Capitolul IV. O primă analiză a categoriei de acţiune

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Scopuri şi mijloace

Rezultatul urmărit prin intermediul unei acţiuni se numeşte scop, ţel sau obiectiv. În limbajul cotidian, întrebuinţăm aceşti termeni şi pentru a desemna scopuri, ţeluri şi obiective intermediare; acestea sunt repere pe care omul care acţionează doreşte să le atingă numai deoarece crede că îşi va atinge scopul, ţelul, sau obiectivul său ultim, depăşindu-le. Riguros vorbind, scopul, ţelul sau obiectivul oricărei acţiuni este, întotdeauna, îndepărtarea unei neplăceri resimţite.

Un mijloc este ceva care serveşte la atingerea unui scop, ţel sau obiectiv. Mijloacele nu există ca atare în universul dat; în univers nu există decât lucruri. Un lucru devine un mijloc în momentul în care raţiunea umană plănuieşte să-l întrebuinţeze pentru atingerea vreunui scop şi acţiunea umană îl întrebuinţează efectiv în acest scop. Omul, prin gândire, vede potenţialul de a furniza servicii al lucrurilor, i.e. capacitatea lor de a-l sprijini în atingerea scopurilor sale, iar prin acţiune le transformă în mijloace. Este cât se poate de important să realizăm că părţi din lumea externă devin mijloace numai prin intervenţia minţii umane şi a derivaţiei acesteia, acţiunea umană. Obiectele externe ca atare nu sunt decât fenomene ale universului fizic şi alcătuiesc domeniul de studiu al ştiinţelor naturale. Ceea ce le transforma în mijloace este semnificaţia şi acţiunea umană. Praxeologia nu studiază lumea externă, ci comportamentul omului în raport cu aceasta. Realitatea praxeologică nu este universul fizic, ci reacţia conştientă a omului la starea dată a acestui univers. Teoria economică nu se referă la lucruri şi la obiecte materiale tangibile, ci se referă la oameni şi la semnificaţiile şi acţiunile lor. Bunurile, mărfurile, avuţia şi toate celelalte noţiuni comportamentale nu sunt elemente ale naturii; ele sunt elemente ale semnificaţiei şi conduitei umane. Cel ce doreşte să le analizeze nu trebuie să privească spre lumea externă, ci trebuie să le caute în semnificaţiile la care se raportează oamenii care acţionează.

Praxeologia şi teoria economică nu analizează semnificaţiile şi acţiunea umană aşa cum ar trebui acestea să fie, sau cum ar fi dacă toţi oamenii ar fi inspiraţi de o filozofie absolut validă şi echipaţi cu o cunoaştere tehnologică perfectă. În cadrul ştiinţei al cărei obiect de studiu este omul supus greşelii nu încape loc pentru noţiuni ca acelea de validitate absolută şi omniscienţă. [p.93] Ţel este tot ceea ce urmăreşte omul. Mijloc este tot ceea ce este considerat ca atare de către omul care acţionează.

Sarcina de a îndepărta erorile în domeniile tehnologiei şi al terapeuticii le revine ştiinţelor respective. Sarcina ştiinţelor economice este de a îndepărta doctrinele eronate privitoare la domeniul acţiunii sociale. Însă dacă oamenii nu urmează îndrumarea ştiinţei, ci se agaţă de prejudecăţile lor greşite, aceste erori fac parte din realitate şi trebuie analizate ca atare. Economiştii consideră controlul schimbului valutar un mijloc inadecvat pentru atingerea obiectivelor urmărite de către cei ce recurg la el. Însă dacă opinia publică nu renunţă la iluziile sale şi guvernele recurg, în consecinţă, la controlul schimburilor valutare, cursul evenimentelor va fi determinat de această atitudine. Medicina contemporană consideră doctrina privitoare la efectele terapeutice ale mandragorei o fabulaţie. Dar, câtă vreme oamenii au luat această fabulaţie drept adevăr, mandragora a fost un bun economic, pentru a cărui achiziţie se plătea un preţ. Când analizează preţurile, teoria economică nu întreabă ce sunt lucrurile în ochii altor persoane, ci numai ce sunt ele în lumina semnificaţiei pe care le-o atribuie cei ce urmăresc să şi le procure. Ea analizează preţurile reale, plătite şi încasate în cursul tranzacţiilor reale, şi nu cum ar fi preţurile dacă oamenii ar fi diferiţi de ceea ce sunt în realitate.

Mijloacele sunt, cu necesitate, întotdeauna limitate, i.e. rare în raport cu serviciile pentru care doreşte omul să le întrebuinţeze. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, atunci ele nu ar constitui obiectul nici unei acţiuni. Când omul nu este constrâns de insuficienţa cantităţii lucrurilor disponibile, nu este nevoie de nici o acţiune.

