii marginale

Acţiunea triază şi eşalonează; iniţial ea nu cunoaşte decât numere ordinale, nu şi cardinale. Însă lumea externă, la care omul trebuie să-şi adapteze comportamentul, este o lume a determinării cantitative. În lumea aceasta există relaţii cantitative între cauze şi efecte. Dacă anumite lucruri ar putea furniza servicii nelimitate, lucrurile acestea nu ar fi niciodată rare şi nu ar putea fi privite ca mijloace.

Omul care acţionează preţuieşte lucrurile ca mijloace pentru îndepărtarea neplăcerii sale. Din punctul de vedere al ştiinţelor naturale, diversele evenimente care atrag după ele satisfacerea unor nevoi umane au aspecte foarte diferite. Omul care acţionează nu vede în aceste evenimente decât un mai mult sau mai puţin, de acelaşi fel. Evaluând stări de satisfacţie foarte diferite şi mijloacele de atingere a acestora omul rânduieşte toate lucrurile într-o singură ierarhie, şi vede în ele numai relevanţa pe care o au pentru sporirea propriei sale satisfacţii. Satisfacţia provenită din consumarea hranei şi cea provenită din delectarea produsă de o operă de artă sunt, din perspectiva omului care acţionează, nevoi mai mult sau mai puţin intense; evaluarea şi acţiunea le situează într-o singură ierarhie, în funcţie de ceea ce este dorit mai intens şi ceea ce este dorit mai puţin intens. Pentru omul care acţionează nu există iniţial nimic în afara diverselor grade de relevanţă şi intensitate, care privesc propria sa bunăstare.

Cantitatea şi calitatea sunt categorii ale lumii externe. Ele nu dobândesc importanţă şi semnificaţie pentru acţiune decât indirect. Deoarece fiecare lucru poate produce doar un efect limitat, anumite lucruri sunt considerate rare şi sunt privite ca mijloace. Deoarece efectele pe care le pot produce lucrurile sunt diferite, omul care acţionează distinge între diverse clase de lucruri. Deoarece mijloacele în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate sunt întotdeauna apte de a produce aceeaşi cantitate dintr-un efect de aceeaşi calitate, acţiunea nu face deosebire între cantităţi specifice concrete ale mijloacelor omogene. Dar aceasta nu înseamnă că ea atribuie aceeaşi valoare diverselor porţiuni ale unei cantităţi dintr-un mijloc omogen. Fiecare poţiune este evaluată separat. Fiecărei porţiuni i se atribuie propriul său rang în ierarhia valorilor. Dar aceste ordine sau ranguri se pot schimba ad libitum unele cu altele, între diversele porţiuni ale aceleiaşi magnitudini. [p.120]

Dacă omul care acţionează trebuie să decidă între două sau mai multe mijloace care aparţin unor clase diferite, el eşalonează porţiunile individuale ale fiecăruia dintre ele. El atribuie fiecărei porţiuni rangul său propriu. Procedând astfel, el nu este constrâns să atribuie diverselor porţiuni ale aceluiaşi mijloc ordine ierarhice care se succed imediat unele după altele.

Asignarea ordinelor ierarhice prin evaluare se realizează doar în acţiune şi prin acţiune. Mărimea porţiunilor cărora li se asignează câte un singur ordin ierarhic depinde de condiţiile unice şi individuale în care acţionează omul în fiecare caz. Acţiunea nu are de a face cu unităţi fizice sau metafizice, pe care să le evalueze într-un mod academic abstract; ea este întotdeauna confruntată cu alternative, între care face o alegere. Alegerea trebuie întotdeauna să se facă între anumite cantităţi de mijloace. Putem numi cea mai mică cantitate care poate face obiectul unei asemenea decizii o unitate. Dar trebuie să ne ferim de eroarea de a considera că evaluarea sumei unor astfel de unităţi este derivată din evaluarea unităţilor, sau că reprezintă suma evaluărilor ataşate acestor unităţi.

Un om posedă cinci unităţi dintr-un bun a şi trei unităţi dintr-un bun b. El asignează unităţilor de a ordinele ierarhice 1, 2, 4, 7 şi 8, iar unităţilor de b ordinele ierarhice 3, 5, şi 6. Aceasta înseamnă: Dacă trebuie să aleagă între două unităţi de a şi două unităţi de b, el va prefera să piardă două unităţi de a mai degrabă decât două unităţi de b. Dar dacă trebuie să aleagă între trei unităţi de a şi două unităţi de b, el va prefera să piardă două unităţi de b decât trei unităţi de a. Ceea ce contează exclusiv şi întotdeauna în evaluarea unei mulţimi de mai multe unităţi este utilitatea acestei mulţimi luate ca întreg – i.e., sporul de bunăstare dependent de ea sau, echivalent, reducerea de bunăstare pe care trebuie s-o atragă după sine pierderea ei. Nu este vorba de nici un fel de operaţiuni aritmetice, nici adunare, nici înmulţire. Are loc o evaluare a utilităţii dependente de disponibilitatea porţiunii, mulţimii sau stocului în chestiune.

În acest context utilitatea înseamnă pur şi simplu: relevanţă cauzală pentru îndepărtarea unei neplăceri resimţite. Omul care acţionează crede că serviciile pe care un lucru le poate furniza sunt în măsură să-i sporească propria bunăstare, şi numeşte fenomenul acesta utilitatea lucrului respectiv. Pentru praxeologie, termenul de utilitate este echivalent importanţei atribuite unui lucru datorită convingerii că el poate îndepărta neplăceri. Noţiunea praxeologică de utilitate (valoare subiectivă de utilizare în terminologia economiştilor austrieci mai timpurii) trebuie deosebită net de noţiunea tehnologică de utilitate (valoarea obiectivă de utilizare din terminologia aceloraşi economişti). Valoarea de utilizare în sens obiectiv este legătura între un lucru şi efectul pe care are capacitatea de a-l produce. [p.121] Când vorbesc despre “valoarea calorica” sau “puterea calorică” a unui lucru, oamenii se referă la valoarea de utilizare obiectivă. Valoarea de utilizare subiectivă nu se bazează întotdeauna pe o valoare de utilizare obiectivă reală. Există lucruri cărora oamenii le atribuie în mod eronat o valoare de utilizare subiectivă, deoarece cred, în mod greşit, că ele au capacitatea de a produce un efect dorit. Pe de altă parte, există lucruri care au capacitatea de a produce un efect dorit cărora nu li se atribuie nici o valoare de utilizare, deoarece oamenii ignoră acest lucru.

Să vedem care era stadiul gândirii economice în ajunul elaborării teoriei moderne a valorii, de către Carl Menger, William Stanley Jevons şi Léon Walras. Oricine doreşte să construiască o teorie elementară a valorii şi a preţurilor trebuie să reflecteze iniţial la utilitate. Într-adevăr, nimic nu este mai plauzibil decât că lucrurile sunt evaluate în funcţie de utilitatea lor. Însă apoi apare o dificultate, care a ridicat în faţa economiştilor mai timpurii o problemă pe care n-au reuşit s-o rezolve. Ei au observat că lucrurile a căror “utilitate” este mai mare se bucură de o evaluare mai scăzută decât alte lucruri, a căror utilitate este mai mică. Fierul este mai puţin apreciat decât aurul. Faptul acesta pare incompatibil cu o teorie a valorii şi a preţurilor întemeiată pe conceptele de utilitate şi valoare de utilizare. Economiştii au crezut că trebuie să abandoneze o asemenea teorie şi au încercat să explice fenomenele de valoare şi de schimb efectuat pe piaţă cu ajutorul altor teorii.

Economiştii n-au descoperit decât cu întârziere că acest paradox aparent provenea din formularea defectuoasă a problemei cercetate. Evaluările şi alegerile care determină rapoartele de schimb de pe piaţă nu se referă la decizii între aur şi fier. Omul care acţionează nu se găseşte în situaţia de a alege între tot aurul şi tot fierul. El alege la un anumit moment şi într-un anumit loc, în anumite condiţii, între o cantitate strict limitată de aur şi o cantitate strict limitată de fier. Decizia lui, când alege între 100 de uncii de aur şi 100 de tone de fier, nu depinde câtuşi de puţin de decizia pe care ar lua-o dacă s-ar afla în situaţia foarte implauzibilă de a alege între tot aurul şi tot fierul. Singurul lucru care contează pentru alegerea sa efectivă este dacă, în condiţiile existente, el consideră satisfacţia directă sau indirectă pe care i-ar furniza-o cele 100 de uncii de aur mai mare sau mai mică decât satisfacţia directă sau indirectă pe care i-ar furniza-o cele 100 de tone de fier. El nu formulează o judecată academică sau filozofică referitoare la valoarea “absolută” a aurului şi a fierului. El nu stabileşte dacă pentru omenire este mai important aurul sau fierul. El nu perorează ca un autor de cărţi, despre filozofia istoriei sau principiile eticii. El alege, pur şi simplu, între două satisfacţii pe care nu le poate avea laolaltă. [p.122]

