Capitolul III. Teoria economică şi revolta împotriva raţiunii

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea întâi: Acţiunea umană
cuprins

1. Revolta împotriva raţiunii

Este adevărat că unii filozofi s-au arătat predispuşi să supraestimeze forţa raţiunii umane. Ei credeau că omul poate descoperi, prin raţionamente, cauzele finale ale evenimentelor cosmice, ţelurile inerente pe care le urmăreşte sursa primară atunci când zămisleşte universul şi stabileşte cursul evoluţiei sale. Ei perorau despre “Absolut” ca şi cum ar fi vorbit despre ceasul lor de buzunar. Ei nu se dădeau înapoi de la a vesti valori eterne absolute şi de la fixa coduri morale cu caracter de obligativitate necondiţionată pentru toţi oamenii.

Lor li s-a adăugat o lungă filieră de utopişti. Aceştia elaborau scheme de paradisuri terestre, în care era ţinută să guverneze doar raţiunea pură. Ei nu realizau faptul ca ceea ce numeau raţiune pură şi adevăr manifest era plăsmuirea propriei lor închipuiri. Ei îşi arogau cu nonşalanţă infailibilitatea şi susţineau adesea intoleranţa, oprimarea violentă a tuturor celor cu păreri diferite şi a ereticilor. Ei urmăreau dobândirea de puteri dictatoriale, fie pentru ei înşişi, fie pentru persoane dispuse să le pună planurile în aplicare cu acurateţe. Nu exista, în opinia lor, nici o altă cale de mântuire pentru omenirea suferindă.

Iată-l pe Hegel. El era un gânditor profund şi scrierile sale reprezintă un tezaur de idei stimulatoare. Dar era urmărit de iluzia aşa numitului Geist, Absolutul revelat ca atare prin cuvintele sale. Pentru Hegel nu exista nimic ascuns în univers. Din nefericire, limbajul lui e atât de ambiguu încât a putut da naştere la interpretări diferite. Hegelienii de dreapta i-au interpretat scrierile ca pe o preamărire a sistemului de guvernare autocratică prusac, şi a dogmelor bisericii prusace. Hegelienii de stânga au extras din ele ateism, radicalism revoluţionar intransigent şi doctrine anarhiste.

Iată-l pe Auguste Comte. El ştia cu precizie ce-i rezervă omenirii viitorul şi, desigur, se considera pe sine însuşi legislatorul suprem. Considera, bunăoară, că anumite studii astronomice sunt inutile şi dorea să le interzică. Plănuia să înlocuiască creştinismul cu o nouă religie şi desemnase o doamnă pentru a o înlocui, în această nouă biserică, pe Sfânta Fecioară. Comte ar putea [p.73] fi disculpat sub cuvânt că era nebun, în accepţiunea cea mai deplină pe care o dă patologia acestui termen. Dar cum rămâne cu adepţii săi?

Se pot enumera multe fapte asemănătoare. Dar ele nu reprezintă argumente împotriva raţiunii, raţionalismului şi raţionalităţii. Visurile acestea n-au absolut nimic de-a face cu întrebarea dacă raţiunea este sau nu instrumentul adecvat şi unic pe care-l poate întrebuinţa omul în strădania sa de a dobândi atâta cunoaştere câtă îi este accesibilă. Căutătorii de adevăr oneşti şi conştiincioşi n-au pretins niciodată că raţiunea şi cercetarea ştiinţifică pot răspunde la toate întrebările. Ei sunt pe deplin conştienţi de limitele inerente minţii umane. Ei nu pot fi ţinuţi responsabili pentru vulgarităţile filozofiei lui Haeckel şi simplismul variilor şcoli materialiste.

Filozofii raţionalişti s-au străduit întotdeauna ei înşişi să indice atât limitele teoriei apriorice cât şi pe cele ale cercetării empirice. [1] Întâiul reprezentant al economiei politice britanice, David Hume, utilitariştii şi pragmatiştii americani nu sunt, desigur, vinovaţi de a fi exagerat puterea omului de a atinge adevărul. Filozofia ultimelor două sute de ani ar putea fi învinovăţită cu mai multă îndreptăţire de prea mult agnosticism şi scepticism, decât de un exces de încredere în potenţialul minţii umane.

Revolta împotriva raţiunii, atitudunea mentală caracteristică a epocii noastre, n-a fost cauzată de lipsa de modestie, de precauţie şi de autocenzură a filozofilor, nici de nereuşitele survenite în evoluţia ştiinţelor naturale moderne. Performanţele uimitoare ale tehnologiei şi terapeuticii vorbesc de la sine, într-un limbaj cu neputinţă de ignorat. Atacurile îndreptate împotriva ştiinţelor moderne sunt sortite eşecului, fie ele venite din partea intuiţionismului şi a misticismului, sau a oricărui alt punct de vedere. Revolta împotriva raţiunii urmăreşte însă un alt ţel. Ea nu este îndreptată împotriva ştiinţelor naturale, ci împotriva teoriei economice. Atacul împotriva ştiinţelor naturale nu este decât consecinţa logic necesară a atacului împotriva teoriei economice. Era cu neputinţă ca raţiunea să fie detronată doar într-un singur domeniu şi să nu fie pusă sub semnul întrebării şi în alte ramuri ale cunoaşterii.

Marea revoltă s-a născut din situaţia istorică existentă la jumătatea secolului al XIX-lea. Economiştii demolaseră în întregime iluziile fantasmagorice ale utopiştilor socialişti. Deficienţele sistemului clasic nu le permiteau să înţeleagă de ce orice plan socialist este, în mod necesar, irealizabil. Dar cunoştinţele lor erau suficiente pentru a demonstra zădărnicia tuturor schemelor socialiste produse până în vremea lor. Ideile comuniste erau condamnate. Socialiştii [p.74] erau absolut incapabili să ridice vreo obiecţie în calea criticilor devastatoare ale schemelor lor sau să avanseze vreun argument pentru acestea. Totul părea să indice că socialismul era mort pe vecie.

O singură manevră îi putea scoate pe socialişti din acest impas. Ei trebuiau să atace logica şi raţiunea şi să substituie raţionamentelor intuiţia mistică. Rolul istoric de a fi propus această soluţie i-a revenit lui Karl Marx. Pe baza misticismului dialectic al lui Hegel, el şi-a arogat cu nonşalanţă capacitatea de a prezice viitorul. Hegel pretindea că ştie că Geist-ul, în făurirea universului, dorea să instituie monarhia prusacă a lui Frederic Wilhelm al III-lea. Însă Marx era mai bine informat cu privire la planurile Geist-ului. El ştia că resortul ultim al evoluţiei istorice este instaurarea mileniului socialist. Socialismul va sosi inevitabil, “cu inexorabilitatea legilor naturii”. Şi, deoarece după Hegel fiecare nou stadiu istoric este superior şi mai bun celui precedent, este mai presus de orice îndoială că socialismul, stadiul ultim şi final al evoluţiei omenirii, va fi perfect din toate punctele de vedere. Este, în consecinţă, inutil să se discute detaliile legate de modul de funcţionare al societăţii socialiste. La vremea cuvenită, istoria se va îngriji de toate. Ea nu are trebuinţă de sfaturile muritorilor.

