Capitolul V. Timpul

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Timpul ca factor praxeologic

Noţiunea de schimbare implică noţiunea de secvenţă temporală. Un univers rigid, pe veci imutabil, ar fi în afara timpului, dar ar fi mort. Conceptele de schimbare şi de timp sunt inseparabil legate laolaltă. Acţiunea urmăreşte o schimbare şi se încadrează, de aceea, într-o ordine temporală. Raţiunea umană e chiar incapabilă de a concepe ideile de existenţă atemporală şi de acţiune atemporală.

Agentul care acţionează distinge între timpul dinaintea acţiunii, timpul absorbit de acţiune şi timpul scurs după ce acţiunea s-a încheiat. El nu poate fi neutru faţă de scurgerea timpului.

Logica şi matematica se ocupă de un sistem de gândire ideal. Relaţiile şi implicaţiile din sistemul lor sunt coexistente şi interdependente. Putem spune la fel de bine că ele sunt sincrone, sau că sunt în afara timpului. O minte perfectă le-ar putea cuprinde, în întregime, într-un singur gând. Incapacitatea omului de a realiza aceasta face din însăşi gândire o acţiune, care avansează pas cu pas de la starea mai puţin satisfăcătoare de cunoaştere insuficientă, către starea mai satisfăcătoare de mai bună cuprindere. Însă ordinea temporală în care este dobândită cunoaşterea nu trebuie confundată cu simultaneitatea logică a tuturor părţilor unui sistem deductiv aprioric. În cadrul unui asemenea sistem, noţiunile de anterioritate şi de consecinţă sunt doar metaforice. Ele nu se referă la sistem, ci la acţiunea noastră de a-l cuprinde. Sistemul în sine nu implică nici categoria de timp, nici pe cea de cauzalitate. El presupune corespondenţă funcţională între elementele sale, dar nu presupune nici cauze, nici efecte.

Ceea ce distinge epistemologic sistemul praxeologic de cel logic este tocmai faptul că cel dintâi implică atât categoria de timp, cât şi pe cea de cauzalitate. Şi sistemul praxeologic este apriorist şi deductiv. Ca sistem, el este situat în afara timpului. Însă schimbarea este unul din elementele sale. Noţiunile de mai devreme şi mai târziu şi cele de cauză şi efect se numără printre părţile sale constituente. Anterioritatea şi consecinţa sunt concepte esenţiale ale raţionamentului praxeologic. Acelaşi statut îl are ireversibilitatea evenimentelor. În cadrul sistemului praxeologic, orice referire la corespondenţe funcţionale nu este mai puţin metaforică şi înşelătoare decât [p.100] referinţele la anterioritate şi consecinţă în cadrul sistemului logic. [1]

2. Trecut, prezent şi viitor

Acţiunea este cea care îi furnizează omului noţiunea de timp şi îl face conştient de fluxul temporal. Ideea de timp este o categorie praxeologică.

Acţiunea este întotdeauna îndreptată spre viitor; ea este întotdeauna, în esenţă şi în mod necesar, o formă de planificare şi de acţiune în vederea unui viitor mai bun. Ţelul ei este întotdeauna de a face condiţiile viitoare mai satisfăcătoare decât ar fi fără intervenţia acţiunii. Inconfortul care îl îmboldeşte pe om să acţioneze este cauzat de o insatisfacţie legată de condiţiile viitoare anticipate, aşa cum s-ar manifesta ele probabil, dacă nu s-ar întreprinde nimic pentru a le modifica. În orice caz, acţiunea nu poate influenţa decât viitorul şi niciodată prezentul, care cu fiecare fracţiune infinitezimală de secundă este absorbit în trecut. Omul devine conştient de timp atunci când plănuieşte să transforme o stare prezentă mai puţin satisfăcătoare într-o stare viitoare mai satisfăcătoare.

Pentru meditaţia contemplativă timpul nu este decât durată, “la durée pure, dont l’écoulement est continu, et où l’on passe, par gradations insensibles, d’un état à l’autre: Continuitée réelement vécue.” [2] “Prezentul” este translatat continuu în trecut, şi reţinut doar în memorie. Reflectând la trecut, spun filozofii, omul devine conştient de timp. [3] Totuşi, nu amintirea este cea care-i procură omului categoriile de schimbare şi timp, ci voinţa de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă.

