Capitolul VII. Acțiunea în lume

1. Legea utilității marginale

Acțiunea triază și eșalonează; inițial ea nu cunoaște decât numere ordinale, nu și cardinale. Însă lumea externă, la care omul trebuie să-și adapteze comportamentul, este o lume a determinării cantitative. În lumea aceasta există relații cantitative între cauze și efecte. Dacă anumite lucruri ar putea furniza servicii nelimitate, lucrurile acestea nu ar fi niciodată rare și nu ar putea fi privite ca mijloace.

Omul care acționează prețuiește lucrurile ca mijloace pentru îndepărtarea neplăcerii sale. Din punctul de vedere al științelor naturale, diversele evenimente care atrag după ele satisfacerea unor nevoi umane au aspecte foarte diferite. Omul care acționează nu vede în aceste evenimente decât un mai mult sau mai puțin, de același fel. Evaluând stări de satisfacție foarte diferite și mijloacele de atingere a acestora omul rânduiește toate lucrurile într-o singură ierarhie, și vede în ele numai relevanța pe care o au pentru sporirea propriei sale satisfacții. Satisfacția provenită din consumarea hranei și cea provenită din delectarea produsă de o operă de artă sunt, din perspectiva omului care acționează, nevoi mai mult sau mai puțin intense; evaluarea și acțiunea le situează într-o singură ierarhie, în funcție de ceea ce este dorit mai intens și ceea ce este dorit mai puțin intens. Pentru omul care acționează nu există inițial nimic în afara diverselor grade de relevanță și intensitate, care privesc propria sa bunăstare.

Cantitatea și calitatea sunt categorii ale lumii externe. Ele nu dobândesc importanță și semnificație pentru acțiune decât indirect. Deoarece fiecare lucru poate produce doar un efect limitat, anumite lucruri sunt considerate rare și sunt privite ca mijloace. Deoarece efectele pe care le pot produce lucrurile sunt diferite, omul care acționează distinge între diverse clase de lucruri. Deoarece mijloacele în aceeași cantitate și de aceeași calitate sunt întotdeauna apte de a produce aceeași cantitate dintr-un efect de aceeași calitate, acțiunea nu face deosebire între cantități specifice concrete ale mijloacelor omogene. Dar aceasta nu înseamnă că ea atribuie aceeași valoare diverselor porțiuni ale unei cantități dintr-un mijloc omogen. Fiecare poțiune este evaluată separat. Fiecărei porțiuni i se atribuie propriul său rang în ierarhia valorilor. Dar aceste ordine sau ranguri se pot schimba ad libitum unele cu altele, între diversele porțiuni ale aceleiași magnitudini. [p.120]

Dacă omul care acționează trebuie să decidă între două sau mai multe mijloace care aparțin unor clase diferite, el eșalonează porțiunile individuale ale fiecăruia dintre ele. El atribuie fiecărei porțiuni rangul său propriu. Procedând astfel, el nu este constrâns să atribuie diverselor porțiuni ale aceluiași mijloc ordine ierarhice care se succed imediat unele după altele.

Asignarea ordinelor ierarhice prin evaluare se realizează doar în acțiune și prin acțiune. Mărimea porțiunilor cărora li se asignează câte un singur ordin ierarhic depinde de condițiile unice și individuale în care acționează omul în fiecare caz. Acțiunea nu are de a face cu unități fizice sau metafizice, pe care să le evalueze într-un mod academic abstract; ea este întotdeauna confruntată cu alternative, între care face o alegere. Alegerea trebuie întotdeauna să se facă între anumite cantități de mijloace. Putem numi cea mai mică cantitate care poate face obiectul unei asemenea decizii o unitate. Dar trebuie să ne ferim de eroarea de a considera că evaluarea sumei unor astfel de unități este derivată din evaluarea unităților, sau că reprezintă suma evaluărilor atașate acestor unități.

Un om posedă cinci unități dintr-un bun a și trei unități dintr-un bun b. El asignează unităților de a ordinele ierarhice 1, 2, 4, 7 și 8, iar unităților de b ordinele ierarhice 3, 5, și 6. Aceasta înseamnă: Dacă trebuie să aleagă între două unități de a și două unități de b, el va prefera să piardă două unități de a mai degrabă decât două unități de b. Dar dacă trebuie să aleagă între trei unități de a și două unități de b, el va prefera să piardă două unități de b decât trei unități de a. Ceea ce contează exclusiv și întotdeauna în evaluarea unei mulțimi de mai multe unități este utilitatea acestei mulțimi luate ca întreg – i.e., sporul de bunăstare dependent de ea sau, echivalent, reducerea de bunăstare pe care trebuie s-o atragă după sine pierderea ei. Nu este vorba de nici un fel de operațiuni aritmetice, nici adunare, nici înmulțire. Are loc o evaluare a utilității dependente de disponibilitatea porțiunii, mulțimii sau stocului în chestiune.

În acest context utilitatea înseamnă pur și simplu: relevanță cauzală pentru îndepărtarea unei neplăceri resimțite. Omul care acționează crede că serviciile pe care un lucru le poate furniza sunt în măsură să-i sporească propria bunăstare, și numește fenomenul acesta utilitatea lucrului respectiv. Pentru praxeologie, termenul de utilitate este echivalent importanței atribuite unui lucru datorită convingerii că el poate îndepărta neplăceri. Noțiunea praxeologică de utilitate (valoare subiectivă de utilizare în terminologia economiștilor austrieci mai timpurii) trebuie deosebită net de noțiunea tehnologică de utilitate (valoarea obiectivă de utilizare din terminologia acelorași economiști). Valoarea de utilizare în sens obiectiv este legătura între un lucru și efectul pe care are capacitatea de a-l produce. [p.121] Când vorbesc despre “valoarea calorica” sau “puterea calorică” a unui lucru, oamenii se referă la valoarea de utilizare obiectivă. Valoarea de utilizare subiectivă nu se bazează întotdeauna pe o valoare de utilizare obiectivă reală. Există lucruri cărora oamenii le atribuie în mod eronat o valoare de utilizare subiectivă, deoarece cred, în mod greșit, că ele au capacitatea de a produce un efect dorit. Pe de altă parte, există lucruri care au capacitatea de a produce un efect dorit cărora nu li se atribuie nici o valoare de utilizare, deoarece oamenii ignoră acest lucru.

Să vedem care era stadiul gândirii economice în ajunul elaborării teoriei moderne a valorii, de către Carl Menger, William Stanley Jevons și Léon Walras. Oricine dorește să construiască o teorie elementară a valorii și a prețurilor trebuie să reflecteze inițial la utilitate. Într-adevăr, nimic nu este mai plauzibil decât că lucrurile sunt evaluate în funcție de utilitatea lor. Însă apoi apare o dificultate, care a ridicat în fața economiștilor mai timpurii o problemă pe care n-au reușit s-o rezolve. Ei au observat că lucrurile a căror “utilitate” este mai mare se bucură de o evaluare mai scăzută decât alte lucruri, a căror utilitate este mai mică. Fierul este mai puțin apreciat decât aurul. Faptul acesta pare incompatibil cu o teorie a valorii și a prețurilor întemeiată pe conceptele de utilitate și valoare de utilizare. Economiștii au crezut că trebuie să abandoneze o asemenea teorie și au încercat să explice fenomenele de valoare și de schimb efectuat pe piață cu ajutorul altor teorii.

Economiștii n-au descoperit decât cu întârziere că acest paradox aparent provenea din formularea defectuoasă a problemei cercetate. Evaluările și alegerile care determină rapoartele de schimb de pe piață nu se referă la decizii între aur și fier. Omul care acționează nu se găsește în situația de a alege între tot aurul și tot fierul. El alege la un anumit moment și într-un anumit loc, în anumite condiții, între o cantitate strict limitată de aur și o cantitate strict limitată de fier. Decizia lui, când alege între 100 de uncii de aur și 100 de tone de fier, nu depinde câtuși de puțin de decizia pe care ar lua-o dacă s-ar afla în situația foarte implauzibilă de a alege între tot aurul și tot fierul. Singurul lucru care contează pentru alegerea sa efectivă este dacă, în condițiile existente, el consideră satisfacția directă sau indirectă pe care i-ar furniza-o cele 100 de uncii de aur mai mare sau mai mică decât satisfacția directă sau indirectă pe care i-ar furniza-o cele 100 de tone de fier. El nu formulează o judecată academică sau filozofică referitoare la valoarea “absolută” a aurului și a fierului. El nu stabilește dacă pentru omenire este mai important aurul sau fierul. El nu perorează ca un autor de cărți, despre filozofia istoriei sau principiile eticii. El alege, pur și simplu, între două satisfacții pe care nu le poate avea laolaltă. [p.122]