Există obiceiul de a numi ţelul bunul ultim, iar mijloacele bunuri. Adoptând această terminologie economiştii au gândit dintr-o perspectivă mai mult tehnologică decât praxeologică. Ei au distins între bunuri gratuite şi bunuri economice, numind bunuri gratuite acele lucruri care, fiind disponibile din abundenţă şi cu prisos, nu se cereau a fi economisite. Dar asemenea bunuri nu constituie obiectul nici unei acţiuni. Ele sunt condiţii generale ale bunăstării umane, părţi ale mediului natural în care trăieşte şi acţionează omul. Numai bunurile economice constituie substratul acţiunii. Numai de ele se ocupă ştiinţele economice.

Bunurile economice care sunt potrivite ca atare pentru a satisface dorinţele umane în mod nemijlocit, şi a căror capacitate de a furniza anumite servicii nu depinde de cooperarea altor bunuri economice, se numesc bunuri de consum, sau bunuri de ordinul întâi. Mijloacele care nu satisfac dorinţe decât în mod indirect, atunci când sunt însoţite de cooperarea altor bunuri complementare, se numesc bunuri de producţie, sau factori de producţie, sau bunuri de ordin superior sau mai îndepărtat. Serviciile furnizate de către un bun de producţie constau [p.94] în producerea, asistată de cooperarea bunurilor de producţie complementare, a unui produs. Acesta poate fi un bun de consum; sau poate fi un bun de producţie care, în combinaţie cu alte bunuri de producţie, va furniza în cele din urmă un bun de consum. Ne putem imagina bunurile de producţie aranjate în ordinea corespunzătoare proximităţii lor faţă de bunurile de consum pentru a căror producţie pot fi întrebuinţate. Acele bunuri care se află cel mai aproape de producţia bunurilor de consum sunt numite de ordinul doi, iar, în continuare, cele care sunt utilizate pentru producţia bunurilor de ordinul doi sunt numite de ordinul trei, şi aşa mai departe.

Raţiunea unui asemenea aranjament ordinal al bunurilor este de a furniza o bază pentru teoria valorii şi a preţurilor factorilor de producţie. Se va arăta ulterior cum evaluarea şi preţurile bunurilor de ordin superior sunt dependente de valoarea şi preţurile bunurilor de ordin inferior, produse cu ajutorul lor. Evaluarea iniţială şi ultimă a lucrurilor externe se referă doar la bunurile de consum. Toate celelalte lucruri sunt evaluate în funcţie de rolul pe care-l joacă în producerea bunurilor de consum.

De aceea, nu este necesar să aranjăm efectiv bunurile de producţie în succesiunea diverselor ordine, de la 2 la n. Nu este mai puţin inutil să ne lăsăm atraşi în discuţiile pedante care urmăresc a stabili dacă un bun concret trebuie numit bun de ordinul cel mai scăzut sau, mai degrabă, bun de un ordin mai înalt. Nu este important dacă vom numi bun de consum imediat consumabil boabele crude de cafea, sau boabele de cafea prăjite, sau cafeaua măcinată, sau cafeaua preparată pentru a fi băută, sau doar cafeaua preparată şi amestecată cu frişcă şi zahăr. Nu contează ce etichetare adoptăm, deoarece, în privinţa evaluării, tot ce se poate spune despre un bun de consum rămâne valabil pentru orice bun de ordin mai înalt (cu excepţia bunurilor de ordinul cel mai înalt), dacă îl privim ca pe un produs.

Un bun economic nu este materializat în mod necesar într-un lucru tangibil. Bunurile economice nonmateriale se numesc servicii.

2. Ierarhia valorilor

Omul care acţionează alege între diverse posibilităţi care i se oferă spre alegere. El preferă o alternativă unei alta.

Se obişnuieşte să se spună că omul are o ierarhie de dorinţe sau valori în mintea lui, atunci când îşi organizează acţiunile. Pe baza unei asemenea ierarhii, el îşi satisface dorinţele mai intense, i.e. ceea ce este de valoare mai ridicată, şi lasă nesatisfăcut ceea ce este de valoare mai scăzută, i.e. ceea ce este o dorinţă mai puţin intensă. Nu există nici o obiecţie împotriva unei atari prezentări a stării de [p.95] lucruri. Totuşi, nu trebuie să uităm că ierarhia valorilor sau a dorinţelor nu se manifestă decât în realitatea acţiunii. Ierarhiile acestea nu posedă nici o existenţă independentă, în afara comportamentului efectiv al indivizilor. Singura sursă din care provine cunoaşterea noastră privitoare la ierarhiile acestea este observarea acţiunilor unui om. Fiecare acţiune este, întotdeauna, în acord perfect cu ierarhia valorilor sau a dorinţelor deoarece aceste ierarhii nu sunt nimic altceva decât un instrument de interpretare al acţiunilor unui om.

