Capitolul XXVII. Statul şi piaţa

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a şasea: Economia de piaţă obstrucţionată
cuprins

1. Ideea unui al treilea sistem

Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie (economia de piaţă, sau capitalismul) şi proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie (socialismul, sau comunismul, sau “planificarea”) pot fi net diferenţiate. Fiecare dintre aceste două sisteme de organizare socială se pretează la o descriere şi o definire precisă şi inambiguă. Ele nu pot fi niciodată confundate între ele; ele nu pot fi amestecate sau combinate; nu există nici un fel de tranziţie graduală care să ducă de la unul la celălalt; ele sunt mutual incompatibile. Cu privire la aceiaşi factori de producţie nu poate există decât controlul privat sau controlul public. Dacă, în cadrul unui sistem de cooperare socială, numai anumite mijloace fac obiectul proprietăţii publice, în vreme ce restul sunt controlate de persoane private, de aici nu rezultă că este vorba despre un sistem mixt, care ar combina socialismul cu proprietatea privată. Sistemul rămâne o societate de piaţă, cu condiţia ca sectorul socializat să nu fie în întregime separat de cel nesocializat şi să ducă o existenţă strict autarhică. (În cazul acesta din urmă am avea două siteme independente, care ar coexista unul alături de celălalt – unul capitalist şi unul socialist.) Întreprinderile aflate în proprietate publică ce funcţionează în cadrul unui sistem în care există întreprinderi aflate în proprietate privată şi o piaţă, precum şi ţările socializate, care fac schimburi de bunuri şi servicii cu ţările nesocialiste, sunt integrate într-un sistem al economiei de piaţă. Ele se supun legilor pieţei şi au posibilitatea să recurgă la calculul economic.[1]

Dacă cineva se gândeşte să pună alături de aceste două sisteme, sau între ele, un al treilea sistem de cooperare socială în condiţii de diviziune a muncii, persoana respectivă nu poate începe decât de la noţiunea de economie de piaţă – şi niciodată de la cea de socialism. Noţiunea de socialism, caracterizată prin monismul şi centralizarea ei rigide, care atribuie exclusiv unei voinţe unice dreptul de a alege şi de a acţiona, nu permite nici un fel de compromisuri sau de concesii; această construcţie nu se pretează la nici un fel de ajustări sau de modificări. Dar, în cazul economiei de piaţă, lucrurile stau altfel. Aici, dualismul dintre piaţă şi puterea guvernamentală de constrângere şi de coerciţie sugerează diverse idei. [p.717] Oamenii se întreabă: este oare absolut necesar, sau avantajos, ca statul să se menţină în afara pieţei? Oare n-ar trebui ca una dintre sarcinile statului să fie aceea de a interveni şi de a corecta funcţionarea pieţei? Este necesar să ne mulţumim cu alternativa capitalism sau socialism? Oare nu mai există cumva şi alte sisteme realizabile de organizare socială, care să nu fie nici comuniste, nici economii de piaţă pure şi neobstrucţionate?

Astfel, oamenii au imaginat o sumedenie de terţe soluţii, de sisteme care, chipurile, ar fi la fel de departe de socialism ca şi de capitalism. Autorii lor pretind că aceste sisteme nu sunt nici socialiste, deoarece urmăresc să păstreze proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie – şi nici capitaliste, deoarece elimină “deficienţele” economiei de piaţă. Din perspectiva unei analize ştiinţifice a problemelor implicate, care este necesarmente neutră cu privire la toate judecăţile de valoare şi, de aceea, nu condamnă nici una dintre trăsăturile capitalismului ca fiind eronată, dăunătoare, sau injustă, recomandarea aceasta emoţională a intervenţionismului nu folosşte la nimic. Sarcina teoriei economice este de a analiza şi de a căuta adevărul. Ea nu este chemată să laude sau să dezaprobe din perspectiva nici unor criterii bazate pe postulate şi prejudecăţi preconcepute. Referitor la intervenţionism, teoria economică nu are de pus şi de răspuns decât la o sigură întrebare: cum funcţionează acesta?

2. Intervenţionismul

Există două modele în vederea realizării socialismului.

Primul model (căruia îi putem spune modelul lui Lenin, sau modelul rusesc) este pur birocratic. Toate unităţile productive, magazinele şi fermele sunt explicit naţionalozate (verstaatlicht); ele devin departamente ale statului, gestionate de funcţionari publici. Fiecare unitate a aparatului productiv se situează, faţă de organizaţia centrală superioară, exact aşa cum se situează oficiul poştal faţă de direcţia generală a poştei.

Al doilea model (pe care îl putem numi modelul Hindenburg, sau modelul german), în mod nominal şi aparent păstrează proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi păstrează aparenţele pieţelor, preţurilor, salariilor şi ratelor obişnuite ale dobânzii. Cu toate acestea nu mai există antreprenori, ci numai manageri de ateliere (Betriebsführer, în terminologia legislaţiei naziste). Managerii aceştia de ateliere sunt, în aparenţă, esenţiali pentru desfăşurarea activităţilor întreprinderilor care le sunt încredinţate; ei cumpără şi vând, angajează şi eliberează din funcţie muncitori şi le remunerează serviciile, contractează datorii şi plătesc dobânzi şi amortizări. Numai că, în sfera tuturor activităţilor lor, ei sunt ţinuţi să asculte necondiţionat de ordinele promulgate de către biroul guvernamental suprem de management al producţiei. Biroul acesta (numit Reichswirtschaftsministerium în Germania nazistă) le spune managerilor de ateliere ce anume să producă şi cum să producă, la ce preţuri şi de la [p.718] cine să cumpere – şi la ce preţuri şi cui să vândă. El îi fixează sarcinile fiecărui lucrător şi îi stabileşte salariul. El decretează cui – şi în ce condiţii – trebuie să le încredinţeze capitaliştii fondurile lor. Schimburile de piaţă nu sunt decât un simulacru. Toate salariile, preţurile şi dobânzile sunt stabilite de către stat; ele nu sunt decât în aparenţă salarii, preţuri şi dobânzi; în realitate, ele nu sunt decât nişte termeni cantitativi incluşi în ordinele guvernamentale, prin care se stabilesc munca, venitul, consumul şi nivelul de trai ale fiecărui cetăţean. Statul dirijază toate activităţile productive. Managerii de ateliere sunt subordonaţi guvernului, nu cererii consumatorilor şi structurii preţurilor de piaţă. Acesta este un socialism aşezat îndărătul măştii exterioare a terminologiei capitalismului. Anumite etichete care aparţineau economiei capitaliste de piaţă se păstrează, dar ele au o cu totul altă semnificaţie decât cea pe care o aveau în cadrul economiei de piaţă.

Este necesar să subliniem acest fapt, pentru a preveni o confuzie între socialism şi intervenţionism. Sistemul intervenţionismului, sau al economiei de piaţă obstrucţionate, diferă de socialismul de tip german prin însuşi faptul că el este, încă, o economie de piaţă. Autoritatea se amestecă în funcţionarea economiei de piaţă, dar ea nu urmăreşte eliminarea completă a pieţei. Ea urmăreşte ca producţia şi consumul să se desfăşoare în direcţii diferite decât cele prescrise de o economie neobstrucţionată – şi doreşte să-şi atingă acest scop prin injectarea de ordine, de comenzi şi de interdicţii în desfăşurarea procesului pieţei, în vederea impunerii cu forţa a cărora stau pregătite puterea poliţienească şi aparatul său de constrângere şi de coerciţie violentă. Dar aici este vorba de acţiuni izolate de intervenţie. Statul nu urmăreşte să le combine într-un sistem integrat, care să determine toate preţurile, salariile şi ratele dobânzilor şi care să aşeze astfel în mâinile autorităţilor controlul total al producţiei şi al consumului.

Sistemul economiei de piaţă obstrucţionate, sau al intervenţionismului, urmăreşte prezervarea dualismului dintre sferele distincte, pe de o parte a activităţilor guvernamentale şi, pe de altă parte, a libertăţii economice din cadrul sistemului pieţei. Ceea ce-l caracterizează, ca atare, este faptul că statul nu-şi limitează activităţile la prezervarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi la protecţia împotriva intruziunilor violente sau frauduloase. Statul se amestecă în funcţionarea pieţei, prin metoda ordinelor şi a interdicţiilor.