A prefera și a lăsa deoparte, precum și alegerile și deciziile rezultate din aceste opțiuni, nu sunt acte de măsurare. Acțiunea nu măsoară utilitatea sau valoarea; ea alege între alternative. Nu există o problemă abstractă a utilității totale sau a valorii totale. [1] Nu există nici o operație deductivă care să poată duce de la evaluarea unei anumite cantități, sau a unui număr de lucruri, la determinarea valorii unei cantități mai mici sau a unui număr mai mic de asemenea lucruri. Nu există nici un mijloc de calcul al valorii totale a unui stoc, dacă nu sunt cunoscute decât valorile părților sale. Nu există nici un mijloc de stabilire a valorii unei părți dintr-un stoc, dacă nu se cunoaște decât valoarea stocului total. În sfera valorilor și a evaluărilor nu există operații aritmetice; nu există nimic de felul unui calcul al valorilor. Evaluarea stocurilor totale a două lucruri poate să difere de evaluarea părților acestor lucruri. Un om izolat, care posedă șapte vaci și șapte cai, poate să pună un preț mai mare pe un cal decât pe o vacă și, dacă i se prezintă alternativa, poate să prefere să renunțe la o vacă mai curând decât la un cal. Dar în același timp, același om, dacă i se prezintă alternativa de a alege între întreaga sa herghelie de cai și întreaga sa cireadă de vaci, ar putea alege păstrarea vacilor și renunțarea la cai. Atunci când nu sunt aplicate unei situații în care oamenii trebuie să aleagă între stocuri luate în totalitate, conceptele de utilitate totală și de valoare totală sunt lipsite de semnificație. Întrebarea dacă aurul ca atare sau fierul ca atare este mai util și mai valoros nu este rezonabilă, decât relativ la o situație în care omenirea, sau o parte izolată a omenirii, trebuie să aleagă între tot aurul și tot fierul disponibile.

O judecată de valoare se referă exclusiv la stocul relevant pentru un act concret de alegere. Un stoc este, ex definitione, compus întotdeauna din părți omogene, dintre care fiecare este capabilă să furnizeze aceleași servicii pe care le-ar furniza orice altă parte și este substituibilă prin orice altă parte. De aceea, pentru actul alegerii este irelevant care parte anume constituie obiectul său. Dacă se pune problema renunțării la una dintre părțile – sau unitățile – din stocul disponibil, atunci toate sunt considerate la fel de utile și de valoroase. Dacă stocul se reduce prin pierderea unei unități, atunci omul care acționează trebuie să decidă din nou cum să utilizeze diversele unități din stocul rămas. Este evident că stocul redus nu poate furniza aceleași servicii pe care le putea furniza stocul mai mare. Utilizarea diverselor unități care, în noile condiții, nu mai sunt disponibile era, în ochii omului care acționează, cea mai puțin urgentă utilizare, dintre [p.123] cele cărora le dedicase mai înainte diversele unități din stocul mai mare. Satisfacția pe care o dobândea din utilizarea unei unități în aceste condiții era cea mai mică dintre satisfacțiile pe care i le furnizau unitățile stocului mai mare.

Dacă se pune problema renunțării la o unitate din stocul total, atunci decizia lui nu poartă decât asupra valorii acestei satisfacții marginale. Când se confruntă cu problema valorii pe care trebuie să o atribuie unei unități dintr-un stoc omogen, omul decide pe baza valorii utilizării celei mai puțin importante pe care o dă unităților întregului stoc; el decide pe baza utilității marginale.

Dacă un om e pus în fața alternativei de a renunța fie la o unitate din stocul său de a, fie la o unitate din stocul său de b, el nu compară valoarea totală a stocului său total de a cu valoarea totală a stocului său de b. El compară valorile marginale, atât a lui a cât și a lui b. Deși este posibil să pună un preț mai mare pe stocul total de a decât pe stocul total de b, valoarea marginală a lui b poate fi mai mare pentru el decât valoarea marginală a lui a.

Același raționament rămâne valabil și în cazul creșterii stocului disponibil al oricărei mărfi, prin achiziționarea unui anumit număr adițional de unități.

Pentru a descrie aceste lucruri, teoria economică nu este nevoită nici să apeleze la terminologia psihologiei și nici să recurgă la raționamente psihologice și la argumente aduse în sprijinul acestora. Dacă afirmăm că actele de alegere nu depind de valoarea atribuită unei întregi clase de dorințe, ci numai de cea atribuită dorințelor concrete aflate în discuție, indiferent care ar fi clasa din care ar face parte acestea, noi nu adăugăm nimic cunoașterii noastre și nici nu o justificăm pe baza unei cunoașteri mai bine întemeiate sau mai generale. Modul acesta de a vorbi, în termeni clase de dorințe, devine inteligibil numai dacă ne reamintim de rolul jucat în istoria gândirii economice de așa-zisul paradox al valorii. Carl Menger și Böhm-Bawerk au fost nevoiți să recurgă la sintagma “clasă de dorințe” pentru a respinge obiecțiile formulate de cei ce considerau pâinea ca atare mai valoroasă decât mătasea, deoarece clasa “dorință de hrană” este mai importantă decât clasa “dorință de îmbrăcăminte de lux”. [2] Astăzi, conceptul de “clasă de dorințe” este în întregime superfluu. El nu are nici o semnificație pentru acțiune și, de aceea, nici pentru teoria valorii; mai mult, el este susceptibil de a provoca erori și confuzii. Construcția de concepte și clasificarea sunt instrumente mentale; ele nu dobândesc sens și semnificație decât în contextul [p.124] teoriilor care le întrebuințează. [3] Este lipsit de sens să grupăm diversele dorințe în “clase”, pentru a stabili apoi că asemenea clasificări n-au nici un fel de relevanță pentru teoria valorii.

Legea utilității marginale și a valorii marginale descrescătoare este independentă de legea lui Gossen a saturației dorințelor (prima lege a lui Gossen). Nu transcendem sfera raționamentului praxeologic atunci când formulăm următoarea definiție: numim acea utilizare pe care un om o dă unei unități a unui stoc omogen, dacă stocul său este de n unități, dar la care renunță dacă, în absența altor modificări, stocul său ar fi de numai n-1 unități, utilizarea cea mai puțin urgentă, sau marginală, iar utilitatea derivată din ea o numim utilitate marginală. Pentru a lua la cunoștință aceasta nu avem nevoie de nici un fel de experiențe, cunoștințe sau raționamente fiziologice, sau psihologice. Legea rezultă, în mod necesar, din ipotezele că oamenii acționează (aleg) și că, în primul caz, omul care acționează dispune de n unități dintr-un stoc omogen, iar în cazul al doilea de n-1 unități. În aceste condiții, nici un alt rezultat nu este de conceput. Propoziția noastră este formală și apriorică, și nu depinde de nici un fel de experiență.

Nu există decât două alternative. Fie există fie nu există stadii intermediare între neplăcerea resimțită, care îl îmboldește pe un om să acționeze, și starea în care nu mai poate exista nici o acțiune (fie pentru că a fost atinsă starea de satisfacție deplină, fie pentru că omul este incapabil de orice îmbunătățire suplimentară a condițiilor sale). În cazul al doilea nu există loc decât pentru o singură acțiune; îndată ce aceasta se consumă, se atinge o stare în care nu mai este posibilă nici o altă acțiune. O asemenea stare este, evident, incompatibilă cu ipoteza noastră, că există acțiune. Acest caz nu poate susține condițiile generale presupuse de categoria acțiunii. Nu rămâne decât primul caz. Dar atunci există diverse grade de apropiere asimptotică de starea în care nu mai poate exista nici o acțiune. Astfel, legea utilității marginale este deja implicată în categoria de acțiune. Ea nu este altceva decât reversul afirmației că ceea ce satisface mai mult este preferat față de ceea ce satisface mai puțin. Dacă stocul disponibil crește de la n-1 la n unități, unitatea adițională poate fi întrebuințată numai pentru îndepărtarea unei dorințe care este mai puțin urgentă, sau mai puțin neplăcută, decât cea mai puțin urgentă sau cea mai puțin plăcută dintre toate dorințele care puteau fi îndepărtate cu ajutorul unui stoc de n-1 unități. [p.125]

Legea utilității marginale nu se referă la valoarea de utilizare obiectivă, ci la valoarea de utilizare subiectivă. Ea nu privește capacitatea fizică sau chimică a lucrurilor de a produce un anumit efect în general, ci relevanța lor pentru bunăstarea unui om, așa cum o vede el însuși, în situația sa din acel moment. Ea nu privește în primul rând valoarea lucrurilor, ci valoarea serviciilor pe care anticipează un om că acestea i le vor putea furniza.