Rămânea însă de depăşit principalul obstacol: criticile devastatoare ale economiştilor. Marx avea soluţia la îndemână. Raţiunea umană, a spus el, este constitutiv inadecvată pentru a descoperi adevărul. Structura logică a minţii diferă de la o clasă socială la alta. Nu există nimic de felul unei logici cu validitate universală. Ceea ce produce mintea nu poate fi decât “ideologie”, adică, în terminologia marxistă, un mănunchi de idei îndărătul cărora se ascund interesele egoiste ale clasei sociale căreia îi aparţine gânditorul. În consecinţă, mintea “burgheză” a economiştilor este cu desăvârşire incapabilă de a produce altceva decât apologii ale capitalismului. Învăţăturile ştiinţei “burgheze”, produse ale logicii “burgheze”, nu le servesc la nimic proletarilor, clasa aflată în ascensiune şi destinată să abolească toate clasele şi să transforme pământul într-o Grădină a Edenului.

Însă, desigur, logica proletarilor nu este doar o logică de clasă. “Ideile logicii proletare nu sunt idei partizane, ci emanaţii ale logicii pur şi simplu.” [2] Mai mult, graţie unor privilegii speciale, logica anumitor burghezi aleşi nu este mânjită de păcatul originar de a fi burghez. Karl Marx, fiul unui avocat înstărit, căsătorit cu fiica unui nobil prusac, precum şi colaboratorul său Frederick Engels, un manufacturier înstărit de textile, nu s-au îndoit niciodată că ei înşişi sunt exceptaţi de la lege şi, indiferent de originea lor burgheză, sunt înzestraţi cu puterea de descoperi adevărul absolut. [p.75]

Descrierea condiţiilor istorice care au făcut cu putinţă popularitatea unei doctrine atât de rudimentare cade în sarcina istoriei. Teoria economică are o altă sarcină. Ea trebuie să analizeze atât polilogismul marxist, cât şi alte forme de polilogism, modelate după acesta, pentru a le da în vileag erorile şi contradicţiile.

2. Aspectul logic al polilogismului

Polilogismul marxist afirmă că structura logică a minţii diferă în funcţie de apartenenţa la diferite clase sociale. Polilogismul rasial diferă de cel marxist numai în măsura în care el atribuie rasei o structură specifică a minţii şi susţine că membrii unei anumite rase, indiferent de afilierea lor de clasă, sunt înzestraţi cu această structură logică specifică.

Nu este necesar să criticăm aici conceptele de clasă socială şi de rasă, aşa cum intervin ele în aceste doctrine. Nu este necesar să-i întrebăm pe marxişti când şi cum îşi schimbă un proletar care izbuteşte să acceadă în rândurile burgheziei modul său proletar de a gândi într-unul burghez. Este zadarnic să le cerem rasiştilor să explice care logică specifică anume caracterizează persoanele care nu sunt de o extracţie rasială pură. Există obiecţiuni mult mai serioase de avansat.

Nici marxiştii, nici rasiştii, nici adepţii vreunui altfel de polilogism nu s-au hazardat vreodată dincolo de a declara că structura logică a minţii diferă în funcţie de diversele clase, rase şi naţiuni. Ei nu s-au avântat niciodată până la a demonstra cu precizie în ce fel diferă logica proletarilor de logica burghezilor, sau logica arienilor de cea a non-arienilor, sau logica germanilor de cele a francezilor şi a britanicilor. În opinia marxiştilor, teoria ricardiană a costurilor comparative este nefondată fiindcă Ricardo era burghez. Rasiştii germani condamnă aceeaşi teorie deoarece Ricardo era evreu, iar naţionaliştii germani fiindcă era englez. Anumiţi profesori germani au avansat împotriva validităţii doctrinelor lui Ricardo toate aceste trei argumente laolaltă. Însă nu este suficient să respingi o teorie în întregime dezvăluind datele biografice personale ale autorului ei. Ceea ce se urmăreşte este, în primul rând, clădirea unui sistem logic diferit de cel aplicat de către autorul criticat. Apoi ar fi necesar un examen punct cu punct al teoriei contestate, pentru a arăta unde anume intervin, în desfăşurarea raţionamentelor sale, inferenţe care – deşi corecte din punctul de vedere al logicii autorului – sunt invalide din punctul de vedere al logicii proletare, ariene sau germane. Şi, în cele din urmă, ar trebui să se explice la ce fel de concluzii trebuie să ducă înlocuirea inferenţelor viciate ale autorului cu inferenţele corecte, derivate din logica proprie criticului. [p.76] După cum ştim cu toţii, aşa ceva nu s-a încercat nicicând şi nici nu se va încerca vreodată de către nimeni.

Se constată apoi faptul că există dezacorduri privitoare la probleme esenţiale printre persoanele care aparţin aceleiaşi clase, rase sau naţiuni. Există din nefericire, spun naziştii, germani care nu gândesc corect, în accepţiunea germană a termenului. Dar dacă un german nu gândeşte, în mod necesar, întotdeauna aşa cum ar trebui, ci poate gândi în acelaşi fel cu un om înzestrat cu o logică non-germană, cine va stabili care dintre ideile germane sunt într-adevăr germane şi care ne-germane? Profesorul Franz Oppenheimer spunea: “Individul greşeşte adesea în urmărirea intereselor sale; o clasă nu greşeşte niciodată pe termen lung.” [3] Afirmaţia sa pare să sugereze infailibilitatea votului majoritar. Însă naziştii au respins ideea de luare a deciziilor prin vot majoritar, socotind-o în mod vădit ne-germană. Marxiştii elogiază cu ipocrizie principiul democratic al votului majoritar. [4] Însă ori de câte ori se pune problema de a-l testa în practică, ei preferă domnia minorităţii, atâta vreme cât e vorba de domnia propriului lor partid. Să ne amintim că Lenin a dizolvat cu forţa Adunarea Constituantă aleasă sub auspiciile propriei sale guvernări, în urma votului persoanelor adulte, deoarece numai o cincime din membrii săi erau bolşevici.

Un adept consecvent al polilogismului ar trebui să susţină că ideile sunt corecte în măsura în care autorul lor aparţine clasei, naţiunii, sau rasei corespunzătoare. Însă consecvenţa nu este una dintre virtuţile adepţilor polilogismului. Astfel, marxiştii sunt gata să-i atribuie epitetul de “gânditor proletar” oricărei persoane ale cărei doctrine le sunt lor pe plac. Pe toţi ceilalţi îi defăimează, demascându-i, fie ca inamici ai clasei din care fac parte, fie ca trădători sociali. Hitler a fost suficient de onest pentru a admite că singura metodă care-i stătea la dispoziţie pentru a-i distinge pe adevăraţii germani de corcituri şi de străini era să enunţe un program autentic german pentru a vedea cine este gata să-l susţină. [5] Un om cu părul închis la culoare, ale cărui trăsături fizice nu corespundeau deloc prototipului rasei ariene de stăpânitori blonzi, îşi aroga darul de a fi descoperit unica doctrină adecvată minţii germane şi de a-i expulza din rândurile germanilor pe toţi cei ce nu acceptau această doctrină, oricare ar fi fost trăsăturile lor fizice. Nu mai este nevoie de alte dovezi ale nesincerităţii întregii doctrine.

3. Aspectul praxeologic al polilogismului

O ideologie, în accepţiunea marxistă a termenului, este o doctrină care, [p.77] deşi eronată din punctul de vedere al logicii corecte a proletariatului, este benefică pentru interesele egoiste ale clasei care a elaborat-o. O ideologie este în mod obiectiv vicioasă, dar ea serveşte interesele clasei gânditorului tocmai datorită caracterului său vicios. Numeroşi marxişti cred că au demonstrat această afirmaţie prin sublinierea faptului că oamenii nu tânjesc după cunoaştere numai de dragul cunoaşterii. Ţelul omului de ştiinţă este de a deschide calea acţiunii încununate de succes. Teoriile sunt întotdeauna elaborate ţinând seama de perspectivele utilizării lor în practică. Nu există nimic de felul ştiinţei pure sau al căutării dezinteresate a adevărului.