Intervenţia reprezintă un decret emis, direct sau indirect, de către autoritatea ce răspunde de aparatul administrativ al coerciţiei şi al constrângerii, prin care antreprenorii şi capitaliştii sunt forţaţi să întrebuinţeze anumiţi factori de producţie într-un mod diferit de cel la care ar fi recurs dacă ar fi trebui să asculte doar de [p.719] directivele pieţei. Un asemenea decret poate fi sau un ordin de a face ceva, sau un ordin de a nu face ceva. Nu este necesar ca ordinul să fie emis direct de autoritatea stabilită şi general recunoscută. Este posibil să existe alte agenţii care să-şi aroge puterea de a emite asemenea ordine sau interdicţii – şi să le impună cu forţa, cu ajutorul unui aparat propriu de constrângere şi de opresiune violentă. Dacă guvernul recunoscut tolerează asemenea proceduri, sau chiar le susţine, prin felul cum îşi utilizează aparatul său poliţienesc de stat, lucrurile stau ca şi cum ar fi acţionat statul însuşi. Dacă statul se opune acţiunilor violente ale altor agenţii, dar nu reuşeşte să le suprime prin mijlocirea propriilor sale forţe armate, deşi ar dori să le suprime, rezultă o situaţie de anarhie.

Este important să reţinem că amestecul guvernamental înseamnă întotdeauna fie acţiune violentă, fie ameninţarea cu o asemenea acţiune. Fondurile cheltuite de către stat, în vederea oricăror scopuri, sunt prelevate prin impozitare. Iar impozitele sunt achitate deoarece contribuabililor le este frică să se împotrivească prelevatorilor de impozite. Ei ştiu că orice neascultare sau rezistenţă este sortită eşecului. Câtă vreme aşa stau lucrurile, statul este în măsură să colecteze toţi banii pe care doreşte să-i cheltuiască. În ultimă înstanţă, statul înseamnă recursul la utilizarea de oameni înarmaţi, de poliţişti, de jandarmi, de soldaţi, de gardieni de închisoare şi de călăi. Trăsătura caracteristică a statului este impunerea cu forţa a decretelor sale, prin bătăi, ucideri şi încarcerări. Cei ce solicită mai mult amestec guvernamental solicită, în ultimă instanţă, mai multă constrângere şi mai puţină libertate.

A atrage atenţia asupra acetui fapt nu implică nici o judecată asupra activităţilor statului. Realitatea brută este că un sistem de cooperare socială paşnică este imposibil dacă nu se ia nici o măsură în vederea împiedicării prin violenţă şi a suprimării acţiunilor antisociale, desfăşurate de indivizi şi grupuri de indivizi refractari. Trebuie să respingem adagiul adesea repetat conform căruia statul este un rău, deşi este un rău necesar şi indispensabil. Ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop urmărit este un mijloc, acesta fiind costul ce trebuie suportat în vederea atingerii cu succes a scopului. A-l descrie ca pe un rău, în sensul moral al acestui termen, reprezintă o judecată de valoare arbitrară. Cu toate acestea, confruntaţi cu tendinţele contemporane de zeificare a guvernului şi a statului, este bine să ne reamintim că vechii romani, care simbolizau statul printr-un mănunchi de nuiele cu o secure în mijloc, erau mai realişti decât contemporanii noştri, care atribuie statului toate atributele lui Dumnezeu.

3. Delimitarea funcţiilor guvernamentale

Diverse şcoli de gândire, împopoţonate cu numele pompoase de filosofie a dreptului şi de ştiinţe politice, cultivă speculaţii zadarnice şi vane [p.720] în legătură cu delimitarea funcţiilor statului. Pornind de la presupoziţii pur arbitrare, referitoare la presupuse valori eterne şi absolute şi la o justiţie perenă, ele îşi arogă funcţia de judecători supremi ai problemelor pământeşti. Ele confundă propriile lor judecăţi arbitrare de valoare, derivate pe cale intuitivă, cu vocea Atotputernicului sau cu natura lucrurilor.

Dar nu există nimic de felul unei legi naturale şi al unui criteriu peren a ceea ce este just şi ceea ce este injust. Natura este străină de ideile de bine şi rău. “Să nu ucizi” nu este în nici un caz o parte a legii naturale. Trăsătura caracteristică a condiţiilor naturale este că un animal se orientează spre uciderea altor animale – şi că numeroase specii nu-şi pot prezerva propria lor viaţă, decât omorând alte animale. Noţiunea de bine şi rău este o invenţie umană, un precept utilitarist, destinat să facă posibilă cooperarea socială în condiţii de diviziune a muncii. Toate regulile şi legile umane sunt mijloace pentru realizarea anumitor scopuri. Nu există nici un mijloc de evaluare a bunătăţii sau a răutăţii lor, altul decât cercetarea utilităţii lor pentru atingerea obiectivelor alese şi urmărite.

Unii oameni deduc din ideea de lege naturală îndreptăţirea instituţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Alţii invocă aceeaşi lege în vederea justificării abolirii proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Dat fiind că ideea de lege naturală este complet arbitrară, asemenea discuţii nu admit nici o soluţie.

Statul şi guvernul nu sunt scopuri, ci mijloace. Supunerea altora la chinuri este o sursă de plăcere nemijlocită numai pentru sadici. Autorităţile îndrituite recurg la coerciţie şi constrângere pentru a prezerva funcţionarea netedă a unui anumit sistem de organizare socială. Sfera în care se aplică de către ele coerciţia şi constrângerea – şi conţinutul legilor care urmează a fi impuse cu forţa, de către aparatul poliţienesc – depind de ordinea socială adoptată. Deoarece statul şi guvernul sunt concepute pentru a face ca aceste sisteme să funcţioneze în siguranţă, delimitarea funcţiilor guvernamentale trebuie adaptată acestor cerinţe. Singurul criteriu adecvat pentru evaluarea legilor şi a metodelor de impunere a acestora este dacă ele sunt sau nu eficiente, în vederea protecţiei ordinii sociale pe care dorim să o prezervăm.

Noţiunea de dreptate nu are sens decât atunci când se referă la un anumit sistem de norme, despre care se presupune că este în sine necontestat şi imun la critici. Multă lume s-a agăţat de doctrina conform căreia ceea ce este bine şi ceea ce este rău ar fi stabilit din zorii celor mai îndpărtate vremuri şi până la sfârşitul istoriei. Sarcina legislaţiei şi a tribunalelor nu a fost de a face legi, ci de a determina ce este drept, în virtutea ideii neschimbătoare de dreptate. Această doctrină, ce a avut drept rezultat un [p.721] conservatorism inflexibil şi o pietrificare a vechilor obiceiuri şi instituţii, a fost pusă în discuţie de doctrina dreptului natural. Legilor pozitive ale ţării li s-a opus noţiunea de lege “mai înaltă”, de lege a naturii. Statutele şi instituţiile valide au fost declarate juste sau injuste în funcţie de etalonul arbitrar al legii naturale. Legislatorului bun i s-a încredinţat sarcina de a aduce în acord legile pozitive cu legea naturală.

Erorile fundamentale implicate în aceste doctrine au fost de multă vreme demascate. Pentru cei care nu se lasă înşelaţi de ele, este evident că apelul la dreptate, într-o dezbatere privitoare la stabilirea de legi noi, este un exemplu de raţionament circular. De lege ferenda nu există nimic de felul dreptăţii. Noţiunea de dreptate nu se poate raporta, în mod logic, decât la de lege lata. Ea nu are sens decât atunci când este vorba de a aproba sau a dezaproba un comportament concret, din punctul de vedere al legilor valide ale ţării. Atunci când avem în vedere modificarea sistemului legal al unei ţări, atunci când rescriem sau abrogăm legi existente şi scriem legi noi, problema nu este dreptatea, ci expedienţa şi bunăstarea socială. Nu există nimic de felul unei noţiuni absolute de dreptate, care să nu se refere la un anumit sistem de organizare socială. Nu dreptatea este cea care determină decizia în favoarea unui anumit sistem social. Dimpotrivă, sistemul social este cel ce determină ce va trebui socotit drept şi ce va trebui socotit nedrept. În afara reţelei sociale nu există nici dreptate, nici nedreptate. Pentru un ipotetic individ izolat şi auto-suficient, noţiunile de drept şi nedrept sunt sterile. Un asemenea individ nu poate distinge decât între ce este mai util şi mai puţin util pentru el însuşi. Ideea de dreptate se referă întotdeauna la cooperarea socială.