Dacă ar fi să credem că utilitatea marginală se referă la lucruri și la valoarea lor obiectivă de utilizare am fi nevoiți să presupunem că utilitatea marginală poate la fel de bine să crească și să descrescă, cu orice adaos la cantitatea de unități disponibile. Se poate întâmpla ca întrebuințarea unei anumite cantități minime – n unități dintr-un anumit bun a – să poată furniza o satisfacție care este considerată mai valoroasă decât serviciile anticipate de la o unitate dintr-un bun b. Dar dacă stocul disponibil de a este mai mic decât n, atunci a nu poate fi întrebuințat decât pentru un alt serviciu, care este considerat mai puțin important decât cel furnizat de b. În acest caz, o creștere a cantității de a, de la n-1 la n unități, atrage după sine o creștere a valorii atribuite unei unități de a. Posesorul a 100 de bușteni poate construi o cabană, care-l ferește de ploaie mai bine decât un trenci. Dar dacă dispune de mai puțin de 100 de bușteni, el nu poate construi decât o platformă, care să-l protejeze de umiditatea solului. Ca posesor al 95 de bușteni, el ar fi gata să renunțe la trenci pentru încă 5 bușteni. Ca posesor a 10 bușteni, el nu și-ar ceda trenciul nici pentru încă 10 bușteni. Un om ale cărui economii totalizează 100 de dolari poate să respingă o slujbă remunerată cu 200 de dolari. Dar, dacă economiile lui ar fi de 2000 de dolari și el ar fi extrem de dornic să-și achiziționeze un bun indivizibil, care nu poate fi cumpărat cu mai puțin de 2100 de dolari, el ar fi gata să accepte aceeași slujbă pentru numai 100 de dolari. Toate acestea sunt perfect compatibile cu legea corect formulată a utilității marginale, conform căreia valoarea depinde de utilitatea serviciilor anticipate. Nu se pune problema existenței vreunei legi a utilității marginale crescătoare.

Legea utilității marginale nu trebuie confundată nici cu doctrina de mensura sortis a lui Bernoulli, nici cu legea Weber-Fechner. La temeiul contribuției lui Bernoulli se aflau faptele general acceptate – și niciodată contestate – că oamenii sunt dornici să-și satisfacă dorințele mai intense înaintea celor mai puțin intense, și că omul bogat este mai în măsură să-și satisfacă dorințele decât cel sărac. Dar concluziile trase de Bernoulli din aceste truisme sunt complet eronate. El a dezvoltat o teorie matematică, după care sporul de gratificare scade odată cu creșterea avuției totale a unei persoane. Aserțiunea sa conform căreia, de regulă, este foarte probabil ca pentru un om al cărui venit este de 5.000 de ducați, un ducat în plus să nu însemne mai mult decât jumătate de ducat pentru un om [p.126] cu un venit de 2.500 de ducați, este simplă fantezie. Să lăsăm deoparte obiecția că nu există mijloace de comparare a evaluărilor unor persoane diferite, care să nu fie complet arbitrare. Metoda lui Bernoulli nu este mai puțin inadecvată pentru evaluările aceluiași individ, la diverse nivele de venit. El nu a sesizat faptul că tot ce se poate spune în acest caz este că, odată cu creșterea venitului, fiecare nou spor este utilizat pentru satisfacerea unei dorințe mai puțin intens resimțite decât cea mai puțin intens resimțită dorință deja satisfăcută anterior acestei creșteri. El n-a înțeles că, în privința evaluărilor, alegerii și a acțiunii, nu poate exista nici o măsurătoare și nici o stabilire de echivalențe, ci doar eșalonare, în sensul de a prefera și a lăsa deoparte. [4] Astfel, nici Bernoulli nici matematicienii și economiștii care au adoptat modul său de a raționa nu puteau reuși să rezolve paradoxul valorii.

Erorile implicate în confuzia dintre legea Weber-Fechner a psihofizicii și teoria subiectivă a valorii au fost deja atacate de Max Weber. Max Weber, e drept, nu era suficient de familiarizat cu teoria economică și se afla prea mult sub influența istorismului pentru a avea acces la o viziune clară asupra fundamentelor gândirii economice. Însă intuiția sa ingenioasă i-a furnizat o sugestie în privința drumului de urmat pentru a ajunge la soluția corectă. Teoria utilității marginale, scrie el, “nu este întemeiată psihologic, ci, mai curând — dacă putem întrebuința un termen epistemologic – pragmatic, i.e. pe întrebuințarea categoriilor de scopuri și mijloace.” [5]

Dacă un om vrea să remedieze o situație patologică luând o anumită doză dintr-un remediu, administrarea unui multiplu al acestei doze nu va determina un efect mai bun. Surplusul fie nu va avea nici un efect diferit de cel al dozei adecvate, sau optimale, fie va avea efecte dăunătoare. Același lucru este valabil pentru orice fel de satisfacții, deși optimul nu este atins, adesea, decât prin administrarea unei doze mari, iar punctul dincolo de care noi adaosuri produc efecte dăunătoare este, adesea, îndepărtat. Lucrurile stau astfel pentru că lumea în care trăim este una a cauzalității și a relațiilor cantitative dintre cauză și efect. Cel ce dorește să îndepărteze neplăcerea cauzată de traiul într-o cameră aflată la o temperatură de 35 de grade [ Fahrenheit, n. tr.] , va urmări să încălzească încăperea, până la o temperatură de 65 sau 70 de grade. Faptul că el nu urmărește ridicarea temperaturii la 180 sau 300 de grade n-are nimic de a face cu legea Weber- Fechner [p.127] și nici cu psihologia. Tot ce poate face psihologia pentru explicarea acestui fapt este să stabilească, cu titlu de dată ultimă, faptul că, de regulă, omul preferă prezervarea vieții și sănătatea, morții și bolilor. Pentru praxeologie nu contează decât faptul că omul care acționează alege între alternative. Faptul că omul se află la răspântie, că alege și trebuie să aleagă, este — între altele – datorat faptului că el trăiește într-o lume cantitativă – și nu într-una în care cantitatea este inexistentă, care este chiar inimaginabilă pentru mintea umană.

Confuzia între legea utilității marginale și legea Weber-Fechner se datorează erorii de a acorda atenție doar mijloacelor destinate atingerii unei satisfacții, și nu satisfacției ca atare. Dacă satisfacția ar fi fost avută în vedere, atunci n-ar fi putut fi adoptată ideea absurdă de a explica configurația dorinței de căldură prin intensitatea descrescătoare a senzației provocate de augmentarea în trepte succesive a intensității stimulului. Faptul că omul de rând nu urmărește ridicarea temperaturii din dormitorul său până la 120 de grade nu are nici o legătură cu intensitatea senzației de căldură. Faptul că un om nu-și încălzește camera la fel de mult ca alți oameni normali – atât cât și-ar încălzi-o probabil și el, dacă n-ar fi mai dornic să-și cumpere un costum nou sau să meargă să asculte o simfonie de Beethoven – nu poate fi explicat prin metodele științelor naturale. Doar problemele valorii de utilizare obiective sunt obiective și se pretează la a fi tratate prin metodele științelor naturale; evaluarea de către omul care acționează a valorii de utilizare obiective este o chestiune diferită.

2. Legea randamentelor

A spune că un bun economic de ordinul întâi (un bun de consum) produce efecte cantitative definite înseamnă că o cantitate de cauză a produce o cantitate de efect a — fie o dată pentru totdeauna, fie gradual, în decursul unei anumite perioade de timp. În cazul bunurilor de ordin superior (bunuri de producție), producerea de efecte cantitative definite înseamnă că o cantitate de cauză b produce o cantitate de efect b , cu condiția ca o cauză complementară c să producă o cantitate de efect g ; doar efectele concertate ale lui b și g produc o cantitate p a bunului de ordinul întâi d. În acest caz există trei cantități: cantitățile b și c din cele două bunuri complementare B și C, și cantitatea p din produsul D.