Putem admite, de dragul discuţiei, că toate eforturile de atingere a adevărului sunt motivate de consideraţii care ţin de utilitatea sa practică, în vederea atingerii vreunui ţel. Dar aceasta nu ne oferă răspunsul la întrebarea de ce s-ar dovedi o teorie “ideologică” – i.e., falsă, mai capabilă de a aduce servicii decât una corectă. Faptul că aplicarea practică a unei teorii atrage după sine rezultatele prezise pe baza teoriei este considerat pretutindeni o confirmare a corectitudinii sale. Este paradoxal a spune că o teorie viciată este, din vreun punct de vedere, mai utilă decât una corectă.

Oamenii întrebuinţează arme de foc. Pentru îmbunătăţirea acestor arme, ei au elaborat ştiinţa balisticii. De bună seamă însă, tocmai fiindcă urmăreau să vâneze sau să se ucidă unii pe alţii, balistica pe care au elaborat-o este una corectă. O balistică care ar fi doar “ideologică”, n-ar fi de nici un folos.

În ochii marxiştilor, ideea că oamenii de ştiinţă trudesc doar de dragul cunoaşterii nu este decât o “vanitate arogantă” a lor. Astfel, ei afirmă că Maxwell a fost atras spre teoria sa a undelor electromagnetice de lăcomia afaceriştilor pentru telegrafia fără fir. [6] Pentru problema ideologiei este irelevant dacă teoria aceasta este sau nu adevărată. Întrebarea este dacă presupusul fapt că industrialismul din secolul al XIX-lea considera telegrafia fără fir “piatra filozofală şi elixirul tinereţii” [7] l-a condus pe Maxwell la formularea unei teorii corecte sau a unei suprastructuri ideologice a intereselor egoiste de clasă ale burgheziei. Este neîndoielnic că cercetarea bacteriologică a fost stimulată nu numai de dorinţa combaterii bolilor contagioase, ci şi de dorinţa producătorilor de vinuri şi brânzeturi de a-şi ameliora metodele de producţie. Însă rezultatul obţinut nu a fost în nici un caz “ ideologic”, în accepţiunea marxistă a termenului.

Ceea ce l-a indus pe Marx să inventeze doctrina sa a ideologiilor a fost dorinţa de a surpa prestigiul teoriei economice. El era pe deplin conştient de incapacitatea sa de a respinge obiecţiunile avansate de economişti împotriva practicabilităţii [p.78] schemelor socialiste. De fapt, era atât de fascinat de sistemul teoretic al teoriei clasice britanice, încât credea cu tărie în infailibilitatea ei. El fie nu a auzit niciodată despre îndoielile pe care teoria clasică a valorii le năşteau în mintea savanţilor scrupuloşi, fie, dacă a auzit vreodată de ele, nu le-a înţeles importanţa. Propriile sale idei economice abia dacă depăşesc prin ceva o versiune încâlcită a ricardianismului. Când Jevons şi Menger inaugurau o nouă epocă a gândirii economice, cariera sa de autor de scrieri economice era deja sfârşită; primul volum din Das Kapital fusese deja publicat cu câţiva ani înainte. Singura reacţie a lui Marx la teoria marginală a valorii a fost amânarea publicării volumelor ulterioare ale principalului său tratat. Ele au devenit accesibile publicului abia după moartea sa.

Dezvoltând doctrina ideologiei, Marx ţinteşte exclusiv spre teoria economică şi spre filozofia socială utilitaristă. Singura sa intenţie este de a distruge reputaţia doctrinelor economice, pe care era incapabil să le respingă prin mijloacele logicii şi al raţionamentelor. El a dat doctrinei sale forma de lege universală, validă pentru întreaga epocă istorică a claselor sociale, deoarece o afirmaţie aplicabilă doar unui individ sau unei împrejurări istorice individuale n-ar fi putut fi considerată o lege. Din aceleaşi motive, el nu i-a restrâns validitatea doar la sfera gândirii economice, ci a inclus sub incidenţa ei toate ramurile cunoaşterii.

Serviciul pe care teoria economică burgheză îl făcea burgheziei era, în viziunea lui Marx, dublu. Mai întâi, îi ajuta pe burghezi în lupta lor împotriva feudalismului şi despotismului monarhic, iar mai apoi, din nou, în lupta lor împotriva clasei proletare pe cale de afirmare. Ea furniza o justificare morală şi raţională a exploatării capitaliste. Era, pentru a întrebuinţa o expresie apărută după dispariţia lui Marx, o raţionalizare a intereselor capitaliştilor. [8] Capitaliştii, ruşinaţi în subconştientul lor de lăcomia josnică ce le motivează propria conduită şi dornici să evite oprobriul societăţii, şi-ar fi încurajat sicofanţii, economiştii, să proclame doctrinele care i-ar putea reabilita în opinia publică.

Desigur, recursul la noţiunea de raţionalizare ne furnizează o descriere psihologică a incitativelor care au impulsionat un om sau un grup de oameni să formuleze o teoremă, sau o întreagă teorie. Dar el nu ne spune nimic referitor la validitatea sau non-validitatea teoriei [p.79] avansate. Dacă se demonstrează că teoria în chestiune este defectuoasă, noţiunea de raţionalizare rămâne o interpretare psihologică a cauzelor care i-au predispus pe autorii lor la eroare. Însă dacă nu suntem în măsură să detectăm nici o greşeală în teoria avansată, nici un fel de apel la conceptul de raţionalizare nu-i poate ştirbi validitatea. Dacă ar fi adevărat că economiştii nu urmăreau, în mod subconştient, decât să justifice interesele nedrepte ale capitaliştilor, teoriile lor încă ar putea fi întru totul corecte. Nu există nici un mijloc de a demonta o teorie eronată, altul decât de a o respinge prin raţionament discursiv şi de a-i substitui una mai bună. Când evaluăm teorema lui Pitagora sau teoria costurilor comparative, nu ne interesează factorii psihologici care i-au condus pe Pitagora şi pe Ricardo să elaboreze aceste teoreme, deşi lucrurile acestea pot fi importante în ochii istoricului şi ai biografului. Pentru ştiinţă, singura întrebare relevantă este dacă aceste teoreme rezistă sau nu probei examinării raţionale. Datele sociale şi rasiale ale autorilor lor sunt lipsite de relevanţă.