Timpul, aşa cum îl măsurăm cu diverse dispozitive mecanice, este întotdeauna trecut, iar timpul în accepţiunea filozofică a conceptului este întotdeauna trecut sau viitor. Prezentul nu este, din aceste perspective, decât o linie de frontieră ideală, care separă trecutul de viitor. Acţiunea ca atare este în prezentul real, deoarece ea întrebuinţează clipa şi, de aceea, îi încorporează realitatea. [4] Reflecţia retrospectivă ulterioară [p.101] discerne în clipa scursă, întâi de toate, acţiunea şi condiţiile pe care le oferea ea pentru acţiune. Ceea ce nu se mai poate face sau consuma, deoarece prilejul a trecut, contrapune prezentului trecutul. Ceea ce nu se poate încă face sau consuma, deoarece condiţiile pentru a proceda astfel sau vremea maturităţii încă n-au sosit, contrapune trecutului viitorul. Prezentul oferă acţiunii prilejuri şi sarcini pentru care a fost prea devreme în trecut şi pentru care va fi prea târziu în viitor.

Prezentul ca durată este continuarea condiţiilor şi prilejurilor existente pentru acţiune. Orice tip de acţiune presupune condiţii speciale, la care aceasta trebuie adaptată, în vederea ţelurilor urmărite. De aceea, conceptul de prezent este diferit pentru diverse domenii de acţiune. El nu se referă în nici un fel la diversele metode de măsurare a timpului prin mişcări spaţiale. Prezentul încapsulează atâta timp scurs cât este încă de actualitate, i.e. important pentru acţiune. În funcţie de diversele acţiuni pe care le are în vedere agentul, prezentul este contrapus Evului Mediu, secolului al XIX-lea, anului, lunii, sau zilei trecute, sau chiar orei, minutului, sau secundei abia scurse. Dacă cineva spune: Astăzi nu i se mai aduc ofrande lui Zeus, atunci el are un alt prezent în minte decât şoferul de autoturism care îşi spune: Acum este încă prea devreme să cotesc.

Cum viitorul este incert, este întotdeauna nesigur şi vag cât anume din el putem considera că face parte din acum şi din prezent. Dacă cineva ar fi spus în 1913: În prezent – acum – libertatea de gândire este incontestabilă în Europa, el nu ar fi prevăzut că prezentul acesta va deveni foarte curând trecut.

3. Economisirea timpului

Omul este supus trecerii timpului. El se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi piere. Timpul lui este limitat. El trebuie să-l economisească, aşa cum economiseşte şi alţi factori rari.

Economisirea timpului are un caracter aparte, datorită unicităţii şi ireversibilităţii ordinii temporale. Importanţa lucrurilor acestea se manifestă în fiecare compartiment al teoriei acţiunii.

Un singur lucru trebuie subliniat încă de pe acum. Economisirea timpului este independentă de economisirea bunurilor şi serviciilor economice. Chiar şi în Ţara Abundenţei, omul ar fi silit să economisească timpul, presupunând că n-ar fi nemuritor şi că n-ar fi înzestrat [p.102] cu tinereţe veşnică şi cu sănătate şi cu vigoare indestructibile. Deşi toate poftele i-ar putea fi satisfăcute imediat, fără a mai fi nevoie de nici un fel de muncă, el ar fi nevoit să-şi alcătuiască programul temporal, deoarece există stări de satisfacţie incompatibile între ele, care nu pot fi consumate simultan. Şi pentru omul acesta timpul ar fi rar şi ar fi condiţionat de perspectiva lui mai devreme şi mai târziu.

4. Relaţia temporală dintre acţiuni

Două acţiuni ale unui individ nu sunt niciodată sincrone; Relaţia lor temporală este cea a lui mai devreme şi mai târziu. Acţiunile diverşilor indivizi nu pot fi considerate sincrone decât în lumina metodelor fizice de măsurare a timpului. Sincronismul nu este o noţiune praxeologică decât în ce priceşte eforturile concertate ale mai multor oameni care acţionează. [5]

Acţiunile individuale ale unui om se succed una alteia. Ele nu pot fi niciodată efectuate în aceeaşi clipă. Ele nu pot decât să se înşiruie una după alta, într-o succesiune mai mult sau mai puţin rapidă. Există acţiuni care servesc simultan mai multor scopuri. Ar fi eronat să ne referim la ele ca la un caz de coincidenţă a mai multor acţiuni.

