24. Aspectul moral al relaţiilor cu statul

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a treia: Statul şi libertatea
cuprins

Dacă, prin urmare, statul este un vast mecanism de infracţiune şi de agresiune instituţionalizată, „organizaţia mijloacelor politice” de obţinere a avuţiei, aceasta înseamnă că statul este o organizaţie criminală şi că, din acest motiv, statutul său este radical diferit de acela al oricăruia dintre posesorii legitimi de proprietate la care ne-am referit în acest volum. Şi aceasta înseamnă că statutul moral al contractelor cu statul, al promisiunilor făcute lui şi de către el, este de asemenea radical diferit. Înseamnă, de exemplu, că nimeni nu este moralmente obligat să asculte de stat (decât în măsura în care statul nu face decât să opună agresiunii drepturile legitime de proprietate privată). Într-adevăr, în calitate de organizaţie criminală, cu toate veniturile şi bunurile provenite din infracţiunea impozitării, statul nu poate poseda vreo proprietate legitimă. Aceasta înseamnă că nu poate fi injust sau imoral să nu plătim impozite către stat, să ne apropriem proprietatea statului (care se găseşte în mâinile agresorilor), să refuzăm să ascultăm de ordinele statului, sau să abrogăm contractele cu statul (deoarece abrogarea contractelor cu infractorii nu poate fi nedreaptă). Moralmente vorbind, din perspectiva adevăratei filosofii politice, „furtul” de la stat, de exemplu, revine la îndepărtarea proprietăţii din mâinile infractorilor, adică este vorba de un fel de „apropriere originară” a proprietăţii, cu excepţia faptului că, în locul aproprierii de pământ neutilizat, persoana în cauză îndepărtează proprietate din sectorul criminal al societăţii – o faptă bună în sine.

Se poate face aici o exceptare parţială, pentru cazurile în care statul a furat în mod evident proprietatea unei anumite persoane. Să presupunem, de exemplu, că statul confiscă bijuteriile lui Brown. Dacă Green fură bijuteriile de la stat, el nu comite un delict penal din punctul de vedere al teoriei liberale. Cu toate acestea, bijuteriile nu sunt încă ale sale, iar Brown ar avea dreptul să întrebuinţeze forţa [dacă este necesar – n.tr.] pentru recuperarea bijuteriilor sale de la Green. Bineînţeles că de cele mai multe ori, deoarece confiscările statului se petrec sub forma impozitării, ele se amestecă într-un recipient comun şi este imposibil să se indice proprietarii individuali ai proprietăţilor specifice. Cine este, de exemplu, proprietarul de drept al unui baraj TVA (Tennessee Valley Authority), sau al unei clădiri a oficiilor poştale? În cazurile acestea, care sunt majoritare, furtul sau „aproprierea originară” de la stat de către Green ar fi, prin urmare, un act legitim şi nu un delict – şi i-ar conferi lui Green un titlu legitim de proprietate.

Minciuna faţă de stat, aşadar, devine şi ea a fortiori moralmente legitimă. După cum nimeni nu este moralmente obligat să-i spună adevărul unui tâlhar, când acesta întreabă unde sunt obiectele de valoare din casă, tot astfel nimeni nu poate fi moralmente obligat să spună adevărul când i se pun întrebări similare de către stat, de exemplu atunci când trebuie să completeze declaraţii de venituri impozabile. [184]

Toate acestea nu înseamnă, bineînţeles, că trebuie să recomandăm sau să cerem insubordonare civică, neplata impozitelor, minţirea sau furtul de la stat, deoarece acestea pot fi prudenţial neindicate, având în vedere aparatul de force majeure de care dispune statul. Dar spunem că aceste acţiuni sunt echitabile şi moralmente licite. Relaţiile cu statul se reduc, prin urmare, la consideraţii exclusiv prudenţiale şi pragmatice, din punctul de vedere al indivizilor particulari vizaţi. Ei trebuie să trateze statul ca pe un inamic care deţine momentan o putere covârşitoare.

