Ca și în cazul șantajului, mita s-a bucurat de o presă invariabil negativă și opinia generală este că ea ar trebui scoasă în afara legii. Dar este lucrul acesta necesarmente adevărat? Să analizăm cazul unui contract tipic de mită. Să presupunem că Black dorește să vândă niște materiale către firma XYZ. Pentru a câștiga licitația, el îi dă o mită bănească lui Green, agentul de cumpărări al al companiei. Este dificil de văzut ce anume a făcut Black, care să trebuiască să fie considerat ilegal din punctul de vedere al legii liberale. De fapt, el n-a făcut decât să reducă prețul solicitat firmei XYZ, plătindu-i un rabat lui Green. Din punctul de vedere al lui Black, el ar fi fost exact la fel de bucuros să încaseze direct de la firmă un preț mai redus, deși probabil că nu a făcut astfel deoarece directorii executivi ai firmei XYZ nu ar fi cumpărat nici la prețul acesta materialele de la el. Dar treburile interne ale companiei XYZ nu trebuie în nici un caz să cadă în responsabilitatea lui Black. În ce-l privește pe el, singurul lucru pe care l-a făcut este să reducă prețul solicitat firmei și, prin aceasta, a câștigat contractul.*
În acest caz, acțiunea ilicită îi aparține exclusiv lui Green, cel care primește mita. Într-adevăr, contractul de angajare al lui Green cu patronii săi îl obligă implicit pe acesta să își dea toată silința să facă achizițiile de materiale în interesul firmei. Dar el încalcă acest contract cu firma XYZ, necomportându-se ca un adevărat agent al acesteia: într-adevăr, datorită mitei, el fie a cumpărat de la o firmă cu care altminteri n-ar fi făcut afaceri, fie a plătit un preț mai mare decât ar fi fost necesar. În ambele cazuri, Green și-a încălcat contractul și a invadat drepturile de proprietate ale patronilor săi.
Prin urmare, în cazul mitei, nu este nimic ilegitim în legătură cu mituitorul, dar este întru totul ilegitimă acțiunea celui mituit, care primește mita. Ar trebui să existe un drept legal de proprietate pe baza căruia să se poată oferi mită, dar nu și unul pe baza căruia să se poată primi mită. Doar cel mituit ar trebui să fie acționat în justiție. Prin contrast, socialiștiii tind să considere că cei care dau mită sunt pe undeva mai reprobabili, deoarece, într-un fel, îl „corup” pe cel ce primește. În felul acesta, ei neagă libera alegere și responsabilitatea fiecărei persoane pentru propriile sale acțiuni.
Să analizăm acum problema așa-numitelor payola, care se ivesc recurent în legătură cu radioprogramele care transmit înregistrări muzicale de mare popularitate. Într-un astfel de scandal tipic, o firmă de discuri îl mituiește pe un disc-jockey să transmită înregistrarea A. Se presupune că altminteri disc-jockey-ul fie nu ar fi transmis înregistrarea respectivă deloc, fie ar fi transmis-o de mai puține ori; prin urmare, înregistrarea A este transmisă în locul înregistrărilor B, C și D, care ar fi fost [130] transmise mai frecvent, dacă disc-jockey-ul ar fi evaluat înregistrările exclusiv pe baza gusturilor sale și/sau ale publicului. Evident, din punct de vedere moral, publicul este trădat, prin încălcarea încrederii sale în sinceritatea disc-jockey-ului. Această încredere se dovedește a fi nefondată. Dar publicul nu are nici un drept de proprietate asupra radioprogramului, astfel încât nu are nici o plângere legală de făcut pe această temă. Ascultătorii recepționează programul gratuit. Celelalte firme de discuri, care au produs înregistrările B, C și D, au avut și ele de pierdut, deoarece produsele lor nu au fost transmise atât de frecvent; dar nici ele nu au nici un drept de proprietate asupra programului și nu au nici un drept să-i spună disc-jockey-ului ce muzică să transmită.
Prin luarea de mită, a încălcat disc-jockey-ul drepturile de proprietate ale cuiva? Da, deoarece, ca și în cazul agentului comercial mituit, disc-jockey-ul și-a încălcat obligația contractuală față de patronul său – față de proprietarul stației radio, sau de sponsorul radioprogramului respectiv – de a pune în undă acele înregistrări care, după părerea sa, îi satisfac în cea mai mare măsură pe ascultători. Așadar, disc-jockey-ul a încălcat dreptul de proprietate al proprietarului stației, sau al sponsorului. Să repetăm că cel care a comis un delict și merită să fie acționat în justiție este disc-jockey-ul care a primit mita (payola), nu firma de discuri care a plătit mita.
Mai mult, dacă firma de discuri l-ar fi mituit nemijlocit pe patron – pe proprietarul stației sau pe sponsor – atunci n-ar fi fost încălcate drepturile de proprietate ale nimănui și, prin urmare, nu s-ar fi pus problema nici unei ilegalități. Evident că publicul s-ar fi putut simți cu ușurință înșelat dacă adevărul ar fi ieșit la iveală și probabil că și-ar fi schimbat apoi lungimea de undă, pentru a recepționa programele unei alte stații de emisie, sau ale unui alt sponsor.
Ce putem spune despre așa-numitele cazuri de plugola, în care programul este finanțat de un sponsor, iar o altă firmă îl plăteste pe producătorul programului să facă reclamă [plug] produsului său? Din nou, dreptul de proprietate încălcat este cel al sponsorului, care plătește pentru timpul de emisie și, prin urmare, are drepturi exclusive de reclamă pe durata programului. Încălcarea proprietății sale nu este imputabilă firmei dizidente care plătește mita, ci producătorului, care își încalcă contractul cu sponsorul, acceptând această înțelegere.
* N.tr.: Ideea de contract („de mită”) afectează totuși raționamentul, într-o manieră care considerăm că răstoarnă concluzia autorului referitoare la statutul lui Black. Mai întâi, Black știe, prin ipoteză, că este vorba despre mită, deci despre o sumă transferată nu firmei, ci lui Green personal, pentru ca acesta din urmă să încalce drepturile de proprietate ale firmei (cf. mai jos). Dar Black nu este doar un incitator la furt, ceea ce ar ține de dreptul său la liberă exprimare. Într-adevăr, mita respectivă nu este un simplu cadou, însoțit eventual de o sugestie facultativă pentru Green. Este vorba de un contract, adică de un schimb de titluri de proprietate (cf. cap. 19), prin care Green se obligă față de Black să fure și să-i livreze prada. În schimbul mitei, Black a achiziționat contractual de la Green, în cunoștință de cauză, titlul ilegitim de proprietate asupra unui bun ce urmează a fi furat de la firma XYZ. Cu alte cuvinte, la o privire mai atentă, Black și Green sunt complici la un furt de la XYZ, finanțat de primul și executat de al doilea. (Drepturile de proprietate ale firmei le presupunem legitime; altminteri v. cap. 24). Prin urmare, trebuie făcută o distincție între „mita-cadou”, care nu implică nici o obligație contractuală, deci nici o responsabilitate legală a mituitorului – și „mita-contract” explicit sau implicit, care stabilește o relație de complicitate între mituitor și mituit. Raționamentul autorului este valabil numai în primul caz, iar cazul „contractului de mită” este comparabil cu cel al achiziționării de obligațiuni guvernamentale, menționat la p. 184.