Este lipsit de sens să justificăm sau să respingem intervenţionismul din punctul de vedere al unei idei fictive şi arbitrare de dreptate absolută. Este inutil să zăbovim asupra delimitării fucţiilor îndreptăţite ale statului în raport cu vreun etalon preconceput al valorilor perene. Este nu mai puţin impermisibil să deducem sarcina proprie guvernării din înseşi noţiunile de guvern, stat, lege şi dreptate. Tocmai acesta a fost elementul absurd în speculaţiile scolasticismului medieval, sau ale lui Fichte, Schelling, Hegel şi ale aşa-numitei Begriffsjurisprudenz germane. Conceptele sunt instrumente de gândire. Ele nu trebuie niciodată considerate principii normative, care dictează moduri de comportament.

A sublinia faptul că noţiunile de stat şi de suveranitate implică logic o supremaţie absolută şi că, prin urmare, exclud orice idee de limitare a activităţilor statale, constituie un exerciţiu inutil de gimnastică mentală. Nimeni nu pune la îndoială faptul că un stat are puterea de a institui totalitarismul, pe teritoriul pe care este suveran. Problema este dacă un asemenea mod de guvernare este sau nu [p.722] eficace, din perspectiva prezervării şi a funcţionării cooperării sociale. În legătură cu această problemă nici un fel de exegeze sofisticate ale conceptelor şi noţiunilor nu pot fi de vreun folos. Răspunsul trebuie stabilit de praxeologie, nu de o vană metafizică a statului şi a dreptului.

Filosofia dreptului şi ştiinţa politică sunt nepuntincioase să identifice vreun motiv pentru care statul n-ar trebui să controleze preţurile şi să-i pedepsească pe cei ce sfidează decretele de preţuri maximale, la fel cum pedepseşte criminalii şi hoţii. Din perspectiva lor, instituţia proprietăţii private nu este nimic altceva decât o favoare revocabilă, acordată cu generozitate nefericiţilor indivizi, de către suveranul lor atotputernic. Nu poate fi nici un rău în ideea abrogării totale sau parţiale a legilor prin care a fost acordată această favoare; împotriva ideilor de expropriere şi confiscare nu se poate formula nici o obiecţie rezonabilă. Legislatorul are libertatea de a înlocui sistemul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie cu orice alt sistem social, exact la fel cum are libertatea de a înlocui orice imn naţional adoptat în trecut cu un altul. Singura maximă adecvată acţiunilor suveranului dătător de lege este formula car tel est notre bon plaisir.

Împotriva acestui întreg formalism şi dogmatism legal, este necesar să subliniem din nou faptul că singurul obiectiv al legilor şi al aparatului social de coerciţie şi de constrângere este de a salvgarda neteda funcţionare a cooperării sociale. Este evident că statul are puterea de a decreta preţuri maximale – şi de a-i încarcera, sau de a-i executa pe cei ce cumpără sau vând la un preţ mai ridicat. Dar întrebarea este dacă o asemenea politică poate sau nu să ducă la obiectivele pe care statul urmăreşte să le atingă prin recurgerea la ele. Această problemă este una pur praxeologică şi economică. Nici filosofia dreptului, nici ştiinţa politică nu pot contribui cu nimic la soluţionarea ei. Problema intervenţionismului nu este una de corectă delimitare a funcţiilor “naturale”, “juste”, sau “adecvate” ale statului şi ale guvernului. Întrebarea este: cum funcţionează un sistem intervenţionist? Poate el duce la realizarea acelor obiective pe care doresc oamenii să le atingă, atunci când apelează la el?

Gradul de confuzie şi de lipsă de judecată atinse atunci când se discută problema interveţionismului sunt cu adevărat uimitoare. Există, bunăoară, oameni care pun problema astfel: este evident că regulile de trafic de pe drumurile publice sunt necesare. Nimieni nu obiectează faţă de amestecul în treburile şoferului de maşină. Adepţii sistemului laissez-faire se contrazic atunci când se împotrivesc amestecului guvernamental în sfera preţurilor pieţei – şi totuşi nu susţin abolirea reglementării guvernamentale a traficului.

Eroarea acestui argument este manifestă. Reglementarea traficului pe o şosea îi revine agenţiei care gestionează [p.723] şoseaua. Dacă această agenţie este guvernul sau municipalitatea, atunci ele au sarcina să se ocupe de această problemă. Sarcina de a stabili mersul trenurilor îi revine managementului căii ferate, iar sarcina de a stabili dacă trebuie sau nu să fie muzică în sala de mese a unui hotel îi revine managementului hotelier. Dacă statul gestionează o cale ferată sau un hotel, este sarcina statului să reglementeze lucrurile acestea. În cazul unei opere de stat, guvernul stabileşte ce opere vor fi montate şi care nu vor fi montate; a deduce din această împrejurare că tot guvernului îi revine sarcina de a decide aceste lucruri şi în cazul unei opere neguvernamentale constituie un non sequitur.

Doctrinarii intervenţionişti repetă la nesfârşit că ei nu urmăresc abolirea proprietăţii private asupre mijloacelor de producţie, a activităţilor antreprenoriale şi a schimbului de piaţă. Similar, adepţii celei mai recente varietăţi de intervenţionism, aşa- numita “soziale Marktwirtschaft”, subliniază faptul că ei consideră economia de piaţă cel mai bun şi mai dezirabil sistem de organizare economică şi că se opun omnipotenţei guvernamentale socialiste. Desigur, însă, că toţi aceşti adepţi ai politicilor jumătăţilor de măsură subliniază, la fel de viguros, că ei resping manchesterismul şi liberalismul de tip laissez-faire. Ei afirmă că, oricând şi oriunde “liberul joc al forţelor economice” conduce la situaţii care apar drept “socialmente” indezirabile, este necesar ca statul să intervină în sfera fenomenelor pieţei. Făcând această afirmaţie, ei iau ca de la sine înţeleasă ideea că statul este acela care este chemat, în fiecare caz în parte, să determine dacă un anumit fapt economic urmează sau nu a fi considerat drept reprobabil din punct de vedere “social” şi, prin urmare, dacă starea pieţei necesită sau nu o acţiune specială de amestec guvernamental.

Nici unii dintre aceşti susţinători ai intervenţionismului nu înţeleg că programul lor implică, în consecinţă, instituirea unei supremaţii totale a statului în toate chestiunile economice şi induce, în cele din urmă, o stare de lucruri care nu diferă de ceea ce se numeşte socialism german, sau de tip Hindemburg. Dacă decizia cu privire la când justifică sau nu condiţiile economice o intervenţie guvernamentală aparţine jurisdicţiei statului, atunci sfera pieţei este complet anihilată. În acest caz, consumatoriii încetează de a mai fi aceia care determină, în ultimă instanţă, ce trebuie să se producă, în ce cantitate, de ce calitate, de către cine, unde şi cum – toate aceste decizii revenindu-i guvernului. Într-adevăr, îndată ce rezultatul provenit din funcţionarea neobstrucţionată a pieţei diferă de ceea ce consideră autorităţile ”socialmente” dezirabil, intervine guvernul. Aceasta înseamnă că piaţa este liberă [numai] atâta vreme cât face exact ceea ce doreşte statul să facă. Ea este “liberă” să [p.724] facă lucrurile pe care autorităţile le consideră “bune”, dar nu şi pe acelea pe care autorităţile le consideră “rele”; decizia cu privire la ce este bun şi ce este rău îi aparţine statului. Astfel, doctrina şi practica intervenţionismului tind, în cele din urmă, să abandoneze ceea ce le distingea iniţial de socialismul propriu- zis şi să adopte, în întregime, principiile totalitariste ale planificării globale.

4. Simţul dreptăţii ca etalon ultim pentru acţiunile individului

Conform unei opinii larg răspândite ar fi posibil, chiar şi în absenţa amestecului statal în afaceri, ca funcţionarea economiei de piaţă să fie îndepărtată de acele direcţii în care s-ar îndrepta dacă ar fi lăsată în seama controlului exclusiv al motivaţiei profitului. Adepţii unei reforme sociale care ar urma să se orienteze după principiile creştinismului, sau după cerinţele “adevăratei” moralităţi, susţin că pe oamenii bine intenţionaţi conştiinţa ar trebui să-i ghideze şi în acţiunile lor pe piaţă. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să nu se preocupe în mod egoist numai de profituri, ci – în nu mai mică măsură – şi de obligaţiile lor religioase şi morale, atunci n-ar mai fi necesare nici un fel de constrângere şi coerciţie guvernamentale, pentru a îndrepta lucrurile. Necesară nu este o reformă a guvernării şi a legilor ţării, ci purificarea morală a omului, o întoarcere la poruncile Domnului şi la preceptele codului moral, o întoarcere de la viciile lăcomiei şi al egoismului. Va fi atunci uşor de reconciliat proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie cu dreptatea, corectitudinea şi echitatea. Efectele dezastruoase ale capitalismului vor fi eliminate, fără a prejudicia libertatea şi iniţiativa individului. Oamenii vor detrona molohul capitalist, fără a întrona molohul statal.