Cu b neschimbat, numim valoare optimă acea valoare a lui c care produce cea mai ridicată valoare a lui . Dacă mai multe valori ale lui c produc valoarea cea mai ridicată a lui , atunci o numim optimă pe cea care produce [p.128] și cea mai ridicată valoare a lui p. Dacă două bunuri complementare sunt întrebuințate în raportul optim, ele produc deopotrivă cel mai ridicat output; puterea lor de producție sau valoarea lor de utilizare obiectivă este pe deplin utilizată; nici o fracțiune din ele nu se irosește. Dacă deviem de la această combinație optimală, sporind cantitatea lui C fără a o modifica pe cea a lui B, de regulă produsul obținut va crește în continuare, dar nu proporțional cu sporul cantitativ al lui C. Dacă este posibilă creșterea producției de la p la p1 prin creșterea cantității doar unuia din factorii complementari, anume prin substituirea lui c prin cx, cu x mai mare decât 1, atunci în orice caz p₁ > p și p₁c < pcx. Dacă ar fi posibil să compensăm orice descreștere a lui b printr-o creștere corespunzătoare a lui c, astfel încât p să rămână neschimbat, atunci puterea de producție fizică a lui B ar fi nelimitată și B nu ar fi considerat rar, deci nu ar fi considerat un bun economic. Pentru omul care acționează n-ar avea importanță dacă stocul disponibil de B ar fi mai mare sau mai mic. Chiar și o cantitate infinitezimală de B ar fi suficientă pentru a produce orice cantitate de D, cu condiția ca stocul de C să fie suficient de mare. Pe de altă parte, o creștere în cantitate a lui B n-ar putea spori producția de D dacă stocul de C n-ar crește. Întreaga producție rezultată ar fi imputată lui C; B n-ar putea fi un bun economic. Un lucru care furnizează asemenea servicii nelimitate este, de exemplu, cunoașterea relației cauzale implicate în procesul respectiv. Formula sau rețeta care ne informează cum să pregătim cafeaua, odată cunoscută, furnizează servicii nelimitate. Ea nu pierde nimic din capacitatea ei de producție, indiferent cât de frecvent este întrebuințată; puterea ei de producție este inepuizabilă; de aceea ea nu este un bun economic. Omul care acționează nu este niciodată confruntat cu situații în care are de ales între valoarea de utilizare a unei formule cunoscute și vreun alt lucru folositor.

Legea randamentelor afirmă că există un optim pentru combinația bunurilor economice de ordin superior (factori de producție). Dacă se deviază de la acest optim, prin sporirea inputului unui singur factor, atunci outputul fizic fie nu crește deloc, fie nu crește proporțional cu creșterea inputului. Așa cum am arătat mai sus, această lege este implicată în faptul că însușirea oricărui bun economic de a produce efecte definite cantitativ este o condiție necesară pentru ca bunul respectiv să fie economic.

Tot ce afirmă legea randamentelor, intitulată popular legea randamentelor descrescătoare, este că există un asemenea optim al combinației respective. Există numeroase alte întrebări la care legea nu furnizează răspunsuri și care nu pot fi elucidate decât a posteriori, experimental.

Dacă efectul produs de unul din factorii complementari [p.129] este indivizibil, atunci optimul este singura combinație care produce rezultatul urmărit. Pentru a vopsi o țesătură de lână într-o anumită nuanță, este necesară o anumită cantitate de vopsea. O cantitate de vopsea mai mare sau mai mică ar contraveni scopului urmărit. Cel ce deține mai multă vopsea va trebui să lase surplusul nefolosit. Cel ce deține o cantitate mai redusă nu poate vopsi decât o parte din țesătură. Randamentul descrescător se manifestă în cazul acesta printr-o totală lipsă de utilitate a cantității adiționale, care nu trebuie folosită deoarece ar contraveni obiectivului.

În alte cazuri, pentru producerea unui efect minim este nevoie de un anumit input minim. Între efectul minim și cel optim există o marjă, în limitele căreia sporirea dozelor produce fie o creștere proporțională a efectului, fie una mai mult decât proporțională. Pentru a pune în funcțiune un mecanism este necesar un anumit minim de lubrifiant. La întrebarea dacă un spor de lubrifiant, peste acest minim, sporește performanțele mecanismului proporțional cu sporul cantității întrebuințate, sau mai mult, nu poate răspunde decât experiența tehnologică.

Legea randamentelor nu răspunde la următoarele întrebări: (1) Dacă doza optimă este singura în măsură să producă efectul urmărit. (2) Dacă există sau nu o limită rigid fixată dincolo de care orice spor cantitativ al factorului variabil este complet inutil. (3) Dacă scăderea outputului produsă de o abatere progresivă de la optim și creșterea outputului produsă de o apropiere progresivă de optim produc schimbări proporționale sau neproporționale ale outputului, pe unitatea de factor variabil. Toate aceste lucruri trebuie stabilite experimental. Însă legea randamentelor ca atare, i.e. faptul că trebuie să existe o asemenea combinație optimă, este validă apriori.

Legea malthusiană a populației și conceptele de suprapopulare sau subpopulare absolute și cel de populație optimă, care sunt derivate din ea, reprezintă o aplicație a legii randamentelor la o problemă particulară. Ele se referă la modificări ale ofertei de mână de lucru, ceilalți factori rămânând nemodificați. Deoarece oamenii, din considerente politice, au dorit să respingă legea lui Malthus, ei au combătut cu ardoare, însă cu argumente greșite, legea randamentelor – pe care, de altfel, nu o cunoșteau decât ca pe legea randamentelor descrescătoare ale utilizării capitalului și mâinii de lucru pe o suprafață dată de pământ. Astăzi nu mai este cazul să acordăm vreo atenție acestor reproșuri nefondate. Legea randamentelor nu se limitează la utilizarea factorilor complementari de producție pe o suprafață dată de pământ. Tentativele de a-i respinge sau demonstra validitatea prin investigații istorice și experimentale privind producția agricolă sunt deopotrivă inutile și [p.130] sterile. Cei ce doresc să respingă legea randamentelor ar trebui să explice de ce sunt oamenii dispuși să plătească prețuri pentru pământ. Dacă legea n-ar fi validă, atunci fermierul n-ar urmări niciodată să-și sporească întinderea fermei. El ar avea posibilitatea să multiplice oricât de mult recoltele obținute de pe orice bucată de pământ, sporindu-și inputul de capital și muncă.

Oamenii și-au imaginat uneori că, deși legea randamentelor descrescătoare este validă în agricultură, în industriile de procesare s-ar manifesta o lege a randamentelor crescătoare. S-a scurs multă vreme înainte ca ei să înțeleagă că legea randamentelor se referă, în egală măsură, la toate ramurile de producție. Este greșit să deosebim între agricultură și industriile de procesare din perspectiva acestei legi. Ceea ce se numește – cu o terminologie inadecvată și chiar generatoare de confuzii – legea randamentelor crescătoare, nu este decât o răsturnare a legii randamentelor descrescătoare, o formulare nesatisfăcătoare a legii randamentelor. Dacă ne apropiem de combinația optimă sporind doar un singur factor, în vreme ce cantitățile celorlalți factori rămân neschimbate, atunci produsul unitar pe factorul variabil crește proporțional sau chiar mai mult decât proporțional cu sporul. Un mecanism manevrat de doi muncitori poate produce p; manevrat de 3 muncitori, 3 p; manevrat de 4 muncitori, 6 p; manevrat de 5 muncitori, 7 p; și manevrat de 6 muncitori, din nou 7 p. În acest caz, utilizarea a 4 muncitori corespunde randamentului optim pe cap de muncitor, anume p, pe când randamentele pe cap de muncitor corespunzătoare celorlalte combinații sunt, respectiv, p , p, p și p. Dacă, în loc de 2 muncitori, se întrebuințează 3 sau 4, atunci randamentele cresc mai mult decât proporțional cu sporul numărului de muncitori; ele nu cresc în raportul 2:3:4, ci în raportul 1:3:6. Avem de a face cu randamente crescătoare pe cap de muncitor. Dar acest rezultat nu este nimic altceva decât reversul legii randamentelor descrescătoare.

Dacă o fabrică sau o întreprindere deviază de la combinația optimă a factorilor utilizați, ea este mai puțin eficientă decât o fabrică sau o întreprindere pentru care deviația de la optim este mai mică. Atât în agricultură, cât și în industriile de procesare, mulți factori de producție nu sunt perfect divizibili. Combinația optimă este de regulă mai ușor de atins, mai ales în industriile de procesare, mărind dimensiunea fabricii sau a întreprinderii decât reducând-o. Dacă cea mai mică unitate a unuia sau mai mulți factori este prea mare pentru a permite exploatarea sa optimă într-o fabrică sau o întreprindere mică sau medie, atunci singurul mod de atingere a optimului este prin creșterea dimensiunilor unității de producție. Acestea sunt motivele care determină superioritatea [p.131] producției pe scară largă. Întreaga importanță a acestei probleme va fi arătată ulterior, în discuția problemelor legate de contabilizarea costurilor.

3. Munca umană ca mijloc

Numim muncă întrebuințarea ca mijloc a funcțiilor și manifestărilor fiziologice ale vieții umane. Exercitarea potențialităților energiei umane și a proceselor vitale pe care omul a cărui viață se manifestă prin ele nu le întrebuințează pentru atingerea unor scopuri externe, diferite de simpla desfășurare a acestor procese și de rolul fiziologic pe care îl joacă ele în evoluția biologică a propriei sale economii vitale, nu este muncă; este doar viață. Omul muncește utilizându-și forța și priceperea ca mijloace pentru îndepărtarea neplăcerilor și substituind exploatarea deliberată a energiei sale vitale simplei curgeri spontane și lipsite de griji a facultăților și tensiunilor sale nervoase. Munca este un mijloc, nu un scop în sine.

