13. Pedepsele şi proporţionalitatea

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Puţine1 aspecte ale teoriei politice liberale se găsesc într-o stare mai puţin satisfăcătoare decât teoria pedepselor.2 De regulă, liberalii s-au mulţumit să afirme sau să dezvolte axioma conform căreia nimeni nu poate agresa împotriva persoanei sau a proprietăţii altcuiva; problema sancţiunilor care pot fi impuse împotriva unui asemenea invadator abia dacă a fost atinsă. Noi am susţinut ideea că delincventul îşi pierde drepturile în măsura în care îl lipseşte pe alt om de drepturile sale: teoria “proporţionalităţii”. Trebuie, acum, să cercetăm mai amănunţit implicaţiile pe care le poate avea o asmenea teorie, a proporţionalităţii pedepselor.

În primul rând, ar trebui să fie limpede că principiul proporţionalităţii stabileşte un maximum, mai degrabă decât o obligativitate, în ce priveşte pedepsirea delincventului. În societatea liberală există, după cum am văzut, doar două părţi într-o dispută sau în cazul unei acţiuni legale: victima, sau reclamantul şi presupusul delincvent, sau acuzatul. Reclamantul este cel care formulează plângerea la tribunal, împotriva răufăcătorului. Într-o lume liberală, n-ar exista delicte împotriva unei vag definite “societăţi” şi, prin urmare, nici vreo asemenea persoană ca “procurorul de district”, care hotărăşte care va fi acuzaţia şi apoi formulează acuzaţiile respective împotriva presupusului delincvent. Regula proporţionalităţii ne spune cât de mari sunt pedepsele pe care le poate pretinde un reclamant, de la un răufăcător condamnat – şi nimic mai mult; ea fixează o limită maximală pentru pedepsele ce pot fi aplicate fără ca cel care le aplică să devină el însuşi un agresor criminal.

Astfel, ar trebui să fie cât se poate de clar că, într-un regim de drept liberal, pedeapsa capitală ar trebui să fie strict limitată la cazurile de crimă. Într-adevăr, un criminal nu şi-ar pierde dreptul său la viaţă decât dacă ar priva mai întâi o anumită victimă de acelaşi drept. Nu ar fi permis, prin urmare, ca un comerciant căruia i s-a furat o gumă de mestecat, să execute pe hoţul de gumă de mestecat condamnat. Dacă ar face lucrul acesta, ar deveni el însuşi (comerciantul) un criminal nejustificabil, care ar putea fi chemat în boxa acuzaţilor de către moştenitorii sau împuterniciţii hoţului de gumă de mestecat.

Dar în dreptul liberal n-ar exista nici o constrângere exercitată asupra reclamantului, sau asupra moştenitorilor săi, pentru a-l sili să pretindă penalitatea maximă. Dacă reclamantul, sau moştenitorul său, de [86] exemplu, n-ar crede în pedeapsa capitală, indiferent din ce motiv, el ar putea să-şi ierte voluntar victima, de toată penalitatea sa, sau de o parte din ea. Dacă el ar fi un tolstoian întru totul defavorabil pedepselor, ar putea să ierte, pur şi simplu, victima – şi cu aceasta s-ar sfâşi toată povestea. Sau – şi aceasta este o venerabilă şi onorabilă tradiţie în dreptul occidental mai vechi – victima, sau moştenitorul ei, i-ar putea permite delincventului să-şi cumpere eliberarea de pedeapsă – parţială sau totală. Astfel, dacă proporţionalitatea i-ar permite victimei să trimită delincventul la închisoare pentru zece ani, acesta din urmă ar putea, dacă victima ar fi de acord, să plătească victimei în vederea reducerii sau eliminării sentinţei. Teoria proporţionalităţii nu furnizează decât marginea superioară a pedepselor – deoarece ea ne informează cât de mare este pedeapsa pe care o poate impune victima în mod legitim.

În cazul crimei se poate naşte o problemă – deoarece moştenitorii victimei se pot dovedi mai puţin motivaţi să urmărească criminalul, sau se pot arăta nejustificat de înclinaţi să-i permită acestuia să-şi cumpere scăparea de pedeapsă. Această problemă ar putea fi soluţionată pur şi simplu prin menţionarea de către oameni, în testamentele lor, ce pedepse ar dori să le aplice eventualilor lor ucigaşi. Atât adeptul retribuţiei stricte, cât şi tolstoianul defavorabil oricărui fel de pedeapsă, s-ar putea, aşadar, îngriji de îndeplinirea cu precizie a dorinţelor lor. Decedatul ar putea, de exemplu, să prevadă, în testamentul său, o firmă de asigurări împotriva crimelor, la care să cotizeze, pentru ca aceasta să acţioneze în vederea punerii sub acuzaţie a ucigaşului său.

Aşadar, dacă proporţionalitatea fixează limita superioară a pedepsei, cum putem determina proporţionalitatea însăşi? Prima observaţie de făcut este că accentul nu trebuie să cadă pe plătirea datoriei cuiva faţă de “societate”, indiferent ce ar putea însemna aceasta, ci pe plătirea datoriei faţă de victimă. Bineînţeles că prima parte a datoriei o reprezină restituţia. Aceasta este clară în cazul furturilor. Dacă A a furat 15.000 $ de la B, atunci prima parte, sau partea iniţială a pedepsei pentru A trebuie să fie să restituie cei 15.000 $ în mâinile lui B (plus despăgubiri, costurile de judecată şi ale serviciilor poliţieneşti şi dobânda pierdută). Să presupunem că, aşa cum se întâmlă de cele mai multe ori, hoţul a cheltuit deja banii. În acest caz, primul pas în vederea pedepsei liberale legitime este de a sili hoţul să muncească şi de a aloca venitul rezultat de aici către victimă, până când victima este răsplătită. Situaţia ideală, aşadar, îl pune pe delincvent efectiv într-o situaţie de robie faţă de victima sa, răufăcătorul urmând să rămână în aceste condiţii de sclavagism justificat până când va fi reparat pagubele suferite de omul pe care l-a nedreptăţit.3