Lumea a răstălmăcit frecvent sensul termenului “ierarhie de valori”, pierzând din vedere obstacolele care interzic asumpţia sincronismului cu privire la diversele acţiuni ale unui individ. Diversele acte ale unui om au fost interpretate ca produsul unei ierarhii de valori, presupuse a fi independentă de şi precedentă faţă de actele respective, şi al unui plan dinainte întocmit, a cărui realizare o urmăresc. Ierarhia de valori şi planul cărora li se atribuia persistenţă şi imutabilitate, pe intervalul unei anumite durate de timp, erau ipostaziate în cauza şi motivaţia diverselor acţiuni individuale. Sincronismul, care nu putea fi asertat cu privire la diverse acte a fost apoi cu uşurinţă atribuit ierarhiei de valori şi planului. Dar procedând astfel se pierde din vedere faptul că ierarhia de valori nu este decât un instrument de gândire construit. Ierarhia valorilor nu se manifestă decât în acţiuni reale; ea nu poate fi sesizată decât prin observarea acţiunilor reale. Aşa încât nu este permis ca ea să fie contrapusă acţiunii reale şi să fie întrebuinţată ca etalon de evaluare a acestora.

Nu este mai puţin inacceptabil să se distingă între acţiune raţională şi acţiune aşa-zis iraţională, pe baza unei comparaţii a acţiunii reale cu schiţe şi planuri antecedente, de acţiuni viitoare. Faptul că ţelurile fixate ieri pentru acţiunea de astăzi sunt diferite de cele efectiv urmărite astăzi poate fi foarte interesant. [p.103] Dar planurile de ieri nu ne furnizează standarde întru nimic mai obiective de evaluare a acţiunilor reale de azi, decât orice alte norme sau idei.

S-a încercat justificarea noţiunii de acţiune nonraţională prin următorul raţionament: Dacă a este preferat lui b şi b lui c, atunci a ar trebui, în mod logic, să-i fie preferat lui c. Însă dacă c este preferat lui a, atunci ne confruntăm cu un tip de acţiune căruia nu-i putem atribui consistenţă şi raţionalitate. [6] Raţionamentul acesta pierde din vedere faptul ca două acte ale unui individ nu pot fi niciodată sincrone. Chiar dacă o acţiune a este preferată lui b, iar o acţiune b lui c, este inacceptabil să construim o ierarhie uniformă de valori, în care a precede pe b şi b precede pe c, oricât de redus ar fi intervalul de timp dintre două acţiuni. Nu este permis nici să considerăm o a treia acţiune, ulterioară, ca fiind aceeaşi cu cele două acţiuni precedente. Tot ce demonstrează exemplul menţionat este că judecăţile de valoare nu sunt imutabile şi că, de aceea, o ierarhie de valori, care este dedusă din diverse acţiuni ale unui individ, necesarmente nonsincrone, poate fi contradictorie. [7]

Nu trebuie să confundăm conceptul logic de consistenţă (i.e., absenţă a contradicţiilor) cu conceptul praxeologic de consistenţă (constanţă sau adeziune consecventă la aceleaşi principii). Consistenţa logică nu-şi are locul decât în gândire, iar constanţa numai în acţiune.

Constanţa şi raţionalitatea sunt noţiuni complet diferite. Dacă evaluările cuiva s-au modificat, fidelitatea neînduplecată faţă de principiile de acţiune adoptate cândva, n-ar fi o dovadă de raţionalitate, ci pur şi simplu de încăpăţânare. Numai într-o singură privinţă poate fi acţiunea constantă: în aceea că se preferă ceea ce este mai valoros faţă de ceea ce este mai puţin valoros. Dacă evaluările se modifică, acţiunile se modifică şi ele, în mod necesar. Fidelitatea faţă de un plan vechi în condiţii schimbate ar fi lipsită de sens. Un sistem logic trebuie să fie consistent şi lipsit de contradicţii, deoarece el implică coexistenţa tuturor părţilor şi teoremelor sale. În ce priveşte acţiunile, care se desfăşoară inevitabil în ordine temporală, nu poate fi vorba de nici un fel de asemenea consistenţe. Acţiunea trebuie să fie adecvată scopului, iar orientarea către un scop necesită ajustare la condiţii schimbătoare.