Fiecare individ dispune numai de o cantitate limitată de energie pe care o poate cheltui, iar fiecare unitate de muncă nu poate produce decât un efect limitat. Altminteri munca umană ar fi disponibilă din abundență; ea n-ar fi limitată și nu ar fi considerată un mijloc pentru îndepărtarea neplăcerilor, care să fie economisit ca atare.

Într-o lume în care munca ar fi economisită doar datorită dosponibilității sale într-o cantitate insuficientă pentru atingerea tuturor țelurilor pentru care poate fi utilizată ca mijloc, oferta de muncă disponibilă ar fi egală cu întreaga cantitate de muncă pe care o pot depune toți oamenii, laolaltă. Într-o astfel de lume toți ar fi dornici să muncească, până la epuizarea completă a capacității momentane de lucru fiecăruia. Timpul care n-ar fi necesar pentru recreerea și restaurarea capacității de muncă epuizate în prealabil ar fi, în întregime, dedicat muncii. Orice non-utilizare a deplinei capacități de muncă ar fi socotită o pierdere. Prin depunerea unei cantități mai mari de muncă omul și-ar spori propria bunăstare. Neutilizarea unei părți a potențialului disponibil de muncă ar fi considerată o scădere a bunăstării, necompensată de nici o altă creștere a acesteia. Ideea de lene ar fi necunoscută. Nimeni n-ar gândi: pot să fac asta; dar nu merită; nu rentează; prefer agrementul. Cu toții și-ar considera întreaga capacitate de a munci ca pe un stoc de factori de producție, pe care ar fi dornici să-l utilizeze complet. Chiar și posibilitatea celei mai mărunte creșteri a bunăstării ar fi considerată suficientă ca incitativ pentru a munci mai mult, dacă se întâmplă ca în momentul respectiv cantitatea respectivă de muncă să nu poată fi folosită mai profitabil. [p.132]

În lumea noastră reală, lucrurile stau altfel. Depunerea de muncă este considerată neplăcută. A nu munci este o stare considerată mai plăcută decât a munci. Agrementul este, ceteris paribus, preferat muncii. Oamenii nu muncesc decât când consideră valoarea produsului muncii superioară scăderii de satisfacție produse de reducerea agrementului. Prestarea de munca implică dezutilitate (disutility).

Psihologia și fiziologia pot încerca să explice acest fapt. Nu este necesar ca praxeologia să cerceteze dacă strădaniile lor sunt sau nu încununate de succes. Pentru praxeologie, faptul că oamenii sunt dornici să se bucure de agrement și, de aceea, privesc propria lor capacitate de a produce efecte cu alte sentimente decât pe cea a factorilor materiali de producție, este un dat. Atunci când ia în considerație cheltuirea propriei sale munci, omul nu cercetează doar dacă nu există nici un obiectiv mai dezirabil pentru utilizarea cantității respective de muncă, ci și dacă n-ar fi mai dezirabil să se abțină de la orice cheltuială suplimentară de muncă. Putem formula acest lucru și denumind obținerea agrementului un obiectiv al activității deliberate, sau un bun economic de ordinul întâi. Dacă întrebuințăm această terminologie, oarecum sofisticată, trebuie să privim agrementul ca pe orice alt bun economic, din perspectiva utilității marginale. Trebuie să conchidem că prima unitate de agrement satisface o dorință resimțită mai intens decât a doua, a doua o dorință resimțită mai intens decât a treia, ș.a.m.d. Răsturnând această propoziție, deducem că dezutilitatea muncii, resimțită de muncitor, crește mai mult decât proporțional cu cantitatea de muncă depusă.

Pe de altă parte, praxeologia nu are a se ocupa de întrebarea dacă dezutilitatea muncii crește sau nu proporțional, sau mai mult decât proporțional, cu creșterea cantității de muncă depuse. (Întrebarea dacă această problemă are sau nu vreo importanță pentru fiziologie și psihologie, și dacă aceste științe sunt sau nu în măsură să o elucideze, poate fi lăsată în suspensie.) În orice caz, muncitorul abandonează lucrul la momentul în care încetează de a mai considera utilitatea continuării lucrului ca fiind o compensație suficientă pentru dezutilitatea cheltuielii suplimentare de muncă. Formulând această judecată, el pune în cumpănă, dacă lăsăm de o parte descreșterea satisfacției rezultate produsă de creșterea oboselii, fiecare interval al timpului de lucru, cu aceeași cantitate de produs ca și cele obținute în intervalele precedente. Dar utilitatea unităților de produs descrește pe măsură ce munca avansează, odată cu creșterea cantității totale a produsului obținut. Produsele precedentelor unități de timp de lucru au fost întrebuințate pentru satisfacerea de nevoi mai importante decât produsele muncii desfășurate ulterior. Satisfacerea acestor nevoi mai puțin importante poate să nu fie considerată o recompensă suficientă pentru continuarea lucrului, deși ele [p.133] sunt comparate cu aceleași cantități de output fizic.

Pentru cercetarea praxeologică este așadar irelevant dacă dezutilitatea muncii este sau nu proporțională cu volumul total de muncă cheltuit, sau dacă crește mai repede decât timpul de muncă cheltuit. În orice caz, propensiunea de a cheltui părțile încă neutilizate din potențialul total de muncă descrește, dacă alți factori nu se modifică, odată cu creșterea numărului părților deja cheltuite. Dacă această descreștere a înclinării spre lucru se produce mai mult sau mai puțin accelerat, este întotdeauna o întrebare ce ține de datele economice, nu de principii categoriale.

Dezutilitatea atribuită muncii explică de ce, în decursul istoriei, concomitent cu creșterea progresivă a productivității fizice a muncii, prilejuite de inovațiile tehnologice și de un volum mai abundent de capital, s-a manifestat, în general, o tendință de reducere a orelor de muncă. Printre avantajele de care se bucură omul civilizat, în mai mare măsură decât strămoșii săi mai puțin civilizați, se numără și acela de a dispune de mai mult timp pentru agrement. În acest sens, putem răspunde întrebării, formulate adesea de filozofi și filantropi, dacă progresul economic l-a făcut pe om mai fericit. Dacă productivitatea muncii ar fi mai scăzută decât în actuala lume capitalistă, atunci omul ar fi nevoit fie să trudească mai mult, fie să renunțe la multe facilități. Stabilind acest fapt, economistul nu afirmă că singura cale de atingere a fericirii este de a te bucura de mai mult confort material, de a trăi în lux, sau de a dispune de mai mult timp pentru agrement. El constată pur și simplu adevărul că oamenii sunt, în mai mare măsură, apți să-și procure lucrurile de care consideră ei că au nevoie.

Propoziția praxeologică fundamentală, că oamenii preferă ceea ce îi satisface mai mult decât ceea ce îi satisface mai puțin și că ei evaluează lucrurile pe baza utilității acestora, nu se cere corectată sau complementată de vreo aserțiune suplimentară, privitoare la dezutilitatea muncii. Aceste propoziții implică deja afirmația că munca este preferată agrementului numai în măsura în care rezultatul muncii este mai intens dorit decât plăcerea agrementului.

Poziția unică pe care o ocupă factorul muncă în lumea noastră se datorează caracterului său nonspecific. Toți factorii de producție primari dăruiți de natură — i.e., toate acele lucruri și forțe naturale pe care omul le poate întrebuința pentru a-și spori bunăstarea – au puteri și virtuți specifice. Există țeluri pentru a căror atingere ei sunt mai potriviți, țeluri pentru care sunt mai puțin potriviți și țeluri pentru care nu sunt deloc potriviți. Dar munca umană este atât potrivită cât și indispensabilă pentru desfășurarea tuturor proceselor și modalităților de producție imaginabile.

Este, desigur, nepermis să analizăm munca umană ca atare în [p.134] general. A nu vedea că oamenii și capacitățile lor de muncă sunt diferite este o eroare fundamentală. Munca pe care o poate depune un anumit individ este mai potrivită pentru anumite țeluri, mai puțin potrivită pentru alte țeluri și total nepotrivită pentru altele. Una din deficiențele economiei clasice este că nu a ținut suficient seama de acest fapt și nu l-a luat în calcul în construcția teoriei valorii, a prețurilor și a ratelor salariale. Oamenii nu economisesc muncă în general, ci tipurile de muncă specifice disponibile. Salariile nu se plătesc pentru munca depusă, ci pentru rezultatele muncii, care diferă substanțial, calitativ și cantitativ. Producerea fiecărui produs particular necesită întrebuințarea de muncitori capabili să presteze tipul particular de muncă de care e nevoie. Încercarea de a justifica nesocotirea acestui aspect, făcând trimitere la presupusul fapt că cea mai mare parte a cererii și ofertei de muncă se referă la muncă comună necalificată, pe care o poate depune orice om sănătos, și că munca calificată, depusă de persoane cu anumite înzestrări înnăscute și care dispun de o pregătire specială, este în general o excepție, este absurdă. Nu este necesar să cercetăm dacă lucrurile au stat astfel în trecutul îndepărtat, sau dacă chiar și la triburile primitive inegalitatea capacităților înnăscute și dobândite era principalul factor care intervenea în economisirea muncii. Când analizăm situația popoarelor civilizate este inadmisibil să nesocotim diferențele de calitate dintre muncile depuse. Munca pe care sunt capabili să o depună diverși oameni diferă, deoarece oamenii s-au născut inegali și deoarece calificările și experiența pe care aceștia le dobândesc în cursul vieții le diferențiază și mai mult capacitățile.

