1. Revolta împotriva rațiunii
Este adevărat că unii filozofi s-au arătat predispuși să supraestimeze forța rațiunii umane. Ei credeau că omul poate descoperi, prin raționamente, cauzele finale ale evenimentelor cosmice, țelurile inerente pe care le urmărește sursa primară atunci când zămislește universul și stabilește cursul evoluției sale. Ei perorau despre “Absolut” ca și cum ar fi vorbit despre ceasul lor de buzunar. Ei nu se dădeau înapoi de la a vesti valori eterne absolute și de la fixa coduri morale cu caracter de obligativitate necondiționată pentru toți oamenii.
Lor li s-a adăugat o lungă filieră de utopiști. Aceștia elaborau scheme de paradisuri terestre, în care era ținută să guverneze doar rațiunea pură. Ei nu realizau faptul ca ceea ce numeau rațiune pură și adevăr manifest era plăsmuirea propriei lor închipuiri. Ei își arogau cu nonșalanță infailibilitatea și susțineau adesea intoleranța, oprimarea violentă a tuturor celor cu păreri diferite și a ereticilor. Ei urmăreau dobândirea de puteri dictatoriale, fie pentru ei înșiși, fie pentru persoane dispuse să le pună planurile în aplicare cu acuratețe. Nu exista, în opinia lor, nici o altă cale de mântuire pentru omenirea suferindă.
Iată-l pe Hegel. El era un gânditor profund și scrierile sale reprezintă un tezaur de idei stimulatoare. Dar era urmărit de iluzia așa numitului Geist, Absolutul revelat ca atare prin cuvintele sale. Pentru Hegel nu exista nimic ascuns în univers. Din nefericire, limbajul lui e atât de ambiguu încât a putut da naștere la interpretări diferite. Hegelienii de dreapta i-au interpretat scrierile ca pe o preamărire a sistemului de guvernare autocratică prusac, și a dogmelor bisericii prusace. Hegelienii de stânga au extras din ele ateism, radicalism revoluționar intransigent și doctrine anarhiste.
Iată-l pe Auguste Comte. El știa cu precizie ce-i rezervă omenirii viitorul și, desigur, se considera pe sine însuși legislatorul suprem. Considera, bunăoară, că anumite studii astronomice sunt inutile și dorea să le interzică. Plănuia să înlocuiască creștinismul cu o nouă religie și desemnase o doamnă pentru a o înlocui, în această nouă biserică, pe Sfânta Fecioară. Comte ar putea [p.73] fi disculpat sub cuvânt că era nebun, în accepțiunea cea mai deplină pe care o dă patologia acestui termen. Dar cum rămâne cu adepții săi?
Se pot enumera multe fapte asemănătoare. Dar ele nu reprezintă argumente împotriva rațiunii, raționalismului și raționalității. Visurile acestea n-au absolut nimic de-a face cu întrebarea dacă rațiunea este sau nu instrumentul adecvat și unic pe care-l poate întrebuința omul în strădania sa de a dobândi atâta cunoaștere câtă îi este accesibilă. Căutătorii de adevăr onești și conștiincioși n-au pretins niciodată că rațiunea și cercetarea științifică pot răspunde la toate întrebările. Ei sunt pe deplin conștienți de limitele inerente minții umane. Ei nu pot fi ținuți responsabili pentru vulgaritățile filozofiei lui Haeckel și simplismul variilor școli materialiste.
Filozofii raționaliști s-au străduit întotdeauna ei înșiși să indice atât limitele teoriei apriorice cât și pe cele ale cercetării empirice. [1] Întâiul reprezentant al economiei politice britanice, David Hume, utilitariștii și pragmatiștii americani nu sunt, desigur, vinovați de a fi exagerat puterea omului de a atinge adevărul. Filozofia ultimelor două sute de ani ar putea fi învinovățită cu mai multă îndreptățire de prea mult agnosticism și scepticism, decât de un exces de încredere în potențialul minții umane.
Revolta împotriva rațiunii, atitudunea mentală caracteristică a epocii noastre, n-a fost cauzată de lipsa de modestie, de precauție și de autocenzură a filozofilor, nici de nereușitele survenite în evoluția științelor naturale moderne. Performanțele uimitoare ale tehnologiei și terapeuticii vorbesc de la sine, într-un limbaj cu neputință de ignorat. Atacurile îndreptate împotriva științelor moderne sunt sortite eșecului, fie ele venite din partea intuiționismului și a misticismului, sau a oricărui alt punct de vedere. Revolta împotriva rațiunii urmărește însă un alt țel. Ea nu este îndreptată împotriva științelor naturale, ci împotriva teoriei economice. Atacul împotriva științelor naturale nu este decât consecința logic necesară a atacului împotriva teoriei economice. Era cu neputință ca rațiunea să fie detronată doar într-un singur domeniu și să nu fie pusă sub semnul întrebării și în alte ramuri ale cunoașterii.
Marea revoltă s-a născut din situația istorică existentă la jumătatea secolului al XIX-lea. Economiștii demolaseră în întregime iluziile fantasmagorice ale utopiștilor socialiști. Deficiențele sistemului clasic nu le permiteau să înțeleagă de ce orice plan socialist este, în mod necesar, irealizabil. Dar cunoștințele lor erau suficiente pentru a demonstra zădărnicia tuturor schemelor socialiste produse până în vremea lor. Ideile comuniste erau condamnate. Socialiștii [p.74] erau absolut incapabili să ridice vreo obiecție în calea criticilor devastatoare ale schemelor lor sau să avanseze vreun argument pentru acestea. Totul părea să indice că socialismul era mort pe vecie.
O singură manevră îi putea scoate pe socialiști din acest impas. Ei trebuiau să atace logica și rațiunea și să substituie raționamentelor intuiția mistică. Rolul istoric de a fi propus această soluție i-a revenit lui Karl Marx. Pe baza misticismului dialectic al lui Hegel, el și-a arogat cu nonșalanță capacitatea de a prezice viitorul. Hegel pretindea că știe că Geist-ul, în făurirea universului, dorea să instituie monarhia prusacă a lui Frederic Wilhelm al III-lea. Însă Marx era mai bine informat cu privire la planurile Geist-ului. El știa că resortul ultim al evoluției istorice este instaurarea mileniului socialist. Socialismul va sosi inevitabil, “cu inexorabilitatea legilor naturii”. Și, deoarece după Hegel fiecare nou stadiu istoric este superior și mai bun celui precedent, este mai presus de orice îndoială că socialismul, stadiul ultim și final al evoluției omenirii, va fi perfect din toate punctele de vedere. Este, în consecință, inutil să se discute detaliile legate de modul de funcționare al societății socialiste. La vremea cuvenită, istoria se va îngriji de toate. Ea nu are trebuință de sfaturile muritorilor.