Numeroşi liberali comit erori cu privire la relaţiile specifice cu statul, chiar atunci când admit în general imoralitatea sau criminalitatea acţiunilor şi a intervenţiilor statale. Se pune de pildă problema sistării plăţilor, sau, mai general, a repudierii datoriilor guvernamentale. Numeroşi liberali afirmă că statul este moralmente obligat să-şi plătească datoriile şi că, prin urmare, sistarea sau repudierea plăţilor trebuie evitate. Problema este că liberalii aceştia judecă prin analogie cu teza (întru totul corectă) că persoanele şi instituţiile private trebuie să-şi respecte contractele şi să-şi achite datoriile. Dar statul nu are bani ai săi, deci plata datoriilor sale înseamnă că se va recurge în continuare la constrângerea contribuabililor să-i plătească pe deţinătorii de obligaţiuni guvernamentale. O asemenea constrângere nu poate fi nicicând licită din perspectiva liberală. Într-adevăr, creşterea impozitelor nu înseamnă doar mai multă coerciţie şi mai multă agresiune îndreptate împotriva proprietăţii private, dar deţinătorul aparent inocent de obligaţiuni apare într-o lumină cu totul diferită dacă ne gândim că achiziţionarea unei obligaţiuni guvernamentale nu reprezintă altceva decât o investiţie în prada ce urmează a fi realizată în viitor, pe calea furtului prin impozitare. În calitate de investitor activ în tâlhăria viitoare, deţinătorul de obligaţiuni apare, prin urmare, într-o lumină morală foarte diferită de cea considerată îndeobşte evidentă.1

O altă problemă care trebuie privită într-o lumină diferită este aceea a ruperii contractelor cu statul. Am explicat mai sus teza nostră că, deoarece contractele a căror impunere cu forţa este licită sunt de fapt transferuri de titluri şi nu promisiuni, rezultă că într-o societate liberă demisia din armată ar fi legitimă, chiar şi în condiţiile semnării unui contract de înregimentare pe durată mai lungă. Dar indiferent ce teorie a contractelor adoptăm, pe o piaţă liberă asemenea consideraţii se aplică doar în cazul armatelor private, de pe piaţa liberă. Deoarece armatele statului reprezintă agresori criminali, atât din perspectiva acţiunilor pe care le întreprind, cât şi din cea a mijloacelor lor de finanţare, părăsirea unei armate de stat ar fi moralmente licită oricând, indiferent de condiţiile de înregimentare [chiar abstracţie făcând de argumentul de mai sus – n.tr.]. Moralmente vorbind, individul are [185] dreptul de a proceda astfel, deşi, din nou, dacă o asemenea acţiune este sau nu prudentă este o cu totul altă problemă.

Să analizăm din această perspectivă problema mituirii funcţionarilor guvernamentali. Am văzut mai sus că într-o societate liberă, sau pe o piaţă liberă, cel care mită acţionează legitim, iar cel ce comite fraudă împotriva cuiva (de exemplu împotriva patronului) este cel ce ia mită, ceea ce îl face pasibil de a fi acţionat în judecată. Ce putem spune despre mituirea funcţionarilor guvernamentali? În cazul acesta trebuie să distingem între mita „agresivă” şi mita „defensivă”; prima trebuie considerată inacceptabilă şi agresivă, în vreme ce a doua trebuie considerată acceptabilă şi legitimă. Să considerăm o mită „agresivă” tipică: un lider mafiot mituieşte funcţionari ai poliţiei ca să-i îndepărteze pe furnizorii rivali de cazinouri dintr-o anumită regiune teritorială. În cazul acesta mafiotul acţionează în colaborare cu statul în vederea eliminării coercitive a proprietarilor rivali de cazinouri. Mafiotul este, în cazul acesta, iniţiatorul şi complicele agresiunii guvernamentale împotriva rivalilor săi. O mită „defensivă”, pe de altă parte, are un statut moral complet diferit. Într-un astfel de caz, văzând de exemplu că jocurile de noroc şi cazinourile dintr-o anumită regiune sunt interzise, Robinson mituieşte poliţia pentru ca să permită funcţionarea cazinoului său – un răspuns perfect legitim la o situaţie nefericită.

În realitate, mita defensivă joacă o funcţie socială importantă în întreaga lume. Într-adevăr, în multe ţări afacerile nu s-ar putea desfăşura deloc fără lubrifiantul mitei; existenţa mitei permite evitarea unor reglementări şi prelevări strivitoare şi distructive. Prin urmare, un „stat corupt” nu este în mod necesar un lucru rău; în comparaţie cu un „stat incoruptibil”, ai cărui funcţionari impun legea cu mare severitate, „corupţia” poate cel puţin permite o înflorire parţială a tranzacţiilor şi a acţiunilor voluntare în societate. Bineînţeles că în niciunul din aceste cazuri nu sunt justificate reglementările şi interdicţiile, sau existenţa funcţionarilor înşişi care le impun pe acestea cu forţa, deoarece nici ei, nici spolierile pe care le execută ei n-ar trebui să existe deloc.2 [186]