Referitor la caracterul nespecific al muncii umane, cu siguranță nu dorim să afirmăm că toată munca umană este de aceeași calitate. Ceea ce dorim însă să stabilim este că diferențele existente între tipurile de muncă necesare pentru producerea diverselor bunuri sunt mai mari decât diferențele între capacitățile înnăscute ale oamenilor. (Insistând asupra acestui aspect, nu ne referim la performanțele creatoare ale geniului; munca geniului este în afara orbitei acțiunii umane obișnuite și se aseamănă cu un dar gratuit al destinului, care îi este acordat omenirii peste noapte. [6] De asemenea, nu ținem seama de barierele instituționale care interzic anumitor grupuri de persoane accesul la anumite ocupații și la pregătirea necesară pentru a le desfășura.) Calitățile înnăscute ale diverșilor indivizi nu fracturează uniformitatea zoologică și omogenitatea speciei om, în așa măsură încât să împartă oferta de muncă în părți separate. Astfel oferta potențială de muncă disponibilă pentru [p.135] desfășurarea fiecărui tip special de muncă depășește cererea efectivă pentru astfel de muncă. Oferta fiecărui tip de muncă specializată ar putea fi augmentată, prin retragerea de muncitori din alte ramuri și pregătirea lor adecvată. Cantitatea de satisfacere a nevoilor nu este permanent limitată de raritatea persoanelor capabile să desfășoare activități speciale, în nici o ramură. O lipsă de specialiști nu se poate manifesta decât pe termen scurt. Pe termen lung ea poate fi îndepărtată, prin formarea unor persoane care dispun de abilitățile înnăscute necesare.

Munca este cel mai rar dintre toate mijloacele primare de producție, deoarece este nespecifică, în sensul acesta restrâns, și deoarece toate tipurile de producție implică prestare de muncă. Astfel, raritatea celorlalte mijloace primare de producție – i.e., a mijloacelor non-umane de producție furnizate de natură — devine, pentru omul care acționează, o raritate a acelor mijloace materiale primare de producție a căror utilizare necesită cel mai redus volum de muncă cheltuită. [7] Oferta de muncă disponibilă este cea care determină în ce măsură poate fi exploatat factorul natural, în fiecare din varietățile sale, pentru satisfacerea de nevoi.

Dacă oferta de muncă pe care oamenii sunt capabili și dispuși să o depună crește, producția crește de asemenea. Munca nu poate rămâne nefolosită, ca fiind inutilă pentru îmbunătățirea în continuare a felului cum sunt satisfăcute nevoile. Omul autarhic izolat are întotdeauna prilejul să-și amelioreze situația, depunând mai multă muncă. Pe piața mâinii de lucru, într-o societate de piață, există cumpărători pentru orice volum de muncă oferit. Abundența și excedentele nu pot exista decât pe anumite segmente ale pieții mâinii de lucru; ele induc îndepărtarea muncii către alte segmente și dezvoltarea producției în alte ramuri ale sistemului economic. Pe de altă parte, o creștere a cantității de pământ disponibil – dacă nu intervin alte modificări – ar putea determina o creștere a producției numai dacă pământul suplimentar este mai fertil decât pământul marginal cultivat în prealabil. [8] Același lucru este valabil și pentru echipamentele materiale acumulate în vederea producției viitoare. Capacitatea bunurilor de capital de a furniza servicii depinde, de asemenea, de oferta de muncă disponibilă. Ar fi o risipă să se utilizeze capacitatea facilităților existente, dacă munca necesară ar putea fi întrebuințată pentru satisfacerea unor nevoi mai urgente.

Factorii complementari de producție nu pot fi utilizați decât în măsura permisă de disponibilitatea celui mai rar dintre ei. Să presupunem că producția unei unități de p necesită cheltuirea [p.136] a 7 unități de a și 3 unități de b și că nici a nici b nu pot fi utilizate pentru a produce altceva decât p. Dacă dispunem de 49 a și 2.000 b, atunci putem produce cel mult 7 p. Stocul disponibil de a determină măsura în care este utilizat b. Doar a este considerat un bun economic. Oamenii nu sunt dispuși să achite anumite prețuri decât pentru a. Întregul preț al lui p este alocat pentru 7 unități de a. Pe de altă parte, b nu este un bun economic și lui nu-i este alocat nici un preț. Există cantități de b care rămân nefolosite.

Putem încerca să ne imaginăm o lume în care toți factorii materiali de producție sunt atât de complet folosiți încât nu există nici o modalitate de a întrebuința toți oamenii, sau de a întrebuința toți oamenii în măsura în care sunt ei dispuși să muncească. Într-o astfel de lume, munca este abundentă. O creștere a ofertei de muncă nu poate aduce nici un fel de spor al volumului total al producției. Dacă presupunem că toți oamenii au aceeași capacitate și aplicație la lucru și dacă lăsăm deoparte dezutilitatea muncii, într-o asemenea lume munca n-ar fi un bun economic. Dacă lumea acesta ar fi o comunitate socialistă, atunci o creștere a populației ar însemna o creștere a numărului de consumatori neproductivi. Dacă ar fi o societate de piață, ratele salariale oferite n-ar ajunge pentru a împiedica inaniția. Cei ce caută de lucru ar fi gata să muncească pentru orice salarii, oricât de mici, chiar dacă ar fi insuficiente pentru prezervarea vieții lor. Ei ar fi bucuroși să amâne temporar moartea prin inaniție.

Este inutil să insistăm asupra paradoxurilor acestei ipoteze și să analizăm problemele unei asemenea lumi. Lumea noastră este diferită. Munca este mai rară decât factorii de producție materiali. Nu ne ocupăm aici de problema populației optime. Ne ocupăm numai de faptul că există factori materiali de producție care rămân neutilizați, deoarece munca necesară este cerută pentru satisfacerea unor nevoi mai urgente. În lumea noastră puterea de muncă nu este abundentă ci deficitară, și există factori materiali de producție neutilizați, i.e. pământ, depozite minerale și chiar fabrici și echipamente.

Această stare de lucruri ar putea fi schimbată printr-o asemenea creștere a cifrelor demografice încât toți factorii materiali necesari pentru producția produselor alimentare indispensabile — în sens literal – pentru prezervarea vieții umane, să fie exploatați complet. Dar câtă vreme aceasta nu se întâmplă, lucrurile nu se pot schimba prin îmbunătățiri ale metodelor tehnologice de producție. Dacă există încă factori materiali disponibili, a căror utilizare poate spori bunăstarea omului, atunci substituirea metodelor de producție mai puțin eficiente prin altele mai eficiente nu provoacă abundența muncii. Dimpotrivă, ea sporește [p.137] producția, deci cantitatea bunurilor de consum. Dispozitivele care “economisesc muncă” sporesc oferta. Ele nu produc “șomaj tehnologic”. [9]

Fiecare produs este rezultatul utilizării atât a muncii, cât și a factorilor materiali de producție. Omul economisește atât munca cât și factorii materiali

Munca care gratifică direct și cea care gratifică indirect

De regulă, munca își gratifică autorul numai indirect, anume prin îndepărtarea neplăcerii pe care o produce atingerea scopului. Lucrătorul renunță la agrement și suportă dezutilitatea muncii pentru a se bucura fie de produs, fie de ceea ce sunt ceilalți oameni dispuși să ofere în schimbul produsului. Pentru el, cheltuirea de muncă este un mijloc pentru atingerea anumitor scopuri, un preț plătit și un cost suportat.

Dar există cazuri în care prestarea muncii produce imediat gratificarea muncitorului. El obține satisfacții imediate din munca cheltuită. Profitul e dublu. El constă, pe de o parte, în obținerea produsului și, pe de alta, în satisfacția pe care i-o furnizează muncitorului prestația însăși.