Faptul că oamenii, în urmărirea intereselor lor egoiste, încearcă să facă uz de doctrine mai mult sau mai puţin acceptabile de opinia publică este adevărat. Mai mult, ei sunt dornici să inventeze şi să propage doctrine care le-ar putea fi de folos în urmărirea propriilor lor interese. Dar aceasta nu explică de ce asemenea doctrine, favorabile intereselor unei minorităţi şi contrare intereselor restului populaţiei, sunt acceptate de opinia publică. Indiferent dacă asemenea doctrine “ideologice” sunt produsul unei “false conştiinţe”, care forţează omul să gândească necontrolat într-un mod care deserveşte interesele clasei sale, sau dacă ele sunt produsul unei distorsionări deliberate a adevărului, ele trebuie să înfrunte alte ideologii, ale altor clase, şi să încerce să li se substituie. Se manifestă, aşadar, o competiţie între ideologii antagoniste. Marxiştii explică victoriile şi înfrângerile suferite în asemenea conflicte ca pe nişte consecinţe ale intervenţiei unei providenţe istorice. Aşa numitul Geist, mitica sursă iniţială, lucrează după un plan prestabilit. El călăuzeşte omenirea, printre stadiile preliminare, către beatitudinea finală a socialismului. Fiecare stadiu este produsul unui anumit nivel de dezvoltare al tehnologiei. Celelalte caracteristici ale sale se epuizează în indispensabila suprastructură ideologică a acestui nivel de dezvoltare a tehnologiei. Geist-ul îl determină pe om să descopere la momentul oportun ideile tehnologice adecvate stadiului în care trăieşte şi să le pună în practică. Tot restul este o excrescenţă a nivelului tehnologic. Râşniţa manuală a făcut societatea feudală; râşniţa cu aburi a făcut capitalismul. [9] [p.80] Voinţa şi raţiunea umană joacă numai un rol secundar în schimbările acestea. Legitatea inexorabilă a dezvoltării istorice îi sileşte pe oameni – independent de voinţa lor – să gândească şi să se comporte în felul care corespunde bazei materiale a epocii în care trăiesc. Oamenii se amăgesc închipuindu-şi că sunt liberi să aleagă între diverse idei şi între ceea ce numesc ei adevăr şi eroare. Nu ei înşişi gândesc, ci providenţa istorică este cea care se manifestă în gândurile lor.

Aceasta este o doctrină în întregime mistică. Singura probă avansată în favoarea ei este recursul la dialectica hegeliană. Proprietatea privată capitalistă este cea dintâi negaţie a proprietăţii private individuale. Ea atrage după sine, cu inexorabilitatea legilor naturii, propria-i negaţie, care este proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie. [10] Însă o doctrină mistică bazată pe intuiţie nu îşi pierde misticismul prin invocarea unei alte doctrine, nu mai puţin mistice. Această stratagemă nu răspunde nicidecum la întrebarea de ce trebuie un gânditor să elaboreze în mod necesar o ideologie adecvată intereselor clasei sale. De dragul argumentaţiei, putem admite că gândurile unui om trebuie să dea naştere la doctrine favorabile intereselor sale. Dar sunt interesele omului în mod necesar identice cu cele ale întregii sale clase? Însuşi Marx a fost nevoit să admită că organizarea proletarilor într-o clasă şi, în consecinţă, într-un partid politic, este necontenit repusă în discuţie de rivalitatea muncitorilor înşişi. [11] Este un fapt de netăgăduit că există un conflict de interese ireconciliabil între acei muncitori care sunt angajaţi la salariile stabilite de sindicate şi cei care rămân neangajaţi datorită faptului că impunerea ratelor salariale sindicale împiedecă cererea şi oferta de muncă să-şi găsească preţul la care ar coincide. Nu este mai puţin adevărat că interesele muncitorilor din ţările relativ suprapopulate şi ale celor din ţările relativ subpopulate sunt antagonice, în ce priveşte problema barierelor împotriva migrării. Aserţiunea că interesele tuturor proletarilor implică în mod uniform substituirea capitalismului cu socialismul este un postulat arbitrar al lui Marx şi al celorlalţi socialişti. Faptul că ideea socialistă ar fi o emanaţie a gândirii proletare şi că ar fi, de aceea, cu siguranţă benefică pentru interesele proletariatului ca atare, nu poate fi cu siguranţă demonstrat prin simplă asertare.

O interpretare populară a vicisitudinilor politicilor britanice de comerţ internaţional, bazată pe ideile unor Sismondi, Frederick List, Marx şi ale Şcolii Istorice germane, sună astfel: În a doua parte a secolului al XVIII-lea şi în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, interesele de clasă ale burgheziei britanice necesitau politici [p.81] liber schimbiste. De aceea, economia politică britanică a elaborat doctrina liberului schimb, iar manufacturierii britanici au organizat o mişcare populară, care a izbutit în cele din urmă să abolească tarifele protecţioniste. Ulterior, condiţiile s-au modificat. Burghezia britanică nu mai putea face faţă competiţiei manufacturierilor străini şi avea imperios nevoie de tarife protecţioniste. În consecinţă, economiştii au aşezat o teorie a protecţiei în locul ideologiei depăşite a liberului schimb, iar Marea Britanie s-a întors la protecţionism.

Cea dintâi eroare implicată în această interpretare este că ea priveşte “burghezia” ca fiind o clasă omogenă, compusă din membri ale căror interese sunt identice. Un om de afaceri este întotdeauna silit să-şi adapteze mersul afacerilor la condiţiile instituţionale din ţara sa. Pe termen lung, în calitatea sa de antreprenor şi capitalist, el nu este nici favorizat nici vătămat de prezenţa sau absenţa tarifelor vamale. El se va orienta spre producţia acelor mărfuri pe care, în situaţia dată, le poate produce în modul cel mai profitabil. Ceea ce poate să dăuneze sau să priască intereselor sale pe termen scurt sunt numai modificările aranjamentelor instituţionale. Însă asemenea modificări nu afectează diversele ramuri de afaceri şi diversele întreprinderi în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură. O măsură care prieşte unei ramuri sau întreprinderi poate fi neprielnică altor ramuri sau întreprinderi. Ceea ce contează pentru oamenii de afaceri este numai un număr limitat de articole supuse barierelor vamale. Iar cu privire la aceste articole interesele diverselor ramuri şi firme de afaceri sunt îndeobşte antagoniste.

Interesele fiecărei ramuri sau firme pot fi favorizate de tot felul de privilegii acordate de către guvern. Dar dacă privilegiile sunt acordate în aceeaşi măsură şi celorlalte ramuri şi firme, atunci fiecare om de afaceri pierde pe de o parte – nu numai în calitate de consumator, ci şi în calitate de cumpărător de materii prime, produse semifinite, maşini şi alte echipamente – tot ceea ce câştigă pe de alta. Interesele egoiste de grup îl pot face pe un om să solicite protecţie pentru propria sa ramură sau firmă de afaceri. Ele nu îl pot nicicând motiva să solicite o protecţie universală, pentru toate ramurile sau firmele, dacă nu este sigur că va fi protejat într-o măsură mai mare decât celelalte industrii sau întreprinderi.

De asemenea, manufacturierii britanici nu erau interesaţi de abolirea tarifelor vamale impuse asupra cerealelor (Corn Laws), mai mult decât orice alţi cetăţeni englezi. Proprietarii funciari se opuneau abrogării acestor legi deoarece o reducere a preţurilor la produsele agricole implica o reducere a rentelor percepute pe pământ. Ideea de interes special de clasă al manufacturierilor nu poate fi susţinută decât pe baza legii de fier a salariilor, lege de mult infirmată, corelate cu doctrina nu mai puţin greşită conform căreia [p.82] profiturile ar fi o consecinţă a exploatării muncitorilor.

Într-o lume organizată pe baza diviziunii muncii, fiecare schimbare trebuie să afecteze, într-un fel sau altul, interesele pe termen scurt ale unui mare număr de grupuri. De aceea, este întotdeauna uşor să se afirme că orice doctrină favorabilă modificării condiţiilor existente este un paravan “ideologic” al intereselor speciale ale unui anumit grup de persoane. Asemenea demascări constituie preocuparea principală a multor autori contemporani. Nu Marx a inventat această procedură. Ea era bine cunoscută cu mult înaintea lui. Cea mai bizară manifestare a ei a constat în tentativele unor autori din secolul al XVIII-lea de a explica credinţele religioase ca pe nişte înşelătorii frauduloase, puse la cale de preoţii avizi de putere şi avuţie, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru aliaţii lor, exploatatorii. Marxiştii şi-au însuşit această poziţie, etichetând religia “opiul maselor”. [12] Adepţilor acestor doctrine nu le-a trecut nici o clipă prin minte că acolo unde există interese egoiste pro trebuie să existe, cu necesitate, şi interese egoiste contra. Faptul că un eveniment a slujit unei anumite clase nu constituie nicidecum o explicaţie satisfăcătoare a unui eveniment. Întrebarea la care trebuie să răspundem este de ce restul populaţiei, ale cărei interese erau defavorizate, n-a reuşit să stăvilească tentativele celor favorizaţi de evenimentul în cauză.