Rămânea însă de depășit principalul obstacol: criticile devastatoare ale economiștilor. Marx avea soluția la îndemână. Rațiunea umană, a spus el, este constitutiv inadecvată pentru a descoperi adevărul. Structura logică a minții diferă de la o clasă socială la alta. Nu există nimic de felul unei logici cu validitate universală. Ceea ce produce mintea nu poate fi decât “ideologie”, adică, în terminologia marxistă, un mănunchi de idei îndărătul cărora se ascund interesele egoiste ale clasei sociale căreia îi aparține gânditorul. În consecință, mintea “burgheză” a economiștilor este cu desăvârșire incapabilă de a produce altceva decât apologii ale capitalismului. Învățăturile științei “burgheze”, produse ale logicii “burgheze”, nu le servesc la nimic proletarilor, clasa aflată în ascensiune și destinată să abolească toate clasele și să transforme pământul într-o Grădină a Edenului.
Însă, desigur, logica proletarilor nu este doar o logică de clasă. “Ideile logicii proletare nu sunt idei partizane, ci emanații ale logicii pur și simplu.” [2] Mai mult, grație unor privilegii speciale, logica anumitor burghezi aleși nu este mânjită de păcatul originar de a fi burghez. Karl Marx, fiul unui avocat înstărit, căsătorit cu fiica unui nobil prusac, precum și colaboratorul său Frederick Engels, un manufacturier înstărit de textile, nu s-au îndoit niciodată că ei înșiși sunt exceptați de la lege și, indiferent de originea lor burgheză, sunt înzestrați cu puterea de descoperi adevărul absolut. [p.75]
Descrierea condițiilor istorice care au făcut cu putință popularitatea unei doctrine atât de rudimentare cade în sarcina istoriei. Teoria economică are o altă sarcină. Ea trebuie să analizeze atât polilogismul marxist, cât și alte forme de polilogism, modelate după acesta, pentru a le da în vileag erorile și contradicțiile.
2. Aspectul logic al polilogismului
Polilogismul marxist afirmă că structura logică a minții diferă în funcție de apartenența la diferite clase sociale. Polilogismul rasial diferă de cel marxist numai în măsura în care el atribuie rasei o structură specifică a minții și susține că membrii unei anumite rase, indiferent de afilierea lor de clasă, sunt înzestrați cu această structură logică specifică.
Nu este necesar să criticăm aici conceptele de clasă socială și de rasă, așa cum intervin ele în aceste doctrine. Nu este necesar să-i întrebăm pe marxiști când și cum își schimbă un proletar care izbutește să acceadă în rândurile burgheziei modul său proletar de a gândi într-unul burghez. Este zadarnic să le cerem rasiștilor să explice care logică specifică anume caracterizează persoanele care nu sunt de o extracție rasială pură. Există obiecțiuni mult mai serioase de avansat.
Nici marxiștii, nici rasiștii, nici adepții vreunui altfel de polilogism nu s-au hazardat vreodată dincolo de a declara că structura logică a minții diferă în funcție de diversele clase, rase și națiuni. Ei nu s-au avântat niciodată până la a demonstra cu precizie în ce fel diferă logica proletarilor de logica burghezilor, sau logica arienilor de cea a non-arienilor, sau logica germanilor de cele a francezilor și a britanicilor. În opinia marxiștilor, teoria ricardiană a costurilor comparative este nefondată fiindcă Ricardo era burghez. Rasiștii germani condamnă aceeași teorie deoarece Ricardo era evreu, iar naționaliștii germani fiindcă era englez. Anumiți profesori germani au avansat împotriva validității doctrinelor lui Ricardo toate aceste trei argumente laolaltă. Însă nu este suficient să respingi o teorie în întregime dezvăluind datele biografice personale ale autorului ei. Ceea ce se urmărește este, în primul rând, clădirea unui sistem logic diferit de cel aplicat de către autorul criticat. Apoi ar fi necesar un examen punct cu punct al teoriei contestate, pentru a arăta unde anume intervin, în desfășurarea raționamentelor sale, inferențe care – deși corecte din punctul de vedere al logicii autorului – sunt invalide din punctul de vedere al logicii proletare, ariene sau germane. Și, în cele din urmă, ar trebui să se explice la ce fel de concluzii trebuie să ducă înlocuirea inferențelor viciate ale autorului cu inferențele corecte, derivate din logica proprie criticului. [p.76] După cum știm cu toții, așa ceva nu s-a încercat nicicând și nici nu se va încerca vreodată de către nimeni.
Se constată apoi faptul că există dezacorduri privitoare la probleme esențiale printre persoanele care aparțin aceleiași clase, rase sau națiuni. Există din nefericire, spun naziștii, germani care nu gândesc corect, în accepțiunea germană a termenului. Dar dacă un german nu gândește, în mod necesar, întotdeauna așa cum ar trebui, ci poate gândi în același fel cu un om înzestrat cu o logică non-germană, cine va stabili care dintre ideile germane sunt într-adevăr germane și care ne-germane? Profesorul Franz Oppenheimer spunea: “Individul greșește adesea în urmărirea intereselor sale; o clasă nu greșește niciodată pe termen lung.” [3] Afirmația sa pare să sugereze infailibilitatea votului majoritar. Însă naziștii au respins ideea de luare a deciziilor prin vot majoritar, socotind-o în mod vădit ne-germană. Marxiștii elogiază cu ipocrizie principiul democratic al votului majoritar. [4] Însă ori de câte ori se pune problema de a-l testa în practică, ei preferă domnia minorității, atâta vreme cât e vorba de domnia propriului lor partid. Să ne amintim că Lenin a dizolvat cu forța Adunarea Constituantă aleasă sub auspiciile propriei sale guvernări, în urma votului persoanelor adulte, deoarece numai o cincime din membrii săi erau bolșevici.
Un adept consecvent al polilogismului ar trebui să susțină că ideile sunt corecte în măsura în care autorul lor aparține clasei, națiunii, sau rasei corespunzătoare. Însă consecvența nu este una dintre virtuțile adepților polilogismului. Astfel, marxiștii sunt gata să-i atribuie epitetul de “gânditor proletar” oricărei persoane ale cărei doctrine le sunt lor pe plac. Pe toți ceilalți îi defăimează, demascându-i, fie ca inamici ai clasei din care fac parte, fie ca trădători sociali. Hitler a fost suficient de onest pentru a admite că singura metodă care-i stătea la dispoziție pentru a-i distinge pe adevărații germani de corcituri și de străini era să enunțe un program autentic german pentru a vedea cine este gata să-l susțină. [5] Un om cu părul închis la culoare, ale cărui trăsături fizice nu corespundeau deloc prototipului rasei ariene de stăpânitori blonzi, își aroga darul de a fi descoperit unica doctrină adecvată minții germane și de a-i expulza din rândurile germanilor pe toți cei ce nu acceptau această doctrină, oricare ar fi fost trăsăturile lor fizice. Nu mai este nevoie de alte dovezi ale nesincerității întregii doctrine.
3. Aspectul praxeologic al polilogismului
O ideologie, în accepțiunea marxistă a termenului, este o doctrină care, [p.77] deși eronată din punctul de vedere al logicii corecte a proletariatului, este benefică pentru interesele egoiste ale clasei care a elaborat-o. O ideologie este în mod obiectiv vicioasă, dar ea servește interesele clasei gânditorului tocmai datorită caracterului său vicios. Numeroși marxiști cred că au demonstrat această afirmație prin sublinierea faptului că oamenii nu tânjesc după cunoaștere numai de dragul cunoașterii. Țelul omului de știință este de a deschide calea acțiunii încununate de succes. Teoriile sunt întotdeauna elaborate ținând seama de perspectivele utilizării lor în practică. Nu există nimic de felul științei pure sau al căutării dezinteresate a adevărului.