Doctrinele etice urmăresc stabilirea ierarhiilor de valori în conformitate cu care omul ar trebui să acţioneze, dar nu acţionează întotdeauna în mod necesar. Ele îşi atribuie vocaţia de a discerne binele de rău şi de a îndruma omul cu privire la ceea ce ar trebui să urmărească, în calitate de bine suprem. Acestea sunt discipline normative, care urmăresc cunoaşterea a ceea ce ar trebui să fie. Ele nu sunt neutre cu privire la fapte; ele judecă faptele din punctul de vedere al unor standarde liber adoptate.

Nu aceasta este atitudinea praxeologiei şi a ştiinţelor economice. Acestea sunt pe deplin conştiente de faptul că ţelurile ultime ale acţiunii umane nu se pretează a fi examinate din perspectiva vreunui standard absolut. Ţelurile ultime sunt date ultime, ele sunt pur subiective, diferă de la om la om şi, la aceiaşi oameni, de la un moment la altul al vieţii lor. Praxeologia şi ştiinţele economice analizează mijloacele pentru atingerea ţelurilor alese de indivizii care acţionează. Ele nu formulează nici o opinie privitoare la chestiuni ca aceea de şti dacă sibaritismul este mai bun decât ascetismul. Ele aplică mijloacelor o singură unitate de măsură, aceea a adecvării sau a inadecvării lor pentru atingerea scopurilor urmărite de indivizii care acţionează.

Noţiunile de anormalitate şi de perversitate nu-şi găsesc, de aceea, locul în ştiinţele economice. Acestea nu afirmă că un om e pervers pentru că preferă lucrurile neplăcute, dăunătoare şi dureroase, celor agreabile, benefice şi plăcute. Ele afirmă numai că el este diferit de alţi oameni; că lui îi place ceea ce alţii detestă; că el consideră util ceea ce alţii doresc să evite; că lui îi face plăcere să îndure dureri pe care alţii le evită deoarece le produc neplăceri. Noţiunile polare de normal şi pervers pot fi utilizate, în perspectivă antropologică, pentru a distinge între cei care se comportă ca şi majoritatea celorlalţi şi outsiderii sau excepţiile atipice; ele pot fi întrebuinţate în perspectivă biologică, pentru a distinge între cei al cărui comportament prezervă forţele vitale şi cei al căror comportament este autodistructiv; ele pot fi aplicate în sens etic, pentru a distinge între cei ce se comportă corect şi cei ce acţionează altfel decât ar trebui. Totuşi, în cadrul ştiinţelor teoretice ale acţiunii umane nu încape loc pentru o asemenea distincţie. [p.96] Orice examinare a ţelurilor ultime se dovedeşte a fi pur subiectivă şi, de aceea, arbitrară.

Valoarea este importanţa pe care o atribuie ţelurilor ultime omul care acţionează. Doar ţelurilor ultime le este atribuită valoarea primară şi originară. Mijloacele sunt evaluate prin derivare, în funcţie de potenţialul lor de a furniza servicii, care să contribuie la atingerea ţelurilor ultime. Evaluarea lor este derivată din evaluarea respectivelor ţeluri. Ele sunt importante pentru om numai în măsura în care îi oferă posibilitatea de a atinge anumite scopuri.

Valoarea nu este intrinsecă, nu este în lucruri. Ea este în noi; este felul în care omul reacţionează la condiţiile mediului său.

Valoarea nu este nici în cuvinte sau în doctrine. Ea se reflectă în conduita umană. Nu ceea ce spun oamenii sau grupurile de oameni despre valoare contează, ci felul cum acţionează ei. Oraţia moraliştilor şi pompa programelor diferitelor partide sunt semnificative ca atare. Dar ele nu influenţează cursul evenimentelor umane decât în măsura în care determină efectiv acţiunile oamenilor.

3. Ierarhia nevoilor

În ciuda tuturor declaraţiilor contrare, imensa majoritate a oamenilor urmăresc în primul rând îmbunătăţirea condiţiilor materiale de bunăstare. Ei doresc hrană mai multă şi mai bună, case şi haine mai bune şi mii de alte desfătări. Ei tânjesc după abundenţă şi sănătate. Luând aceste scopuri drept date, psihologia aplicată încearcă să determine care mijloace sunt cele mai adecvate pentru a furniza cât mai multă satisfacţie cu putinţă. Ea distinge, din acest punct de vedere, între nevoile “reale” ale omului şi poftele sale imaginare şi caduce. Ea îi învaţă pe oameni cum ar trebui să acţioneze şi către ce mijloace ar trebui să se îndrepte.