Fiecare firmă şi fiecare ramură de afaceri este, pe termen scurt, interesată în sporirea vânzării produselor sale. Pe termen lung însă, predomină o tendinţă de egalizare a încasărilor în diferitele ramuri de producţie. Dacă cererea pentru produsele unei ramuri creşte, ridicând profiturile, ramura în cauză atrage mai mult capital, iar rivalitatea noilor întreprinderi reduce profiturile. Încasările nu sunt nicidecum mai ridicate în domeniul vânzării de articole socialmente dăunătoare, decât în vânzarea de articole socialmente benefice. În cazul în care o ramură de afaceri este scoasă în afara legii şi cei angajaţi în ea riscă să fie puşi sub acuzaţie, penalizaţi şi încarceraţi, profiturile lor brute trebuie să fie suficient de ridicate pentru a compensa riscurile implicate. Dar aceasta nu afectează nivelul încasărilor nete.

Cei bogaţi, aflaţi deja în posesia unităţilor de producţie existente, nu sunt mânaţi de nici un interes specific de clasă să menţină libera competiţie. Ei se opun confiscării şi exproprierii averilor lor, însă interesele lor bine conturate sunt mai degrabă favorabile măsurilor care-i împiedecă pe noii veniţi să le pericliteze poziţia. Apărătorii liberei iniţiative şi ai liberei competiţii nu apără interesele bogaţilor [p.83] de astăzi. Ceea ce doresc ei este să li se dea mână liberă necunoscuţilor care vor fi întreprinzătorii de mâine şi a căror ingeniozitate va face viaţă generaţiilor viitoare mai agreabilă. Ei cer ca drumul să rămână deschis pentru noi îmbunătăţiri economice. Ei sunt apărătorii progresului material.

Succesul ideilor liber schimbiste în secolul al XIX-lea a fost repurtat sub influenţa teoriilor economiei clasice. Prestigiul ideilor acestea era atât de mare încât cei ale căror interese egoiste de clasă erau defavorizate de ele n-au fost în măsură să împiedice acceptarea lor de către opinia publică şi realizarea lor prin măsuri legislative. Ideile sunt cele care determină cursul istoriei, nu istoria cea care determină cursul ideilor.

Este inutil să polemizăm cu misticii şi vizionarii. Afirmaţiile lor se bazează pe intuiţie şi ei nu sunt dispuşi să le supună unei examinări raţionale. Marxiştii pretind că ceea ce proclamă vocea lor interioară este auto-revelaţia istoriei. Dacă alte persoane nu aud această voce, aceasta nu dovedeşte decât că ele nu sunt alese. Este o insolenţă dacă cei care bâjbâie prin întuneric îndrăznesc să-i contrazică pe inspiraţi. Decenţa ar trebui să-i determine să-i determine să se târască într-un colţ şi să păstreze liniştea.

Însă ştiinţa nu se poate abţine de la a gândi, deşi este limpede că ea nu va reuşi niciodată să-i convingă pe cei ce neagă supremaţia raţiunii. Ştiinţa trebuie să insiste asupra faptului că recursul la intuiţie nu poate tranşa întrebarea care din mai multe doctrine antagoniste este cea îndreptăţită şi care sunt greşite. Este un fapt incontestabil că marxismul nu este singura doctrină propusă în zilele noastre. În afara marxismului mai există şi alte “ideologii”. Marxiştii susţin că aplicarea acestor doctrine alternative ar dăuna intereselor celor mulţi. Dar susţinătorii doctrinelor acestea spun exact acelaşi lucru despre marxism.

Desigur, marxiştii consideră că o doctrină este viciată dacă originea autorului său nu este proletară. Dar cine este proletar? Doctorul Marx, manufacturierul şi “exploatatorul” Engels, sau Lenin, vlăstarul aristocraţiei ruseşti, nu erau în nici un caz de origine proletară. Însă Hitler şi Mussolini erau proletari autentici, care-şi petrecuseră tinereţea în sărăcie. Conflictul dintre bolşevici şi menşevici, sau cel dintre Stalin şi Troţki nu pot fi prezentate ca fiind conflicte de clasă. Ele erau conflicte între diverse secte de fanatici, care se numeau unii pe alţii trădători.

Esenţa filozofiei marxiste este aceasta: noi avem dreptate deoarece suntem purtătorii de cuvânt ai clasei proletare, aflate pe cale de afirmare. Raţionamentele discursive nu ne pot invalida doctrinele, deoarece ele sunt inspirate de puterea supremă care determină destinele omenirii. Adversarii noştri se înşeală din cauză că le lipseşte intuiţia care ne călăuzeşte nouă [p.84] minţile. Nu este, desigur, vina lor că, datorită afilierii lor de clasă nu sunt echipaţi cu logica autentic proletară şi sunt orbiţi de ideologii. Decretele impenetrabile ale istoriei sunt cele care ne-au ales pe noi şi i-au damnat pe ei. Viitorul ne aparţine nouă.

4. Polilogismul rasial

Polilogismul marxist este o stratagemă eşuată de a salva doctrinele de nesusţinut ale socialismului. Tentativa sa de a substitui intuiţia raţionamentelor este atrăgătoare pentru cei înclinaţi spre superstiţiile populare. Însă tocmai aceasta este atitudinea care situează polilogismul marxist şi produsul său, “sociologia cunoaşterii” într-un antagonism ireconciliabil faţă de ştiinţă şi raţiune.

Altfel stau lucrurile cu polilogismul profesat de rasişti. Tipul acesta de polilogism este compatibil cu tendinţele la modă, deşi greşite, ale empirismului contemporan. Faptul că omenirea se împarte în diverse rase este incontestabil. Rasele diferă prin trăsături fizice. Filozofii materialişti susţin că gândirea este o secreţie a minţii, tot astfel cum fierea este o secreţie a vezicii biliare. Ar fi o inconsistenţă din punctul lor de vedere să respingă a priori ipoteza că gândirea secretată de diferite rase poate fi diferită sub aspecte esenţiale. Faptul că anatomia nu a reuşit până astăzi să descopere diferenţele anatomice dintre celulele minţii ale diferitelor rase nu poate invalida doctrina după care structura logică a minţii diferă de la o rasă la alta. El nu exclude posibilitatea ca cercetări ulterioare să scoată la iveală asemenea specificităţi anatomice.