Nu este necesar să ne reţină aici judecăţile de valoare arbitrare care se situează la baza acestor opinii. Nu are importanţă pentru ce învinuiesc aceşti critici capitalismul; erorile şi iluziile lor sunt irelevante. Ceea ce contează este ideea de a edifica un sistem social pe baza duală a proprietăţii private şi a principiilor morale, care îngrădesc utilizarea proprietăţii private. Sistemul recomandat astfel, spun adepţii săi, nu va fi nici socialism, nici capitalism, nici intervenţionism. Nu va fi socialism, deoarece va prezerva proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie; nu va fi capitalism, deoarece supremaţia o va deţine conştiinţa – şi nu dorinţa de profit; nu va fi intervenţionism, deoarece nu va fi necesară întervenţia statului în cadrul pieţei.

În cadrul economiei de piaţă, individul este liber să acţioneze în orbita proprietăţii private şi a pieţei. Alegerile sale sunt finale. Pentru semenii săi, aceste alegeri reprezintă nişte date, de care ei trebuie să ţină seama, [p.725] în vederea propriilor lor acţiuni. Coordonarea acţiunilor autonome ale tuturor indivizilor se realizează prin intermediul procesului pieţei. Societatea nu-i spune omului ce să facă şi ce să nu facă. Nu este necesar să se impună cooperarea prin ordine sau interdicţii speciale. Necooperarea se penalizează singură. Ajustarea la necesităţile eforturilor productive ale societăţii şi urmărirea preocupărilor personale ale individului însuşi nu se află în conflict. Prin urmare, nu este necesară nici o agenţie în vederea soluţionării unor astfel de conflicte. Sistemul poate funcţiona şi îşi poate îndeplini sarcinile fără amestecul unei autorităţi care să emită ordine şi interdicţii speciale şi care să-i pedepsească pe recalcintranţi.

Dincolo de sfera proprietăţii private şi a pieţei începe sfera constrângerii şi a coerciţiei; aici sunt situate stăvilarele pe care le-a înălţat societatea organizată, în vederea protecţiei proprietăţii private şi a pieţei, împotriva violenţei, înşelăciunii şi a fraudei. Acesta este domeniul constrângerii, prin contrast cu cel al libertăţii. Acestea sunt regulile care deosebesc între ceea ce este legal şi ceea ce este ilegal, între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis. Şi acesta este cruntul mecanism al armelor, al închisorilor şi al spânzurătorilor şi al oamenilor care îl menţin în stare de funcţionare, gata să-i strivească pe cei ce îndrăznesc să nu asculte.

Pe de altă parte, reformatorii de ale căror planuri discutăm sugerează că, împreună cu normele destinate protecţiei şi prezervării proprietăţii private, ar mai trebui instituite şi alte reguli etice. Ei doresc să realizeze, în domeniile producţiei şi al consumului, lucruri diferite de cele realizate în cadrul ordinii sociale în care indivizii nu sunt îngrădiţi de nici o altă obligaţie decât aceea de a nu invada persoanele şi drepturile de proprietate ale semenilor lor. Ei doresc să interzică acele motivaţii care orientează acţiunile individului în cadrul economiei de piaţă (pe care le numesc egoism, spirit achizitiv, vânătoare de profit) şi să le înlocuiască prin alte impulsuri (pe care le numesc simţ al conştiinţei, simţ al dreptăţii, altruism, frică de Dumnezeu, caritate). Ei sunt convinşi că o astfel de reformă morală ar fi suficientă în sine pentru a salvgarda un mod de funcţionare al sistemului economic mai satisfăcător, din punctul lor de vedere, decât capitalismul neobstrucţionat, fără nici una dintre acele măsuri guvernamentale speciale, pe care le necesită intervenţionismul şi socialismul.

Susţinătorii acestor doctrine nu recunosc rolul pe care îl joacă în funcţionarea economiei de piaţă acele motivaţii pentru acţiune pe care ei le condamnă drept vicioase. Singurul motiv pentru care economia de piaţă poate fucţiona fără ordine guvernamentale, care să le spună tuturor exact ce anume trebuie să facă şi cum trebuie să facă, este că ea nu-i cere nimănui să devieze de la acele linii de conduită care servesc cel mai bine propriilor sale interese. Ceea ce integrează acţiunile individului în ansamblul sistemului social de producţie este urmărirea propriilor sale scopuri. [p.726] Lăsându-se mânat de spiritul său “achizitiv”, fiecare actor contribuie cu partea sa la cel mai adecvat cu putinţă aranjament al activităţilor productive. Astfel, în cadrul sferei proprietăţii private şi al legilor care o protejează pe aceasta, împotriva atingerilor aduse de acţiuni violente sau frauduloase, nu există nici un antagonism între interesele individului şi cele ale societăţii.

Economia de piaţă devine o zăpăceală haotică dacă se elimină această predominare a proprietăţii private, pe care reformatorii o dispreţuiesc, sub cuvât că este vorba de egoism. Atunci când le cerem oamenilor să asculte de vocea conştiinţelor lor – şi să înlocuiască imperativul profitului privat cu acela al bunăstării publice, nu edificăm, prin aceasta, o ordine socială viabilă şi satisfăcătoare. Nu este suficient să-i spunem cuiva să nu cumpere de pe piaţa cea mai ieftină şi să nu vândă pe piaţa cea mai scumpă. Nu este suficient să-i spunem să nu urmărească profitul şi să nu evite pierderile. Trebuie să stabilim reguli inambigui pentru orientarea acţiunilor sale, în toate situaţiile concrete.

Reformatorul spune: antreprenorul este dur şi egoist atunci când, profitând de superioritatea pe care o are, scade preţurile sub cele pe care le solicită un rival mai puţin eficient, silindu-l astfel pe acesta din urmă să iasă din afaceri. Dar cum ar trebui să procedeze antreprenorul cel “altruist”? Nu ar trebui el să vândă niciodată la preţuri mai reduse decât rivalii săi? Sau există anumite condiţii care justifică practicarea de preţuri mai reduse decât cele ale rivalilor?

Reformatorul spune, pe de altă parte: antreprenorul este dur şi egoist atunci când, profitând de structura pieţei, solicită un preţ atât de ridicat încât sărmanii oameni sunt în imposibilitate de a mai achiziţiona marfa. Dar ce ar trebui să facă un antreprenor “bun”? Ar trebui el să renunţe pe gratis la marfă? Dacă solicită un preţ, indiferent cât ar fi acesta de scăzut, vor exista întotdeauna persoane care nu pot cumpăra deloc, sau care nu pot cumpăra aşa mult cât ar cumpăra dacă preţul ar fi încă şi mai scăzut. Pe care grup are antreprenorul libertatea de a-l exclude de la obţinerea mărfii, dintre cele dornice să cumpere?

Nu este necesar să ne preocupăm, în acest stadiu al investigaţiei noastre, de consecinţele care urmează oricărei devieri de la nivelul preţurilor, aşa cum sunt ele determinate pe o piaţă liberă. Dacă vânzătorul evită să vândă mai ieftin decât rivalul său mai puţin eficient, atunci cel puţin o parte din stocul său va rămâne nevândut. Dacă el oferă marfa la un preţ mai redus decât cel determinat pe o piaţă liberă, oferta disponibilă este insuficientă pentru a le permite tuturor celor dispuşi să cumpere, la acest preţ mai mic, să obţină ceea ce doresc. Vom analiza mai târziu consecinţele acestea, precum şi alte consecinţe ale oricărei devieri de la preţurile pieţei.[2] Ceea ce este necesar să [p.727] realizăm încă de pe acum este că nu ne putem mulţumi să-i spunem pur şi simplu antreprenorului să nu se lase călăuzit de condiţiile pieţei. Este indispensabil să-i spunem până unde poate merge cu cererea şi achitarea de preţuri. Dacă ceea ce direcţionează acţiunile antreprenorilor şi determină ce urmează ei să producă şi în ce cantităţi nu mai este urmărirea de profit, dacă antreprenorii nu mai sunt obligaţi, prin mijlocirea motivaţiei profitului, să-i servească pe consumatori, atât cât pot ei de bine, atunci este necesar să li se dea instrucţiuni precise. Nu se poate evita orientarea comportamentului lor prin ordine şi interdicţii specifice – exact tipul de decrete care constituie amprenta amestecului guvernului în afaceri. Orice tentativă de a face de prisos aceste amestecuri, prin apel la primatul vocii conştiinţei, la caritate, sau la dragoste frăţească, este zadarnică.