Putem admite, de dragul discuției, că toate eforturile de atingere a adevărului sunt motivate de considerații care țin de utilitatea sa practică, în vederea atingerii vreunui țel. Dar aceasta nu ne oferă răspunsul la întrebarea de ce s-ar dovedi o teorie “ideologică” – i.e., falsă, mai capabilă de a aduce servicii decât una corectă. Faptul că aplicarea practică a unei teorii atrage după sine rezultatele prezise pe baza teoriei este considerat pretutindeni o confirmare a corectitudinii sale. Este paradoxal a spune că o teorie viciată este, din vreun punct de vedere, mai utilă decât una corectă.
Oamenii întrebuințează arme de foc. Pentru îmbunătățirea acestor arme, ei au elaborat știința balisticii. De bună seamă însă, tocmai fiindcă urmăreau să vâneze sau să se ucidă unii pe alții, balistica pe care au elaborat-o este una corectă. O balistică care ar fi doar “ideologică”, n-ar fi de nici un folos.
În ochii marxiștilor, ideea că oamenii de știință trudesc doar de dragul cunoașterii nu este decât o “vanitate arogantă” a lor. Astfel, ei afirmă că Maxwell a fost atras spre teoria sa a undelor electromagnetice de lăcomia afaceriștilor pentru telegrafia fără fir. [6] Pentru problema ideologiei este irelevant dacă teoria aceasta este sau nu adevărată. Întrebarea este dacă presupusul fapt că industrialismul din secolul al XIX-lea considera telegrafia fără fir “piatra filozofală și elixirul tinereții” [7] l-a condus pe Maxwell la formularea unei teorii corecte sau a unei suprastructuri ideologice a intereselor egoiste de clasă ale burgheziei. Este neîndoielnic că cercetarea bacteriologică a fost stimulată nu numai de dorința combaterii bolilor contagioase, ci și de dorința producătorilor de vinuri și brânzeturi de a-și ameliora metodele de producție. Însă rezultatul obținut nu a fost în nici un caz “ ideologic”, în accepțiunea marxistă a termenului.
Ceea ce l-a indus pe Marx să inventeze doctrina sa a ideologiilor a fost dorința de a surpa prestigiul teoriei economice. El era pe deplin conștient de incapacitatea sa de a respinge obiecțiunile avansate de economiști împotriva practicabilității [p.78] schemelor socialiste. De fapt, era atât de fascinat de sistemul teoretic al teoriei clasice britanice, încât credea cu tărie în infailibilitatea ei. El fie nu a auzit niciodată despre îndoielile pe care teoria clasică a valorii le nășteau în mintea savanților scrupuloși, fie, dacă a auzit vreodată de ele, nu le-a înțeles importanța. Propriile sale idei economice abia dacă depășesc prin ceva o versiune încâlcită a ricardianismului. Când Jevons și Menger inaugurau o nouă epocă a gândirii economice, cariera sa de autor de scrieri economice era deja sfârșită; primul volum din Das Kapital fusese deja publicat cu câțiva ani înainte. Singura reacție a lui Marx la teoria marginală a valorii a fost amânarea publicării volumelor ulterioare ale principalului său tratat. Ele au devenit accesibile publicului abia după moartea sa.
Dezvoltând doctrina ideologiei, Marx țintește exclusiv spre teoria economică și spre filozofia socială utilitaristă. Singura sa intenție este de a distruge reputația doctrinelor economice, pe care era incapabil să le respingă prin mijloacele logicii și al raționamentelor. El a dat doctrinei sale forma de lege universală, validă pentru întreaga epocă istorică a claselor sociale, deoarece o afirmație aplicabilă doar unui individ sau unei împrejurări istorice individuale n-ar fi putut fi considerată o lege. Din aceleași motive, el nu i-a restrâns validitatea doar la sfera gândirii economice, ci a inclus sub incidența ei toate ramurile cunoașterii.
Serviciul pe care teoria economică burgheză îl făcea burgheziei era, în viziunea lui Marx, dublu. Mai întâi, îi ajuta pe burghezi în lupta lor împotriva feudalismului și despotismului monarhic, iar mai apoi, din nou, în lupta lor împotriva clasei proletare pe cale de afirmare. Ea furniza o justificare morală și rațională a exploatării capitaliste. Era, pentru a întrebuința o expresie apărută după dispariția lui Marx, o raționalizare a intereselor capitaliștilor. [8] Capitaliștii, rușinați în subconștientul lor de lăcomia josnică ce le motivează propria conduită și dornici să evite oprobriul societății, și-ar fi încurajat sicofanții, economiștii, să proclame doctrinele care i-ar putea reabilita în opinia publică.
Desigur, recursul la noțiunea de raționalizare ne furnizează o descriere psihologică a incitativelor care au impulsionat un om sau un grup de oameni să formuleze o teoremă, sau o întreagă teorie. Dar el nu ne spune nimic referitor la validitatea sau non-validitatea teoriei [p.79] avansate. Dacă se demonstrează că teoria în chestiune este defectuoasă, noțiunea de raționalizare rămâne o interpretare psihologică a cauzelor care i-au predispus pe autorii lor la eroare. Însă dacă nu suntem în măsură să detectăm nici o greșeală în teoria avansată, nici un fel de apel la conceptul de raționalizare nu-i poate știrbi validitatea. Dacă ar fi adevărat că economiștii nu urmăreau, în mod subconștient, decât să justifice interesele nedrepte ale capitaliștilor, teoriile lor încă ar putea fi întru totul corecte. Nu există nici un mijloc de a demonta o teorie eronată, altul decât de a o respinge prin raționament discursiv și de a-i substitui una mai bună. Când evaluăm teorema lui Pitagora sau teoria costurilor comparative, nu ne interesează factorii psihologici care i-au condus pe Pitagora și pe Ricardo să elaboreze aceste teoreme, deși lucrurile acestea pot fi importante în ochii istoricului și ai biografului. Pentru știință, singura întrebare relevantă este dacă aceste teoreme rezistă sau nu probei examinării raționale. Datele sociale și rasiale ale autorilor lor sunt lipsite de relevanță.