Anumiţi etnologi ne spun că este o greşeală să vorbim despre civilizaţii superioare şi inferioare şi despre pretinsa înapoiere a raselor exotice. Civilizaţiile diverselor rase sunt diferite de cea occidentală, a popoarelor de extracţie caucaziană, dar nu îi sunt inferioare. Fiecare rasă are propria ei mentalitate. Este greşit să evaluăm civilizaţiile unora întrebuinţând criterii croite pe măsura realizărilor altor rase. Occidentalii consideră că civilizaţia chineză este o civilizaţie osificată şi numesc barbarism primitiv civilizaţia locuitorilor Noii Guinei. Însă chinezii aceştia şi băştinaşii din Noua Guinee dispreţuiesc civilizaţia noastră nu mai puţin decât o dispreţuim noi pe a lor. Asemenea estimări reprezintă judecăţi de valoare şi sunt, în consecinţă, arbitrare. Rasele acestea diferite posedă o altă structură mentală. Civilizaţiile lor sunt adecvate structurilor acestea, după cum civilizaţia noastră este adecvată structurii noastre mentale. Noi suntem incapabili să înţelegem că ceea ce numim noi înapoiere nu le apare tot astfel şi lor. Din punctul de vedere al logicii lor, este vorba de metode mai adecvate de a da răspunsuri satisfăcătoare condiţiilor naturale de viaţă, decât ar fi progresivismul nostru. [p.85]

Etnologii aceştia insistă pe bună dreptate asupra faptului că nu este sarcina istoricului – iar etnologul este şi el un istoric – să rostească judecăţi de valoare. Dar ei se înşeală amarnic atunci când afirmă că aceste rase diferite au fost mânate, în activităţile lor, de alte motivaţii decât cele ce au călăuzit rasa albă. Asiaticii şi africanii, aidoma popoarelor de provenienţa europeană, au încercat să lupte cu succes pentru supravieţuire şi să-şi întrebuinţeze raţiunea ca pe cea mai de preţ armă, în aceste strădanii. Ei au încercat să se descotorosească de animalele de pradă şi de boli, să prevină foametea şi să ridice productivitatea muncii. Este indubitabil că, în urmărirea acestor ţeluri, ei au fost încununaţi de mai puţin succes decât albii. Dovada acestui fapt este aspiraţia lor de a profita de toate realizările occidentului. Etnologii în cauză ar avea dreptate dacă mongolii sau africanii, loviţi de o boală necruţătoare, ar renunţa la ajutorul medicului european deoarece mentalitatea sau viziunea lor asupra lumii i-ar face să creadă că este mai bine să suferi decât să ţi se aline suferinţa. Mahatma Gandi şi-a abjurat întreaga filozofie în momentul în care a intrat într-un spital modern, pentru a se opera de apendicită.

Indienilor nord-americani le-a lipsit ingeniozitatea necesară pentru a inventa roata. Locuitorii munţilor Alpi n-au fost suficient de ageri pentru a-şi construi schiuri, care ar fi făcut viaţa lor grea mult mai agreabilă. Asemenea inconveniente nu se datorează unor mentalităţi diferite de cele ale raselor care întrebuinţau deja de multă vreme roata şi schiurile; acestea au fost nereuşite, chiar dacă le judecăm din punctele de vedere al indienilor şi al montaniarzilor alpini.

Pe de altă parte, aceste consideraţii privesc exclusiv motivele care determină acţiuni concrete, lăsând neatinsă singura problemă relevantă, care este de a şti dacă între diferitele rase există sau nu o diferenţă în structura logică a minţii. Tocmai lucrul acesta îl susţin rasiştii. [13]

Cu privire la problemele fundamentale legate de structura logică a minţii şi de principiile categoriale ale gândirii şi acţiunii, putem face trimitere la ceea ce s-a spus în capitolele precedente. Câteva observaţii adiţionale vor fi suficiente pentru a da lovitura de graţie polilogismului rasial şi tuturor celorlalte tipuri de polilogism.

Categoriile gândirii şi acţiunii umane nu sunt nici produse arbitrare ale minţii umane, nici convenţii. Ele nu se situează în afara universului şi a desfăşurării evenimentelor cosmice. Ele sunt fapte biologice, care posedă o funcţie precisă în viaţă şi în realitate. Ele sunt instrumentele luptei omului pentru existenţă şi ale strădaniilor lui de a se adapta cât mai bine cu putinţă stării reale de lucruri din univers, şi de a-şi elimina neplăcerile, atât cât stă în puterea sa să o facă. Ele sunt, [p.86] de aceea, adecvate structurilor lumii externe şi reflectă proprietăţile lumii şi ale realităţii. Ele funcţionează şi, în sensul acesta, sunt adevărate şi valide.

Este, în consecinţă, greşit să se afirme că înţelegerea apriorică şi raţiunea pură nu furnizează nici un fel de informaţii despre realitate şi despre structura universului. Relaţiile logice fundamentale şi categoriile gândirii şi acţiunii reprezintă sursa ultimă a întregii cunoaşteri umane. Ele sunt adecvate structurilor realităţii, ele revelează aceste structuri minţii umane şi, în sensul acesta, pentru om, ele sunt fapte ontologice fundamentale. [14] Nu ştim ce ar putea să gândească şi să înţeleagă un intelect suprauman. Pentru om, fiecare cogniţie este condiţionată de structura logică a minţii sale şi este implicată în această structură. Tocmai rezultatele satisfăcătoare ale ştiinţei empirice şi aplicaţiile lor practice sunt cele care pun în evidenţă acest adevăr. În limitele orbitei în care acţiunea umană este capabilă să atingă ţeluri pe care le urmăreşte, nu încape loc pentru agnosticism.

Dacă ar fi existat rase înzestrate cu structuri logice diferite ale minţii, ele nu ar fi întrebuinţat raţiunea ca pe un mijloc pentru existenţă. Singurul mijloc de supravieţuire care le-ar fi putut proteja împotriva exterminării ar fi fost reacţiile instinctive. Selecţia naturală ar fi eliminat din rândul unor asemenea rase acele specimene care ar fi încercat să întrebuinţeze raţionamente pentru a-şi călăuzi comportamentul. Ar fi supravieţuit numai acei indivizi care s-ar fi bizuit exclusiv pe instincte. Aceasta înseamnă că nu ar fi avut şanse de supravieţuire decât cei ce nu s-ar fi ridicat deasupra nivelului mental al animalelor.

Erudiţii occidentali au adunat un volum enorm de materiale referitoare la civilizaţiile din China şi India şi la civilizaţiile primitive asiatice, americane, australiene şi ale aborigenilor africani. Putem afirma fără riscul de a ne înşela prea mult că tot ceea ce merită cunoscut referitor la ideile acestor rase este cunoscut. Însă nici un suporter al polilogismului nu a încercat vreodată să întrebuinţeze aceste date pentru a furniza o descriere a logicii aşa-zis diferite a acestor popoare şi civilizaţii.

5. Polilogism şi înţelegere

Unii adepţi ai ideilor marxiste şi rasiste interpretează doctrinele epistemologice ale partidelor din care fac parte într-un mod deosebit. Ei se arată gata să admită că structura logică a minţii este uniformă pentru toate rasele, naţiunile şi clasele. Marxismul sau rasismul, afirmă ei, n-au avut niciodată intenţia să nege acest fapt incontestabil. Ceea ce afirmau aceste doctrine în realitate [p.87] este că înţelegerea istorică, empatia estetică şi judecăţile de valoare sunt condiţionate de originea omului. Este evident că această interpretare nu poate fi susţinută pe baza scrierilor datorate campionilor polilogismului. Însă ea trebuie analizată ca doctrină de sine stătătoare.

Este inutil să subliniem din nou faptul că judecăţile de valoare ale unui om şi alegerea de către el a anumitor ţeluri reflectă trăsăturile sale fizice înnăscute, precum şi toate vicisitudinile vieţii pe care a trăit-o. [15] Dar recunoaşterea acestui fapt este cu totul altceva decât credinţa că moştenirea rasială sau afilierea de clasă determină, în ultimă instanţă, judecăţile de valoare şi alegerea scopurilor. Discrepanţele fundamentale în materie de viziune asupra lumii şi modele comportamentale nu corespund diferenţelor de rasă, naţionalitate, sau afilierii de clasă.