A prefera şi a lăsa deoparte, precum şi alegerile şi deciziile rezultate din aceste opţiuni, nu sunt acte de măsurare. Acţiunea nu măsoară utilitatea sau valoarea; ea alege între alternative. Nu există o problemă abstractă a utilităţii totale sau a valorii totale. [1] Nu există nici o operaţie deductivă care să poată duce de la evaluarea unei anumite cantităţi, sau a unui număr de lucruri, la determinarea valorii unei cantităţi mai mici sau a unui număr mai mic de asemenea lucruri. Nu există nici un mijloc de calcul al valorii totale a unui stoc, dacă nu sunt cunoscute decât valorile părţilor sale. Nu există nici un mijloc de stabilire a valorii unei părţi dintr-un stoc, dacă nu se cunoaşte decât valoarea stocului total. În sfera valorilor şi a evaluărilor nu există operaţii aritmetice; nu există nimic de felul unui calcul al valorilor. Evaluarea stocurilor totale a două lucruri poate să difere de evaluarea părţilor acestor lucruri. Un om izolat, care posedă şapte vaci şi şapte cai, poate să pună un preţ mai mare pe un cal decât pe o vacă şi, dacă i se prezintă alternativa, poate să prefere să renunţe la o vacă mai curând decât la un cal. Dar în acelaşi timp, acelaşi om, dacă i se prezintă alternativa de a alege între întreaga sa herghelie de cai şi întreaga sa cireadă de vaci, ar putea alege păstrarea vacilor şi renunţarea la cai. Atunci când nu sunt aplicate unei situaţii în care oamenii trebuie să aleagă între stocuri luate în totalitate, conceptele de utilitate totală şi de valoare totală sunt lipsite de semnificaţie. Întrebarea dacă aurul ca atare sau fierul ca atare este mai util şi mai valoros nu este rezonabilă, decât relativ la o situaţie în care omenirea, sau o parte izolată a omenirii, trebuie să aleagă între tot aurul şi tot fierul disponibile.

O judecată de valoare se referă exclusiv la stocul relevant pentru un act concret de alegere. Un stoc este, ex definitione, compus întotdeauna din părţi omogene, dintre care fiecare este capabilă să furnizeze aceleaşi servicii pe care le-ar furniza orice altă parte şi este substituibilă prin orice altă parte. De aceea, pentru actul alegerii este irelevant care parte anume constituie obiectul său. Dacă se pune problema renunţării la una dintre părţile – sau unităţile – din stocul disponibil, atunci toate sunt considerate la fel de utile şi de valoroase. Dacă stocul se reduce prin pierderea unei unităţi, atunci omul care acţionează trebuie să decidă din nou cum să utilizeze diversele unităţi din stocul rămas. Este evident că stocul redus nu poate furniza aceleaşi servicii pe care le putea furniza stocul mai mare. Utilizarea diverselor unităţi care, în noile condiţii, nu mai sunt disponibile era, în ochii omului care acţionează, cea mai puţin urgentă utilizare, dintre [p.123] cele cărora le dedicase mai înainte diversele unităţi din stocul mai mare. Satisfacţia pe care o dobândea din utilizarea unei unităţi în aceste condiţii era cea mai mică dintre satisfacţiile pe care i le furnizau unităţile stocului mai mare.

Dacă se pune problema renunţării la o unitate din stocul total, atunci decizia lui nu poartă decât asupra valorii acestei satisfacţii marginale. Când se confruntă cu problema valorii pe care trebuie să o atribuie unei unităţi dintr-un stoc omogen, omul decide pe baza valorii utilizării celei mai puţin importante pe care o dă unităţilor întregului stoc; el decide pe baza utilităţii marginale.

Dacă un om e pus în faţa alternativei de a renunţa fie la o unitate din stocul său de a, fie la o unitate din stocul său de b, el nu compară valoarea totală a stocului său total de a cu valoarea totală a stocului său de b. El compară valorile marginale, atât a lui a cât şi a lui b. Deşi este posibil să pună un preţ mai mare pe stocul total de a decât pe stocul total de b, valoarea marginală a lui b poate fi mai mare pentru el decât valoarea marginală a lui a.

Acelaşi raţionament rămâne valabil şi în cazul creşterii stocului disponibil al oricărei mărfi, prin achiziţionarea unui anumit număr adiţional de unităţi.

Pentru a descrie aceste lucruri, teoria economică nu este nevoită nici să apeleze la terminologia psihologiei şi nici să recurgă la raţionamente psihologice şi la argumente aduse în sprijinul acestora. Dacă afirmăm că actele de alegere nu depind de valoarea atribuită unei întregi clase de dorinţe, ci numai de cea atribuită dorinţelor concrete aflate în discuţie, indiferent care ar fi clasa din care ar face parte acestea, noi nu adăugăm nimic cunoaşterii noastre şi nici nu o justificăm pe baza unei cunoaşteri mai bine întemeiate sau mai generale. Modul acesta de a vorbi, în termeni clase de dorinţe, devine inteligibil numai dacă ne reamintim de rolul jucat în istoria gândirii economice de aşa-zisul paradox al valorii. Carl Menger şi Böhm-Bawerk au fost nevoiţi să recurgă la sintagma “clasă de dorinţe” pentru a respinge obiecţiile formulate de cei ce considerau pâinea ca atare mai valoroasă decât mătasea, deoarece clasa “dorinţă de hrană” este mai importantă decât clasa “dorinţă de îmbrăcăminte de lux”. [2] Astăzi, conceptul de “clasă de dorinţe” este în întregime superfluu. El nu are nici o semnificaţie pentru acţiune şi, de aceea, nici pentru teoria valorii; mai mult, el este susceptibil de a provoca erori şi confuzii. Construcţia de concepte şi clasificarea sunt instrumente mentale; ele nu dobândesc sens şi semnificaţie decât în contextul [p.124] teoriilor care le întrebuinţează. [3] Este lipsit de sens să grupăm diversele dorinţe în “clase”, pentru a stabili apoi că asemenea clasificări n-au nici un fel de relevanţă pentru teoria valorii.

Legea utilităţii marginale şi a valorii marginale descrescătoare este independentă de legea lui Gossen a saturaţiei dorinţelor (prima lege a lui Gossen). Nu transcendem sfera raţionamentului praxeologic atunci când formulăm următoarea definiţie: numim acea utilizare pe care un om o dă unei unităţi a unui stoc omogen, dacă stocul său este de n unităţi, dar la care renunţă dacă, în absenţa altor modificări, stocul său ar fi de numai n-1 unităţi, utilizarea cea mai puţin urgentă, sau marginală, iar utilitatea derivată din ea o numim utilitate marginală. Pentru a lua la cunoştinţă aceasta nu avem nevoie de nici un fel de experienţe, cunoştinţe sau raţionamente fiziologice, sau psihologice. Legea rezultă, în mod necesar, din ipotezele că oamenii acţionează (aleg) şi că, în primul caz, omul care acţionează dispune de n unităţi dintr-un stoc omogen, iar în cazul al doilea de n-1 unităţi. În aceste condiţii, nici un alt rezultat nu este de conceput. Propoziţia noastră este formală şi apriorică, şi nu depinde de nici un fel de experienţă.

Nu există decât două alternative. Fie există fie nu există stadii intermediare între neplăcerea resimţită, care îl îmboldeşte pe un om să acţioneze, şi starea în care nu mai poate exista nici o acţiune (fie pentru că a fost atinsă starea de satisfacţie deplină, fie pentru că omul este incapabil de orice îmbunătăţire suplimentară a condiţiilor sale). În cazul al doilea nu există loc decât pentru o singură acţiune; îndată ce aceasta se consumă, se atinge o stare în care nu mai este posibilă nici o altă acţiune. O asemenea stare este, evident, incompatibilă cu ipoteza noastră, că există acţiune. Acest caz nu poate susţine condiţiile generale presupuse de categoria acţiunii. Nu rămâne decât primul caz. Dar atunci există diverse grade de apropiere asimptotică de starea în care nu mai poate exista nici o acţiune. Astfel, legea utilităţii marginale este deja implicată în categoria de acţiune. Ea nu este altceva decât reversul afirmaţiei că ceea ce satisface mai mult este preferat faţă de ceea ce satisface mai puţin. Dacă stocul disponibil creşte de la n-1 la n unităţi, unitatea adiţională poate fi întrebuinţată numai pentru îndepărtarea unei dorinţe care este mai puţin urgentă, sau mai puţin neplăcută, decât cea mai puţin urgentă sau cea mai puţin plăcută dintre toate dorinţele care puteau fi îndepărtate cu ajutorul unui stoc de n-1 unităţi. [p.125]

Legea utilităţii marginale nu se referă la valoarea de utilizare obiectivă, ci la valoarea de utilizare subiectivă. Ea nu priveşte capacitatea fizică sau chimică a lucrurilor de a produce un anumit efect în general, ci relevanţa lor pentru bunăstarea unui om, aşa cum o vede el însuşi, în situaţia sa din acel moment. Ea nu priveşte în primul rând valoarea lucrurilor, ci valoarea serviciilor pe care anticipează un om că acestea i le vor putea furniza.