Adepţii reformei sociale creştine pretind că idealul lor, de lăcomie şi de urmărire a profitului îmblânzite şi stăvilite de conştiinţă şi de legea morală, au funcţionat destul de bine în trecut. Toate nenorocirile vremurilor noastre sunt determinate de abandonul preceptelor bisericii. Dacă lumea n-ar fi încălcat poruncile şi n-ar fi poftit profituri injuste, omenirea s-ar mai bucura încă de beatitudinea de care s-a învrednicit în Evul Mediu, când cel puţin elitele trăiau conform principiilor evanghelice. Ceea ar fi necesar ar fi să se revină la zilele acelea bune de odinioară şi apoi să se vegheze ca nici o nouă apostazie să nu-i mai păgubească pe oameni de efectele lor benefice.

Este inutil să facem o analiză a condiţiilor sociale şi economice ale secolului al XIII-lea, pe care le ridică reformatorii aceştia în slăvi, ca pe cele mai fericite din toate epocile istorice. Nu ne preocupă decât noţiunea de preţuri şi rate salariale juste, care a fost esenţială în cadrul doctrinelor sociale ale doctorilor bisericii şi pe care reformatorii doresc să o ridice la rangul de etalon ultim al comportamentului economic.

Este limpede că pentru teoreticieni noţiunile acestea, de preţuri şi rate salariale juste s-au referit şi se referă totdeauna la o anumită ordine socială, pe care ei o consideră cea mai bună ordine posibilă. Ei recomandă adoptarea schemei lor ideale şi prezervarea ei veşnică. Nu va mai fi îngăduită nici o schimbare. Orice modificare a celui mai adecvat aranjament social posibil nu poate însemna decât o înrăutăţire. Viziunea asupra lumii adoptată de aceşti filosofi nu ţine seama de strădania neobosită a omului pentru ameliorarea condiţiilor de bunăstare materială. Schimbările istorice şi creşterea nivelului general de trai sunt noţiuni care lor le sunt străine. Ei numesc “juste” acele moduri de comportament care sunt compatibile cu prezervarea netulburată a utopiei lor, iar în rest totul este injust.

Dar noţiunea de preţuri şi de salarii, aşa cum se prezintă ea [p.728] minţii celorlalţi oameni, care nu sunt filosofi, este foarte diferită. Când non-filosoful spune despre un preţ că este just, ceea ce înţelege el prin aceasta este că prezervarea acestui preţ îi ameliorează lui veniturile şi statutul în societate, sau cel puţin nu le dăunează. El numeşte injust orice preţ care dăunează propriei sale averi, sau statutului său social. Este “just” ca preţurile acelor bunuri şi servicii pe care el le vinde să crească din ce în ce mai mult, iar preţurile acelor bunuri şi servicii pe care le cumpără să scadă din ce în ce mai mult. Fermierului nu i se pare injust preţul grâului, indiferent cât ar fi acesta de ridicat. Salariatului nu i se par injuste ratele salariale, indiferent cât de ridicate ar fi acestea. În schimb, fermierul se grăbeşte să denunţe drept o încălcare a legilor divine şi umane orice scădere a preţului la grâu, iar salariaţii se ridică revoltaţi oridecâteori scad ratele lor salariale. Cu toate acestea, societatea de piaţă nu dispune de alt mijloc de ajustare la schimbările condiţiilor, decât funcţionarea pieţei. Prin mijlocirea schimbărilor de preţuri ea îi sileşte pe oameni să restrângă producţia de articole mai puţin intens solicitate şi să extindă producţia acelor articole pentru care cererea consumatorilor este mai intensă. Absurditatea tuturor tentativelor de stabilizare a preţurilor constă tocmai în faptul că stabilizarea ar împiedica orice continuare a îmbunătăţirilor şi ar avea drept rezultat o rigidizare şi o stagnare. Flexibilitatea preţurilor bunurilor şi a ratelor salariale reprezintă vehiculul ajustărilor, al ameliorării şi al progresului. Cei ce condamnă modificările preţurilor şi ale ratelor salariale ca fiind injuste – şi solicită prezervarea a ceea ce numesc ei just, nu fac, în realitate, altceva decât să combată strădaniile de ameliorare a condiţiilor economice.

Nu este injust faptul că de multă vreme a prevalat o tendinţă de formare a unor astfel de preţuri la produsele agricole încât cea mai mare parte a populaţiei a abandonat agricultura şi s-a orientat înspre industriile de procesare. Dacă nu s-ar fi manifestat această tendinţă, 90% din populaţie, sau mai mult, încă s-ar mai ocupa cu agricultura şi dezvoltarea industriilor de procesare ar fi fost oprită. Toate segmentele populaţiei, inclusiv fermierii, ar fi fost într-o situaţie mai rea. Dacă ar fi fost pusă în practică doctrina scolastică a preţurilor juste, atunci încă ar prevala condiţiile economice care au existat în sec. al XIII-lea. Cifrele demografice ar fi mult mai reduse decât sunt astăzi şi nivelul de trai ar fi mult mai scăzut.

Ambele variante ale doctrinei preţurilor juste, cea filosofică şi cea populară, converg întru condamnarea preţurilor şi a ratelor slariale, aşa cum sunt acestea determinate pe piaţa liberă. Dar negativismul acesta nu furnizează, în sine, nici un răspuns la întrebarea care este nivelul pe care ar trebui să-l atingă preţurile şi ratele salariale. Dacă spiritul de dreptate trebuie ridicat la rangul de etalon ultim al acţiunii umane, atunci trebuie să-i spunem inambiguu fiecărui actor ce trebuie să facă, ce preţuri trebuie să solicite şi ce preţuri trebuie să achite, în fiecare caz concret; şi [p.729] trebuie să-i silim – recurgând la un aparat de constrângere şi coereciţie violentă – să respecte aceste ordine pe toţi cei care ar îndrăzni să nu asculte. Trebuie să înfiinţăm o autoritate supremă, care să emită norme şi să reglementeze comportamentul în toate privinţele, care să modifice aceste norme la nevoie, să le interpreteze corect şi să întrebunţeze forţa pentru impunerea lor. Prin urmare, înlocuirea urmăririi egoiste a profitului cu dreptatea socială şi cu simţul echităţii necesită, în vederea realizării lor, tocmai acele politici de amestec guvernamental în afaceri pe care adepţii purificării morale a lumii doresc să le facă superflue. Nici un fel de deviere de la piaţa neobstrucţionată nu poate fi gândită fără înregimentare autoritară. Nu are importanţă dacă autoritatea care deţine aceste puteri se numeşte stat laic sau preoţie teocratică.

Reformatorii, atunci când îi îndeamnă pe oameni să renunţe la egoism, li se adresează capitaliştilor şi antreprenorilor şi, uneori, deşi numai în mod timid, chiar şi salariaţilor. Numai că economia de piaţă este un sistem bazat pe supremaţia consumatorilor. Predicatorii ar trebui să li se adreseze consumatorilor, nu producătorilor. Ei ar trebui să-i convingă pe consumatori să nu mai prefere marfă mai bună şi mai ieftină, mai degrabă decât marfă mai proastă şi mai scumpă, ca nu cumva să-i lezeze pe producătorii mai ineficienţi. Ei ar trebui să-i convingă pe aceştia să-şi reducă propriile lor cumpărături, pentru a le da oamenilor mai săraci posibilitatea de a cumpăra mai mult. Dacă cineva doreşte să-i convingă pe consumatori să acţioneze în felul acesta, atunci acela trebuie să le spună explicit ce să cumpere, în ce cantitate, de la cine şi la ce preţuri; şi trebuie să se îngrijească de impunerea ordinelor sale prin coerciţie şi constrângere. Dar, în cazul acesta, el va fi adoptat exact sistemul de control autoritar pe care reformatorii morali urmăresc să-l facă inutil.