Trebuie să remarcăm că accentul pus pe pedeapsa-ca-restituţie este diametral opus actualelor practici de pedepsire. [87] Astăzi se petrece următoarea absurditate: A fură 15.000 de dolari de la B. Statul îl prinde, îl judecă şi îl condamnă pe A, totul pe cheltuiala lui B, care este unul dintre numeroşii contribuabili victimizaţi de acest proces. Apoi statul, în loc de a sili pe A să plătească datoria lui B, sau să muncească muncă silnică până când îşi va achita datoria respectivă, o sileşte pe victima B să plătească impozite în vederea întreţinerii delincventului în închisoare, vreme de zece sau douăzeci de ani. Unde este oare dreptatea, în toată această poveste? Nu numai că victima îşi pierde banii [furaţi iniţial], dar mai plăteşte, pe deasupra, alţi bani, pentru dubioasa satisfacţie de a prinde, a condamna şi apoi a întreţine delincventul; iar acesta este într-adevăr înrobit, dar nu în vederea bunului scop de a-şi recompensa victima.

Ideea primatului restituţiei către victimă are precedente venerabile în drept; într-adevăr, este vorba despre un străvechi principiu de drept, căruia i s-a permis să dispară, pe măsură ce statul creştea şi monopoliza instituţiile justiţiei. În Irlanda medievală, de exemplu, un rege nu era şeful unui stat, ci, mai degrabă, un furnizor de asigurări împotriva delictelor; dacă cineva comitea un delict, primul lucru care se petrecea era că regele plătea “asigurarea” în beneficiul victimei, iar apoi trecea la silirea delincventului să îi plătească, la rândul său, regelui (restituţia către firma de asigurări a victimei fiind derivată exclusiv din ideea de restituţie către victimă). În numeroase părţi ale Americii din perioada colonială, care erau prea sărace pentru a-şi permite luxul îndoielnic de a avea închisori, tribunalele aserveau pe termen hoţul victimei sale, unde urma să fie silit să muncească pentru victimă, până la achitarea “datoriei”. Aceasta nu însemană în mod necesar că închisorile ar dispărea într-o lume liberală, dar ele s-ar schimba cu siguranţă drastic, doarece obiectivul lor principal ar fi de a-i sili pe răufăcători să le furnizeze restituţie victimelor lor.4

De fapt, pe parcursul Evului Mediu, restituţia către victimă constituia în general principalul concept de pedeapsă; numai pe măsură ce statul a crescut mai puternic au obstrucţionat autorităţile guvernamentale din ce în ce mai mult procesul de restituţie, confiscând, treptat, o tot mai mare parte din proprietatea delincventului pentru ele însele şi lăsând tot mai puţin pentru nefericita victimă. Într-adevăr, pe măsură ce accentul se deplasa, de pe restituţia către victimă spre pedepsirea aşa-ziselor delicte comise “împotriva statului”, pedepsele extrase de stat au devenit din ce în ce mai severe. După cum scria criminologul William Tallack la începutul secolului XX:

“Îndeosebi datorită lăcomiei violente a baronilor feudali şi a puterilor ecleziastice medievale, drepturile părţilor lezate [88] au fost treptat încălcate şi, în cele din urmă, în mare parte apropriate de către autorităţile acestea, care extrăgeau efectiv o dublă răzbunare de la răufăcător: confiscarea proprietăţii sale în beneficiul lor, în loc de cel al victimei – şi pedepsirea lui cu temniţa, tortura, rugul, sau spânzurătoarea. Dar victima iniţială a fărădelegii era, practic, ignorată.” Sau, după cum rezumă profesorul Schafer: “Pe măsură ce statul monopoliza instituţia pedepsei, drepturile părţilor lezate erau, treptat, separate de dreptul penal”.5

Dar restituţia, deşi trebuie să fie prima grijă la stabilirea pedepsei, nu poate servi în nici un caz drept criteriu complet şi suficient. În primul rând, dacă un om îl atacă pe un altul şi – prin urmare – nu se produce nici un furt de proprietate, evident că nu există nici o posibilitate de a furniza restituţie. În formele vechi de drept existau, adesea, scheme de compensaţie monetară, pe care delincventul trebuia să le plătească victimei: atâţia bani pentru un atac, atâţia pentru o mutilare, etc. Dar este evident că aceste scheme sunt complet arbitrare şi nu au nici o legătură cu natura propriu-zisă a fărădelegii. Prin urmare, trebuie să ne reorientăm spre ideea că adevăratul criteriu trebuie să fie: pierderea de drepturi suferită de criminal să aibă loc în aceeaşi măsură cu ceea ce a îndepărtat acesta [de la victimă].i

Dar cum vom estima dimensiunea acestei măsuri? Să ne întoarcem la furtul de 15.000 de dolari. Nici chiar aici nu este suficientă o restituţie simplă, de 15.000 $, pentru acoperirea pierderii suferite (chiar dacă adăudăm depăgubiri, costuri, dobânzi, etc.). Deoarece, în primul rând, simpla pierdere a banilor furaţi evident că nu funcţionează, sub nici o formă, ca factor de descurajare a repetării acestui tip de fărădelege (deşi vom vedea, mai jos, că descurajarea în sine este un criteriu eronat în vederea estimării pedepselor). Prin urmare, dacă vom spune că răufăcătorul pierde drepturi în măsura în care o privează pe victimă [de drepturi], atunci va trebui să afirmăm că răufăcătorul nu numai că ar trebui să restituie cei 15.000 $, ci trebuie să fie silit să-i restituie victimei încă 15.000 $, astfel încât să piardă şi el, la rândul lui, aceleaşi drepturi pe care şi le însuşise de la victimă (o pierdere de proprietate în valoare de 15.000 $). În cazul furtului, aşadar, putem spune că hoţul trebuie să plătească dublul valorii prăzii: o dată pentru restituţia valorii furate şi încă o dată pentru a pierde echivalentul pierderii pe care o provocase altuia.6 ii