Faptul că oamenii, în urmărirea intereselor lor egoiste, încearcă să facă uz de doctrine mai mult sau mai puțin acceptabile de opinia publică este adevărat. Mai mult, ei sunt dornici să inventeze și să propage doctrine care le-ar putea fi de folos în urmărirea propriilor lor interese. Dar aceasta nu explică de ce asemenea doctrine, favorabile intereselor unei minorități și contrare intereselor restului populației, sunt acceptate de opinia publică. Indiferent dacă asemenea doctrine “ideologice” sunt produsul unei “false conștiințe”, care forțează omul să gândească necontrolat într-un mod care deservește interesele clasei sale, sau dacă ele sunt produsul unei distorsionări deliberate a adevărului, ele trebuie să înfrunte alte ideologii, ale altor clase, și să încerce să li se substituie. Se manifestă, așadar, o competiție între ideologii antagoniste. Marxiștii explică victoriile și înfrângerile suferite în asemenea conflicte ca pe niște consecințe ale intervenției unei providențe istorice. Așa numitul Geist, mitica sursă inițială, lucrează după un plan prestabilit. El călăuzește omenirea, printre stadiile preliminare, către beatitudinea finală a socialismului. Fiecare stadiu este produsul unui anumit nivel de dezvoltare al tehnologiei. Celelalte caracteristici ale sale se epuizează în indispensabila suprastructură ideologică a acestui nivel de dezvoltare a tehnologiei. Geist-ul îl determină pe om să descopere la momentul oportun ideile tehnologice adecvate stadiului în care trăiește și să le pună în practică. Tot restul este o excrescență a nivelului tehnologic. Râșnița manuală a făcut societatea feudală; râșnița cu aburi a făcut capitalismul. [9] [p.80] Voința și rațiunea umană joacă numai un rol secundar în schimbările acestea. Legitatea inexorabilă a dezvoltării istorice îi silește pe oameni – independent de voința lor – să gândească și să se comporte în felul care corespunde bazei materiale a epocii în care trăiesc. Oamenii se amăgesc închipuindu-și că sunt liberi să aleagă între diverse idei și între ceea ce numesc ei adevăr și eroare. Nu ei înșiși gândesc, ci providența istorică este cea care se manifestă în gândurile lor.
Aceasta este o doctrină în întregime mistică. Singura probă avansată în favoarea ei este recursul la dialectica hegeliană. Proprietatea privată capitalistă este cea dintâi negație a proprietății private individuale. Ea atrage după sine, cu inexorabilitatea legilor naturii, propria-i negație, care este proprietatea comună asupra mijloacelor de producție. [10] Însă o doctrină mistică bazată pe intuiție nu își pierde misticismul prin invocarea unei alte doctrine, nu mai puțin mistice. Această stratagemă nu răspunde nicidecum la întrebarea de ce trebuie un gânditor să elaboreze în mod necesar o ideologie adecvată intereselor clasei sale. De dragul argumentației, putem admite că gândurile unui om trebuie să dea naștere la doctrine favorabile intereselor sale. Dar sunt interesele omului în mod necesar identice cu cele ale întregii sale clase? Însuși Marx a fost nevoit să admită că organizarea proletarilor într-o clasă și, în consecință, într-un partid politic, este necontenit repusă în discuție de rivalitatea muncitorilor înșiși. [11] Este un fapt de netăgăduit că există un conflict de interese ireconciliabil între acei muncitori care sunt angajați la salariile stabilite de sindicate și cei care rămân neangajați datorită faptului că impunerea ratelor salariale sindicale împiedecă cererea și oferta de muncă să-și găsească prețul la care ar coincide. Nu este mai puțin adevărat că interesele muncitorilor din țările relativ suprapopulate și ale celor din țările relativ subpopulate sunt antagonice, în ce privește problema barierelor împotriva migrării. Aserțiunea că interesele tuturor proletarilor implică în mod uniform substituirea capitalismului cu socialismul este un postulat arbitrar al lui Marx și al celorlalți socialiști. Faptul că ideea socialistă ar fi o emanație a gândirii proletare și că ar fi, de aceea, cu siguranță benefică pentru interesele proletariatului ca atare, nu poate fi cu siguranță demonstrat prin simplă asertare.
O interpretare populară a vicisitudinilor politicilor britanice de comerț internațional, bazată pe ideile unor Sismondi, Frederick List, Marx și ale Școlii Istorice germane, sună astfel: În a doua parte a secolului al XVIII-lea și în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, interesele de clasă ale burgheziei britanice necesitau politici [p.81] liber schimbiste. De aceea, economia politică britanică a elaborat doctrina liberului schimb, iar manufacturierii britanici au organizat o mișcare populară, care a izbutit în cele din urmă să abolească tarifele protecționiste. Ulterior, condițiile s-au modificat. Burghezia britanică nu mai putea face față competiției manufacturierilor străini și avea imperios nevoie de tarife protecționiste. În consecință, economiștii au așezat o teorie a protecției în locul ideologiei depășite a liberului schimb, iar Marea Britanie s-a întors la protecționism.
Cea dintâi eroare implicată în această interpretare este că ea privește “burghezia” ca fiind o clasă omogenă, compusă din membri ale căror interese sunt identice. Un om de afaceri este întotdeauna silit să-și adapteze mersul afacerilor la condițiile instituționale din țara sa. Pe termen lung, în calitatea sa de antreprenor și capitalist, el nu este nici favorizat nici vătămat de prezența sau absența tarifelor vamale. El se va orienta spre producția acelor mărfuri pe care, în situația dată, le poate produce în modul cel mai profitabil. Ceea ce poate să dăuneze sau să priască intereselor sale pe termen scurt sunt numai modificările aranjamentelor instituționale. Însă asemenea modificări nu afectează diversele ramuri de afaceri și diversele întreprinderi în același fel și în aceeași măsură. O măsură care priește unei ramuri sau întreprinderi poate fi neprielnică altor ramuri sau întreprinderi. Ceea ce contează pentru oamenii de afaceri este numai un număr limitat de articole supuse barierelor vamale. Iar cu privire la aceste articole interesele diverselor ramuri și firme de afaceri sunt îndeobște antagoniste.
Interesele fiecărei ramuri sau firme pot fi favorizate de tot felul de privilegii acordate de către guvern. Dar dacă privilegiile sunt acordate în aceeași măsură și celorlalte ramuri și firme, atunci fiecare om de afaceri pierde pe de o parte – nu numai în calitate de consumator, ci și în calitate de cumpărător de materii prime, produse semifinite, mașini și alte echipamente – tot ceea ce câștigă pe de alta. Interesele egoiste de grup îl pot face pe un om să solicite protecție pentru propria sa ramură sau firmă de afaceri. Ele nu îl pot nicicând motiva să solicite o protecție universală, pentru toate ramurile sau firmele, dacă nu este sigur că va fi protejat într-o măsură mai mare decât celelalte industrii sau întreprinderi.
De asemenea, manufacturierii britanici nu erau interesați de abolirea tarifelor vamale impuse asupra cerealelor (Corn Laws), mai mult decât orice alți cetățeni englezi. Proprietarii funciari se opuneau abrogării acestor legi deoarece o reducere a prețurilor la produsele agricole implica o reducere a rentelor percepute pe pământ. Ideea de interes special de clasă al manufacturierilor nu poate fi susținută decât pe baza legii de fier a salariilor, lege de mult infirmată, corelate cu doctrina nu mai puțin greșită conform căreia [p.82] profiturile ar fi o consecință a exploatării muncitorilor.