Oamenii au răstălmăcit în mod grotesc acest lucru, și pe această răstălmăcire au clădit planuri fantastice de reforme sociale. Una din principalele dogme ale socialismului este că munca induce dezutilitate numai în cadrul sistemului capitalist de producție, în vreme ce în socialism este pură delectare. Nu este nevoie să insistăm asupra efuziunilor sărmanului lunatic care a fost Charles Fourier. Dar socialismul “științific” marxist nu diferă de utopiști în acest punct. Unii dintre adepții săi cei mai proeminenți, Friedrich Engels și Karl Kautsky, declară explicit că efectul de căpetenie al regimului socialist va fi transformarea muncii dintr-o durere într-o plăcere. [10]

Faptul că activitățile care produc gratificare imediată și sunt, de aceea, surse directe de plăcere și satisfacție, diferă în mod esențial de muncă și lucru, este adesea ignorat. Diferențele acestea nu pot fi trecute cu vederea, decât de o analiză foarte superficială a faptelor relevante. Vâslitul într-o luntre Duminica, pe lacurile din parcurile publice, cum se obișnuiește pentru recreere, nu poate fi comparat cu vâslitul echipajului unui vas, sau al sclavilor de pe o galeră, decât din punctul de vedere al hidromecanicii. Dacă este interpretat ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri, el este la fel de diferit ca și fredonarea unei arii de către un hoinar, de interpretarea aceleiași arii de un cântăreț la operă. Vâslașul de Duminică cel lipsit de griji și hoinarul cântăreț obțin gratificări directe din activitățile lor, dar nu și indirecte. Așadar, ce fac ei nu este muncă, nu este utilizarea funcțiilor lor fiziologice pentru atingerea unor scopuri diferite de simpla exersare a acestor [p.138] funcții. Este doar plăcere. Este un scop în sine; o fac numai de dragul de a o face, și aceasta nu le aduce nici un fel de servicii suplimentare. Nefiind muncă, aceste activități nu pot fi numite muncă direct gratificatoare. [11]

Observatorul superficial își poate imagina uneori că munca depusă de alții generează gratificare imediată, deoarece lui însuși i-ar place să se delecteze cu un fel de joacă, care ar imita aparent tipul de muncă respectiv. După cum copiii se joacă de-a școala, de-a soldații sau de-a trenul, tot astfel și adulților le poate surâde câte un joc sau altul. Ei își imaginează că mecanicului de locomotivă trebuie să-i placă manevrarea și condusul locomotivei sale tot atât cât le-ar place și lor, dacă ar avea ocazia să se joace cu ea. Pe drumul său grăbit către serviciu, bibliotecarul îl invidiază pe polițistul care, după cum crede el, este plătit să facă plimbări de agrement prin cartier. Însă polițistul îl invidiază pe bibliotecarul care, așezat confortabil în fotoliu, într-o cameră bine încălzită, câștigă bani din niște mâzgăleli, care nici nu pot fi numite muncă serioasă. Însă nu este necesar să luăm în serios opiniile celor care interpretează greșit munca altora și o consideră doar un mod de a face timpul să treacă.

Există, pe de a altă parte, și tipuri de muncă imediat gratificatoare. Există anumite munci care, în condiții speciale, furnizează gratificare imediată dacă sunt depuse în cantități mici. Dar aceste cantități sunt atât de nesemnificative încât nu joacă nici un rol în ansamblul acțiunilor umane și al producției destinate satisfacerii unor dorințe. Lumea noastră se caracterizează prin fenomenul dezutilității muncii. În schimbul produselor muncii, oamenii oferă o muncă ce lor le pricinuiește dezutilitate; pentru ei munca este o sursă indirectă de gratificare.

În măsura în care un anumit tip de muncă furnizează o cantitate limitată de plăcere și nu de neplăcere, gratificarea imediată și nu dezutilitatea muncii, prestarea ei nu implică alocarea vreunor salarii. Dimpotrivă, prestatorul, “muncitorul”, trebuie să achiziționeze plăcerea, plătind pentru ea. Vânătoarea a fost și încă mai este pentru multă lume o muncă obișnuită, generatoare de dezutilitate. Dar există persoane pentru care vânătoarea este o pură plăcere. În Europa, amatorii de vânătoare achiziționează de la proprietarul terenurilor de vânătoare dreptul de a împușca un anumit număr de animale, de un anumit tip. Achiziționarea acestui drept este separată de prețul plătit pentru vânatul doborât. Dacă cele două achiziții sunt făcute simultan, atunci prețul depășește cu mult prețurile care pot fi obținute pe piață pentru vânatul respectiv. Un căprior negru care încă mai zburdă printre stâncile ascuțite are, deci, o valoare monetară superioară celei pe care o va avea ulterior, când va fi adus vânat în vale, gata pentru întrebuințarea cărnii, pieii și coarnelor sale, în ciuda faptului că pentru doborârea lui trebuie cheltuite anumite eforturi fizice și materiale. Se poate spune că unul din serviciile pe care le poate furniza un căprior în viață este de a-i oferi vânătorului plăcerea de a-l ucide. [p.139]

Geniul creator

Mult deasupra milioanelor care vin și trec se situează pionierii, oameni ale căror fapte și idei deschid drumuri noi omenirii. Pentru pionierul de geniu, [12] esența vieții este creația. A trăi înseamnă pentru el a crea.

Activitățile acestor oameni prodigioși nu pot fi pe deplin subsumate conceptului praxelologic de muncă. Ele nu sunt omologabile muncii deoarece nu reprezintă, în ochii geniului, mijloace, ci scopuri în sine. El trăiește pentru a crea și a inventa. Pentru el nu există agrement, ci doar răgazuri de sterilitate și frustrare temporară. Motivația sa nu este dorința de a produce un rezultat, ci actul producerii acestuia. Succesul nu-l gratifică nici direct nici indirect. Nu-l gratifică indirect deoarece semenii săi sunt, în cel mai bun caz, indiferenți față de el, întâmpinându-l cel mai adesea chiar zeflemitor, cu proteste și persecuții. Multe genii și-ar fi putut întrebuința darurile pentru a-și face viața plăcută și plină de bucurii; cei în cauză nici n-au luat în considerație o astfel de posibilitate, ci au ales fără ezitare calea spinoasă. Geniul urmărește să realizeze ceea ce consideră că este misiunea sa, chiar dacă știe că astfel se îndreaptă spre propria sa pierdere.

Geniul nu derivă nici gratificări imediate din activitățile sale creatoare. Creația este pentru el agonie și turmentare, o neîncetată luptă chinuitoare împotriva obstacolelor interne și externe; ea-l consumă și-l zdrobește. Poetul austriac Grillparzer i-a redat imaginea într-un poem sensibil, “Adio Gastein”. [13] Putem presupune că scriindu-l el se gândea nu doar la propriile sale dureri și tribulații, ci și la suferințele mai mari ale unui om cu mult mai mare, Beethoven, a cărui soartă semăna cu a lui și pe care îl înțelegea, cu afecțiune devotată, apreciere și simpatie, mai bine decât oricare contemporan al său. Nietzsche se compara pe sine cu o flacără care se consumă și se distruge neîncetat pe sine. [14] Asemenea agonii sunt fenomene care nu au nimic în comun cu conotațiile asociate curent noțiunilor de muncă și lucru, producție și succes, câștigare a pâinii și plăceri ale vieții.

Realizările inovatorului creator, gândurile și teoriile sale, poeziile, picturile și compozițiile sale, nu pot fi clasificate praxeologic ca produse ale muncii. Ele nu sunt rezultatul [p.140] întrebuințării unei munci, care ar fi putut fi dedicată producerii altor facilități, “producerii” unei capodopere filozofice, artistice sau literare. Gânditorii, poeții și artiștii sunt adesea nepotriviți pentru orice alt fel de muncă. În orice caz, timpul și truda pe care le dedică ei activităților creatoare nu sunt retrase din utilizări alternative, pentru alte scopuri. Uneori, împrejurările pot condamna la sterilitate un om care ar fi avut puterea să producă lucruri nemaiauzite; ele pot să nu-i ofere nici o alternativă, cu excepția morții prin inaniție sau a utilizării tuturor forțelor sale în lupta pentru simplă supraviețuire fizică. Dar dacă geniul reușește să-și atingă obiectivele, numai el singur plătește “costurile” corespunzătoare. Poate că Goethe a fost stânjenit în anumite privințe de funcțiile pe care le-a îndeplinit la curtea de la Weimar. Însă este sigur că el n-ar fi realizat mai mult în activitățile sale oficiale de ministru de stat, director de teatru și administrator de mine, dacă nu și-ar fi scris piesele, versurile și romanele.

Mai mult, este imposibil să se substituie munca altor oameni celei a creatorilor. Dacă Dante și Beethoven n-ar fi existat, nimeni n-ar fi putut produce Divina Commedia sau Simfonia a IX-a, dând altor oameni aceste sarcini. Nici societatea nici persoanele individuale nu pot promova substanțial geniul și munca sa. Cea mai mare intensitate a “cererii” și cele mai peremptorii ordine ale statului sunt neputincioase. Geniul nu produce la ordin. Oamenii nu pot ameliora condițiile naturale și sociale care fac cu putință apariția creatorului și creația sa. Geniile nu pot fi prăsite prin eugenie, formate prin școlarizare, iar activitățile lor nu pot fi organizate. Dar, bineînțeles, societatea poate fi organizată astfel încât să nu se mai găsească în ea nici un loc pentru pionieri și inovațiile lor.