Dar, încă nu am terminat cu explicitarea privării de drepturi pe care le implică un delict. Într-adevăr, A nu a furat doar 15.000 $ de la B, pe care îi poate restitui şi corespunzător cărora i se poate impune o penalizare echivalentă. [89] El l-a pus, de asemenea, pe B într-o stare de frică şi incertitudune - de incertitudine referitoare la gradul până la care va fi împins delictul lui B.iii Dar penalizarea impusă lui A este fixată şi sigură dinainte [de achitarea ei], punându-l, prin aceasta, pe A într-o situaţie cu mult mai bună decât a fost victima sa iniţială. Astfel încât, pentru ca penalizarea impusă să fie proporţională, ar trebui, de fapt, să stabilim un total mai mare decât dublul, pentru a compensa victima, într-un fel sau altul, pentru aspectele incerte şi înspăimântătoare ale acestei groaznice încercări.7 Cât de mare ar trebui să fie această compensaţie suplimentară este imposibil să spunem exact, dar aceasta nu scuteşte nici un sistem raţional de pedepsire – inclusiv unul aplicabil într-o societate liberală – de problema stabilirii ei cât se poate de adecvate.iv

Pentru problema agresiunii corporale, la care restituţia nici nu se aplică, putem întrebuinţa din nou criteriul proporţionalităţii pedepsei; astfel, dacă A l-a bătut pe B într-un anumit fel, atunci B are dreptul să-l bată pe A (sau să delege baterea lui unor funcţionari judiciari), mai degrabă mai mult decât în aceeaşi măsură.

Aici ar putea interveni într-adevăr şi permiterea delincventului să-şi cumpere evitarea acestei pedepse, dar numai sub forma unui contract voluntar cu reclamantul. De exemplu, să presupunem că A a fost bătut sever de către B; acum B are dreptul să-l bată pe A tot atât de sever, sau ceva mai sever, sau să angajeze pe cineva, sau o firmă, pentru a executa această operaţiune în numele lui (persoane care, într-o societate liberală, ar putea fi poliţişti angajaţi de tribunalele private competitive). Dar, bineînţeles că A este liber să încerce să-şi cumpere eliberarea: să-l plătească pe B ca să renunţe la dreptul său de a-şi bate agresorul.

Aşadar, victima are dreptul de a impune o pedeapsă de amploare cel mult proporţională cu amploarea delictului, dar el are şi libertatea atât de a-i permite agresorului să-şi cumpere exonerarea de pedeapsă, cât şi să-l ierte pe acesta, parţial sau complet. Nivelul proporţional al pedepsei stabileşte dreptul victimei, limita superioară a pedepsei permise; dar în ce măsură, sau dacă victima doreşte să-ş exercite acest drept, este la latitudinea ei.

După cum arată profesorul Armstrong: “[A]r trebui să existe o proporţionalitate între severitatea delictului şi severitatea pedepsei. Aceasta stabileşte o limită superioară a pedepsei, sugerând ce datorează delincventul…Dreptatea îi dă autorităţii cuvenite [care noi considerăm că este victima] dreptul de a pedepsi răufăcătorii până la o anumită limită, dar nimeni nu este în mod necesar şi invariabil obligat să pedepsească până la limita stabilită de dreptate. Similar, dacă îi împrumut bani unui om, după dreptate am dreptul să îmi fie înapoiaţi, însă, dacă optez să nu îi iau înapoi, [90] nu am făcut nimic nedrept. Nu pot pretinde mai mult decât mi se datorează, dar sunt liber să pretind mai puţin, sau chiar să nu pretint nimic.8 v

Sau, după cum arată profesorul McCloskey: “Nu acţionăm nedrept dacă, mişcaţi de bunăvoinţă, pretindem mai puţin decât cerinţa legală, dar se comite o mare nedreptate dacă depăşim pedeapsa cuvenită”.9

Mulţi oameni, atunci când li se prezintă sistemul legal liberal, sunt preocupaţi de problema urrmătoare: oare li s-ar permite tuturor persoanelor să “ia legea în propriile lor mâini”? Oare victima, sau un prieten al victimei, ar avea dreptul să pretindă personal dreptate de la victimă? Răspunsul este, bineînţeles, afirmativ, deoarece toate drepturile de pedepsire sunt derivate din dreptul victimei la auto-apărare. În societatea liberală, de piaţă liberă pură, victima va găsi, în general, că este mai convenabil să încredinţeze această sarcină agenţiilor poliţieneşti şi de arbitraj.10 Să presupunem, de pildă, că Hatfield1 îl asasinează pe McCoy1. Apoi McCoy2 decide să-l caute şi să-l execute personal pe Hatfield1. Până aici toate bune, cu observaţia că, exact ca şi în cazul coerciţiei poliţieneşti, discutate în secţiunea precedentă, McCoy2 poate că trebuie să ia în consideraţie perspectiva de a fi acuzat de crimă de către Hatfield2, în faţa tribunalelor private. Problema este că, dacă tribunalele constată că Hatfield1 a fost, într-adevăr, criminalul, atunci, conform schemei noastre, McCoy2 nu păţeşte nimic – cu excepţia aprobării publicului pentru că a făcut dreptate. Dar dacă se adevedeşte că nu existau destule probe pentru condamnarea lui Hatfield1 pentru crima iniţială, sau chiar că ea fusese comisă de un alt Hatfield, sau de un străin, atunci – ca şi în cazul agresorilor poliţişti menţionaţi mai sus – McCoy2 nu se poate bucura de nici un fel de imunitate. El devine, în cazul acesta, un criminal, susceptibil de a fi executat de tribunale, la cererea moştenitorilor mânioşi din familia Hatfield. Astfel, exact aşa cum într-o societate liberală poliţia va fi deosebit de precaută, în vederea evitării încălcării drepturilor oricărui suspect, cu excepţia cazului în care poliţiştii sunt absolut convinşi de vina acestuia şi sunt dispuşi să îşi rişte propria lor integritate corporală pentru această convingere, tot astfel puţini oameni vor “lua [91] legea în propriile lor mâini”, dacă nu au convingeri similare. Mai mult, dacă Hatfield1 nu face decât să îl bată pe McCoy1, iar în replică acesta din urmă îl ucide, McCoy s-ar face şi prin aceasta susceptibil de a fi pedepsit pentru crimă. Astfel încât tendinţa cvasi-universală ar fi de a lăsa executarea dreptăţii în seama tribunalelor, ale căror decizii, bazate pe reguli de aducere a probelor, de judecare, etc., similare cu cele care pot fi în prezent în vigoare, ar fi primite de societate ca fiind drepte şi ca reprezentând cea mai bună soluţie realizabilă.11