Într-o lume organizată pe baza diviziunii muncii, fiecare schimbare trebuie să afecteze, într-un fel sau altul, interesele pe termen scurt ale unui mare număr de grupuri. De aceea, este întotdeauna ușor să se afirme că orice doctrină favorabilă modificării condițiilor existente este un paravan “ideologic” al intereselor speciale ale unui anumit grup de persoane. Asemenea demascări constituie preocuparea principală a multor autori contemporani. Nu Marx a inventat această procedură. Ea era bine cunoscută cu mult înaintea lui. Cea mai bizară manifestare a ei a constat în tentativele unor autori din secolul al XVIII-lea de a explica credințele religioase ca pe niște înșelătorii frauduloase, puse la cale de preoții avizi de putere și avuție, atât pentru ei înșiși, cât și pentru aliații lor, exploatatorii. Marxiștii și-au însușit această poziție, etichetând religia “opiul maselor”. [12] Adepților acestor doctrine nu le-a trecut nici o clipă prin minte că acolo unde există interese egoiste pro trebuie să existe, cu necesitate, și interese egoiste contra. Faptul că un eveniment a slujit unei anumite clase nu constituie nicidecum o explicație satisfăcătoare a unui eveniment. Întrebarea la care trebuie să răspundem este de ce restul populației, ale cărei interese erau defavorizate, n-a reușit să stăvilească tentativele celor favorizați de evenimentul în cauză.
Fiecare firmă și fiecare ramură de afaceri este, pe termen scurt, interesată în sporirea vânzării produselor sale. Pe termen lung însă, predomină o tendință de egalizare a încasărilor în diferitele ramuri de producție. Dacă cererea pentru produsele unei ramuri crește, ridicând profiturile, ramura în cauză atrage mai mult capital, iar rivalitatea noilor întreprinderi reduce profiturile. Încasările nu sunt nicidecum mai ridicate în domeniul vânzării de articole socialmente dăunătoare, decât în vânzarea de articole socialmente benefice. În cazul în care o ramură de afaceri este scoasă în afara legii și cei angajați în ea riscă să fie puși sub acuzație, penalizați și încarcerați, profiturile lor brute trebuie să fie suficient de ridicate pentru a compensa riscurile implicate. Dar aceasta nu afectează nivelul încasărilor nete.
Cei bogați, aflați deja în posesia unităților de producție existente, nu sunt mânați de nici un interes specific de clasă să mențină libera competiție. Ei se opun confiscării și exproprierii averilor lor, însă interesele lor bine conturate sunt mai degrabă favorabile măsurilor care-i împiedecă pe noii veniți să le pericliteze poziția. Apărătorii liberei inițiative și ai liberei competiții nu apără interesele bogaților [p.83] de astăzi. Ceea ce doresc ei este să li se dea mână liberă necunoscuților care vor fi întreprinzătorii de mâine și a căror ingeniozitate va face viață generațiilor viitoare mai agreabilă. Ei cer ca drumul să rămână deschis pentru noi îmbunătățiri economice. Ei sunt apărătorii progresului material.
Succesul ideilor liber schimbiste în secolul al XIX-lea a fost repurtat sub influența teoriilor economiei clasice. Prestigiul ideilor acestea era atât de mare încât cei ale căror interese egoiste de clasă erau defavorizate de ele n-au fost în măsură să împiedice acceptarea lor de către opinia publică și realizarea lor prin măsuri legislative. Ideile sunt cele care determină cursul istoriei, nu istoria cea care determină cursul ideilor.
Este inutil să polemizăm cu misticii și vizionarii. Afirmațiile lor se bazează pe intuiție și ei nu sunt dispuși să le supună unei examinări raționale. Marxiștii pretind că ceea ce proclamă vocea lor interioară este auto-revelația istoriei. Dacă alte persoane nu aud această voce, aceasta nu dovedește decât că ele nu sunt alese. Este o insolență dacă cei care bâjbâie prin întuneric îndrăznesc să-i contrazică pe inspirați. Decența ar trebui să-i determine să-i determine să se târască într-un colț și să păstreze liniștea.
Însă știința nu se poate abține de la a gândi, deși este limpede că ea nu va reuși niciodată să-i convingă pe cei ce neagă supremația rațiunii. Știința trebuie să insiste asupra faptului că recursul la intuiție nu poate tranșa întrebarea care din mai multe doctrine antagoniste este cea îndreptățită și care sunt greșite. Este un fapt incontestabil că marxismul nu este singura doctrină propusă în zilele noastre. În afara marxismului mai există și alte “ideologii”. Marxiștii susțin că aplicarea acestor doctrine alternative ar dăuna intereselor celor mulți. Dar susținătorii doctrinelor acestea spun exact același lucru despre marxism.
Desigur, marxiștii consideră că o doctrină este viciată dacă originea autorului său nu este proletară. Dar cine este proletar? Doctorul Marx, manufacturierul și “exploatatorul” Engels, sau Lenin, vlăstarul aristocrației rusești, nu erau în nici un caz de origine proletară. Însă Hitler și Mussolini erau proletari autentici, care-și petrecuseră tinerețea în sărăcie. Conflictul dintre bolșevici și menșevici, sau cel dintre Stalin și Troțki nu pot fi prezentate ca fiind conflicte de clasă. Ele erau conflicte între diverse secte de fanatici, care se numeau unii pe alții trădători.
Esența filozofiei marxiste este aceasta: noi avem dreptate deoarece suntem purtătorii de cuvânt ai clasei proletare, aflate pe cale de afirmare. Raționamentele discursive nu ne pot invalida doctrinele, deoarece ele sunt inspirate de puterea supremă care determină destinele omenirii. Adversarii noștri se înșeală din cauză că le lipsește intuiția care ne călăuzește nouă [p.84] mințile. Nu este, desigur, vina lor că, datorită afilierii lor de clasă nu sunt echipați cu logica autentic proletară și sunt orbiți de ideologii. Decretele impenetrabile ale istoriei sunt cele care ne-au ales pe noi și i-au damnat pe ei. Viitorul ne aparține nouă.
Polilogismul marxist este o stratagemă eșuată de a salva doctrinele de nesusținut ale socialismului. Tentativa sa de a substitui intuiția raționamentelor este atrăgătoare pentru cei înclinați spre superstițiile populare. Însă tocmai aceasta este atitudinea care situează polilogismul marxist și produsul său, “sociologia cunoașterii” într-un antagonism ireconciliabil față de știință și rațiune.
Altfel stau lucrurile cu polilogismul profesat de rasiști. Tipul acesta de polilogism este compatibil cu tendințele la modă, deși greșite, ale empirismului contemporan. Faptul că omenirea se împarte în diverse rase este incontestabil. Rasele diferă prin trăsături fizice. Filozofii materialiști susțin că gândirea este o secreție a minții, tot astfel cum fierea este o secreție a vezicii biliare. Ar fi o inconsistență din punctul lor de vedere să respingă a priori ipoteza că gândirea secretată de diferite rase poate fi diferită sub aspecte esențiale. Faptul că anatomia nu a reușit până astăzi să descopere diferențele anatomice dintre celulele minții ale diferitelor rase nu poate invalida doctrina după care structura logică a minții diferă de la o rasă la alta. El nu exclude posibilitatea ca cercetări ulterioare să scoată la iveală asemenea specificități anatomice.