În anumite privinţe, legislaţia şi opinia publică existente recunosc existenţa unei distincţii radicale între persoanele private şi funcţionarii de stat. Astfel, „dreptul la afaceri partriculare” sau dreptul de a păstra tăcerea ale unui individ privat nu se aplică şi nici nu trebuie să se aplice la funcţionarii guvernamentali, ale căror dosare şi acţiuni trebuie să fie accesibile mijloacelor de informare şi evaluării publice. Există două argumente democratice pentru negarea dreptului la afaceri particulare în cazul funcţionarilor guvernamentali, care, deşi nu sunt strict liberale, au o anumită valoare în contextul în care sunt formulate: anume (1) că într-o democraţie publicul nu poate decide referitor la chestiunile de interes general şi nu poate vota pentru funcţionarii publici decât dacă este informat complet cu privire la operaţiunile guvernamentale; şi (2) că, deoarece contribuabilii achită nota de plată pentru guvern, ei ar trebui să aibă dreptul să ştie ce face guvernul. Logica liberală ar mai adăuga că, deoarece statul este o organizaţie agresoare, orientată împotriva drepturilor şi persoanelor cetăţenilor săi, rezultă că dezvăluirea completă a tuturor operaţiunilor funcţionarilor publici reprezintă cel puţin un drept pe care victimele statului reuşesc uneori să-l smulgă de la acesta şi pe care îl pot uneori întrebuinţa pentru a rezista sau pentru a reduce puterea statală.

Un alt domeniu în care legislaţia distinge între cetăţenii particulari şi funcţionarii publici este acela al legilor referitoare la calomnie. Am susţinut mai sus că legile împotriva calomniei sunt ilegitime. Însă, chiar dacă asemenea legi există, este totuşi important să distingem între calomnierea unui cetăţean particular şi calomnierea unui funcţionar sau a unei instituţii de stat. Până la finele veacului al XIX-lea am reuşit să scăpăm, din fericire, de perversa acuzaţie de „calomnie sediţioasă” [incitatoare la rebeliune – n.tr.] din sistemul de common law, care fusese întrebuinţată ca măciucă pentru reprimarea aproape tuturor criticilor îndreptate împotriva cârmuirii. În zilele noastre, legile care interzic calomnia au fost din fericire atenuate atunci când au fost puse în aplicare, nu doar în cazurile care vizau statul ca atare, ci şi în acelea care priveau politicieni sau funcţionari guvernamentali.

Numeroşi anarhişti liberali susţin că este imoral să votăm sau să ne angrenăm în acţiuni politice, argumentul lor fiind că participând în felul acesta la activitatea statului, liberalul îşi întipăreşte pecetea sa morală pe însuşi aparatul guvernamental. Însă o decizie morală trebuie să fie o decizie liberă, iar statul i-a situat pe oamenii din societate într-un mediu lipsit de libertate, [187] într-o atotcuprinzătoare matrice coercitivă. Din nefericire statul există, iar oamenii trebuie – în mod necesar – să înceapă remedierea situaţiei pornind de la această matrice. După cum a arătat Lysander Spooner, într-un mediu de coerciţie etatistă votul nu implică existenţa unui consimţământ voluntar. Într-adevăr, dacă statul ne permite să ne alegem periodic stăpânii, oricât de limitată ar fi această alegere, în nici un caz nu poate fi considerat imoral să ne folosim de această posibilitate limitată pentru a încerca să reducem puterea statală, sau să ne descotorosim de ea.3

Aşadar statul nu este pur şi simplu o parte a societăţii. De fapt, obiectivul principal al părţii de faţă din acest volum este de a demonstra că statul nu este – aşa cum le place să creadă celor mai mulţi economişti utilitarişti adepţi ai pieţei libere – o instituţie socială legitimă care tinde să fie greoaie şi ineficientă în mai toate activităţile pe care le efectuează. Dimpotrivă, statul este o instituţie inerent ilegitimă, consacrată agresiunii organizate, crimei organizate şi sistematizate împotriva persoanelor şi a proprietăţilor supuşilor săi. Departe de a fi necesar pentru societate, el este o instituţie profund antisocială, care supravieţuieşte parazitar, pe seama activităţilor productive ale cetăţenilor săi privaţi. Moralmente, statul trebuie considerat ilegitim şi în afara sistemului legal liberal obişnuit (aşa cum a fost acesta schiţat în partea a II-a de mai sus), care delimitează şi asigură drepturile şi proprietăţile legitime ale cetăţenilor particulari. Astfel, din perspectiva dreptăţii şi a moralităţii, statul nu poate fi proprietarul nici unui fel de proprietate, nu poate pretinde nici un fel de ascultare, nu poate impune nici un fel de contracte încheiate cu el şi – cu adevărat – nu poate nici măcar exista.