Ar trebui să fie evident că teoria nostră a proporţionalităţii pedepselor – conform căreia oamenii pot fi pedepsiţi prin pierderea drepturilor lor, în măsura în care au încălcat drepturile altora – este efectiv o teorie retributivă a pedepselor, o teorie de tipul “dinte pentru dinte”, sau “doi dinţi pentru un dinte”.12

Retribuţia are o reputaţie rea printre filosofi, care, de regulă, îndepărtează grăbiţi acest concept, [92] sub cuvânt că ar fi “primitiv” sau “barbar”, după care se grăbesc să aducă în discuţie celelalte două teorii majore ale pedepselor: descurajarea şi reabilitarea. Dar, a respinge pur şi simplu un concept, sub cuvânt că este “barbar”, nu poate fi în nici un caz suficient; este, la urma urmelor, posibil ca, în cazul acesta, “barbarii” să fi găsit un concept superior crezurilor mai moderne.

Profesorul H.L.A. Hart descrie “cea mai rudimentară formă” de proporţionalitate, aşa cum am prezebtat-o noi aici (lex talionis), ca fiind “ideea că răufăcătorului ar trebui să i se facă ce a făcut el altora – şi oriunde gândirea referitoare la pedepse este primitivă, aşa cum este ea adesea, această idee rudimentară este reafirmată: ucigaşul ar trebui ucis, agresorul violent ar trebui biciuit.”13

Dar, a spune că ceva este “primitiv” nu poate constitui o critică validă – şi Hart însuşi admite că această formă “rudimentară” prezintă mai puţine dificultăţi decât versiunile mai “rafinate” ale tezei proporţionalist-redistributiviste. Singura sa critică raţională, despre care el pare să considere că închide subiectul, constă într-un citat din Blackstone:

“Există foarte multe delicte care sub nici o formă nu se vor preta la acest tip de penalizări, fără a introduce absurdităţi sau răutăţi evidente. Furtul nu poate fi pedepsit prin furt, defăimarea prin defăimare, falsificarea prin falsificare, adulterul prin adulter.”

Dar criticile acestea nu sunt sub nici o formă întemeiate. Furtul şi falsificarea consituie tâlhării, iar tâlharul poate fi, bineînţeles, silit să furnizeze restituţie şi despăgubiri proporţionale victimelor sale; aici nu avem nici o problemă conceptuală. Adulterul, conform perspectivei liberale, nu reprezintă câtuşi de puţin un delict şi acelaşi lucru se poate spune, după cum vom vedea mai jos, despre “defăimare”.14

Haideţi, aşadar, să ne ocupăm de cele două teorii majore moderne – şi să vedem dacă ele furnizează un criteriu pentru pedepse care să satisfacă într-adevăr concepţia noastră despre dreptate, aşa cum o satisface cu siguranţă retribuţia.15 Descurajarea a reprezentat principiul avansat [93] de utilitarism, ca parte integrantă a îndepărtării sale agresive a principiilor dreptăţii şi ale dreptului natural – şi a înlocuirii acestor principii, aşa-zis metafizice, cu un pragmatism solid. S-a presupus apoi că obiectivul pragmatic al pedepselor este descurajarea altor delicte, comise fie de către însuşi făptaşul celei survenite, fie de alţi membri ai societăţii. Însă criteriul acesta, al descurajării, implică scheme punitive pe care aproape oricine le-ar considera grosolan de nedrepte. De exemplu, dacă n-ar exista nici o pedeapsă pentru delicte, o mare parte a populaţiei ar comite mici furturi, de pildă de la tarabele cu fructe. Pe de altă parte, cei mai mulţi oameni resimt o împotrivire interioară înnăscută mult mai mare faţă de comiterea de crime de către ei înşişi, decât faţă de mici furturi de la magazine – şi ar fi mult mai puţin susceptibili de a comite delictul cel mai grav. De aceea, dacă obiectivul pedepselor ar fi descurajarea delictelor, atunci pentru evitarea furturilor de pe tarabe ar fi necesare nişte pedepse mult mai severe decât pentru evitarea crimelor – un sistem [punitiv] care contrazice standardele morale ale majorităţii oamenilor. Drept urmare, dacă ar trebui să adoptăm criteriul descurajării, ar trebui să adoptăm stringenţa pedepsei capitale pentru hoţiile mici – de pildă pentru hoţia de gumă de mestecat –, în vreme ce criminalilor ar putea să li se aplice o pedeapsă de numai câteva luni în închisoare.16

De asemenea, o critică consacrată a principiului descurajării este că, dacă descurajarea ar constitui singurul nostru criteriu, ar fi întru totul legitim ca poliţia şi tribunalele să execute în mod public o persoană despre care ştiu bine că n-a comis delictul, dar despre care au convins publicul că este vinovată. Execuţia deliberată a unui inocent – presupunând, bineînţeles, că inocenţa sa poate fi păstrată secretă – ar exercita un efect de descurajare exact la fel de deplin ca şi execuţia vinovatului. Dar, cu toate acestea, bineînţeles că o asemenea politică încalcă şi ea violent standardele de dreptate ale aproape tuturor.