Dacă ar fi să credem că utilitatea marginală se referă la lucruri şi la valoarea lor obiectivă de utilizare am fi nevoiţi să presupunem că utilitatea marginală poate la fel de bine să crească şi să descrescă, cu orice adaos la cantitatea de unităţi disponibile. Se poate întâmpla ca întrebuinţarea unei anumite cantităţi minime – n unităţi dintr-un anumit bun a - să poată furniza o satisfacţie care este considerată mai valoroasă decât serviciile anticipate de la o unitate dintr-un bun b. Dar dacă stocul disponibil de a este mai mic decât n, atunci a nu poate fi întrebuinţat decât pentru un alt serviciu, care este considerat mai puţin important decât cel furnizat de b. În acest caz, o creştere a cantităţii de a, de la n-1 la n unităţi, atrage după sine o creştere a valorii atribuite unei unităţi de a. Posesorul a 100 de buşteni poate construi o cabană, care-l fereşte de ploaie mai bine decât un trenci. Dar dacă dispune de mai puţin de 100 de buşteni, el nu poate construi decât o platformă, care să-l protejeze de umiditatea solului. Ca posesor al 95 de buşteni, el ar fi gata să renunţe la trenci pentru încă 5 buşteni. Ca posesor a 10 buşteni, el nu şi-ar ceda trenciul nici pentru încă 10 buşteni. Un om ale cărui economii totalizează 100 de dolari poate să respingă o slujbă remunerată cu 200 de dolari. Dar, dacă economiile lui ar fi de 2000 de dolari şi el ar fi extrem de dornic să-şi achiziţioneze un bun indivizibil, care nu poate fi cumpărat cu mai puţin de 2100 de dolari, el ar fi gata să accepte aceeaşi slujbă pentru numai 100 de dolari. Toate acestea sunt perfect compatibile cu legea corect formulată a utilităţii marginale, conform căreia valoarea depinde de utilitatea serviciilor anticipate. Nu se pune problema existenţei vreunei legi a utilităţii marginale crescătoare.

Legea utilităţii marginale nu trebuie confundată nici cu doctrina de mensura sortis a lui Bernoulli, nici cu legea Weber-Fechner. La temeiul contribuţiei lui Bernoulli se aflau faptele general acceptate - şi niciodată contestate - că oamenii sunt dornici să-şi satisfacă dorinţele mai intense înaintea celor mai puţin intense, şi că omul bogat este mai în măsură să-şi satisfacă dorinţele decât cel sărac. Dar concluziile trase de Bernoulli din aceste truisme sunt complet eronate. El a dezvoltat o teorie matematică, după care sporul de gratificare scade odată cu creşterea avuţiei totale a unei persoane. Aserţiunea sa conform căreia, de regulă, este foarte probabil ca pentru un om al cărui venit este de 5.000 de ducaţi, un ducat în plus să nu însemne mai mult decât jumătate de ducat pentru un om [p.126] cu un venit de 2.500 de ducaţi, este simplă fantezie. Să lăsăm deoparte obiecţia că nu există mijloace de comparare a evaluărilor unor persoane diferite, care să nu fie complet arbitrare. Metoda lui Bernoulli nu este mai puţin inadecvată pentru evaluările aceluiaşi individ, la diverse nivele de venit. El nu a sesizat faptul că tot ce se poate spune în acest caz este că, odată cu creşterea venitului, fiecare nou spor este utilizat pentru satisfacerea unei dorinţe mai puţin intens resimţite decât cea mai puţin intens resimţită dorinţă deja satisfăcută anterior acestei creşteri. El n-a înţeles că, în privinţa evaluărilor, alegerii şi a acţiunii, nu poate exista nici o măsurătoare şi nici o stabilire de echivalenţe, ci doar eşalonare, în sensul de a prefera şi a lăsa deoparte. [4] Astfel, nici Bernoulli nici matematicienii şi economiştii care au adoptat modul său de a raţiona nu puteau reuşi să rezolve paradoxul valorii.

Erorile implicate în confuzia dintre legea Weber-Fechner a psihofizicii şi teoria subiectivă a valorii au fost deja atacate de Max Weber. Max Weber, e drept, nu era suficient de familiarizat cu teoria economică şi se afla prea mult sub influenţa istorismului pentru a avea acces la o viziune clară asupra fundamentelor gândirii economice. Însă intuiţia sa ingenioasă i-a furnizat o sugestie în privinţa drumului de urmat pentru a ajunge la soluţia corectă. Teoria utilităţii marginale, scrie el, “nu este întemeiată psihologic, ci, mai curând -- dacă putem întrebuinţa un termen epistemologic – pragmatic, i.e. pe întrebuinţarea categoriilor de scopuri şi mijloace.” [5]

Dacă un om vrea să remedieze o situaţie patologică luând o anumită doză dintr-un remediu, administrarea unui multiplu al acestei doze nu va determina un efect mai bun. Surplusul fie nu va avea nici un efect diferit de cel al dozei adecvate, sau optimale, fie va avea efecte dăunătoare. Acelaşi lucru este valabil pentru orice fel de satisfacţii, deşi optimul nu este atins, adesea, decât prin administrarea unei doze mari, iar punctul dincolo de care noi adaosuri produc efecte dăunătoare este, adesea, îndepărtat. Lucrurile stau astfel pentru că lumea în care trăim este una a cauzalităţii şi a relaţiilor cantitative dintre cauză şi efect. Cel ce doreşte să îndepărteze neplăcerea cauzată de traiul într-o cameră aflată la o temperatură de 35 de grade [ Fahrenheit, n. tr.] , va urmări să încălzească încăperea, până la o temperatură de 65 sau 70 de grade. Faptul că el nu urmăreşte ridicarea temperaturii la 180 sau 300 de grade n-are nimic de a face cu legea Weber- Fechner [p.127] şi nici cu psihologia. Tot ce poate face psihologia pentru explicarea acestui fapt este să stabilească, cu titlu de dată ultimă, faptul că, de regulă, omul preferă prezervarea vieţii şi sănătatea, morţii şi bolilor. Pentru praxeologie nu contează decât faptul că omul care acţionează alege între alternative. Faptul că omul se află la răspântie, că alege şi trebuie să aleagă, este -- între altele – datorat faptului că el trăieşte într-o lume cantitativă - şi nu într-una în care cantitatea este inexistentă, care este chiar inimaginabilă pentru mintea umană.

Confuzia între legea utilităţii marginale şi legea Weber-Fechner se datorează erorii de a acorda atenţie doar mijloacelor destinate atingerii unei satisfacţii, şi nu satisfacţiei ca atare. Dacă satisfacţia ar fi fost avută în vedere, atunci n-ar fi putut fi adoptată ideea absurdă de a explica configuraţia dorinţei de căldură prin intensitatea descrescătoare a senzaţiei provocate de augmentarea în trepte succesive a intensităţii stimulului. Faptul că omul de rând nu urmăreşte ridicarea temperaturii din dormitorul său până la 120 de grade nu are nici o legătură cu intensitatea senzaţiei de căldură. Faptul că un om nu-şi încălzeşte camera la fel de mult ca alţi oameni normali - atât cât şi-ar încălzi-o probabil şi el, dacă n-ar fi mai dornic să-şi cumpere un costum nou sau să meargă să asculte o simfonie de Beethoven - nu poate fi explicat prin metodele ştiinţelor naturale. Doar problemele valorii de utilizare obiective sunt obiective şi se pretează la a fi tratate prin metodele ştiinţelor naturale; evaluarea de către omul care acţionează a valorii de utilizare obiective este o chestiune diferită.

2. Legea randamentelor

A spune că un bun economic de ordinul întâi (un bun de consum) produce efecte cantitative definite înseamnă că o cantitate de cauză a produce o cantitate de efect a -- fie o dată pentru totdeauna, fie gradual, în decursul unei anumite perioade de timp. În cazul bunurilor de ordin superior (bunuri de producţie), producerea de efecte cantitative definite înseamnă că o cantitate de cauză b produce o cantitate de efect b , cu condiţia ca o cauză complementară c să producă o cantitate de efect g ; doar efectele concertate ale lui b şi g produc o cantitate p a bunului de ordinul întâi d. În acest caz există trei cantităţi: cantităţile b şi c din cele două bunuri complementare B şi C, şi cantitatea p din produsul D.