Performanțele creatoare ale geniului sunt o dată ultimă pentru praxeologie. Ele apar în istorie ca un dar gratuit al destinului. Ele nu sunt în nici un caz rezultatul producției, în accepțiunea economică a termenului.

4. Producția

Acțiunea, dacă este încununată de succes, își atinge obiectivele urmărite. Ea produce produsul.

Producția nu este un act de creație; ea nu creează ceva ce nu exista înainte. Este o transformare a unor elemente date, prin rearanjare și combinare. Producătorul nu este un creator. Omul nu este creator decât în sfera gândirii și în domeniul imaginației. În lumea fenomenelor externe el nu este decât un agent generator de transformări. Tot ce poate face el este să combine mijloacele disponibile, astfel încât, conform legilor naturii, rezultatul urmărit să apară în mod necesar.

A existat cândva obiceiul de a distinge între producția de [p.141] bunuri tangibile și prestarea de servicii personale. Tâmplarul care făcea mese și scaune era considerat productiv; dar acest epitet îi era refuzat doctorului, ale cărui sfaturi îl ajutau pe tâmplarul aflat în suferință, să-și recapete capacitatea de a face mese și scaune. Se făcea o diferențiere între raportul doctor–tâmplar și raportul tâmplar-croitor. Despre doctor se afirma că nu produce nimic el însuși; El își câștigă traiul din ce produc alții, el este întreținut de tâmplari și croitori. Cu și mai mult timp în urmă, fiziocrații francezi afirmau că toate tipurile de muncă sunt în întregime sterile, cu excepția cazului în care extrag ceva din sol. Doar agricultura, pescuitul, vânătoarea și mineritul sau exploatarea carierelor erau în opinia lor productive. Industriile de procesare nu adăugau materialelor întrebuințate altă valoare decât cea a lucrurilor consumate de lucrători.

Economiștii contemporani își ridiculizează predecesorii pentru că au susținut asemenea distincții inacceptabile. Dar ei ar face mai bine să vadă bârna din ochii lor. Felul în care analizează numeroși scriitori contemporani diverse probleme, cum ar fi advertisingul și marketingul, este, desigur, o recădere în lumea erorilor grosolane care ar fi trebuit să dispară de mult.

O altă opinie larg răspândită este că ar exista o diferență între utilizarea muncii și cea a factorilor materiali de producție. Natura, ni se spune, își împarte gratuit darurile; însă lucrătorul trebuie plătit pentru că suportă dezutilitatea muncii. Trudind și depășind dezutilitatea muncii omul adaugă universului ceva ce nu exista înainte. În acest sens, munca ar fi creatoare. Și această poziție este eronată. Capacitatea de muncă a omului este dată în univers, așa cum sunt și capacitățile originare ale pământului și ale substanțelor animale. Nici faptul că o parte din potențialul de muncă poate rămâne neutilizat nu-l diferențiază pe om de factorii de producție non-umani; și aceștia pot rămâne neutilizați. Disponibilitatea indivizilor de a depăși dezutilitatea muncii este consecința faptului că ei preferă produsul muncii satisfacției derivabile dintr-un plus de agrement.

Creatoare este doar mintea umană, care direcționează acțiunea și producția. Mintea aparține și ea universului și naturii; este o parte a lumii date și existente. Numind mintea creatoare nu ne lansăm în nici un fel de speculații metafizice. O numim astfel deoarece nu suntem în măsură să urcăm îndărăt pe firul cauzal al modificărilor produse de acțiunea umană dincolo de punctul în care suntem confruntați cu intervenția rațiunii, în direcționarea activităților umane. Producția nu este ceva fizic, material și extern; este un fenomen spiritual și intelectual. Condițiile sale esențiale de existență nu sunt munca umană, forțele naturale și lucrurile externe, ci decizia minții de a utiliza [p.142] acești factori, ca mijloace pentru atingerea anumitor scopuri. Producerea produsului nu se datorează trudei și neplăcerii ca atare, ci faptului că truda este ghidată de rațiune. Doar mintea umană este în măsură să îndepărteze neplăcerile.

Metafizica materialistă a marxiștilor interpretează lucrurile acestea complet greșit. “Forțele productive” nu sunt materiale. Producția este un fenomen spiritual, intelectual și ideologic. Este metoda pe care omul, îndrumat de rațiune, o întrebuințează pentru îndepărtarea cât mai completă cu putință a neplăcerii. Ceea ce distinge condițiile noastre de cele ale strămoșilor noștri, de acum 1000 sau 2000 de ani, nu este ceva de natura materială, ci spirituală. Schimbările materiale sunt rezultatul schimbărilor spirituale.

Producția este alterarea a ceea ce este dat, conform planurilor rațiunii. Aceste planuri – rețete, formule, ideologii – reprezintă faptul primar; ele transformă factorii originari – umani și nonumani deopotrivă — în mijloace. Omul produce în virtutea rațiunii sale; el alege scopuri și întrebuințează mijloace pentru atingerea lor. Zicala populară care afirmă că teoria economică se ocupă de condițiile materiale ale vieții umane este în întregime eronată. Acțiunea umană este o manifestare a minții. În acest sens, praxeologia poate fi numită o știință morală (Geisteswissenschaft).

Bineînțeles, noi nu știm ce este mintea, exact așa cum nu știm nici ce sunt mișcarea, viața sau electricitatea. Mintea este pur și simplu cuvântul care desemnează factorul necunoscut ce le-a permis oamenilor să realizeze tot ce au realizat vreodată: teoriile și versurile, catedralele și simfoniile, mașinile și avioanele.

Note

1. Este important să notăm că acest capitol nu analizează prețurile sau valorile de piață, ci valorile subiective de utilizare. Prețurile sunt niște derivate ale valorilor subiective de utilizare. Cf. infra, cap. XVI.

2. Cf. Carl Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Viena, 1871, pp. 88 ff.; Böhm Bawerk, Kapital und Kapitalzins, ed. a 3-a, Innsbruck, 1909, partea a 2-a, pp. 237 ff.

3. Clasele nu există în lumea externă. Mintea noastră este cea care clasifică fenomenele, pentru a ne organiza cunoașterea. Întrebarea dacă un anumit mod de clasificare a fenomenelor este sau nu adecvat acestui scop este diferită de întrebarea dacă el este acceptabil sau nu din punct de vedere logic.

4. Cf. Daniel Bernoulli, Versuch einer neuen Theorie zur Bestimmung von Glücksfällen, trad. Pringsheim, Leipzig, 1896, pp. 27. ff.

5. Cf. Max Weber, Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre, Tübingen, 1922, p. 372; a se vedea și p. 149. Termenul de “pragmatic”, așa cum este întrebuințat de Weber, este, bineînțeles, susceptibil de a crea confuzii. Utilizarea lui pentru orice altceva în afară de filozofia pragmatismului este neproductivă. Dacă Weber ar fi cunoscut termenul de “praxeologie”, probabill că l-ar fi preferat.

6. A se vedea mai jos, pp. 139-140.

7. Desigur, anumite resurse naturale sunt atât de rare încât sunt utilizate complet.

8. În condiții de liberă mobilitate a mâinii de lucru ar fi o risipă să se lucreze pământ virgin, dacă zona recuperată nu este suficient de fertilă pentru a compensa costul total al operației.

9. A se vedea mai jos, pp. 773-774.

10. Karl Kautsky, Die soziale Revolution, ed. a 3-a, Berlin, 1911, II, 16 ff. Referitor la Engels, a se vedea mai jos, p. 591.

11. Vâslitul practicat serios, ca un sport, sau cântatul serios practicat de un amator, constituie munci introversive. A se vedea mai jos, pp. 587-588.

12. Liderii (Führerii) nu sunt pionieri. Ei îi călăuzesc pe oameni de-a lungul cărărilor deschise de pionieri. Pionierul este un deschizător de drumuri pe tărâmuri până atunci inaccesibile și poate fi indiferent la măsura în care există sau nu cineva dispus să urmeze calea cea nouă. Liderul îi conduce pe oameni către țelul pe care doresc să-l atingă.

13. Se pare că nu există o versiune englezească a acestui poem. Cartea lui Douglas Yates (Franz Grillparzer, a Critical Biography, Oxford, 1946, I, 57) oferă un mic rezumat al conținutului, în limba engleză.

14. Pentru o traducere a poemului lui Nietzsche, a se vedea M. A. Mügge, Friedrich Nietzsche, New York, 1911, p. 275.