Faptul că aproape toată lumea ar considera aceste scheme punitive groteşti, în ciuda îndeplinirii de către ele a criteriului descurajării, [94] arată că pe oameni îi interesează ceva mai important decât descurajarea. Despre ce poate fi vorba ne indică obiecţia fundamentală că aceste scări punitive descurajatoare, sau uciderea unui om nevinovat, răstoarnă evident ideea noastră obişnuită de dreptate. În locul “pedepsei adecvate delictului”, pedepsele sunt acum gradate în ordine inversă faţă de severitatea delictului, sau sunt destinate mai degrabă nevinovatului decât vinovatului. Pe scurt, principiul descurajării implică o încălcare grosolană a ideii intuitive că dreptatea înseamnă un tip de pedeapsă adecvat şi proporţional, care se aplică persoanei vinovate şi doar ei.vi

Cel mai recent criteriu de pedepsire, chipurile deosebit de “umanitar”, este “reabilitarea” delincventului. Dreptatea de modă veche, ni se spune, se concentra pe pedepsirea delincventului fie în vederea retribuţiei, fie pentru descurajarea delictelor viitoare; noul criteriu încearcă, în mod umanitar, să-l reformeze şi să-l reabiliteze pe delincvent. Dar, la o privire mai atentă, principiul reabilitării “umanitare” nu numai că duce la nedreptăţi arbitrare şi grosolane, ci mai aşează – în plus – şi o putere enormă şi arbitrară în mâinile celor ce împart pedepsele.vii Astfel, să presupunem că Smith este un criminal în serie, în vreme ce Jones a furat nişte fructe de pe o tejghea. În loc de a fi condamnaţi proporţional cu delictele lor, sentinţele lor sunt acum nedeterminate, încarcerarea urmând să se încheie odată cu succesul presupusei “reabilitări”. Dar aceasta aşează puterea de a dispune de vieţile prizonierilor în mâinile unui grup arbitrar de presupuşi reabilitatori. Aceasta înseamnă că, în loc de egalitate în faţa legii – un criteriu elementar al dreptăţii – în condiţiile căreia delictele egale sunt pedepsite în mod egal, un delincvent poate rămâne la închisoare câteva săptămâni, dacă este rapid “reabilitat”, în vreme ce un altul poate rămâne încarcerat pe termen nedefinit. Astfel în cazul nostru cu Smith şi Jones, să presupunem că Smith, criminalul în serie, este, conform opiniei unei comisii de “experţi”, reabilitat rapid. El este eliberat în trei săptămâni, spre satisfacţia reformatorilor, chipurile încununaţi de succes. Între timp, Jones, hoţul de fructe, continuă să se arate incorijibil şi în mod clar ne-reabilitat, cel puţin în ochii comisiei de experţi. Conform logicii acestui principiu, el trebuie să rămână încarcerat pe termen nedefinit, poate pentru tot restul vieţii, deoarece, cu toate că delictul său a fost neglijabil, el a continuat să rămână în afara influenţei mentorilor săi “umanitarişti”.

Astfel, profesorul K.G. Armstrong scrie despre principiul reformării:

“Schema logică a penalizărilor va fi ca fiecărui delincvent să i se asigure tratament în vederea reformării, până când va fi suficient de schimbat pentru ca experţii să certifice că este reformat. Conform teoriei acestea, fiecare sentinţă ar trebui să fie pe termen nedeterminat – sau poate ‘să fie determinată de placul psihologului’ – deoarece nu mai există [95] nici o bază pentru principiul stabilirii unei limite specificate a pedepsei. “Ai furat o pâine? Ei bine, te vom reforma, chiar şi dacă va dura tot restul vieţii tale.” Din momentul în care este vinovat, delincventul îşi pierde drepturile sale de fiinţă umană….Este o formă de umanitarism de care prefer să mă lipsesc.”17

Niciodată n-a fost tirania şi nedreptatea grosolană a teoriei “umanitariste” a pedepselor dată în vileag mai strălucit decât de către C.S. Lewis. Observând că “reformatorii” numesc acţiunile dorite de ei mai degrabă “vindecare”sau “terapie” decât pedeapsă, Lewis adaugă:

“Dar să nu ne lăsăm înşelaţi de o denumire. Să fiu ridicat fără consimţământul meu din casa şi dintre prietenii mei; să îmi pierd libertatea; să suport toate violenţele pe care ştie să le aplice psihoterapia modernă împotriva persoanei mele …să ştiu că acest proces nu se va încheia niciodată, până când fie paznicii mei vor fi reuşit, sau eu mă voi fi înţelepţit suficient pentru a mima aparenţele succesului pe care şi-l doresc ei – cui îi pasă dacă toate acestea se numesc pedeapsă sau nu? Că ele includ mai toate elementele pentru care ne temem de pedepse – ruşine, exil, robie şi ani mâncaţi de lăcuste – este evident. Numai o vină enormă ar putea să justifice toate acestea; dar vina este tocmai conceptul pe cate teoria umanitaristă l-a aruncat peste bord.”

Lewis continuă prin a demonstra tirania deosebit de dură care este probabil să fie impusă de “umanitarişti”, pentru a-şi implementa “reformele” şi “terapiile” lor asupra populaţiei:

“Poate că cea mai opresivă dintre toate tiraniile este cea exercitată pentru binele victimelor. Poate că este mai bine să trăim sub domnia baronilor tâlhăriei decât sub cea a unor băgăreţi atotputernici. Cruzimea baronului tâlharilor poate adormi uneori, cupiditatea sa poate fi uneori săturată; dar cei ce ne turmentează pentru propriul nostru bine ne vor turmenta la nesfârşit, deoarece o fac cu aprobarea conştiinţei lor. Poate că ei au mai multe şanse să ajungă în Ceruri, dar, în acelaşi timp, au şi mai multe şanse de a aduce Iadul pe pământ. Însăşi această bunătate a lor înţeapă, cu un zel de insultă intolerabil. A fi “vindecaţi” împotriva voinţei nostre – şi vindecaţi de stări pe care nu le putem privi ca boli, înseamnă a fi puşi pe picior de egalitate cu cei care încă n-au atins vârsta raţiunii, sau care nu o vor atinge niciodată; înseamnă a fi clasaţi printre copii, imbecili şi animalele domestice. Dar a fi pedepsiţi, oricât de sever, pentru că o merităm, pentru că “ar fi trebuit să ştim mai bine”, înseamnă a fi trataţi ca nişte persoane umane, făcute după chipul lui Dumnezeu.”