Cu b neschimbat, numim valoare optimă acea valoare a lui c care produce cea mai ridicată valoare a lui . Dacă mai multe valori ale lui c produc valoarea cea mai ridicată a lui , atunci o numim optimă pe cea care produce [p.128] şi cea mai ridicată valoare a lui p. Dacă două bunuri complementare sunt întrebuinţate în raportul optim, ele produc deopotrivă cel mai ridicat output; puterea lor de producţie sau valoarea lor de utilizare obiectivă este pe deplin utilizată; nici o fracţiune din ele nu se iroseşte. Dacă deviem de la această combinaţie optimală, sporind cantitatea lui C fără a o modifica pe cea a lui B, de regulă produsul obţinut va creşte în continuare, dar nu proporţional cu sporul cantitativ al lui C. Dacă este posibilă creşterea producţiei de la p la p1 prin creşterea cantităţii doar unuia din factorii complementari, anume prin substituirea lui c prin cx, cu x mai mare decât 1, atunci în orice caz p1 > p şi p1c < pcx. Dacă ar fi posibil să compensăm orice descreştere a lui b printr-o creştere corespunzătoare a lui c, astfel încât p să rămână neschimbat, atunci puterea de producţie fizică a lui B ar fi nelimitată şi B nu ar fi considerat rar, deci nu ar fi considerat un bun economic. Pentru omul care acţionează n-ar avea importanţă dacă stocul disponibil de B ar fi mai mare sau mai mic. Chiar şi o cantitate infinitezimală de B ar fi suficientă pentru a produce orice cantitate de D, cu condiţia ca stocul de C să fie suficient de mare. Pe de altă parte, o creştere în cantitate a lui B n-ar putea spori producţia de D dacă stocul de C n-ar creşte. Întreaga producţie rezultată ar fi imputată lui C; B n-ar putea fi un bun economic. Un lucru care furnizează asemenea servicii nelimitate este, de exemplu, cunoaşterea relaţiei cauzale implicate în procesul respectiv. Formula sau reţeta care ne informează cum să pregătim cafeaua, odată cunoscută, furnizează servicii nelimitate. Ea nu pierde nimic din capacitatea ei de producţie, indiferent cât de frecvent este întrebuinţată; puterea ei de producţie este inepuizabilă; de aceea ea nu este un bun economic. Omul care acţionează nu este niciodată confruntat cu situaţii în care are de ales între valoarea de utilizare a unei formule cunoscute şi vreun alt lucru folositor.

Legea randamentelor afirmă că există un optim pentru combinaţia bunurilor economice de ordin superior (factori de producţie). Dacă se deviază de la acest optim, prin sporirea inputului unui singur factor, atunci outputul fizic fie nu creşte deloc, fie nu creşte proporţional cu creşterea inputului. Aşa cum am arătat mai sus, această lege este implicată în faptul că însuşirea oricărui bun economic de a produce efecte definite cantitativ este o condiţie necesară pentru ca bunul respectiv să fie economic.

Tot ce afirmă legea randamentelor, intitulată popular legea randamentelor descrescătoare, este că există un asemenea optim al combinaţiei respective. Există numeroase alte întrebări la care legea nu furnizează răspunsuri şi care nu pot fi elucidate decât a posteriori, experimental.

Dacă efectul produs de unul din factorii complementari [p.129] este indivizibil, atunci optimul este singura combinaţie care produce rezultatul urmărit. Pentru a vopsi o ţesătură de lână într-o anumită nuanţă, este necesară o anumită cantitate de vopsea. O cantitate de vopsea mai mare sau mai mică ar contraveni scopului urmărit. Cel ce deţine mai multă vopsea va trebui să lase surplusul nefolosit. Cel ce deţine o cantitate mai redusă nu poate vopsi decât o parte din ţesătură. Randamentul descrescător se manifestă în cazul acesta printr-o totală lipsă de utilitate a cantităţii adiţionale, care nu trebuie folosită deoarece ar contraveni obiectivului.

În alte cazuri, pentru producerea unui efect minim este nevoie de un anumit input minim. Între efectul minim şi cel optim există o marjă, în limitele căreia sporirea dozelor produce fie o creştere proporţională a efectului, fie una mai mult decât proporţională. Pentru a pune în funcţiune un mecanism este necesar un anumit minim de lubrifiant. La întrebarea dacă un spor de lubrifiant, peste acest minim, sporeşte performanţele mecanismului proporţional cu sporul cantităţii întrebuinţate, sau mai mult, nu poate răspunde decât experienţa tehnologică.

Legea randamentelor nu răspunde la următoarele întrebări: (1) Dacă doza optimă este singura în măsură să producă efectul urmărit. (2) Dacă există sau nu o limită rigid fixată dincolo de care orice spor cantitativ al factorului variabil este complet inutil. (3) Dacă scăderea outputului produsă de o abatere progresivă de la optim şi creşterea outputului produsă de o apropiere progresivă de optim produc schimbări proporţionale sau neproporţionale ale outputului, pe unitatea de factor variabil. Toate aceste lucruri trebuie stabilite experimental. Însă legea randamentelor ca atare, i.e. faptul că trebuie să existe o asemenea combinaţie optimă, este validă apriori.

Legea malthusiană a populaţiei şi conceptele de suprapopulare sau subpopulare absolute şi cel de populaţie optimă, care sunt derivate din ea, reprezintă o aplicaţie a legii randamentelor la o problemă particulară. Ele se referă la modificări ale ofertei de mână de lucru, ceilalţi factori rămânând nemodificaţi. Deoarece oamenii, din considerente politice, au dorit să respingă legea lui Malthus, ei au combătut cu ardoare, însă cu argumente greşite, legea randamentelor – pe care, de altfel, nu o cunoşteau decât ca pe legea randamentelor descrescătoare ale utilizării capitalului şi mâinii de lucru pe o suprafaţă dată de pământ. Astăzi nu mai este cazul să acordăm vreo atenţie acestor reproşuri nefondate. Legea randamentelor nu se limitează la utilizarea factorilor complementari de producţie pe o suprafaţă dată de pământ. Tentativele de a-i respinge sau demonstra validitatea prin investigaţii istorice şi experimentale privind producţia agricolă sunt deopotrivă inutile şi [p.130] sterile. Cei ce doresc să respingă legea randamentelor ar trebui să explice de ce sunt oamenii dispuşi să plătească preţuri pentru pământ. Dacă legea n-ar fi validă, atunci fermierul n-ar urmări niciodată să-şi sporească întinderea fermei. El ar avea posibilitatea să multiplice oricât de mult recoltele obţinute de pe orice bucată de pământ, sporindu-şi inputul de capital şi muncă.

Oamenii şi-au imaginat uneori că, deşi legea randamentelor descrescătoare este validă în agricultură, în industriile de procesare s-ar manifesta o lege a randamentelor crescătoare. S-a scurs multă vreme înainte ca ei să înţeleagă că legea randamentelor se referă, în egală măsură, la toate ramurile de producţie. Este greşit să deosebim între agricultură şi industriile de procesare din perspectiva acestei legi. Ceea ce se numeşte – cu o terminologie inadecvată şi chiar generatoare de confuzii – legea randamentelor crescătoare, nu este decât o răsturnare a legii randamentelor descrescătoare, o formulare nesatisfăcătoare a legii randamentelor. Dacă ne apropiem de combinaţia optimă sporind doar un singur factor, în vreme ce cantităţile celorlalţi factori rămân neschimbate, atunci produsul unitar pe factorul variabil creşte proporţional sau chiar mai mult decât proporţional cu sporul. Un mecanism manevrat de doi muncitori poate produce p; manevrat de 3 muncitori, 3 p; manevrat de 4 muncitori, 6 p; manevrat de 5 muncitori, 7 p; şi manevrat de 6 muncitori, din nou 7 p. În acest caz, utilizarea a 4 muncitori corespunde randamentului optim pe cap de muncitor, anume p, pe când randamentele pe cap de muncitor corespunzătoare celorlalte combinaţii sunt, respectiv, p , p, p şi p. Dacă, în loc de 2 muncitori, se întrebuinţează 3 sau 4, atunci randamentele cresc mai mult decât proporţional cu sporul numărului de muncitori; ele nu cresc în raportul 2:3:4, ci în raportul 1:3:6. Avem de a face cu randamente crescătoare pe cap de muncitor. Dar acest rezultat nu este nimic altceva decât reversul legii randamentelor descrescătoare.

Dacă o fabrică sau o întreprindere deviază de la combinaţia optimă a factorilor utilizaţi, ea este mai puţin eficientă decât o fabrică sau o întreprindere pentru care deviaţia de la optim este mai mică. Atât în agricultură, cât şi în industriile de procesare, mulţi factori de producţie nu sunt perfect divizibili. Combinaţia optimă este de regulă mai uşor de atins, mai ales în industriile de procesare, mărind dimensiunea fabricii sau a întreprinderii decât reducând-o. Dacă cea mai mică unitate a unuia sau mai mulţi factori este prea mare pentru a permite exploatarea sa optimă într-o fabrică sau o întreprindere mică sau medie, atunci singurul mod de atingere a optimului este prin creşterea dimensiunilor unităţii de producţie. Acestea sunt motivele care determină superioritatea [p.131] producţiei pe scară largă. Întreaga importanţă a acestei probleme va fi arătată ulterior, în discuţia problemelor legate de contabilizarea costurilor.

3. Munca umană ca mijloc

Numim muncă întrebuinţarea ca mijloc a funcţiilor şi manifestărilor fiziologice ale vieţii umane. Exercitarea potenţialităţilor energiei umane şi a proceselor vitale pe care omul a cărui viaţă se manifestă prin ele nu le întrebuinţează pentru atingerea unor scopuri externe, diferite de simpla desfăşurare a acestor procese şi de rolul fiziologic pe care îl joacă ele în evoluţia biologică a propriei sale economii vitale, nu este muncă; este doar viaţă. Omul munceşte utilizându-şi forţa şi priceperea ca mijloace pentru îndepărtarea neplăcerilor şi substituind exploatarea deliberată a energiei sale vitale simplei curgeri spontane şi lipsite de griji a facultăţilor şi tensiunilor sale nervoase. Munca este un mijloc, nu un scop în sine.