Prezenţa de spirit este considerată o virtute a omului care acţionează. Un om are prezenţă de spirit dacă posedă capacitatea de a gândi şi de a-şi ajusta acţiunile [p.104] atât de rapid, încât intervalul dintre apariţia unor noi condiţii şi adaptarea acţiunilor sale la ele, devine cât se poate de scurt. Dacă înţelegem constanţa ca fidelitate faţă de un plan alcătuit cândva, fără a ţine seama de modificările condiţiilor, atunci prezenţa de spirit şi capacitatea de a reacţiona rapid sunt atributele diametral opuse constanţei.

Când speculatorul se duce la bursă, el îşi poate schiţa un anumit plan de acţiune. Fie că se comportă sau nu conform acestui plan, acţiunile sale sunt raţionale şi în sensul pe care-l atribuie termenului “raţional” cei ce ţin să distingă acţiunile raţionale de cele iraţionale. În cursul zilei, speculatorul se poate angaja în tranzacţii pe care un observator, care nu ia seama la schimbările survenite în configuraţia pieţei, nu va fi în măsură să le interpreteze ca fiind provenite dintr-un comportament constant. Dar speculatorul are intenţia fermă să realizeze profituri şi să evite pierderile. În consecinţă, el trebuie să-şi adapteze conduita la modificarea condiţiilor de piaţă şi la propria sa estimare privind viitoarele variaţii ale preţurilor. [8]

Oricum am răsuci lucrurile, nu vom reuşi niciodată să formulăm o noţiune de “acţiune iraţională”, a cărei “iraţionalitate” să nu se reducă la o judecată de valoare arbitrară. Să presupunem că cineva şi-a propus să acţioneze inconstant, fără nici un alt motiv afară de acela de a respinge aserţiunea praxeologică după care nu există acţiune iraţională. Ceea ce se întâmplă în acest caz este că un om urmăreşte un anumit scop, anume respingerea unei teoreme praxeologice, şi că el acţionează în consecinţă, altfel decât ar fi făcut-o altminteri. El a ales un mijloc nepotrivit de respingere a praxeologiei, şi atâta tot.


Note

1. Într-un tratat de teorie economică nu este necesar să întârziem asupra unei discuţii referitoare la tentativele de a construi mecanica axiomatic, ca pe un sistem în care conceptul de funcţie este substituit celui de cauză şi efect. Vom arăta mai jos că mecanica axiomatică nu poate servi drept model pentru analiza sistemului economic. Cf. infra, pp. 353-357.

2. Henri Bergson, Matière et mémoire, ed. a 7-a, Paris, 1911, p. 205.

3. Edmund Husserl, “Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins”, Jahrbuch für Phiosophie und Phänomenologische Forschung, IX, 1928, pp. 391 ff.; A. Schütz, loc. cit., pp. 45 ff.

4. “Ce que j’appelle mon présent, c’est mon attitude vis-à-vis de l’avenir immédiat, c’est mon action imminente”. Bergson, op. cit., p. 152.

5. Pentru a evita orice posibilă neînţelegere, poate fi util să subliniem că teorema aceasta nu are nimic de a face cu teorema lui Einstein referitoare la relaţia temporală existentă între evenimente îndepărtate în spaţiu.

6. Cf. Felix Kaufmann, “On the Subject-Matter of Economic Science”, Economica, XIII, 390.

7. Cf. P. H. Wicksteed, The Common Sense of Political Economy, ed. Robbins, Londra, 1933, I, 32 ff.; L, Robbins, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science, ed. a 2-a, Londra, 1935, pp. 91 ff.

8. Desigur, planurile pot fi şi ele contradictorii. Uneori, contradicţiile lor pot fi consecinţele unor judecăţi greşite. Dar uneori asemenea contradicţii pot fi deliberate şi servesc anumitor scopuri. Dacă, bunăoară, un program mediatizat al unui guvern sau al unui partid politic promite preţuri ridicate producătorilor şi, în acelaşi timp, preţuri scăzute consumatorilor, obiectivul unei asemenea adoptări a unor ţeluri incompatibile poate fi demagogic. În acest caz, planul mediatizat este contradictoriu; însă planul autorilor săi, care doresc să atingă un anumit scop prin adoptarea unor ţeluri incompatibile şi mediatizarea lor publică, este lipsit de orice contradicţie.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România