[96] Mai mult, după cum arată Lewis, cârmuitorii pot întrebuinţa conceptul de “boală” ca mijloc de etichetare drept “delicte” a tuturor acţiunilor care le displac lor – şi de a impune apoi o domnie totalitară, în numele Terapiei:

“Într-adevăr, dacă trebuie să privim delictul şi boala ca fiind unul şi acelaşi lucru, urmează că orice stare mentală pe care stăpânii noştri hotărăsc să o denumească “boală” poate fi tratată ca delict – şi vindecată în mod coercitiv. Degeaba se va spune că stările mentale care nu plac statului nu implică întotdeauna vreo turpitudine şi nu merită, prin urmare, întotdeauna sancţiunea privării de libertate. Deoarece stăpânii noştri nu vor întrebuinţa conceptele de Vină şi Pedeapsă, ci pe cele de boală şi terapie… Nu va fi vorba de nici o persecuţie. Chiar dacă tratamentul ar fi dureros, chiar dacă ar dura toată viaţa, chiar dacă ar fi fatal, acestea nu vor fi decât nişte accidente regretabile; intenţia era pur terapeutică. Chiar şi în medicina obişnuită au existat operaţii dureroase sau fatale; aşa şi aici. Dar, deoarece este vorba de “tratamente”, nu de pedepse, ele nu pot fi criticate decât de colegii-experţi – şi numai pe criterii tehnice, niciodată de către oamenii ca oameni şi pe temeiul dreptăţii.”18

Constatăm astfel că abordarea ajunsă la modă a pedepselor, din perspectia reformării, poate fi cel puţin la fel de grotescă şi cu mult mai incertă şi mai arbitrară decât principiul descurajării. Retribuţia rămâne singura noastră teorie a pedepselor dreaptă şi viabilă – şi, pentru astfel de pedepse, tratarea în mod egal a delictelor egale este fundamentală. Practica barbară se dovedeşte a fi dreaptă, în vreme ce practicile “moderne” şi “umanitare” se dovedesc a fi nişte parodii groteşti ale dreptăţii.



Note:

1 Această secţiune a apărut aproape în aceeaşi formă în Murray N. Rothbard, “Punishment and Proportionality”, în Assessing the Criminal: Restitution, Retribution, and the Legal Process, R. Barnett and J. Hagel, eds., Cambridge, Mass., Ballinger Publishing, 1977, pp. 259-70.

2 Trebuie să observăm, însă, că toate sistemele legale, indiferent dacă sunt sau nu liberale, trebuie să furnizeze o anumită teorie a pedepselor, iar sistemele existente în prezent se găsesc într-o stare cel puţin la fel de nesatisfăcătoare ca şi pedepsele în teoria liberală.

3 Este grăitor că singura excepţie în ce priveşte interzicerea sclaviei voluntare prin cel de a 13-lea amendament al constituţiei S.U.A. este “înrobirea” delincvenţilor: “Nici sclavia, nici servitutea involuntară, cu excepţia celei stabilite ca pedeapsă pentru un delict de care cel vizat a fost condamnat conform legii, nu vor exista în Statele Unite, sau în alt loc supus jusrisdicţiei acestora.”

4 Referitor la principiile restituţiei şi al “compoziţiei” (cumpărerea de către delincvemt a eliberării sale de la victimă) în cadrul sistemului de drept, a se vedea Stephen Schafer, Restitution to Victims of Crime, Chicago, Quadrangle Books, 1960.

5 William Tallack, Reparation to the Injured and the Rights of the Victims of Crime to Compensation, Londra, 1900, pp. 11-12; Schafer, Restitution to Victims of Crime, pp. 7-8.

6 Acest principiu al dublei pedepse liberale a fost sugestiv denumit de profesorul Walter Block “principiul doi dinţi pentru un dinte”.

7 Îi sunt îndatorat profesorului Robert Nozick de la Universitatea Harvard pentru indicarea acestei probleme.

8 K.G. Armstrong, The Retributivist Hits Back”, Mind, 1961, articol retipărit în Stanley E. Grupp, ed., Theories of Punishment, Bloomington, Indiana University Press, 1971, pp. 35-36.

9 Trebuie să adăugăm că persoana întâia plural care intevine aici trebuie să însemne victima respectivului delict. H.J. McCloskey, “A Non-Utilitarian Approach to Punishment”, Inquiry, 1965, articol retipărit în Gertrude Ezorsky, ed., Philosophical Perspectives on Punishment, Albany, State University of New York Press, 1972, p. 132.

10 După părerea noastră, sistemul liberal nu ar fi compatibil cu firme de protecţie monopoliste de tip statal, aşa cum sunt poliţia şi tribunalele [actuale]; toate acestea ar fi, mai degrabă, private şi competitive. Însă, deoarece acesta este un tratat de etică, nu putem cerceta aici întrebarea pragmatică cum anume ar putea funcţiona în practică un asemenea sistem “anarho-capitalist” de poliţie şi tribunale. Pentru un răspuns la întrebarea aceasta, a se vedea Murray N. Rothbard, For a new Liberty, ed. rev., New York, Macmillan, 1978, pp. 215-41.