Importanţa acestor doctrine este evidentă. Din punctul său de vedere, psihologul este îndreptăţit să distingă între acţiune rezonabilă şi acţiune contrară scopului. El are dreptate atunci când opune metodele judicioase de nutriţie celor nesăbuite. El poate condamna anumite forme de comportament, ca fiind absurde şi contrare nevoilor “reale”. Totuşi, asemenea judecăţi sunt neavenite într-o ştiinţă care se preocupă de realitatea acţiunii umane. Nu ceea ce ar trebui să facă omul, ci ceea ce face contează pentru praxeologie şi teoria economică. Igiena ar putea să aibă dreptate atunci când numeşte alcoolul şi nicotina otrăvuri. Dar teoria economică trebuie să explice preţurile tutunului şi ale băuturilor alcoolice aşa cum sunt ele, nu aşa cum ar fi în condiţii diferite. În domeniul ştiinţelor economice nu există loc pentru ierarhii de nevoi diferite de ierarhia valorilor reflectată în [p.97] comportamentul efectiv al omului. Teoria economică analizează omul real, aşa slab şi supus erorii cum este, şi nu fiinţei ideale, omnisciente şi perfecte, aşa cum nu sunt decât zeii.

4. Acţiunea ca schimb

Acţiunea este o tentativă de a substitui o stare de lucruri mai satisfăcătoare uneia mai puţin satisfăcătoare. Numim o asemenea alterare indusă deliberat un schimb. O situaţie mai puţin dezirabilă este abandonată în favoarea uneia mai dezirabile. Ceea ce gratifică mai puţin este abandonat, pentru a accede la ceva care mulţumeşte mai mult. Ceea ce este abandonat se numeşte preţul plătit pentru atingerea ţelului urmărit. Valoarea preţului plătit se numeşte cost. Costul este egal cu valoarea atribuită satisfacţiei la care trebuie să renunţe cineva pentru a atinge ţelul urmărit.

Diferenţa între valoarea preţului plătit (costurile suportate) şi cea a scopului atins se numeşte câştig, sau profit, sau venit net. Profitul este, în mod fundamental, pur subiectiv; este o creştere a fericirii omului care acţionează, un fenomen psihic, care nu poate fi nici măsurat nici cântărit. Există un mai mult şi un mai puţin în gradul de îndepărtare a unei neplăceri resimţite; dar cu cât depăşeşte o anumită satisfacţie pe alta nu se poate decât simţi; nu se poate stabili şi determina în mod obiectiv. O judecată de valoare nu măsoară, ea aşează într-o ierarhie graduată, graduează. Ea exprimă o ordine de preferinţe şi o secvenţă, dar nu exprimă o măsură şi o greutate. Ei nu i se pot aplica decât numere ordinale, dar nu i se pot aplica şi numerele cardinale.

Este zadarnic să se vorbească despre vreun calcul al valorilor. Calculele nu se efectuează decât cu numere cardinale. Diferenţa între evaluările a două stări de lucruri este în întregime psihică şi personală. Ea nu se pretează la a fi în vreun fel proiectată în lumea externă. Ea nu poate fi resimţită decât de către individ. Ea nu poate fi comunicată sau împărtăşită semenilor. Ea este o mărime intensivă.

Fiziologia şi psihologia au dezvoltat diverse metode, prin mijlocirea cărora pretind să fi descoperit un substitut pentru măsurătorile irealizabile ale mărimilor intensive. Nu este nevoie ca teoria economică să examineze aceste stratageme mai degrabă îndoielnice. Înşişi suporterii lor realizează că ele nu sunt aplicabile judecăţilor de valoare. Însă chiar dacă ar fi, aceasta încă nu ar avea vreo relevanţă pentru problemele economice, deoarece teoria economică analizează acţiunea ca atare şi nu faptele fizice care se soldează cu anumite acţiuni.

Se întâmplă adesea ca o acţiune să nu îşi atingă scopul [p.98] urmărit. Uneori rezultatul, deşi inferior ţelului urmărit, este totuşi o îmbunătăţire în comparaţie cu starea de lucruri anterioară; atunci există totuşi un profit, deşi unul mai mic decât cel anticipat. Dar se poate întâmpla ca acţiunea să producă o stare de lucruri mai puţin dezirabilă decât cea anterioară, pe care era menită să o altereze. În acest caz diferenţa dintre evaluarea rezultatului şi costurile suportate se numeşte pierdere.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România