18. Boicotul

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Un boicot este o tentativă de a-i convinge pe alţi oameni să nu aibă nimic de-a face cu o anumită persoană sau firmă particulară – fie pe plan social, fie în sensul de a nu achiziţiona produsele firmei. Din punct de vedere moral, boicotul poate fi întrebuinţat în scopuri absurde, reprobabile, onorabile, sau neutre. De pildă, el poate fi utilizat pentru a încerca să-i convingem pe oameni să nu cumpere struguri produşi de nesindicalişti, sau să nu cumpere struguri produşi de sindicalişti. Din punctul nostru de vedere, elementul important în legătură cu boicotul este că el este pur voluntar, o încercare de persuasiune şi, de aceea, că el reprezintă un instrument de acţiune perfect legal şi licit. Din nou, ca şi în cazul pamfletului calomniator, un boicot poate foarte bine să diminueze clientela firmei şi, prin aceasta, să reducă valoarea deţinerilor sale; dar o asemenea acţiune este, cu toate acestea, un mod perfect legitim de exercitare a libertăţii de expresie şi a drepturilor de proprietate. Dacă ne place sau nu un anumit boicot particular va depinde de valorile noastre morale şi de atitudinea noastră faţă de ţelul sau activităţile sale concrete. Dar acţiunea de boicotare este legitimă per se. Dacă un anumit boicot ni se pare moralmente reprobabil, atunci cei care sunt de această părere au dreptul de a organiza un contra-boicot, în vederea convingerii clienţilor să adopte o altă poziţie, sau să-i boicoteze pe boicotatori. Toate acestea fac parte din procesul răspândirii de informaţii şi de opinii, în cadrul furnizat de drepturile de proprietate privată.

Mai mult, boicoturile „secundare” sunt şi ele legitime, în ciuda actualei lor proscrieri, de către actuala noastră legislaţie a muncii. Într-un boicot secundar, sindicatele încearcă să-i convingă pe consumatori să nu cumpere de la firmele care fac afaceri cu firmele nesindicalizate (ţintele boicotului iniţial). Din nou, într-o societate liberă ele ar trebui să aibă dreptul să încerce o asemenea acţiune de convingere, exact aşa cum oponenţii lor ar avea dreptul să replice cu un boicot de sens opus. În acelaşi fel, Liga Pentru Decenţă are dreptul să organizeze boicoturi ale filmelor pornografice, după cum forţele de sens opus ar avea dreptul să organizeze un boicot al participanţilor la boicotul Ligii.

Un interes deosebit, în legătură cu boicotul, îl prezintă faptul că el constituie un mecanism ce poate fi întrebuinţat de persoanele care doresc să întreprindă ceva împotriva celor care se angajează în activităţi considerate licite, dar pe care ei le consideră imorale. Astfel, în vreme ce firmele nesindicalizate, pornografia, pamfletele calomniatoare şi altele ar fi legale într-o societate liberă*, dreptul celor care găsesc că asemenea activităţi sunt moralmente respingătoare de a organiza boicoturi împotriva celor care le practică ar fi la fel de legal. Într-o societate liberală, ar fi legale toate acţiunile care nu încalcă drepturi de proprietate (proprietatea de sine sau obiectele materiale ale altora) – printre acestea se numără şi boicoturile îndreptate împotriva acestor activităţi, precum şi contra-boicoturile, îndreptate împotriva boicotatorilor. Aşadar coerciţia nu este [132] singura acţiune ce poate fi întreprinsă împotriva persoanelor şi activităţilor pe care unii le consideră imorale; mai axistă şi acţiuni voluntare şi persuasive, aşa ca boicotul.

O întrebare cu mult mai complexă este dacă pichetarea, ca formă de promoţie a unui boicot, ar fi legitimă într-o societate liberă. Evident că pichetarea în masă, care ar bloca intrarea sau ieşirea dintr-o clădire, ar fi o infracţiune şi o încălcare a drepturilor de proprietate – după cum ar fi şi grevele în care se stă jos sau se rămâne înăuntrul unei clădiri, în măsura în care ar ocupa cu forţa proprietatea altora. Tot invaziv este şi tipul de pichetare în care demonstranţii i-ar ameninţa pe oamenii care ar trece de linia pichetului – un caz inambiguu de intimidare prin ameninţare cu forţa. Dar chiar şi „pichetarea paşnică” este o chestiune complexă, deoarece şi în acest caz este implicată utilizarea străzitor guvernamentale. Aşadar, ca şi în cazul adunărilor sau al demonstraţiilor de stradă în general, statul nu poate lua decizii non-arbitrare referitoare la dreptul plătitorilor de impozite [deci şi al potenţialilor lor invitaţi, cum ar fi imigranţii, care nu plătesc impozite – n.tr.], de a utiliza străzile guvernamentale pentru a demonstra în favoarea cauzei lor, respectiv la dreptul proprietarilor de imobile, sau al şoferilor auto, care doresc şi ei să utilizeze străzile. Este, din nou, imposibil pentru stat să ia o decizie în aşa fel încât să elimine conflictele şi să vegheze la respectarea drepturilor într-o manieră lipsită de echivoc. Dacă, pe de altă parte, strada din faţa clădirii pichetate ar fi în proprietate privată, atunci proprietarii ei ar avea dreptul absolut să decidă, în orice fel ar considera ei de cuviinţă, dacă pichetatorii pot utiliza strada.1

Similar, anumite mecanisme utilizate de patroni, cum ar fi listele negre – o formă de boicot – ar fi legale într-o societate liberă. Înainte de aşa-numitul Norris-LaGuardia Act, din 1931, patronii aveau posibilitatea legală să concedieze pe organizatorii de sindicate dintre angajaţii lor şi să facă să circule liste negre cu asemenea persoane, printre ceilalţi patroni. De asemenea, [într-o societate liberă] ar fi legale şi aşa-numitele „yellow-dog contracts” – un alt mecanism interzis prin Norris-LaGuardia Act. În condiţiile unui astfel de contract, angajatul şi patronul cad de acord ca, dacă cel dintâi s-ar alătura unui sindicat, patronul să-l poată concedia pe loc.

* N.tr.: Pentru cazul când asemenea activităţi ar implica utilizarea străzilor guvernamentale sau publice, a se vedea însă discuţia de mai jos, referitoare la „pichetare” şi cea despre „dreptul la liberă exprimare” din cap. 16.

1 A se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. rev. , New York, Macmillan, 1978, pp. 96-97.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România