Este greu de imaginat o mai mare divergenţă în materie de judecăţi de valoare decât cea existentă între asceţi şi cei ce aspiră să se bucure de viaţă lipsiţi de griji. Un abis de netrecut separă pe călugării şi călugăriţele evlavioşi de restul omenirii. Însă au existat persoane dedicate idealurilor ascetice printre toate rasele, naţiunile, clasele şi castele. Unii dintre ei erau fiii şi fiicele regilor şi ale aristocraţiei înstărite, alţii erau cerşetori. Sf. Francisc, Sfânta Clara şi cei ce-i urmau pe ei cu ardoare erau originari din Italia, o ţară ai cărei locuitori nu pot fi socotiţi indiferenţi la bunurile lumeşti. Puritanismul a fost anglo-saxon, dar tot anglo-saxonă a fost şi lascivitatea britanicilor în vremea Tudorilor, Stuarţilor şi a Casei de Hanovra. Cel mai proeminent adept al ascetismului din secolul al XIX-lea a fost contele Lev Tolstoi, un membru înstărit al aristocraţiei ruse destrăbălate. Tolstoi vedea culmea filozofiei pe care a combătut-o în Sonata Kreutzer a lui Beethoven, o capodoperă a fiului unor părinţi extrem de săraci.

La fel stau lucrurile şi cu valorile estetice. Toate rasele şi naţiunile au cunoscut atât arta clasică, cât şi cea romantică. În ciuda propagandei lor alimentate cu ardoare, marxiştii n-au izbutit să producă o artă sau o literatură specific proletară. Scriitorii, pictorii şi muzicienii “proletari” n-au creat stiluri noi şi n-au consacrat noi valori estetice. Pe ei nu-i caracterizează decât tendinţa de a numi tot ce detestă “burghez” şi tot ce le este pe plac “proletar”.

Înţelegerea istorică, atât a istoricului de profesie cât şi a omului care acţionează, reflectă întotdeauna personalitatea autorului său. [16] Însă, dacă istoricul şi politicianul sunt sincer animaţi de dorinţa de a discerne adevărul, ei nu se vor lăsa nicicând amăgiţi de prejudecăţi partizane, presupunând că sunt [p.88] capabili şi nu inepţi. Nu este important dacă un istoric sau un politician consideră intervenţia unui anumit factor benefică sau dăunătoare. Ei nu pot culege nici un avantaj de pe urma subestimării sau supraestimării relevanţei vreunuia dintre factorii care intervin. Numai pseudo-istoricii nechemaţi îşi imaginează că distorsionând faptele îşi slujesc cauza.

Aceasta nu este mai puţin adevărat cu privire la înţelegerea de care face uz omul de stat. La ce i-ar servi unui campion al protestantismului înţelegerea deformată a imenselor puteri şi prestigiu ale catolicismului, sau liberalului o înţelegere inadecvată a relevanţei ideilor socialiste? Pentru a izbuti, politicianul trebuie să vadă lucrurile aşa cum sunt; cel ce se lasă pradă dorinţelor sale pioase va da cu siguranţă greş. Judecăţile de relevanţă diferă de judecăţile de valoare, prin aceea că urmăresc estimarea unor stări de lucruri independente de dorinţele autorului. Ele sunt colorate de personalitatea autorului şi, de aceea, nu pot fi nicicând unanim acceptate de toată lumea. În acest punct, însă, trebuie din nou să ridicăm problema: ce avantaj ar putea culege o rasă sau o clasă de pe urma unei distorsionări “ideologice” a înţelegerii?

După cum am arătat deja, discrepanţele serioase pe care le întâlnim în domeniul studiilor istorice sunt rezultatul diferenţelor de vederi existente în domeniile ştiinţelor nonistorice şi nu între diverse moduri de înţelegere.

Astăzi, mulţi istorici şi scriitori sunt pătrunşi de dogma marxistă, după care realizarea planurilor socialiste este atât inevitabilă, cât şi binele suprem, iar mişcării muncitoreşti îi este încredinţată misiunea istorică de a aduce la îndeplinire această sarcină, printr-o răsturnare violentă a sistemului capitalist. Pornind de la această premisă, ei consideră de la sine înţeles faptul că partidele de “stânga”, ale celor aleşi, trebuie să recurgă la acte de violenţă şi la crime în urmărirea politicilor lor. O revoluţie nu se poate consuma prin metode paşnice. Pentru ei nu merită să se întârzie asupra unor nimicuri, cum ar fi măcelărirea celor patru fiice ale ţarului, a lui Leon Troţky, a zeci de mii de burghezi ruşi şi aşa mai departe. “Nu poţi face omletă fără să spargi ouă”; de ce să se mai menţioneze explicit ouăle sparte? Însă, desigur, altfel stau lucrurile în caz că vreunul din cei asaltaţi îndrăzneşte să se apere sau chiar să riposteze. Puţini sunt cei ce menţionează actele de sabotaj, distrugere şi violenţă comise de grevişti. Însă toţi autorii tratează pe larg tentativele companiilor de a-şi proteja proprietăţile şi vieţile clienţilor şi salariaţilor lor împotriva unor asemenea atacuri sălbatice.

Astfel de discrepanţe nu se datorează nici judecăţilor de valoare, nici diferenţelor de înţelegere. Ele sunt rezultatul existenţei unei teorii antagonice [p.89] ale evoluţiei economice şi istorice. Dacă venirea socialismului este inevitabilă şi nu poate fi realizată decât prin metode revoluţionare, crimele comise de ”progresişti” sunt incidente minore, lipsite de orice semnificaţie. Însă autoapărarea şi contraatacurile “reacţionarilor” , care pot să întârzie victoria finală a socialismului, sunt de cea mai mare importanţă. Ele sunt evenimente remarcabile, în vreme ce actele revoluţionare nu sunt decât simple elemente de rutină.

6. Pledoaria pentru raţiune

Raţionaliştii judicioşi nu pretind că raţiunea umană îl poate face vreodată pe om atotştiutor. Ei sunt pe deplin conştienţi de faptul că, oricât ar spori cunoaşterea, vor rămâne întotdeauna lucruri cu statut de date ultime, care nu se pretează la nici un fel de elucidări suplimentare. Dar, spun ei, în măsura în care omului îi stă în putinţă să dobândească cunoaştere, el trebuie să se bizuie pe raţiune. Datele ultime reprezintă elementul iraţional. Ceea ce este cognoscibil, în măsura în care este deja cunoscut, este, în mod necesar, raţional. Nu există nici moduri iraţionale de cunoaştere, nici o ştiinţă a iraţionalităţii.

Referitor la problemele nerezolvate, sunt permise diverse ipoteze, câtă vreme ele nu contrazic logica şi datele incontestabile ale experienţei. Dar acestea nu sunt decât ipoteze.

Nu cunoaştem ce determină diferenţele înnăscute care se manifestă în sfera capacităţilor umane. Ştiinţa este neputincioasă să explice de ce Newton şi Mozart au fost din plin înzestraţi cu genialitate creatoare şi de ce lucrurile nu stau la fel cu majoritatea celorlalţi oameni. Însă a spune că geniul îşi datorează măreţia înaintaşilor, sau rasei sale, este în tot cazul un răspuns nesatisfăcător. Întrebarea este tocmai de ce diferă un asemenea om de fraţii săi şi de toţi ceilalţi membrii ai rasei sale.