Anumiți etnologi ne spun că este o greșeală să vorbim despre civilizații superioare și inferioare și despre pretinsa înapoiere a raselor exotice. Civilizațiile diverselor rase sunt diferite de cea occidentală, a popoarelor de extracție caucaziană, dar nu îi sunt inferioare. Fiecare rasă are propria ei mentalitate. Este greșit să evaluăm civilizațiile unora întrebuințând criterii croite pe măsura realizărilor altor rase. Occidentalii consideră că civilizația chineză este o civilizație osificată și numesc barbarism primitiv civilizația locuitorilor Noii Guinei. Însă chinezii aceștia și băștinașii din Noua Guinee disprețuiesc civilizația noastră nu mai puțin decât o disprețuim noi pe a lor. Asemenea estimări reprezintă judecăți de valoare și sunt, în consecință, arbitrare. Rasele acestea diferite posedă o altă structură mentală. Civilizațiile lor sunt adecvate structurilor acestea, după cum civilizația noastră este adecvată structurii noastre mentale. Noi suntem incapabili să înțelegem că ceea ce numim noi înapoiere nu le apare tot astfel și lor. Din punctul de vedere al logicii lor, este vorba de metode mai adecvate de a da răspunsuri satisfăcătoare condițiilor naturale de viață, decât ar fi progresivismul nostru. [p.85]
Etnologii aceștia insistă pe bună dreptate asupra faptului că nu este sarcina istoricului – iar etnologul este și el un istoric – să rostească judecăți de valoare. Dar ei se înșeală amarnic atunci când afirmă că aceste rase diferite au fost mânate, în activitățile lor, de alte motivații decât cele ce au călăuzit rasa albă. Asiaticii și africanii, aidoma popoarelor de proveniența europeană, au încercat să lupte cu succes pentru supraviețuire și să-și întrebuințeze rațiunea ca pe cea mai de preț armă, în aceste strădanii. Ei au încercat să se descotorosească de animalele de pradă și de boli, să prevină foametea și să ridice productivitatea muncii. Este indubitabil că, în urmărirea acestor țeluri, ei au fost încununați de mai puțin succes decât albii. Dovada acestui fapt este aspirația lor de a profita de toate realizările occidentului. Etnologii în cauză ar avea dreptate dacă mongolii sau africanii, loviți de o boală necruțătoare, ar renunța la ajutorul medicului european deoarece mentalitatea sau viziunea lor asupra lumii i-ar face să creadă că este mai bine să suferi decât să ți se aline suferința. Mahatma Gandi și-a abjurat întreaga filozofie în momentul în care a intrat într-un spital modern, pentru a se opera de apendicită.
Indienilor nord-americani le-a lipsit ingeniozitatea necesară pentru a inventa roata. Locuitorii munților Alpi n-au fost suficient de ageri pentru a-și construi schiuri, care ar fi făcut viața lor grea mult mai agreabilă. Asemenea inconveniente nu se datorează unor mentalități diferite de cele ale raselor care întrebuințau deja de multă vreme roata și schiurile; acestea au fost nereușite, chiar dacă le judecăm din punctele de vedere al indienilor și al montaniarzilor alpini.
Pe de altă parte, aceste considerații privesc exclusiv motivele care determină acțiuni concrete, lăsând neatinsă singura problemă relevantă, care este de a ști dacă între diferitele rase există sau nu o diferență în structura logică a minții. Tocmai lucrul acesta îl susțin rasiștii. [13]
Cu privire la problemele fundamentale legate de structura logică a minții și de principiile categoriale ale gândirii și acțiunii, putem face trimitere la ceea ce s-a spus în capitolele precedente. Câteva observații adiționale vor fi suficiente pentru a da lovitura de grație polilogismului rasial și tuturor celorlalte tipuri de polilogism.
Categoriile gândirii și acțiunii umane nu sunt nici produse arbitrare ale minții umane, nici convenții. Ele nu se situează în afara universului și a desfășurării evenimentelor cosmice. Ele sunt fapte biologice, care posedă o funcție precisă în viață și în realitate. Ele sunt instrumentele luptei omului pentru existență și ale strădaniilor lui de a se adapta cât mai bine cu putință stării reale de lucruri din univers, și de a-și elimina neplăcerile, atât cât stă în puterea sa să o facă. Ele sunt, [p.86] de aceea, adecvate structurilor lumii externe și reflectă proprietățile lumii și ale realității. Ele funcționează și, în sensul acesta, sunt adevărate și valide.
Este, în consecință, greșit să se afirme că înțelegerea apriorică și rațiunea pură nu furnizează nici un fel de informații despre realitate și despre structura universului. Relațiile logice fundamentale și categoriile gândirii și acțiunii reprezintă sursa ultimă a întregii cunoașteri umane. Ele sunt adecvate structurilor realității, ele revelează aceste structuri minții umane și, în sensul acesta, pentru om, ele sunt fapte ontologice fundamentale. [14] Nu știm ce ar putea să gândească și să înțeleagă un intelect suprauman. Pentru om, fiecare cogniție este condiționată de structura logică a minții sale și este implicată în această structură. Tocmai rezultatele satisfăcătoare ale științei empirice și aplicațiile lor practice sunt cele care pun în evidență acest adevăr. În limitele orbitei în care acțiunea umană este capabilă să atingă țeluri pe care le urmărește, nu încape loc pentru agnosticism.
Dacă ar fi existat rase înzestrate cu structuri logice diferite ale minții, ele nu ar fi întrebuințat rațiunea ca pe un mijloc pentru existență. Singurul mijloc de supraviețuire care le-ar fi putut proteja împotriva exterminării ar fi fost reacțiile instinctive. Selecția naturală ar fi eliminat din rândul unor asemenea rase acele specimene care ar fi încercat să întrebuințeze raționamente pentru a-și călăuzi comportamentul. Ar fi supraviețuit numai acei indivizi care s-ar fi bizuit exclusiv pe instincte. Aceasta înseamnă că nu ar fi avut șanse de supraviețuire decât cei ce nu s-ar fi ridicat deasupra nivelului mental al animalelor.
Erudiții occidentali au adunat un volum enorm de materiale referitoare la civilizațiile din China și India și la civilizațiile primitive asiatice, americane, australiene și ale aborigenilor africani. Putem afirma fără riscul de a ne înșela prea mult că tot ceea ce merită cunoscut referitor la ideile acestor rase este cunoscut. Însă nici un suporter al polilogismului nu a încercat vreodată să întrebuințeze aceste date pentru a furniza o descriere a logicii așa-zis diferite a acestor popoare și civilizații.
Unii adepți ai ideilor marxiste și rasiste interpretează doctrinele epistemologice ale partidelor din care fac parte într-un mod deosebit. Ei se arată gata să admită că structura logică a minții este uniformă pentru toate rasele, națiunile și clasele. Marxismul sau rasismul, afirmă ei, n-au avut niciodată intenția să nege acest fapt incontestabil. Ceea ce afirmau aceste doctrine în realitate [p.87] este că înțelegerea istorică, empatia estetică și judecățile de valoare sunt condiționate de originea omului. Este evident că această interpretare nu poate fi susținută pe baza scrierilor datorate campionilor polilogismului. Însă ea trebuie analizată ca doctrină de sine stătătoare.
Este inutil să subliniem din nou faptul că judecățile de valoare ale unui om și alegerea de către el a anumitor țeluri reflectă trăsăturile sale fizice înnăscute, precum și toate vicisitudinile vieții pe care a trăit-o. [15] Dar recunoașterea acestui fapt este cu totul altceva decât credința că moștenirea rasială sau afilierea de clasă determină, în ultimă instanță, judecățile de valoare și alegerea scopurilor. Discrepanțele fundamentale în materie de viziune asupra lumii și modele comportamentale nu corespund diferențelor de rasă, naționalitate, sau afilierii de clasă.