Gradul de libertate de care se pot bucura indivizii în cadrul cooperării sociale este condiţionat de concordia dintre câştigurile private şi binele public. În limitele orbitei în care, urmărindu-şi propriul său bine, individul promovează totodată – sau cel puţin nu subminează – bunăstarea materială a semenilor săi, persoanele care-şi urmăresc propriile lor interese nu subminează nici prezervarea societăţii, nici bunăstarea altor oameni. Se conturează astfel o sferă al libertăţii şi a iniţiativei individuale, o sferă în care omului i se permite să aleagă şi să acţioneze aşa cum doreşte el. Sfera aceasta de libertate, poreclită dispreţuitor “libertate economică” de către socialişti şi intervenţionişti, este singurul lucru care face cu putinţă toate acele condiţii numite îndeobşte libertăţi, în cadrul sistemului de cooperare socială bazat pe diviziunea muncii. Este vorba despre economia de piaţă, sau despre capitalism, alături de corolarul său politic (“suprastructura”, cum ar spune marxiştii), guvernul reprezentativ.

Cei ce afirmă că există un conflict între spiritul achizitiv al diverşilor indivizi, sau între spiritul achizitiv al indivizilor, pe de o parte şi binele comun, pe de alta, nu pot evita să pretindă suprimarea dreptului indivizilor de a alege şi de a acţiona. Ei trebuie să înlocuiască discreţia cetăţenilor cu supremaţia comitetului central de management al producţiei. În schema lor privitoare la binele societăţii nu există nici un fel de loc lăsat pentru iniţiativa privată. Autoritatea emite ordine şi toată lumea este silită să le dea ascultare.[i]

5. Ce înseamnă laissez faire

În Franţa secolului al XVIII-lea, dictonul laissez faire, laissez passer reprezenta formula în care şi-au încapsulat programul unii dintre adepţii libertăţii. Scopul urmărit de ei era instituirea unei societăţi de piaţă neobstrucţionată. În vederea atingerii acestui scop, ei cereau abolirea tuturor legilor care-i împiedicau pe oamenii mai întreprinzători şi mai eficienţi să-i depăşească pe rivalii lor mai puţin întreprinzători şi mai puţin eficienţi şi care restricţionau mobilitatea persoanelor şi a bunurilor. Iată ce trebuia să exprime această faimoasă maximă.

În epoca noastră, de atracţie pasionată faţă de omnipotenţa statală, formula laissez faire a căzut în dizgraţie. Opinia publică o consideră acum o manifestare atât a depravării morale, cât şi a unei totale ignoranţe.

Din perspectiva intervenţioniştilor, alternativa care ni se oferă este: “forţe automate” sau “planificare conştientă”.[3] Este evident, sugerează el, că a ne bizui pe nişte procese automate ar fi pură prostie. Nici un om raţional nu ne poate recomanda serios să nu facem nimic şi să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, fără amestecul nici unei acţiuni deliberate. Un plan, tocmai în virtutea faptului că reprezintă o manifestare a acţiunii conştiente, este incomparabil superior absenţei oricărei planificări. Ni se spune că laissez faire ar însemna: lăsaţi relele să continue, nu încercaţi să îmbunătăţiţi situaţia omenirii prin acţiune raţională.

Acest tip de discurs este total eronat. Argumentul avansat în favoarea planificării este în întregime derivat dintr-o interpretare abuzivă a unei metafore. El nu are nici o bază, în afara conotaţiilor asociate termenului “automate”, care este întrebunţat, în sens metaforic, pentru descrierea procesului pieţei. ((4. A se vedea mai sus, pp. 315-316.)) Dicţionarul Concise Oxford Dictionary ((5. Ed. a 3-a, Oxford, 1934, p. 74.)) ne informează că “automat” însemnă “inconştient, lipsit de inteligenţă, exclusiv mecanic”. Dicţionarul Webster’s Collegiate Dictionary ((6. Ed. a 5-a, Springfield, 1946, p. 73.)) ne informează că automat înseamnă “care nu se supune controlului voinţei,…realizat fără aportul gândirii active şi fără intenţie sau direcţionare conştientă”. Ce triumf este pentru adeptul planificării să joace această carte decisivă! [p.731]

Adevărul este că alegerea nu se face între un mecanism mort, sau un automatism rigid, pe de o parte şi planificarea conştientă, pe de alta. Alternativa nu este plan sau absenţa oricărui plan. Întrebarea este: despre ale cui planuri vorbim? Trebuie, oare, să planifice fiecare membru al societăţii pentru el însuşi, sau trebuie să planifice doar un stat bine intenţionat, pentru toată lumea? Problema care se pune nu este automatism versus acţiune conştientă; ea este: acţiune autonomă a fiecărui individ, sau acţiune axclusiv a statului. Ea este libertate versus omnipotenţă guvernamentală.

Laissez faire nu înseamnă: lăsaţi să funcţioneze forţele mecanice şi inanimate. Înseamnă: lăsaţi-l pe fiecare individ să aleagă cum doreşte să coopereze la diviziunea socială a muncii; lăsaţi-i pe consumatori să stabilească ce trebuie să producă antreprenorii. Planificarea înseamnă: lăsaţi numai statul să aleagă şi să impună cu forţa reglementările sale, cu ajutorul aparatului de constrângere şi de coerciţie.

În cadrul sistemului laissez-faire, afirmă planificatorul, nu se produc acele bunuri de care au “în realitate” nevoie oamenii, ci acelea de pe urma cărora sunt anticipate cele mai ridicate profituri. Obiectivul planificării este de a redirecţiona planificarea către satisfacerea “adevăratelor” nevoi. Dar cine va decide care sunt “adevăratele” nevoi?

Astfel, bunăoară, profesorul Harold Laski, fostul preşedinte al Partidului Laburist Britanic, ar stabili ca obiectiv pentru direcţia planificată a producţiei “ca întrebuinţarea economiilor investitorului să se facă mai degrabă în domeniul locuinţelor decât al sălilor de cinema”.[4]

Este irelevant dacă suntem sau nu de acord cu ideea profesorului, că locuinţele mai bune sunt mai importante decât filmele de cinema. Fapt este că, prin cheltuirea unei părţi a banilor lor pe bilete de cinema, consumatorii au făcut o altă alegere. Dacă masele de britanici, aşadar aceiaşi oameni ale căror voturi i-au propulsat pe laburişti la putere, ar înceta să mai patroneze filmele de cinema şi ar cheltui mai mult pe apartamente şi locuinţe confortabile, afaceriştii aflaţi în urmărirea profitului ar fi siliţi să investească mai mult în construcţia de case şi de apartamente de locuit şi mai puţin în direcţia producţiei de filme cu buget ridicat. Dorinţa d-lui Laski este de a sfida dorinţele consumatorilor – şi de a le înlocui cu propria sa voinţă. El doreşte să lichideze democraţia pieţei şi să instituie domnia absolută a unui ţar al producţiei. El poate considera că are dreptate, dintr-un punct de vedere “superior” – şi că, în calitate de supraom, este chemat să-şi impună propriile sale valori asupra maselor de oameni inferiori. Dar în cazul acesta ar trebui să aibă onestitatea să afirme deschis că aşa stau lucrurile.

Toată această pledoarie exaltată pentru supereminenţa acţiunii guvernamentale [p.732] nu este altceva decât un paravan subţire pentru auto-deificarea interveţionistului individual. Marele zeu Stat nu este mare zeu decât pentru că este ţinut să facă exclusiv ceea ce doreşte adeptul intervenţionismului să vadă executat. Nu este autentic decât acel plan pe care îl aprobă pe deplin planificatorul individual. Toate celelalte planuri nu sunt decât nişte contrafaceri. Atunci când foloseşte cuvântul “plan”, bineînţeles că autorul unei cărţi despre beneficiile planificării nu se gândeşte decât la planul său propriu. El nu ia în calcul posibilitatea ca planul adoptat de guvern să difere de planul său. Diverşii planificatori nu sunt de acord între ei, decât cu privire la respingerea sistemului laissez faire, adică a libertăţii indivizilor de a alege şi de a acţiona. Ei sunt în total dezacord cu privire la alegerea unicului plan care urmează a fi adoptat. Oridecâteori sunt date în vileag evidentele şi incontestabilele defecte ale politicilor intervenţioniste, campionii intervenţionismului reacţionează la fel. Erorile, spun ei, au fost rezultatul intervenţionismului incompetent; ceea ce propunem noi este intervenţionismul de calitate, nu pe cel defectuos. Şi, bineînţeles, că intervenţionismul de calitate este cel care poartă marca profesorului însuşi.

Laissez faire înseamnă: lăsaţi-l pe omul de rând să aleagă şi să acţioneze; nu-l siliţi să se încline în faţa unui dictator.