O apărare foarte răspândită a statului afirmă că omul este un „animal social”, că el trebuie să trăiască în societate şi că individualiştii şi liberalii cred în existenţa „indivizilor atomizaţi”, care nu sunt influenţaţi de semenii lor şi nu au nici o legătură cu aceştia. Dar nici un liberal n-a susţinut vreodată că indivizii sunt atomi izolaţi; dimpotrivă, toţi liberalii au recunoscut necesitatea şi enormele avantaje ale vieţii în societate şi ale participării la diviziunea socială a muncii. Marele non sequitur de care se fac vinovaţi apărătorii statului, inclusiv filosofii aristotelicieni şi tomişti clasici, este că sar de la necesitatea societăţii la necesitatea statului4. După cum am arătat, statul este, dimpotrivă, un instrument antisocial, care mutilează schimburile interpersonale voluntare, creativitatea individuală şi diviziunea muncii. „Societatea” este o etichetă comodă pentru a desemna relaţiile interpersonale voluntare ale indivizilor, în desfăşurarea schimburilor paşnice şi pe piaţă. Putem indica aici pătrunzătoarea distincţie efectuată de Albert Jay Nock, între „puterea socială” – fructele schimburilor interpersonale voluntare [188] din cuprinsul economiei şi al civilizaţiei – şi „puterea statală”, care constă în imixtiunea coercitivă pentru exploatarea acestor fructe. În această lumină, Nock a arătat că istoria omenirii este, în esenţă, o cursă între puterea statală şi puterea socială, între fructele benefice ale producţiei şi creativităţii paşnice şi voluntare, pe de o parte – şi năpasta mutilantă şi parazitară a puterii statale, care împilează procesul social voluntar şi productiv.5 Toate serviciile despre care se consideră îndeobşte că necesită existenţa statului, de la baterea de monedă până la protecţia poliţienească şi dezvoltarea legii în vederea apărării drepturilor personale şi de proprietate, pot fi şi au fost furnizate cu mult mai eficient – şi cu siguranţă mai moral – de persoane private. Statul nu este sub nici o formă o necesitate a naturii umane, ci dimpotrivă.

1 Referitor la repudierea datoriilor guvernamentale a se vedea Frank Chodorov, „Don’t Buy Government Bonds”, în Out of Step, New York, Devin-Adair, 1962, pp. 170-77; şi Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, vol. 2, pp. 881-83.

2 Există dovezi concludente că economia sovietică nu funcţionează decât datorită ubicuităţii mitei, cunoscută şi sub numele de „blat”; Margaret Miller o numeşte „sistemul fantomă al iniţiativei private din cadrul ‘economiei’ planificate”. Margaret Miller, „Markets in Russia”, în M. Miller, T. Piotrowicz, L. Sirc şi H. Smith, Communist Economy Under Change, Londra, Institute for Economic Affairs, 1963, pp. 23-30.

H.L. Mencken relatează o fermecătoare şi instructivă istorioară apropo de contrastul dintre „corupţie” şi „reformă”:

„El [tatăl lui Mencken] credea că în regim democratic corupţia este inevitabilă şi chiar susţinea, din proprie experienţă, că ea aduce anumite avantaje. Una dintre anecdotele sale favorite se referea la un mare semn indicator, care se balansa agăţat la intrarea locului în care îşi desfăşura el afacerile, pe Paca Street. În 1885, când s-a construit clădirea, el pur şi simplu a atârnat semnul afară, a trimis după consilierul orăşenesc al districtului şi i-a dat 20 de dolari. Aceasta pentru a evita definitiv şi pentru totdeauna toate taxele de autorizaţie şi de franciză, plata dependinţelor şi orice alte asemenea costuri şi impozite. Consilierul orăşenesc a băgat banii în buzunar şi în schimb era ţinut să stăvilească orice poliţişti, inspectori de urbanism, sau alţi funcţionari care aveau vreun drept legal să se pronunţe în chestiunea indicatorului, sau care încercau să-şi bage nasul din interes particular. Fiind un om onorabil în felul său, consilierul s-a ţinut de cuvânt şi semnul a pendulat şi a scârţâit în bătaia vântului vreme de zece ani. Numai că în 1895 oraşul Baltimore a fost victima unui val reformist, consilierul şi-a pierdut poziţia în alegeri, iar idealiştii de la primărie au trimis vorbă că o autorizaţie de menţinere a semnului va costa 62,75$ pe an. A doua zi firma a fost dată jos. În ochii tatălui meu, aceasta a fost dovada peremptorie a faptului că reforma nu era, în esenţă, decât o conspiraţie a şarlatanilor ahtiaţi să mulgă banii contribuabililor.” H.L. Mencken, Happy Days: 1880-1892, New York: Alfred Knopf, 1947, pp. 251-52.

3 Pentru mai multe detalii despre strategia adecvată a libertăţii, cf. pp. 257-74, mai jos.

4 A se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a doua, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 237.

5 A se vedea Albert Jay Nock, Our Enemy, The State, New York, Free Life Editions, 1973, pp. 3ff.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România