Este greu de imaginat o mai mare divergență în materie de judecăți de valoare decât cea existentă între asceți și cei ce aspiră să se bucure de viață lipsiți de griji. Un abis de netrecut separă pe călugării și călugărițele evlavioși de restul omenirii. Însă au existat persoane dedicate idealurilor ascetice printre toate rasele, națiunile, clasele și castele. Unii dintre ei erau fiii și fiicele regilor și ale aristocrației înstărite, alții erau cerșetori. Sf. Francisc, Sfânta Clara și cei ce-i urmau pe ei cu ardoare erau originari din Italia, o țară ai cărei locuitori nu pot fi socotiți indiferenți la bunurile lumești. Puritanismul a fost anglo-saxon, dar tot anglo-saxonă a fost și lascivitatea britanicilor în vremea Tudorilor, Stuarților și a Casei de Hanovra. Cel mai proeminent adept al ascetismului din secolul al XIX-lea a fost contele Lev Tolstoi, un membru înstărit al aristocrației ruse destrăbălate. Tolstoi vedea culmea filozofiei pe care a combătut-o în Sonata Kreutzer a lui Beethoven, o capodoperă a fiului unor părinți extrem de săraci.
La fel stau lucrurile și cu valorile estetice. Toate rasele și națiunile au cunoscut atât arta clasică, cât și cea romantică. În ciuda propagandei lor alimentate cu ardoare, marxiștii n-au izbutit să producă o artă sau o literatură specific proletară. Scriitorii, pictorii și muzicienii “proletari” n-au creat stiluri noi și n-au consacrat noi valori estetice. Pe ei nu-i caracterizează decât tendința de a numi tot ce detestă “burghez” și tot ce le este pe plac “proletar”.
Înțelegerea istorică, atât a istoricului de profesie cât și a omului care acționează, reflectă întotdeauna personalitatea autorului său. [16] Însă, dacă istoricul și politicianul sunt sincer animați de dorința de a discerne adevărul, ei nu se vor lăsa nicicând amăgiți de prejudecăți partizane, presupunând că sunt [p.88] capabili și nu inepți. Nu este important dacă un istoric sau un politician consideră intervenția unui anumit factor benefică sau dăunătoare. Ei nu pot culege nici un avantaj de pe urma subestimării sau supraestimării relevanței vreunuia dintre factorii care intervin. Numai pseudo-istoricii nechemați își imaginează că distorsionând faptele își slujesc cauza.
Aceasta nu este mai puțin adevărat cu privire la înțelegerea de care face uz omul de stat. La ce i-ar servi unui campion al protestantismului înțelegerea deformată a imenselor puteri și prestigiu ale catolicismului, sau liberalului o înțelegere inadecvată a relevanței ideilor socialiste? Pentru a izbuti, politicianul trebuie să vadă lucrurile așa cum sunt; cel ce se lasă pradă dorințelor sale pioase va da cu siguranță greș. Judecățile de relevanță diferă de judecățile de valoare, prin aceea că urmăresc estimarea unor stări de lucruri independente de dorințele autorului. Ele sunt colorate de personalitatea autorului și, de aceea, nu pot fi nicicând unanim acceptate de toată lumea. În acest punct, însă, trebuie din nou să ridicăm problema: ce avantaj ar putea culege o rasă sau o clasă de pe urma unei distorsionări “ideologice” a înțelegerii?
După cum am arătat deja, discrepanțele serioase pe care le întâlnim în domeniul studiilor istorice sunt rezultatul diferențelor de vederi existente în domeniile științelor nonistorice și nu între diverse moduri de înțelegere.
Astăzi, mulți istorici și scriitori sunt pătrunși de dogma marxistă, după care realizarea planurilor socialiste este atât inevitabilă, cât și binele suprem, iar mișcării muncitorești îi este încredințată misiunea istorică de a aduce la îndeplinire această sarcină, printr-o răsturnare violentă a sistemului capitalist. Pornind de la această premisă, ei consideră de la sine înțeles faptul că partidele de “stânga”, ale celor aleși, trebuie să recurgă la acte de violență și la crime în urmărirea politicilor lor. O revoluție nu se poate consuma prin metode pașnice. Pentru ei nu merită să se întârzie asupra unor nimicuri, cum ar fi măcelărirea celor patru fiice ale țarului, a lui Leon Troțky, a zeci de mii de burghezi ruși și așa mai departe. “Nu poți face omletă fără să spargi ouă”; de ce să se mai menționeze explicit ouăle sparte? Însă, desigur, altfel stau lucrurile în caz că vreunul din cei asaltați îndrăznește să se apere sau chiar să riposteze. Puțini sunt cei ce menționează actele de sabotaj, distrugere și violență comise de greviști. Însă toți autorii tratează pe larg tentativele companiilor de a-și proteja proprietățile și viețile clienților și salariaților lor împotriva unor asemenea atacuri sălbatice.
Astfel de discrepanțe nu se datorează nici judecăților de valoare, nici diferențelor de înțelegere. Ele sunt rezultatul existenței unei teorii antagonice [p.89] ale evoluției economice și istorice. Dacă venirea socialismului este inevitabilă și nu poate fi realizată decât prin metode revoluționare, crimele comise de ”progresiști” sunt incidente minore, lipsite de orice semnificație. Însă autoapărarea și contraatacurile “reacționarilor” , care pot să întârzie victoria finală a socialismului, sunt de cea mai mare importanță. Ele sunt evenimente remarcabile, în vreme ce actele revoluționare nu sunt decât simple elemente de rutină.
Raționaliștii judicioși nu pretind că rațiunea umană îl poate face vreodată pe om atotștiutor. Ei sunt pe deplin conștienți de faptul că, oricât ar spori cunoașterea, vor rămâne întotdeauna lucruri cu statut de date ultime, care nu se pretează la nici un fel de elucidări suplimentare. Dar, spun ei, în măsura în care omului îi stă în putință să dobândească cunoaștere, el trebuie să se bizuie pe rațiune. Datele ultime reprezintă elementul irațional. Ceea ce este cognoscibil, în măsura în care este deja cunoscut, este, în mod necesar, rațional. Nu există nici moduri iraționale de cunoaștere, nici o știință a iraționalității.
Referitor la problemele nerezolvate, sunt permise diverse ipoteze, câtă vreme ele nu contrazic logica și datele incontestabile ale experienței. Dar acestea nu sunt decât ipoteze.
Nu cunoaștem ce determină diferențele înnăscute care se manifestă în sfera capacităților umane. Știința este neputincioasă să explice de ce Newton și Mozart au fost din plin înzestrați cu genialitate creatoare și de ce lucrurile nu stau la fel cu majoritatea celorlalți oameni. Însă a spune că geniul își datorează măreția înaintașilor, sau rasei sale, este în tot cazul un răspuns nesatisfăcător. Întrebarea este tocmai de ce diferă un asemenea om de frații săi și de toți ceilalți membrii ai rasei sale.