6. Amestecul guvernamental nemijlocit în sfera consumului

Atunci când cercetăm problemele intervenţionismului, nu este necesar să ne preocupăm de acele acţiuni ale statului care urmăresc influenţarea imediată a alegerii de către consumatori a bunurilor de consum. Fiecare demers de amestec guvernamental în afaceri trebuie să afcteze indirect consumul. Pe măsură ce amestecul guvernamental alterează datele pieţei, este inevitabil ca el să modifice şi evaluările şi comportamenul consumatorilor. Dar, dacă obiectivul guvernului nu este decât de a-i sili nemijlocit pe consumatori să consume alte bunuri decât pe cele pe care le-ar fi consumat în absenţa decretului guvernamental, nu se ivesc niciun fel de probleme deosebite, care să necesite cercetarea lor de către teoria economică. Este neîdoielnic că un aparat poliţienesc puternic şi nemilos are puterea de a impune cu forţa asemenea decrete.

Atunci când ne ocupăm de alegerile consumatorilor, nu întrebăm despre motivele care l-au determinat pe cineva să cumplere a şi să nu cumpere b. Noi nu cercetăm decât ce efecte au fost produse asupra preţurilor de piaţă – şi, prin urmare, asupra producţiei – de comportamentul efectiv al consumatorilor. Efectele acestea nu depind de consideraţiile care i-au determinat pe indivizi să cumpere a şi să nu cumpere b; ele nu depind decât de acţiunile efective de cumpărare şi de abţinere de la a cumpăra. Este irelevant pentru determinarea preţurilor măştilor de gaz dacă oamenii le cumpără din proprie iniţiativă, sau pentru că statul sileşte pe toată lumea [p.733] să cumpere o astfel de mască. Tot ceea ce contează este magnitudinea cererii.

Statele care urmăresc să păstreze aparenţele externe ale libertăţii chiar şi atunci când o îngrădesc pe aceasta, îşi cosmetizează intervenţiile directe din sfera consumului, sub găteala amestecului în sfera producţiei. Obiectivul prohibiţiei americane a fost de a-i împiedica pe locuitorii individuali ai ţării să consume băuturi alcoolice. Dar legea, în mod ipocrit, n-a decretat consumul de băuturi alcoolice ilegal ca atare şi nu l-a penalizat pe acesta. Ea n-a interzis decât producţia, vânzarea şi transportarea de băuturi ameţitoare, aşadar tranzacţiile de piaţă care preced acţiunea de a bea. Ideea era că oamenii se lasă atraşi de viciul băuturii numai pentru că nişte afacerişti veroşi abuzează de ei. Era, cu toate acestea, evident că obiectivul prohibiţiei era de a restricţiona libertatea indivizilor de a-şi cheltui dolarii şi de a-şi petrece viaţa în felul dorit de ei. Restricţiile impuse asupra afacerilor nu erau destinate decât atingerii acestui obiectiv final.

Problemele ce afectează amestecul guvernamental direct în sfera consumului nu sunt probleme catalactice. Ele trec mult dincolo de sfera catalacticii şi privesc chestiunile fundamentale ale vieţii umane şi ale organizării sociale. Dacă este adevărat că statul îşi dobândeşte autoritatea de la Dumnezeu şi că Providenţa este aceea care-i încredinţează misiunea de a acţiona ca paznic al populaţiei ignorante şi stupide, atunci este cu siguranţă sarcina sa să înregimenteze toate aspectele conduitei supuşilor săi. Stăpânul trimis de Dumnezeu cu siguranţă că ştie mai bine ce este bine pentru supuşii săi decât pot şti ei înşişi. Este de datoria sa să-i păzească împotriva răului pe care şi l-ar provoca, dacă ar fi lăsaţi de capul lor.

Oamenii care se auto-intitulează “realişti” nu realizează imensa importanţă a principiilor implicate aici. Ei afirmă că nu doresc să discute problema dintr-un punct de vedere care, spun ei, este filosofic şi academic. Abordarea lor este călăuzită exclusiv de consideraţii practice, susţin ei. Este un fapt incontestabil, spun ei, că anumiţi oameni îşi provoacă singuri rău, lor şi familiilor lor nevinovate, consumând medicamente narcotice. Numai nişte doctrinari ar putea fi atât de dogmatici încât să obiecteze faţă de reglementarea comerţului cu aceste produse. Efectele ei benefice sunt incontestabile.

Însă lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Opiul şi morfina sunt cu siguranţă periculoase şi generatoare de dependenţă. Numai că, odată admis principiul conform căruia este de datoria statului să-l păzească pe om împotriva propriilor sale nesăbuinţe, nu mai poate fi avansată nici o obiecţie serioasă împotriva altor restricţii. Se pot aduce argumente serioase pentru interzicerea alcoolului şi a nicotinei. Dar de ce să limtăm grija providenţială a statului [p.734] doar la sfera protecţiei trupului individului? Oare răul pe care îl poate provoca un om minţii sale şi sufletului nu sunt încă şi mai dezastruoase decât orice neajunsuri corporale? De ce să nu-l împiedicăm să citească literatură nocivă şi să vizioneze spectacole proaste, să privească tablouri şi statui rele şi să asculte muzică proastă? Cu siguranţă că dauna provocată de ideologiile nesănătoase este mult mai gravă decât cea provocată de medicamentele narcotice, atât pentru individ, cât şi pentru societate în ansamblu.

Temerile acestea nu sunt doar nişte spectre imaginare, care-i terorizează pe doctrinarii izolaţi. Este un fapt că nici un stat paternalist, fie el antic sau modern, nu s-a dat niciodată înapoi de la înregimentarea minţilor, a credinţelor şi a opiniilor supuşilor săi. Dacă cineva îi aboleşte omului libertatea de a-şi determina propriul consum, acela îi îndepărtează toate libertăţile. Adepţii naivi ai amestecului guvernamental în sfera consumului se amăgesc, atunci când neglijează ceea ce numesc cu dispreţ aspectul filosofic al problemei. Ei susţin inconştient cauza cenzurii, a inchiziţiei, a religiei intoleranţei şi persecuţia disidenţilor.

Analizând catalactica intervenţionismului, noi nu discutăm aceste consecinţe politice ale amestecului guvernamental direct în sfera consumului cetăţenilor. Pe noi nu ne preocupă decât acele acţiuni de imixtiune care urmăresc să-i silească pe antreprenori şi pe capitalişti să întrebuinţeze factorii de producţie altfel decât ar fi făcut-o dacă ar fi ascultat doar de comenzile pieţei. Făcând aceasta, noi nu ridicăm problema dacă aceasă imixtiune este bună sau rea, din vreun punct de vedere preconceput. Noi punem doar întrebarea dacă ea poate sau nu să atingă acele obiective pe care urmăresc să le atingă cei ce recurg la ea.

Corupţia

Analiza intervenţuionismului ar fi incompletă dacă nu ne-am referi şi la fenomenul corupţiei.

Practic, nu există acţiuni de amestec guvernamental în sfera proceselor pieţei care, văzute din punctul de vedere al cetăţenilor afectaţi de ele, să nu trebuiască a fi calificate fie drept confiscări, fie drept cadouri. De regulă, un grup se înavuţeşte pe seama altor indivizi, sau a altor grupuri de indivizi. Dar există multe cazuri în care pagubei suferite de anumiţi oameni nu-i corespunde nici un avantaj al altora.

Nu există nimic de felul unei metode juste şi echitabile de exercitare a imensei puteri pe care o pune intervenţionismul în mâinile legislativului şi ale executivului. Adepţii intervenţionismului pretind să înlocuiască efectele – după cum spun ei “socialmente” dăunătoare – ale proprietăţii private şi ale intereselor împământenite, cu discreţia nelimitată a [p.735] legislatorului cu desăvârşire înţelept şi dezinteresat, secondat de asistenţii săi conştiincioşi şi neobosiţi, birocraţii. În ochii lor, omul de rând este un copil neajutorat, care are mare nevoie de un gardian paternalist, care să îl păzească de capcanele viclene ale unei cete de răufăcători. Ei resping toate noţiunile tradiţionale de lege şi legalitate, în numele unei idei de dreptate “mai înalte şi mai nobile”. Orice ar face ei înşişi este întotdeauna drept, deoarece le dăunează acelora care ar dori, în mod egoist, să păstreze pentru ei înşişi ceea ce, din punctul de vedere al concepţiei acestea superioare despre dreptete, ar trebui să le aparţină altora.