11 Toate acestea ne amintesc de strălucitul şi spiritualul sistem de pedepsire a birocraţilor guvernamentali, conceput de marele liberal H.L. Mencken. În A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A. Knopf, 1949, pp. 386-87, el propunea ca fiecare cetăţean “care consultă actele unui funcţionar şi descoperă un delict să îl poată pedepsi numaidecât şi la faţa locului, în orice fel pare adecvat şi comod – şi în cazul în care această pedeapsă i-ar provoca pagube fizice funcţionarului, ancheta care ar urma să fie întreprinsă de marele juriu sau de judecătorul de instrucţie să se limiteze exclusiv la întrebarea dacă funcţionarul merita ce a primit. Cu alte cuvinte, propun ca să nu se mai considere un malum in se ca cetăţeanul să ia la pumni, să tăbăcească, să lovească, să scoată ochii, să taie, să rănească, să strivească, să schilodească, să ardă, să aplice o bastonadă, să jupoaie, sau chiar să linşeze un funcţionar – şi să nu mai fie malum prohibitum decât în măsura în care pedeapsa depăşeşte ce merita funcţionarul. Valoarea acestui exces, dacă există vreunul, poate fi cu uşurinţă determinată foarte comod de un mic juriu, aşa cum se rezolvă şi în prezent diverse pobleme de vinovăţie. În momentul ieşirii din spital, judecătorul biciuit, sau congressmanul, sau alt funcţionar – sau principalul său moştenitor, în caz că respectivul a pierit – se prezintă în faţa unui mare juriu şi depune o plângere şi, dacă se descoperă că ea are o bază reală, se organizează un mic juriu şi se aduc în faţa lui toate probele. Dacă acesta hotărăşte că funcţionarul merita pedeapsa care i-a fost aplicată, cetăţeanul care i-a aplicat-o este achitat şi acoperit de onoruri. Dacă, dimpotrivă, hotărăşte că pedeapsa a fost excesivă, atunci cetăţeanul este declarat vinovat de ultraj, vărămare corporală, crimă, sau despre ce este vorba, în proporţie cu diferenţa dintre ceea ce merita funcţionarul şi ce a primit – după care aplicarea pedepsei pentru acest exces îşi urmează cursul său obişnuit.

12 Este interesant că retribuţia a fost denumită “restituţie spirituală”. A se vedea Schafer, Restitution to the Victims of Crime, pp. 120-21. A se vedea şi apărarea pedepsei capitale pentru crimă datorată lui Robert Gahringer, “Punishment as Language”, Ethics, octombrie 1960, pp. 47-48:

“O facere de rău absolută necesită o negaţie absolută; şi putem efectiv susţine că, în actuala situaţie, pedeapsa capitată reprezită singurul simbol al unei negaţii absolute. Ce altceva ar putea exprima grozăvia unei crime, într-o manieră accesibilă oamenilor pentru care crima este o acţiune posibilă? Fără îndoială că o penalizare mai mică ar indica un delict mai puţin semnificativ” (caracterele italice aparţin autorului).

Despre pedeapsă în general, ca fiind o negaţie a delictului împotriva dreptăţii, cf. şi F.H. Bradley, Ethical Sudies, ed. a doua, Oxford, Oxford University Press, 1927, studiu retipărit în Ezorsky, ed., Philosophical Perspectives on Punishment, pp. 109-10:

“De ce …merit să fiu pedepsit? Pentru că m-am făcut vinovat. Am comis un “rău”…negaţia “binelui”, afirmarea ne-binelui…. Distrugerea vinei….este în sine un bine; şi acesta nu pentru că simpla negaţie este un bine, ci pentru că negaţia unui rău este afirmarea unui bine…. Pedeapsa este negarea unui rău prin afirmarea unui bine.”

Un argument influent în favoarea retributivismului este de găsit în Herbert Moriss, On Guilt and Innocence, Berkeley, University of California Press, 1976, pp. 31-58.

13 Pentru o tentativă de a construi un cod legal care impune pedepse proporţionale pentru delicte – precum şi restituţie acordată victimelor – a se vedea Thomas Jefferson, “A Bill for Proportioning Crimes and Punishments”, în The Writings of Thomas Jefferson, A. Lipscomb şi A. Bergh, eds., Washington, D.C., Thomas Jefferson Memorial Assn., 1904, vol. 1, pp 218-39.

14 H.L.A. Hart, Punsihment and Responsibility, New York, Oxford University Press, 1968, p. 161.

15 Astfel, dicţionarul Webster defineşte “retribuţia” ca fiind “dispensarea sau primirea de recompense sau de pedese în conformitate cu faptele individului”.

16 În critica pe care o face ideii de pedeapsă bazată pe principiul descurajării, în articolul “The retributivist Hits Back”, pp. 32-33, profesorul Armstrong întreabă: “de ce să ne oprim la un minimum; de ce să nu luăm toate măsurile de precauţie şi să-l penalizăm pe el [pe delincvent] într-un mod mai degrabă spectaculos; oare n-ar fi această idee mai susceptibilă de a-i descuraja pe ceilalţi? Pentru comiterea unei încălcări a regulilor de parcare în perimetrul rezervat Vice-Cancelarului făptaşul să fie bătut de moarte - în public, bineînţeles!”

Similar scrie D.J.B. Hawkins, în “Punishment and Moral Responsibility”, The Modern Law Review, noembrie 1944, articol retipărit în Grupp, ed., Theories of Punishment, p. 14:

“Dacă nu ar fi luat în consideraţie decât dezideratul descurajării, ar trebui să pedepsim cel mai aspru acele delicte a căror comitere este deosebit de ispititoare şi pe care, deoarece nu generează ca atare un sentiment acut de vinovăţie, oamenii le comit destul de uşor. Delictele de circulaţie rutieră furnizează un exemplu familiar.”

17 Armstrong, “The Retributivist Hits Back”, p. 33.

18 C.S. Lewis, “the Humanitarian Theory of Punishment”, Twentieth Century (Autumn, 1948-49), articol retipărit în Grupp, ed., Theories of Punishment, pp. 304-7. A se vedea şi Francis A. Allen, “Criminal Justice, Legal Values, and the Rehabilitative Ideal”, în ibid., pp. 317-30.