Este ceva mai puțin greșit să atribuim marile reușite ale rasei albe unei superiorități rasiale. Însă aceasta nu este decât o ipoteză vagă, care contravine faptului că fundamentele timpurii ale civilizației au fost așezate de popoare aparținând altor rase. Nu putem ști dacă, în viitor, alte rase vor înlocui sau nu civilizația occidentală.
Cu toate acestea, o asemenea ipoteză trebuie cântărită pe baza propriilor ei merite. Ea nu trebuie condamnată a priori fiindcă rasiștii întemeiază pe ea postulatul lor, conform căruia există un conflict ireconciliabil între diversele grupuri rasiale și cele superioare trebuie să le înrobească pe cele inferioare. Legea de asociere a lui Ricardo a discreditat deja de multă vreme această interpretare greșită a inegalității dintre oameni. [17] Este absurd să contestăm ipoteza rasială prin negarea unor fapte evidente. Este zadarnic să negăm că până acum diferite rase n-au contribuit cu nimic, sau au contribuit foarte [p.90] puțin la dezvoltarea civilizației și, în acest sens, pot fi numite inferioare.
Dacă cineva ar dori cu tot dinadinsul să distileze cu orice preț grăuntele de adevăr din doctrinele marxiste, ar putea spune că emoțiile influențează foarte mult raționamentele omului. Nimeni nu s-a încumetat vreodată să nege acest fapt evident, iar marxismul nu poate fi creditat cu descoperirea lui. Însă pentru epistemologie faptul este lipsit de orice semnificație. Există numeroase surse, atât ale succesului cât și ale erorii. Enumerarea și clasificarea lor cad în sarcina psihologiei.
Invidia este o ispită larg răspândită. Este cert că mulți intelectuali invidiază veniturile afaceriștilor prosperi și că aceste simțăminte îi îndrumă spre socialism. Ei cred că autoritățile unei societăți socialiste îi vor remunera cu salarii superioare celor pe care le câștigă în regim capitalist. Însă faptul de a fi demonstrat existența invidiei nu scutește știința de sarcina cercetării celei mai atente cu putință a doctrinelor socialiste. Oamenii de știință au datoria de a examina fiecare doctrină, ca și cum susținătorii ei n-ar fi inspirați de nimic altceva, în afara setei de cunoaștere. Diversele tipuri de polilogism substituie examinării pur teoretice a doctrinelor contrare demascarea originilor și motivațiilor autorilor lor. O atare metodă este incompatibilă cu principiile cele mai elementare ale argumentării.
A înlătura o teorie invocând originile ei istorice, “spiritul” vremurilor în care a fost ea formulată, condițiile materiale din țara ei de baștină, sau orice fel de particularități personale ale autorilor săi, este o stratagemă nevolnică. O teorie nu se supune decât tribunalului rațiunii. Criteriul adecvat pentru ea este întotdeauna criteriul rațiunii. O teorie este fie corectă, fie incorectă. Este posibil ca în stadiul actual al cunoașterii noastre să nu avem posibilitatea de a decide în privința corectitudinii sau incorectitudinii sale. Însă o teorie nu poate fi niciodată validă pentru un burghez sau un american și invalidă pentru un proletar sau un chinez.
Dacă marxiștii și rasiștii ar avea dreptate, atunci ar fi imposibil de explicat de ce cei aflați la putere urmăresc sistematic să suprime teoriile care-i dezaprobă și să-i persecute pe susținătorii lor. Însuși faptul că există guverne intolerante și partide politice care practică scoaterea în afara legii și exterminarea criticilor este o dovadă a excelenței rațiunii. Faptul că adversarii unei doctrine utilizează poliția, călăii și gloatele violente pentru a o combate, nu este o dovadă suficientă a corectitudinii acelei doctrine. Dar este o dovadă a faptului că cei ce recurg la represiune violentă sunt, în subconștientul lor, convinși de netemeinicia propriilor lor doctrine.
Validitatea fundamentelor apriorice [p.91] ale logicii și ale praxeologiei nu poate fi demonstrată fără a se face referire la înseși aceste fundamente. Rațiunea este un dat ultim și nu poate fi analizată sau pusă la îndoială de către ea însăși. Existența ca atare a rațiunii umane este un fapt non-rațional. Singura aserțiune care poate fi formulată cu privire la rațiune este că ea reprezintă trăsătura distinctivă care-l separă pe om de animale și care atrage după sine tot ce este specific uman.
Acelora care pretind că omul ar fi mai fericit renunțând să facă uz de rațiune și încercând să se lase călăuzit exclusiv de intuiții și instincte, singurul răspuns care li se poate oferi este o cercetare a realizărilor societății umane. Descriind geneza și funcționarea cooperării sociale, teoria economică furnizează informațiile necesare pentru opțiunea ultima între rațiune și ne-rațiune. Dacă omul ia din nou în calcul posibilitatea eliberării sale de supremația rațiunii, el trebuie să știe la ce va fi nevoit să renunțe.
Note
1. Cf., de pildă, Louis Rougier, Les Paralogismes du rationalisme, Paris, 1920.
2. Cf. Joseph Dietzgen, Briefe über Logik, speziell demokratisch-proletarische Logik, ed. a II-a, 1903, p.112.
3. Cf. Franz Oppenheimer, System der Soziologie, Jena, 1926, II, p. 559.
4. Trebuie să reliefăm faptul că meritele democrației nu se bazează pe ipoteza că majoritățile au întotdeauna dreptate și, cu atât mai puțin, că sunt infailibile. A se vedea mai jos, pp. 149-151.
5. A se vedea discursul său la Congresul Partidului de la Nürenberg, din 3 septembrie 1933, Frankfurter Zeitung, 4 septembrie, 1933, p. 2.
6. Cf. Lancelot Hogben, Science for the Citizen, New York, pp. 726-728.
8. Deși termenul de raționalizare este nou, noțiunea în sine este cunoscută de multă vreme. Cf., de exemplu, cuvintele lui Benjamin Franklin: “E minunat de bine să fii o ființă rațională, fiindcă ești în stare să găsești o rațiune oricărui lucru pe care ai poftă să-l faci.” Autobiography, New York, 1944, p. 41. Trad. rom. de F. M. Gâldău: Autobiografie, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942, p. 60.
9. “Le moulin à bras vous donnera la société avec le souzerain; le moulin à vapeur, la société avec le capitaliste industriel.” Marx, Misère de la philosophie, Paris și Bruxelles, 1847, p. 100.
10. Marx, Das Kapital, ediția a 7-a, Hamburg, 1914, I, 728 – 729.
12. Semnificația pe care o atribuie acestei expresii marxismul contemporan, anume că drogul religios a fosr administrat deliberat poporului, poate să fi fost împărtășită și de Marx însuși. Dar ea nu era implicată în fragmentul prin care el a consacrat-o, în 1943. Cf. R.P. Casey, Religion in Russia, New York, 1946, pp. 67-69.
13. Cf. L. G. Tirala, Rasse, Geist und Seele, München, 1935, pp. 190 ff.
14. Cf. Morris R. Cohen, Reason and Nature, New York, 1931, pp. 202-205; A Preface to Logic, New York, 1944, pp. 42-44, 54-56, 92, 180-187.
15. A se vedea mai sus, pp. 46-47.