Fiecare individ dispune numai de o cantitate limitată de energie pe care o poate cheltui, iar fiecare unitate de muncă nu poate produce decât un efect limitat. Altminteri munca umană ar fi disponibilă din abundenţă; ea n-ar fi limitată şi nu ar fi considerată un mijloc pentru îndepărtarea neplăcerilor, care să fie economisit ca atare.

Într-o lume în care munca ar fi economisită doar datorită dosponibilităţii sale într-o cantitate insuficientă pentru atingerea tuturor ţelurilor pentru care poate fi utilizată ca mijloc, oferta de muncă disponibilă ar fi egală cu întreaga cantitate de muncă pe care o pot depune toţi oamenii, laolaltă. Într-o astfel de lume toţi ar fi dornici să muncească, până la epuizarea completă a capacităţii momentane de lucru fiecăruia. Timpul care n-ar fi necesar pentru recreerea şi restaurarea capacităţii de muncă epuizate în prealabil ar fi, în întregime, dedicat muncii. Orice non-utilizare a deplinei capacităţi de muncă ar fi socotită o pierdere. Prin depunerea unei cantităţi mai mari de muncă omul şi-ar spori propria bunăstare. Neutilizarea unei părţi a potenţialului disponibil de muncă ar fi considerată o scădere a bunăstării, necompensată de nici o altă creştere a acesteia. Ideea de lene ar fi necunoscută. Nimeni n-ar gândi: pot să fac asta; dar nu merită; nu rentează; prefer agrementul. Cu toţii şi-ar considera întreaga capacitate de a munci ca pe un stoc de factori de producţie, pe care ar fi dornici să-l utilizeze complet. Chiar şi posibilitatea celei mai mărunte creşteri a bunăstării ar fi considerată suficientă ca incitativ pentru a munci mai mult, dacă se întâmplă ca în momentul respectiv cantitatea respectivă de muncă să nu poată fi folosită mai profitabil. [p.132]

În lumea noastră reală, lucrurile stau altfel. Depunerea de muncă este considerată neplăcută. A nu munci este o stare considerată mai plăcută decât a munci. Agrementul este, ceteris paribus, preferat muncii. Oamenii nu muncesc decât când consideră valoarea produsului muncii superioară scăderii de satisfacţie produse de reducerea agrementului. Prestarea de munca implică dezutilitate (disutility).

Psihologia şi fiziologia pot încerca să explice acest fapt. Nu este necesar ca praxeologia să cerceteze dacă strădaniile lor sunt sau nu încununate de succes. Pentru praxeologie, faptul că oamenii sunt dornici să se bucure de agrement şi, de aceea, privesc propria lor capacitate de a produce efecte cu alte sentimente decât pe cea a factorilor materiali de producţie, este un dat. Atunci când ia în consideraţie cheltuirea propriei sale munci, omul nu cercetează doar dacă nu există nici un obiectiv mai dezirabil pentru utilizarea cantităţii respective de muncă, ci şi dacă n-ar fi mai dezirabil să se abţină de la orice cheltuială suplimentară de muncă. Putem formula acest lucru şi denumind obţinerea agrementului un obiectiv al activităţii deliberate, sau un bun economic de ordinul întâi. Dacă întrebuinţăm această terminologie, oarecum sofisticată, trebuie să privim agrementul ca pe orice alt bun economic, din perspectiva utilităţii marginale. Trebuie să conchidem că prima unitate de agrement satisface o dorinţă resimţită mai intens decât a doua, a doua o dorinţă resimţită mai intens decât a treia, ş.a.m.d. Răsturnând această propoziţie, deducem că dezutilitatea muncii, resimţită de muncitor, creşte mai mult decât proporţional cu cantitatea de muncă depusă.

Pe de altă parte, praxeologia nu are a se ocupa de întrebarea dacă dezutilitatea muncii creşte sau nu proporţional, sau mai mult decât proporţional, cu creşterea cantităţii de muncă depuse. (Întrebarea dacă această problemă are sau nu vreo importanţă pentru fiziologie şi psihologie, şi dacă aceste ştiinţe sunt sau nu în măsură să o elucideze, poate fi lăsată în suspensie.) În orice caz, muncitorul abandonează lucrul la momentul în care încetează de a mai considera utilitatea continuării lucrului ca fiind o compensaţie suficientă pentru dezutilitatea cheltuielii suplimentare de muncă. Formulând această judecată, el pune în cumpănă, dacă lăsăm de o parte descreşterea satisfacţiei rezultate produsă de creşterea oboselii, fiecare interval al timpului de lucru, cu aceeaşi cantitate de produs ca şi cele obţinute în intervalele precedente. Dar utilitatea unităţilor de produs descreşte pe măsură ce munca avansează, odată cu creşterea cantităţii totale a produsului obţinut. Produsele precedentelor unităţi de timp de lucru au fost întrebuinţate pentru satisfacerea de nevoi mai importante decât produsele muncii desfăşurate ulterior. Satisfacerea acestor nevoi mai puţin importante poate să nu fie considerată o recompensă suficientă pentru continuarea lucrului, deşi ele [p.133] sunt comparate cu aceleaşi cantităţi de output fizic.

Pentru cercetarea praxeologică este aşadar irelevant dacă dezutilitatea muncii este sau nu proporţională cu volumul total de muncă cheltuit, sau dacă creşte mai repede decât timpul de muncă cheltuit. În orice caz, propensiunea de a cheltui părţile încă neutilizate din potenţialul total de muncă descreşte, dacă alţi factori nu se modifică, odată cu creşterea numărului părţilor deja cheltuite. Dacă această descreştere a înclinării spre lucru se produce mai mult sau mai puţin accelerat, este întotdeauna o întrebare ce ţine de datele economice, nu de principii categoriale.

Dezutilitatea atribuită muncii explică de ce, în decursul istoriei, concomitent cu creşterea progresivă a productivităţii fizice a muncii, prilejuite de inovaţiile tehnologice şi de un volum mai abundent de capital, s-a manifestat, în general, o tendinţă de reducere a orelor de muncă. Printre avantajele de care se bucură omul civilizat, în mai mare măsură decât strămoşii săi mai puţin civilizaţi, se numără şi acela de a dispune de mai mult timp pentru agrement. În acest sens, putem răspunde întrebării, formulate adesea de filozofi şi filantropi, dacă progresul economic l-a făcut pe om mai fericit. Dacă productivitatea muncii ar fi mai scăzută decât în actuala lume capitalistă, atunci omul ar fi nevoit fie să trudească mai mult, fie să renunţe la multe facilităţi. Stabilind acest fapt, economistul nu afirmă că singura cale de atingere a fericirii este de a te bucura de mai mult confort material, de a trăi în lux, sau de a dispune de mai mult timp pentru agrement. El constată pur şi simplu adevărul că oamenii sunt, în mai mare măsură, apţi să-şi procure lucrurile de care consideră ei că au nevoie.

Propoziţia praxeologică fundamentală, că oamenii preferă ceea ce îi satisface mai mult decât ceea ce îi satisface mai puţin şi că ei evaluează lucrurile pe baza utilităţii acestora, nu se cere corectată sau complementată de vreo aserţiune suplimentară, privitoare la dezutilitatea muncii. Aceste propoziţii implică deja afirmaţia că munca este preferată agrementului numai în măsura în care rezultatul muncii este mai intens dorit decât plăcerea agrementului.

Poziţia unică pe care o ocupă factorul muncă în lumea noastră se datorează caracterului său nonspecific. Toţi factorii de producţie primari dăruiţi de natură -- i.e., toate acele lucruri şi forţe naturale pe care omul le poate întrebuinţa pentru a-şi spori bunăstarea – au puteri şi virtuţi specifice. Există ţeluri pentru a căror atingere ei sunt mai potriviţi, ţeluri pentru care sunt mai puţin potriviţi şi ţeluri pentru care nu sunt deloc potriviţi. Dar munca umană este atât potrivită cât şi indispensabilă pentru desfăşurarea tuturor proceselor şi modalităţilor de producţie imaginabile.

Este, desigur, nepermis să analizăm munca umană ca atare în [p.134] general. A nu vedea că oamenii şi capacităţile lor de muncă sunt diferite este o eroare fundamentală. Munca pe care o poate depune un anumit individ este mai potrivită pentru anumite ţeluri, mai puţin potrivită pentru alte ţeluri şi total nepotrivită pentru altele. Una din deficienţele economiei clasice este că nu a ţinut suficient seama de acest fapt şi nu l-a luat în calcul în construcţia teoriei valorii, a preţurilor şi a ratelor salariale. Oamenii nu economisesc muncă în general, ci tipurile de muncă specifice disponibile. Salariile nu se plătesc pentru munca depusă, ci pentru rezultatele muncii, care diferă substanţial, calitativ şi cantitativ. Producerea fiecărui produs particular necesită întrebuinţarea de muncitori capabili să presteze tipul particular de muncă de care e nevoie. Încercarea de a justifica nesocotirea acestui aspect, făcând trimitere la presupusul fapt că cea mai mare parte a cererii şi ofertei de muncă se referă la muncă comună necalificată, pe care o poate depune orice om sănătos, şi că munca calificată, depusă de persoane cu anumite înzestrări înnăscute şi care dispun de o pregătire specială, este în general o excepţie, este absurdă. Nu este necesar să cercetăm dacă lucrurile au stat astfel în trecutul îndepărtat, sau dacă chiar şi la triburile primitive inegalitatea capacităţilor înnăscute şi dobândite era principalul factor care intervenea în economisirea muncii. Când analizăm situaţia popoarelor civilizate este inadmisibil să nesocotim diferenţele de calitate dintre muncile depuse. Munca pe care sunt capabili să o depună diverşi oameni diferă, deoarece oamenii s-au născut inegali şi deoarece calificările şi experienţa pe care aceştia le dobândesc în cursul vieţii le diferenţiază şi mai mult capacităţile.