Notele traducătorului:

i Acest principiu poate fi totuşi privit şi justificat în continuare ca restituţie, într-un sens mai larg. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat, răufăcătorul îşi poate răscumpăra drepturile pierdute de la victimă şi – prin extensie logică, ilustrată de diverse exemple istorice – victima îşi poate comercializa la licitaţie drepturile asupra delincventului, de pildă către firme specilizate de recuperatori. Este adevărat că, în asemenea cazuri, nu se poate restitui neschimbată pierderea victimei, în natură. Dar, la o privire atentă, nici în cazul furtului de proprietate, cu excepţia furtului de bani, compensaţia monetară nu poate fi adesea stabilită decât pe baza unui echivalent de piaţă al valorii pierderii, fără o legătură precisă cu valoarea ei subiectivă pentru victimă, care poate fi de neînlocuit. În condiţiile unor preţuri stabile vreme de secole (aşa cum existau în condiţiile monedei 100% de aur) scheme cvasi-imuabile de compensaţie bănească se pot cu uşurinţă naşte din asemenea consideraţii.

ii Principiul restituţiei este direct derivat din datoria delincventului de a restaura, pe cât este cu putinţă, integritatea persoanei şi a proprietăţii victimei (incluzând aici şi costurile fricii şi incertitudinii, etc., suferite de aceasta şi menţionate în continuare de autor), deci din axioma proprietăţii de sine a fiecărui om. Dar principiul “doi ochi pentru un ochi”, echivalent cu “după restituţie îţi pot face eu ţie ce mi-ai făcut tu mie” este totuşi distinct şi necesită o justificare aparte. Pentru o încercare în acest sens a se vedea n.12 de mai jos. Dacă acest “al doilea principiu al reciprocităţii” s-ar dovedi, totuşi, nejustificabil, “pierderea” n-ar fi mare, întrucât “descurajarea” se poate induce oricum prin mijloace non-violente tradiţionale, ca boicotul şi ostracizarea – şi pe termen lung probabil numai prin ele – ca în comunităţile de comercianţi, sau de Old Order Amish.

iii Existenţa acestei inceritudini, cu privire la gradul până la care poate fi împinsă o agresiune – explicitată mai pe larg de Rothbard în articolul online “Law, Property Rights and Air Pollution” –, arată că principiul proporţionalităţii violenţei fizice defensive nu este aplicabil în perioada de timp cât delictul este în curs de săvârşire, ci doar – cum s-a sugerat mai sus, prin exemplul hoţului de gumă de mestecat deja condamnatla momentul judecării şi condamnării unui delict trecut. Într-adevăr, victima nu este obligată să sporească incertitudinea la care este supusă de delincvent, punându-şi viaţa în pericol (de ex. deoarece un hoţ surprins asupra faptei poate manevra cu mare dibăcie arme letale ascunse, etc.) prin evitarea mijloacelor cele mai sigure de apărare (arme de foc, etc), pentru a încerca să îndepărteze răufăcătorul numai prin mijloace care să nu-i pericliteze acestuia viaţa. De asemenea, ea demonstrează inexistenţa unei căi de mijloc între dialog paşnic şi agresiune fizică de proporţii potenţial letale, în relaţiile interumane. Dialogul este praxeologic încheiat prin iniţierea violenţei fizice, de proporţii incerte până la încetarea ei, de către cel ce declanşează smulgerea de “bucăţi” din corpul sau proprietatea celuilalt, încălcând principiile necesare convieţuirii non-conflictuale: proprietatea de sine şi dreptul la apropriere originară.

iv Se vede de aici că un sistem de drept liberal nu este, după Rothbard, întru totul a priori deductibil din axiomele proprietăţii de sine şi a non-agresiunii. El poate necesita filtrarea informaţiilor specifice de timp şi loc prin discernământul experenţei judecătoreşti. Prin urmare, va putea tinde spre stabilirea respectului cutumei şi al precedentelor, pentru maximizarea reperelor necesare acţiunii umane legitime, acolo unde regulile permisibile nu sunt încă, sau chiar nu pot fi specificate pe cale apriorică.

v În lumina acestor consideraţii elementare, cât de simplu se împacă dreptatea cu dragostea, în accepţiunea lor creştinească! Ba chiar se observă că cea din urmă o presupune cu necesitate pe cea dintâi: pilda datornicului nemilostiv, porunca de a împrumuta fără a cere înapoi datoriile, Rugăciunea Domnească (literal “…şi ne lasă nouă datoriile noastre precum şi noi lăsăm datornicilor noştri…”), presupun toate, fără excepţie, existenţa şi reducerea tuturor principiilor de dreptate interpersonală la dreptul creditorilor la restituţie. Acest lucru se întâmplă – în relaţiile interumane – doar în cadrul ordinii naturale a proprietăţii private aşa cum a evidenţiat cel mai clar dintre liberali Murray N. Rothbard.

vi Mai mult, spre deosebire de principiul retribuţiei şi în mod similar cu aşa-zisul principiu al “reabilitării”, menţionat în continuare, “descurajarea” – ca presupus criteriu de manipulare legislativă – se bazează pe principii behavioriste, a căror inaplicabilitate la acţiunea umană a fost demonstrată praxeologic de Ludwig von Mises şi urmaşii săi intelectuali (cf., de ex., H.-H. Hoppe, Teoria Socialismului şi a capitalismului, ed. online, cap 6). Deci criteriile “descurajării” şi al “reabilitării” sunt non-operaţionale, sau inaplicabile în drept. Toate aşa-zisele propuneri enumerate sub eticheta lor sunt simple speculaţii, fără nici o legătură sistematică faţă de presupusele obiective gregare urmărite: extrapolări arbitrare, din sfera creşterii plantelor şi a vitelor, alimentate probabil de mirajul planificării legaliste, adică al legii văzute ca instrument necesar şi suficient fasonării şi “rectificării” tuturor aspectelor vieţii umane.

vii Aceasta este o consecinţă necesară a lipsei de criterii obiective sau operaţionale remarcată mai sus – fiind, de aceea, o notă comună şi “principiului descurajării”, deşi în cazul “reabilitării” are în general manifestări mai spectaculoase.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)