Este ceva mai puţin greşit să atribuim marile reuşite ale rasei albe unei superiorităţi rasiale. Însă aceasta nu este decât o ipoteză vagă, care contravine faptului că fundamentele timpurii ale civilizaţiei au fost aşezate de popoare aparţinând altor rase. Nu putem şti dacă, în viitor, alte rase vor înlocui sau nu civilizaţia occidentală.

Cu toate acestea, o asemenea ipoteză trebuie cântărită pe baza propriilor ei merite. Ea nu trebuie condamnată a priori fiindcă rasiştii întemeiază pe ea postulatul lor, conform căruia există un conflict ireconciliabil între diversele grupuri rasiale şi cele superioare trebuie să le înrobească pe cele inferioare. Legea de asociere a lui Ricardo a discreditat deja de multă vreme această interpretare greşită a inegalităţii dintre oameni. [17] Este absurd să contestăm ipoteza rasială prin negarea unor fapte evidente. Este zadarnic să negăm că până acum diferite rase n-au contribuit cu nimic, sau au contribuit foarte [p.90] puţin la dezvoltarea civilizaţiei şi, în acest sens, pot fi numite inferioare.

Dacă cineva ar dori cu tot dinadinsul să distileze cu orice preţ grăuntele de adevăr din doctrinele marxiste, ar putea spune că emoţiile influenţează foarte mult raţionamentele omului. Nimeni nu s-a încumetat vreodată să nege acest fapt evident, iar marxismul nu poate fi creditat cu descoperirea lui. Însă pentru epistemologie faptul este lipsit de orice semnificaţie. Există numeroase surse, atât ale succesului cât şi ale erorii. Enumerarea şi clasificarea lor cad în sarcina psihologiei.

Invidia este o ispită larg răspândită. Este cert că mulţi intelectuali invidiază veniturile afaceriştilor prosperi şi că aceste simţăminte îi îndrumă spre socialism. Ei cred că autorităţile unei societăţi socialiste îi vor remunera cu salarii superioare celor pe care le câştigă în regim capitalist. Însă faptul de a fi demonstrat existenţa invidiei nu scuteşte ştiinţa de sarcina cercetării celei mai atente cu putinţă a doctrinelor socialiste. Oamenii de ştiinţă au datoria de a examina fiecare doctrină, ca şi cum susţinătorii ei n-ar fi inspiraţi de nimic altceva, în afara setei de cunoaştere. Diversele tipuri de polilogism substituie examinării pur teoretice a doctrinelor contrare demascarea originilor şi motivaţiilor autorilor lor. O atare metodă este incompatibilă cu principiile cele mai elementare ale argumentării.

A înlătura o teorie invocând originile ei istorice, “spiritul” vremurilor în care a fost ea formulată, condiţiile materiale din ţara ei de baştină, sau orice fel de particularităţi personale ale autorilor săi, este o stratagemă nevolnică. O teorie nu se supune decât tribunalului raţiunii. Criteriul adecvat pentru ea este întotdeauna criteriul raţiunii. O teorie este fie corectă, fie incorectă. Este posibil ca în stadiul actual al cunoaşterii noastre să nu avem posibilitatea de a decide în privinţa corectitudinii sau incorectitudinii sale. Însă o teorie nu poate fi niciodată validă pentru un burghez sau un american şi invalidă pentru un proletar sau un chinez.

Dacă marxiştii şi rasiştii ar avea dreptate, atunci ar fi imposibil de explicat de ce cei aflaţi la putere urmăresc sistematic să suprime teoriile care-i dezaprobă şi să-i persecute pe susţinătorii lor. Însuşi faptul că există guverne intolerante şi partide politice care practică scoaterea în afara legii şi exterminarea criticilor este o dovadă a excelenţei raţiunii. Faptul că adversarii unei doctrine utilizează poliţia, călăii şi gloatele violente pentru a o combate, nu este o dovadă suficientă a corectitudinii acelei doctrine. Dar este o dovadă a faptului că cei ce recurg la represiune violentă sunt, în subconştientul lor, convinşi de netemeinicia propriilor lor doctrine.

Validitatea fundamentelor apriorice [p.91] ale logicii şi ale praxeologiei nu poate fi demonstrată fără a se face referire la înseşi aceste fundamente. Raţiunea este un dat ultim şi nu poate fi analizată sau pusă la îndoială de către ea însăşi. Existenţa ca atare a raţiunii umane este un fapt non-raţional. Singura aserţiune care poate fi formulată cu privire la raţiune este că ea reprezintă trăsătura distinctivă care-l separă pe om de animale şi care atrage după sine tot ce este specific uman.

Acelora care pretind că omul ar fi mai fericit renunţând să facă uz de raţiune şi încercând să se lase călăuzit exclusiv de intuiţii şi instincte, singurul răspuns care li se poate oferi este o cercetare a realizărilor societăţii umane. Descriind geneza şi funcţionarea cooperării sociale, teoria economică furnizează informaţiile necesare pentru opţiunea ultima între raţiune şi ne-raţiune. Dacă omul ia din nou în calcul posibilitatea eliberării sale de supremaţia raţiunii, el trebuie să ştie la ce va fi nevoit să renunţe.


Note

1. Cf., de pildă, Louis Rougier, Les Paralogismes du rationalisme, Paris, 1920.

2. Cf. Joseph Dietzgen, Briefe über Logik, speziell demokratisch-proletarische Logik, ed. a II-a, 1903, p.112.

3. Cf. Franz Oppenheimer, System der Soziologie, Jena, 1926, II, p. 559.

4. Trebuie să reliefăm faptul că meritele democraţiei nu se bazează pe ipoteza că majorităţile au întotdeauna dreptate şi, cu atât mai puţin, că sunt infailibile. A se vedea mai jos, pp. 149-151.

5. A se vedea discursul său la Congresul Partidului de la Nürenberg, din 3 septembrie 1933, Frankfurter Zeitung, 4 septembrie, 1933, p. 2.

6. Cf. Lancelot Hogben, Science for the Citizen, New York, pp. 726-728.

7. Ibid., p. 726.

8. Deşi termenul de raţionalizare este nou, noţiunea în sine este cunoscută de multă vreme. Cf., de exemplu, cuvintele lui Benjamin Franklin: “E minunat de bine să fii o fiinţă raţională, fiindcă eşti în stare să găseşti o raţiune oricărui lucru pe care ai poftă să-l faci.” Autobiography, New York, 1944, p. 41. Trad. rom. de F. M. Gâldău: Autobiografie, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, p. 60.

9. “Le moulin à bras vous donnera la société avec le souzerain; le moulin à vapeur, la société avec le capitaliste industriel.” Marx, Misère de la philosophie, Paris şi Bruxelles, 1847, p. 100.

10. Marx, Das Kapital, ediţia a 7-a, Hamburg, 1914, I, 728 - 729.

11. Manifestul Comunist, I.

12. Semnificaţia pe care o atribuie acestei expresii marxismul contemporan, anume că drogul religios a fosr administrat deliberat poporului, poate să fi fost împărtăşită şi de Marx însuşi. Dar ea nu era implicată în fragmentul prin care el a consacrat-o, în 1943. Cf. R.P. Casey, Religion in Russia, New York, 1946, pp. 67-69.

13. Cf. L. G. Tirala, Rasse, Geist und Seele, München, 1935, pp. 190 ff.

14. Cf. Morris R. Cohen, Reason and Nature, New York, 1931, pp. 202-205; A Preface to Logic, New York, 1944, pp. 42-44, 54-56, 92, 180-187.

15. A se vedea mai sus, pp. 46-47.

16. A se vedea mai sus, pp. 57-58.

17. A se vedea mai jos, pp. 158-163.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România