Referitor la caracterul nespecific al muncii umane, cu siguranţă nu dorim să afirmăm că toată munca umană este de aceeaşi calitate. Ceea ce dorim însă să stabilim este că diferenţele existente între tipurile de muncă necesare pentru producerea diverselor bunuri sunt mai mari decât diferenţele între capacităţile înnăscute ale oamenilor. (Insistând asupra acestui aspect, nu ne referim la performanţele creatoare ale geniului; munca geniului este în afara orbitei acţiunii umane obişnuite şi se aseamănă cu un dar gratuit al destinului, care îi este acordat omenirii peste noapte. [6] De asemenea, nu ţinem seama de barierele instituţionale care interzic anumitor grupuri de persoane accesul la anumite ocupaţii şi la pregătirea necesară pentru a le desfăşura.) Calităţile înnăscute ale diverşilor indivizi nu fracturează uniformitatea zoologică şi omogenitatea speciei om, în aşa măsură încât să împartă oferta de muncă în părţi separate. Astfel oferta potenţială de muncă disponibilă pentru [p.135] desfăşurarea fiecărui tip special de muncă depăşeşte cererea efectivă pentru astfel de muncă. Oferta fiecărui tip de muncă specializată ar putea fi augmentată, prin retragerea de muncitori din alte ramuri şi pregătirea lor adecvată. Cantitatea de satisfacere a nevoilor nu este permanent limitată de raritatea persoanelor capabile să desfăşoare activităţi speciale, în nici o ramură. O lipsă de specialişti nu se poate manifesta decât pe termen scurt. Pe termen lung ea poate fi îndepărtată, prin formarea unor persoane care dispun de abilităţile înnăscute necesare.

Munca este cel mai rar dintre toate mijloacele primare de producţie, deoarece este nespecifică, în sensul acesta restrâns, şi deoarece toate tipurile de producţie implică prestare de muncă. Astfel, raritatea celorlalte mijloace primare de producţie – i.e., a mijloacelor non-umane de producţie furnizate de natură -- devine, pentru omul care acţionează, o raritate a acelor mijloace materiale primare de producţie a căror utilizare necesită cel mai redus volum de muncă cheltuită. [7] Oferta de muncă disponibilă este cea care determină în ce măsură poate fi exploatat factorul natural, în fiecare din varietăţile sale, pentru satisfacerea de nevoi.

Dacă oferta de muncă pe care oamenii sunt capabili şi dispuşi să o depună creşte, producţia creşte de asemenea. Munca nu poate rămâne nefolosită, ca fiind inutilă pentru îmbunătăţirea în continuare a felului cum sunt satisfăcute nevoile. Omul autarhic izolat are întotdeauna prilejul să-şi amelioreze situaţia, depunând mai multă muncă. Pe piaţa mâinii de lucru, într-o societate de piaţă, există cumpărători pentru orice volum de muncă oferit. Abundenţa şi excedentele nu pot exista decât pe anumite segmente ale pieţii mâinii de lucru; ele induc îndepărtarea muncii către alte segmente şi dezvoltarea producţiei în alte ramuri ale sistemului economic. Pe de altă parte, o creştere a cantităţii de pământ disponibil – dacă nu intervin alte modificări – ar putea determina o creştere a producţiei numai dacă pământul suplimentar este mai fertil decât pământul marginal cultivat în prealabil. [8] Acelaşi lucru este valabil şi pentru echipamentele materiale acumulate în vederea producţiei viitoare. Capacitatea bunurilor de capital de a furniza servicii depinde, de asemenea, de oferta de muncă disponibilă. Ar fi o risipă să se utilizeze capacitatea facilităţilor existente, dacă munca necesară ar putea fi întrebuinţată pentru satisfacerea unor nevoi mai urgente.

Factorii complementari de producţie nu pot fi utilizaţi decât în măsura permisă de disponibilitatea celui mai rar dintre ei. Să presupunem că producţia unei unităţi de p necesită cheltuirea [p.136] a 7 unităţi de a şi 3 unităţi de b şi că nici a nici b nu pot fi utilizate pentru a produce altceva decât p. Dacă dispunem de 49 a şi 2.000 b, atunci putem produce cel mult 7 p. Stocul disponibil de a determină măsura în care este utilizat b. Doar a este considerat un bun economic. Oamenii nu sunt dispuşi să achite anumite preţuri decât pentru a. Întregul preţ al lui p este alocat pentru 7 unităţi de a. Pe de altă parte, b nu este un bun economic şi lui nu-i este alocat nici un preţ. Există cantităţi de b care rămân nefolosite.

Putem încerca să ne imaginăm o lume în care toţi factorii materiali de producţie sunt atât de complet folosiţi încât nu există nici o modalitate de a întrebuinţa toţi oamenii, sau de a întrebuinţa toţi oamenii în măsura în care sunt ei dispuşi să muncească. Într-o astfel de lume, munca este abundentă. O creştere a ofertei de muncă nu poate aduce nici un fel de spor al volumului total al producţiei. Dacă presupunem că toţi oamenii au aceeaşi capacitate şi aplicaţie la lucru şi dacă lăsăm deoparte dezutilitatea muncii, într-o asemenea lume munca n-ar fi un bun economic. Dacă lumea acesta ar fi o comunitate socialistă, atunci o creştere a populaţiei ar însemna o creştere a numărului de consumatori neproductivi. Dacă ar fi o societate de piaţă, ratele salariale oferite n-ar ajunge pentru a împiedica inaniţia. Cei ce caută de lucru ar fi gata să muncească pentru orice salarii, oricât de mici, chiar dacă ar fi insuficiente pentru prezervarea vieţii lor. Ei ar fi bucuroşi să amâne temporar moartea prin inaniţie.

Este inutil să insistăm asupra paradoxurilor acestei ipoteze şi să analizăm problemele unei asemenea lumi. Lumea noastră este diferită. Munca este mai rară decât factorii de producţie materiali. Nu ne ocupăm aici de problema populaţiei optime. Ne ocupăm numai de faptul că există factori materiali de producţie care rămân neutilizaţi, deoarece munca necesară este cerută pentru satisfacerea unor nevoi mai urgente. În lumea noastră puterea de muncă nu este abundentă ci deficitară, şi există factori materiali de producţie neutilizaţi, i.e. pământ, depozite minerale şi chiar fabrici şi echipamente.

Această stare de lucruri ar putea fi schimbată printr-o asemenea creştere a cifrelor demografice încât toţi factorii materiali necesari pentru producţia produselor alimentare indispensabile -- în sens literal – pentru prezervarea vieţii umane, să fie exploataţi complet. Dar câtă vreme aceasta nu se întâmplă, lucrurile nu se pot schimba prin îmbunătăţiri ale metodelor tehnologice de producţie. Dacă există încă factori materiali disponibili, a căror utilizare poate spori bunăstarea omului, atunci substituirea metodelor de producţie mai puţin eficiente prin altele mai eficiente nu provoacă abundenţa muncii. Dimpotrivă, ea sporeşte [p.137] producţia, deci cantitatea bunurilor de consum. Dispozitivele care “economisesc muncă” sporesc oferta. Ele nu produc “şomaj tehnologic”. [9]

Fiecare produs este rezultatul utilizării atât a muncii, cât şi a factorilor materiali de producţie. Omul economiseşte atât munca cât şi factorii materiali

Munca care gratifică direct şi cea care gratifică indirect

De regulă, munca îşi gratifică autorul numai indirect, anume prin îndepărtarea neplăcerii pe care o produce atingerea scopului. Lucrătorul renunţă la agrement şi suportă dezutilitatea muncii pentru a se bucura fie de produs, fie de ceea ce sunt ceilalţi oameni dispuşi să ofere în schimbul produsului. Pentru el, cheltuirea de muncă este un mijloc pentru atingerea anumitor scopuri, un preţ plătit şi un cost suportat.

Dar există cazuri în care prestarea muncii produce imediat gratificarea muncitorului. El obţine satisfacţii imediate din munca cheltuită. Profitul e dublu. El constă, pe de o parte, în obţinerea produsului şi, pe de alta, în satisfacţia pe care i-o furnizează muncitorului prestaţia însăşi.