Noţiunile de egoism şi de lipsă de egoism, aşa cum intervin ele în asemenea raţionamente, sunt auto-contradictorii şi sterile. După cum am arătat, fiecare acţiune urmăreşte atingerea unei stări de lucruri pe care actorul o consideră mai bună decât starea care ar fi existat în lipsa acţiunii sale. În acest sens, fiecare acţiune trebuie calificată drept egoistă. Omul care le dă de pomană copiilor flămânzi o face fie pentru că evaluează propria sa satisfacţie, anticipată de pe urma facerii acestui cadou, ca fiind superioară oricărei alte satisfacţii, pe care şi-ar putea-o procura cheltuind suma respectivă de bani, fie pentru că speră să fie răsplătit în lumea de dincolo. În sensul acesta, politicianul este întotdeauna egoist, indiferent dacă susţine un program popular pentru a fi ales, sau dacă rămâne ferm legat de propriile sale convingeri nepopulare, lipsindu-se astfel de beneficiile pe care le-ar putea culege prin trădarea lor.

În terminologia anticapitalismului, cuvintele egoist şi neegoist sunt întrebuinţate pentru a-i clasifica pe oameni, din punctul de vedere al unei doctrine care socoteşte că singura stare naturală şi echitabilă a condiţiilor sociale constă în egalitatea avuţiilor şi a veniturilor, care-i numeşte exploatatori pe cei care câştigă mai mult decât salariul mediu şi care condamnă activităţile antreprenoriale, ca fiind dăunătoare binelui comun. A face afaceri, a depinde nemijlocit de aprobarea sau dezaprobarea acţiunilor tale de către consumatori, a căuta să câştigi patronajul cumpărătorilor şi a obţine profit, atunci când reuşeşti să îi satisfaci pe aceştia mai bine decât rivalii tăi este egoist şi ruşinos, din punctul de vedere al ideologiei oficialităţilor. Numai cei aflaţi pe ştatul de plată guvernamental sunt socotiţi nobili şi lipsiţi de egoism.

Din nefericire, deţinătorii de funcţii publice şi stafurile lor nu sunt angelici. Ei află foarte curând că, pentru oamenii de afaceri, deciziile lor înseamnă fie pierderi considerabile, fie – uneori – câştiguri considerabile. Cu siguranţă că există şi birocraţi care nu primesc mită; dar există şi alţii, care sunt dornici să profite de orice şansă “sigură” de a “împărţi” [beneficiile] cu cei pe care îi favorizează deciziile lor.

Favoritismul este pur şi simplu inevitabil, în multe ramuri ale administraţiei măsurilor intervenţioniste. Să luăm, de pildă, cazul permiselor de export, sau de import. Pentru beneficiarul său, un asemenea permis are o anumită valoare bănească. Cui trebuie, oare să-i acorde guvernul permisul – şi cui trebuie să i-l refuze? Nu există nici un criteriu neutru sau obiectiv disponibil, pentru a lua această decizie în mod nepărtinitor şi fără a da curs nici unui favoritism. [p.736] Nu contează dacă tranşarea afacerii este sau nu însoţită de vreun transfer monetar. Scandalul este acelaşi, chiar dacă permisiunea este acordată unor oameni care au furnizat, sau de la care se aşteaptă să furnizeze alte feluri de servicii valoroase (cum ar fi acordarea voturilor) în beneficiul celor de care depinde decizia.

Corupţia este efectul obişnuit al intervenţionismului. Problemele care se ivesc pot fi lăsate în seama istoricilor şi avocaţilor.[5]


[1] A se vedea mai sus, pp. 258-259.

[2] A se vedea mai jos, pp. 758-767.

[3] Cf. A. H. Hansen, “Social Planning for Tomorrow”, în The United States after the War, Cornell University Lectures, Ithaca, 1945, pp. 32-33.

[4] Cf. radioprogramul lui Laski, “Revolution by Consent”, transcris în Talks, X, nr. 10, octombrie 1945, 7.

[5] Se obişnuieşte astăzi să se pledeze cauza revoluţiilor comuniste prin denunţarea guvernelor necomuniste supuse atacului, ca fiind corupte. Astfel, cineva a încercat să justifice susţinerea acordată de către o parte din presa americană şi de către anumiţi reprezentanţi ai administraţiei americane, mai întâi comuniştilor chinezi, iar apoi celor din Cuba, etichetând drept corupte regimurile lui Cean Kai-şec, iar api pe cel al lui Batista. Dar, din acest punct de vedere, apare drept justificată orice revoluţie comunistă, împotriva oricărui guvern, care nu este întru totul adept al politicilor laisser faire.


Nota traducătorului:

[i] Reamintim că Mises are în vedere exclusiv un sistem capitalist intensiv, de diviziune intensa a muncii, care nu poate fi menţinut şi coordonat decât pe baza calculului monetar. Altminteri, posibilitatea menţinerii în mod strict non-violent a unor mici comunităţi agrare non-industriale, rupte atât de domnia motivaţiei profitului monetar, cât şi de statul asistenţial, o ilustrează, de exemplu, grupările de tip Amish. Impunerea unor restricţii este într-adevăr necesară, dar ea este liber consimţită de fiecare participant în parte şi se face numai pe baza sistemelor de boicot şi de ostracizare non-agresive, dar ferme, a celor care încalcă normele de conduită ale grupului. A se vedea şi mai jos, cap. XXXV, sec. 2, unde Mises menţionează faimoasele “reducciones” ale misionarilor iezuiţi din America de Sud, care ilustrează şi posibilitatea asistenţialismului şi chiar a “comunismului” voluntar într-o societate agrară. Critica acestor aranjamente vizează, în general, vulnerabilitatea lor politică faţă de agresorii externi şi vulnerabilitatea “malthusiană” a societăţilor neindustriale la creşteri ale populaţiei în condiţii de cvasi-stagnare tehnologică. Dar limitarea non-agresivă a cifrelor demografice (de exemplu în societăţi orientate spre monahism) şi un capital suficient de legitimitate in ochii opiniei publice străine ar putea, probabil, contribui la soluţionarea acestor probleme. Ambele exemple au fost mediatizate de cinematografia contemporană (care a contribuit, astfel, la capitalul lor de legitimitate). Privite ca “aproximaţii economice” pentru mireni ale monahismului creştin independent de stat, sau ale primelor comunităţi creştine ele ţin, în esenţă, de ordinea proprietăţii private (cf. de ex. ultima – şi cea mai liberală – parte a cărţii lui Robert Nozick, Anarchy, State and Utopia, 1974.) În afara societăţilor ne-industriale, în perspectiva încetării subminării prin educaţie publică şi asistenţialism a familiei şi a altor comunităţi independente de stat (fie în urma prăbuşirii structurilor statale sub greutatea propriei ineficienţe, fie în urma unei mutaţii ideologice prealabile), sistemele comunitare de protecţie şi furnizare de bunuri publice, bazate doar pe boicot, ostracism non-agresiv şi (în cazul celor neangajate pe calea neîmpotrivirii violente la rău) pe violenţă strict defensivă (în cadrul unui sistem restitutiv de tipul descris în scrierile lui M. N. Rothbard), sunt de cert interes competitiv şi în vederea menţinerii unui sistem viabil pe termen lung de diviziune a muncii.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Reafirm indemnul sincer adresat comunitatii dvs. – adepti ai ideilor scolii austriece de economie si drept – de a realiza in Romania, pentru romani, in limba noastra nationala, la o editura unde ar fi posibil si viabil, un material original, cu un continut unitar si consistent, despre ceea ce numim Economie Austriaca! Ar fi un lucru bun, firesc, util si necesar in Romania. Sunteti cei mai in masura sa editati si sa publicati asa ceva la noi.

    dezbaterile politice, cu iz liberal – libertarian, mai pot astepta pentru o data proxima.

    Filip · 29 ianuarie 2014, 04:17 · #

  2. Esti exact ca personajul principal din nuvela lui Creanga, lenesul, care vrea “mura-n gura”, sa-ti explice si sintetizeze altii ideile “scolii austriece”, astfel incat, daca se poate, tu sa nu faci nici un efort.

    Exista la sectiunea “Traduceri, carti, brosuri” nu mai putin de 17 traduceri (si care insumeaza cateva mii de pagini) ale unor lucrari de baza in incercarea de intelegere a teoriei austriece.

    ionut · 29 ianuarie 2014, 13:10 · #

  3. Este indicat … sa scrieti mai mult! si sa comentati mai putin! e o diferenta . semnificativa.

    Filip · 31 ianuarie 2014, 16:21 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)