Oamenii au răstălmăcit în mod grotesc acest lucru, şi pe această răstălmăcire au clădit planuri fantastice de reforme sociale. Una din principalele dogme ale socialismului este că munca induce dezutilitate numai în cadrul sistemului capitalist de producţie, în vreme ce în socialism este pură delectare. Nu este nevoie să insistăm asupra efuziunilor sărmanului lunatic care a fost Charles Fourier. Dar socialismul “ştiinţific” marxist nu diferă de utopişti în acest punct. Unii dintre adepţii săi cei mai proeminenţi, Friedrich Engels şi Karl Kautsky, declară explicit că efectul de căpetenie al regimului socialist va fi transformarea muncii dintr-o durere într-o plăcere. [10]

Faptul că activităţile care produc gratificare imediată şi sunt, de aceea, surse directe de plăcere şi satisfacţie, diferă în mod esenţial de muncă şi lucru, este adesea ignorat. Diferenţele acestea nu pot fi trecute cu vederea, decât de o analiză foarte superficială a faptelor relevante. Vâslitul într-o luntre Duminica, pe lacurile din parcurile publice, cum se obişnuieşte pentru recreere, nu poate fi comparat cu vâslitul echipajului unui vas, sau al sclavilor de pe o galeră, decât din punctul de vedere al hidromecanicii. Dacă este interpretat ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri, el este la fel de diferit ca şi fredonarea unei arii de către un hoinar, de interpretarea aceleiaşi arii de un cântăreţ la operă. Vâslaşul de Duminică cel lipsit de griji şi hoinarul cântăreţ obţin gratificări directe din activităţile lor, dar nu şi indirecte. Aşadar, ce fac ei nu este muncă, nu este utilizarea funcţiilor lor fiziologice pentru atingerea unor scopuri diferite de simpla exersare a acestor [p.138] funcţii. Este doar plăcere. Este un scop în sine; o fac numai de dragul de a o face, şi aceasta nu le aduce nici un fel de servicii suplimentare. Nefiind muncă, aceste activităţi nu pot fi numite muncă direct gratificatoare. [11]

Observatorul superficial îşi poate imagina uneori că munca depusă de alţii generează gratificare imediată, deoarece lui însuşi i-ar place să se delecteze cu un fel de joacă, care ar imita aparent tipul de muncă respectiv. După cum copiii se joacă de-a şcoala, de-a soldaţii sau de-a trenul, tot astfel şi adulţilor le poate surâde câte un joc sau altul. Ei îşi imaginează că mecanicului de locomotivă trebuie să-i placă manevrarea şi condusul locomotivei sale tot atât cât le-ar place şi lor, dacă ar avea ocazia să se joace cu ea. Pe drumul său grăbit către serviciu, bibliotecarul îl invidiază pe poliţistul care, după cum crede el, este plătit să facă plimbări de agrement prin cartier. Însă poliţistul îl invidiază pe bibliotecarul care, aşezat confortabil în fotoliu, într-o cameră bine încălzită, câştigă bani din nişte mâzgăleli, care nici nu pot fi numite muncă serioasă. Însă nu este necesar să luăm în serios opiniile celor care interpretează greşit munca altora şi o consideră doar un mod de a face timpul să treacă.

Există, pe de a altă parte, şi tipuri de muncă imediat gratificatoare. Există anumite munci care, în condiţii speciale, furnizează gratificare imediată dacă sunt depuse în cantităţi mici. Dar aceste cantităţi sunt atât de nesemnificative încât nu joacă nici un rol în ansamblul acţiunilor umane şi al producţiei destinate satisfacerii unor dorinţe. Lumea noastră se caracterizează prin fenomenul dezutilităţii muncii. În schimbul produselor muncii, oamenii oferă o muncă ce lor le pricinuieşte dezutilitate; pentru ei munca este o sursă indirectă de gratificare.

În măsura în care un anumit tip de muncă furnizează o cantitate limitată de plăcere şi nu de neplăcere, gratificarea imediată şi nu dezutilitatea muncii, prestarea ei nu implică alocarea vreunor salarii. Dimpotrivă, prestatorul, “muncitorul”, trebuie să achiziţioneze plăcerea, plătind pentru ea. Vânătoarea a fost şi încă mai este pentru multă lume o muncă obişnuită, generatoare de dezutilitate. Dar există persoane pentru care vânătoarea este o pură plăcere. În Europa, amatorii de vânătoare achiziţionează de la proprietarul terenurilor de vânătoare dreptul de a împuşca un anumit număr de animale, de un anumit tip. Achiziţionarea acestui drept este separată de preţul plătit pentru vânatul doborât. Dacă cele două achiziţii sunt făcute simultan, atunci preţul depăşeşte cu mult preţurile care pot fi obţinute pe piaţă pentru vânatul respectiv. Un căprior negru care încă mai zburdă printre stâncile ascuţite are, deci, o valoare monetară superioară celei pe care o va avea ulterior, când va fi adus vânat în vale, gata pentru întrebuinţarea cărnii, pieii şi coarnelor sale, în ciuda faptului că pentru doborârea lui trebuie cheltuite anumite eforturi fizice şi materiale. Se poate spune că unul din serviciile pe care le poate furniza un căprior în viaţă este de a-i oferi vânătorului plăcerea de a-l ucide. [p.139]

Geniul creator

Mult deasupra milioanelor care vin şi trec se situează pionierii, oameni ale căror fapte şi idei deschid drumuri noi omenirii. Pentru pionierul de geniu, [12] esenţa vieţii este creaţia. A trăi înseamnă pentru el a crea.

Activităţile acestor oameni prodigioşi nu pot fi pe deplin subsumate conceptului praxelologic de muncă. Ele nu sunt omologabile muncii deoarece nu reprezintă, în ochii geniului, mijloace, ci scopuri în sine. El trăieşte pentru a crea şi a inventa. Pentru el nu există agrement, ci doar răgazuri de sterilitate şi frustrare temporară. Motivaţia sa nu este dorinţa de a produce un rezultat, ci actul producerii acestuia. Succesul nu-l gratifică nici direct nici indirect. Nu-l gratifică indirect deoarece semenii săi sunt, în cel mai bun caz, indiferenţi faţă de el, întâmpinându-l cel mai adesea chiar zeflemitor, cu proteste şi persecuţii. Multe genii şi-ar fi putut întrebuinţa darurile pentru a-şi face viaţa plăcută şi plină de bucurii; cei în cauză nici n-au luat în consideraţie o astfel de posibilitate, ci au ales fără ezitare calea spinoasă. Geniul urmăreşte să realizeze ceea ce consideră că este misiunea sa, chiar dacă ştie că astfel se îndreaptă spre propria sa pierdere.

Geniul nu derivă nici gratificări imediate din activităţile sale creatoare. Creaţia este pentru el agonie şi turmentare, o neîncetată luptă chinuitoare împotriva obstacolelor interne şi externe; ea-l consumă şi-l zdrobeşte. Poetul austriac Grillparzer i-a redat imaginea într-un poem sensibil, “Adio Gastein”. [13] Putem presupune că scriindu-l el se gândea nu doar la propriile sale dureri şi tribulaţii, ci şi la suferinţele mai mari ale unui om cu mult mai mare, Beethoven, a cărui soartă semăna cu a lui şi pe care îl înţelegea, cu afecţiune devotată, apreciere şi simpatie, mai bine decât oricare contemporan al său. Nietzsche se compara pe sine cu o flacără care se consumă şi se distruge neîncetat pe sine. [14] Asemenea agonii sunt fenomene care nu au nimic în comun cu conotaţiile asociate curent noţiunilor de muncă şi lucru, producţie şi succes, câştigare a pâinii şi plăceri ale vieţii.

Realizările inovatorului creator, gândurile şi teoriile sale, poeziile, picturile şi compoziţiile sale, nu pot fi clasificate praxeologic ca produse ale muncii. Ele nu sunt rezultatul [p.140] întrebuinţării unei munci, care ar fi putut fi dedicată producerii altor facilităţi, “producerii” unei capodopere filozofice, artistice sau literare. Gânditorii, poeţii şi artiştii sunt adesea nepotriviţi pentru orice alt fel de muncă. În orice caz, timpul şi truda pe care le dedică ei activităţilor creatoare nu sunt retrase din utilizări alternative, pentru alte scopuri. Uneori, împrejurările pot condamna la sterilitate un om care ar fi avut puterea să producă lucruri nemaiauzite; ele pot să nu-i ofere nici o alternativă, cu excepţia morţii prin inaniţie sau a utilizării tuturor forţelor sale în lupta pentru simplă supravieţuire fizică. Dar dacă geniul reuşeşte să-şi atingă obiectivele, numai el singur plăteşte “costurile” corespunzătoare. Poate că Goethe a fost stânjenit în anumite privinţe de funcţiile pe care le-a îndeplinit la curtea de la Weimar. Însă este sigur că el n-ar fi realizat mai mult în activităţile sale oficiale de ministru de stat, director de teatru şi administrator de mine, dacă nu şi-ar fi scris piesele, versurile şi romanele.

Mai mult, este imposibil să se substituie munca altor oameni celei a creatorilor. Dacă Dante şi Beethoven n-ar fi existat, nimeni n-ar fi putut produce Divina Commedia sau Simfonia a IX-a, dând altor oameni aceste sarcini. Nici societatea nici persoanele individuale nu pot promova substanţial geniul şi munca sa. Cea mai mare intensitate a “cererii” şi cele mai peremptorii ordine ale statului sunt neputincioase. Geniul nu produce la ordin. Oamenii nu pot ameliora condiţiile naturale şi sociale care fac cu putinţă apariţia creatorului şi creaţia sa. Geniile nu pot fi prăsite prin eugenie, formate prin şcolarizare, iar activităţile lor nu pot fi organizate. Dar, bineînţeles, societatea poate fi organizată astfel încât să nu se mai găsească în ea nici un loc pentru pionieri şi inovaţiile lor.

Performanţele creatoare ale geniului sunt o dată ultimă pentru praxeologie. Ele apar în istorie ca un dar gratuit al destinului. Ele nu sunt în nici un caz rezultatul producţiei, în accepţiunea economică a termenului.

4. Producţia

Acţiunea, dacă este încununată de succes, îşi atinge obiectivele urmărite. Ea produce produsul.

Producţia nu este un act de creaţie; ea nu creează ceva ce nu exista înainte. Este o transformare a unor elemente date, prin rearanjare şi combinare. Producătorul nu este un creator. Omul nu este creator decât în sfera gândirii şi în domeniul imaginaţiei. În lumea fenomenelor externe el nu este decât un agent generator de transformări. Tot ce poate face el este să combine mijloacele disponibile, astfel încât, conform legilor naturii, rezultatul urmărit să apară în mod necesar.

A existat cândva obiceiul de a distinge între producţia de [p.141] bunuri tangibile şi prestarea de servicii personale. Tâmplarul care făcea mese şi scaune era considerat productiv; dar acest epitet îi era refuzat doctorului, ale cărui sfaturi îl ajutau pe tâmplarul aflat în suferinţă, să-şi recapete capacitatea de a face mese şi scaune. Se făcea o diferenţiere între raportul doctor–tâmplar şi raportul tâmplar-croitor. Despre doctor se afirma că nu produce nimic el însuşi; El îşi câştigă traiul din ce produc alţii, el este întreţinut de tâmplari şi croitori. Cu şi mai mult timp în urmă, fiziocraţii francezi afirmau că toate tipurile de muncă sunt în întregime sterile, cu excepţia cazului în care extrag ceva din sol. Doar agricultura, pescuitul, vânătoarea şi mineritul sau exploatarea carierelor erau în opinia lor productive. Industriile de procesare nu adăugau materialelor întrebuinţate altă valoare decât cea a lucrurilor consumate de lucrători.

Economiştii contemporani îşi ridiculizează predecesorii pentru că au susţinut asemenea distincţii inacceptabile. Dar ei ar face mai bine să vadă bârna din ochii lor. Felul în care analizează numeroşi scriitori contemporani diverse probleme, cum ar fi advertisingul şi marketingul, este, desigur, o recădere în lumea erorilor grosolane care ar fi trebuit să dispară de mult.

O altă opinie larg răspândită este că ar exista o diferenţă între utilizarea muncii şi cea a factorilor materiali de producţie. Natura, ni se spune, îşi împarte gratuit darurile; însă lucrătorul trebuie plătit pentru că suportă dezutilitatea muncii. Trudind şi depăşind dezutilitatea muncii omul adaugă universului ceva ce nu exista înainte. În acest sens, munca ar fi creatoare. Şi această poziţie este eronată. Capacitatea de muncă a omului este dată în univers, aşa cum sunt şi capacităţile originare ale pământului şi ale substanţelor animale. Nici faptul că o parte din potenţialul de muncă poate rămâne neutilizat nu-l diferenţiază pe om de factorii de producţie non-umani; şi aceştia pot rămâne neutilizaţi. Disponibilitatea indivizilor de a depăşi dezutilitatea muncii este consecinţa faptului că ei preferă produsul muncii satisfacţiei derivabile dintr-un plus de agrement.

Creatoare este doar mintea umană, care direcţionează acţiunea şi producţia. Mintea aparţine şi ea universului şi naturii; este o parte a lumii date şi existente. Numind mintea creatoare nu ne lansăm în nici un fel de speculaţii metafizice. O numim astfel deoarece nu suntem în măsură să urcăm îndărăt pe firul cauzal al modificărilor produse de acţiunea umană dincolo de punctul în care suntem confruntaţi cu intervenţia raţiunii, în direcţionarea activităţilor umane. Producţia nu este ceva fizic, material şi extern; este un fenomen spiritual şi intelectual. Condiţiile sale esenţiale de existenţă nu sunt munca umană, forţele naturale şi lucrurile externe, ci decizia minţii de a utiliza [p.142] aceşti factori, ca mijloace pentru atingerea anumitor scopuri. Producerea produsului nu se datorează trudei şi neplăcerii ca atare, ci faptului că truda este ghidată de raţiune. Doar mintea umană este în măsură să îndepărteze neplăcerile.

Metafizica materialistă a marxiştilor interpretează lucrurile acestea complet greşit. “Forţele productive” nu sunt materiale. Producţia este un fenomen spiritual, intelectual şi ideologic. Este metoda pe care omul, îndrumat de raţiune, o întrebuinţează pentru îndepărtarea cât mai completă cu putinţă a neplăcerii. Ceea ce distinge condiţiile noastre de cele ale strămoşilor noştri, de acum 1000 sau 2000 de ani, nu este ceva de natura materială, ci spirituală. Schimbările materiale sunt rezultatul schimbărilor spirituale.

Producţia este alterarea a ceea ce este dat, conform planurilor raţiunii. Aceste planuri – reţete, formule, ideologii – reprezintă faptul primar; ele transformă factorii originari – umani şi nonumani deopotrivă -- în mijloace. Omul produce în virtutea raţiunii sale; el alege scopuri şi întrebuinţează mijloace pentru atingerea lor. Zicala populară care afirmă că teoria economică se ocupă de condiţiile materiale ale vieţii umane este în întregime eronată. Acţiunea umană este o manifestare a minţii. În acest sens, praxeologia poate fi numită o ştiinţă morală (Geisteswissenschaft).

Bineînţeles, noi nu ştim ce este mintea, exact aşa cum nu ştim nici ce sunt mişcarea, viaţa sau electricitatea. Mintea este pur şi simplu cuvântul care desemnează factorul necunoscut ce le-a permis oamenilor să realizeze tot ce au realizat vreodată: teoriile şi versurile, catedralele şi simfoniile, maşinile şi avioanele.


Note

1. Este important să notăm că acest capitol nu analizează preţurile sau valorile de piaţă, ci valorile subiective de utilizare. Preţurile sunt nişte derivate ale valorilor subiective de utilizare. Cf. infra, cap. XVI.

2. Cf. Carl Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Viena, 1871, pp. 88 ff.; Böhm Bawerk, Kapital und Kapitalzins, ed. a 3-a, Innsbruck, 1909, partea a 2-a, pp. 237 ff.

3. Clasele nu există în lumea externă. Mintea noastră este cea care clasifică fenomenele, pentru a ne organiza cunoaşterea. Întrebarea dacă un anumit mod de clasificare a fenomenelor este sau nu adecvat acestui scop este diferită de întrebarea dacă el este acceptabil sau nu din punct de vedere logic.

4. Cf. Daniel Bernoulli, Versuch einer neuen Theorie zur Bestimmung von Glücksfällen, trad. Pringsheim, Leipzig, 1896, pp. 27. ff.

5. Cf. Max Weber, Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre, Tübingen, 1922, p. 372; a se vedea şi p. 149. Termenul de “pragmatic”, aşa cum este întrebuinţat de Weber, este, bineînţeles, susceptibil de a crea confuzii. Utilizarea lui pentru orice altceva în afară de filozofia pragmatismului este neproductivă. Dacă Weber ar fi cunoscut termenul de “praxeologie”, probabill că l-ar fi preferat.

6. A se vedea mai jos, pp. 139-140.

7. Desigur, anumite resurse naturale sunt atât de rare încât sunt utilizate complet.

8. În condiţii de liberă mobilitate a mâinii de lucru ar fi o risipă să se lucreze pământ virgin, dacă zona recuperată nu este suficient de fertilă pentru a compensa costul total al operaţiei.

9. A se vedea mai jos, pp. 773-774.

10. Karl Kautsky, Die soziale Revolution, ed. a 3-a, Berlin, 1911, II, 16 ff. Referitor la Engels, a se vedea mai jos, p. 591.

11. Vâslitul practicat serios, ca un sport, sau cântatul serios practicat de un amator, constituie munci introversive. A se vedea mai jos, pp. 587-588.

12. Liderii (Führerii) nu sunt pionieri. Ei îi călăuzesc pe oameni de-a lungul cărărilor deschise de pionieri. Pionierul este un deschizător de drumuri pe tărâmuri până atunci inaccesibile şi poate fi indiferent la măsura în care există sau nu cineva dispus să urmeze calea cea nouă. Liderul îi conduce pe oameni către ţelul pe care doresc să-l atingă.

13. Se pare că nu există o versiune englezească a acestui poem. Cartea lui Douglas Yates (Franz Grillparzer, a Critical Biography, Oxford, 1946, I, 57) oferă un mic rezumat al conţinutului, în limba engleză.

14. Pentru o traducere a poemului lui Nietzsche, a se vedea M. A. Mügge, Friedrich Nietzsche, New York, 1911, p. 275.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România