17. Mita

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Ca şi în cazul şantajului, mita s-a bucurat de o presă invariabil negativă şi opinia generală este că ea ar trebui scoasă în afara legii. Dar este lucrul acesta necesarmente adevărat? Să analizăm cazul unui contract tipic de mită. Să presupunem că Black doreşte să vândă nişte materiale către firma XYZ. Pentru a câştiga licitaţia, el îi dă o mită bănească lui Green, agentul de cumpărări al al companiei. Este dificil de văzut ce anume a făcut Black, care să trebuiască să fie considerat ilegal din punctul de vedere al legii liberale. De fapt, el n-a făcut decât să reducă preţul solicitat firmei XYZ, plătindu-i un rabat lui Green. Din punctul de vedere al lui Black, el ar fi fost exact la fel de bucuros să încaseze direct de la firmă un preţ mai redus, deşi probabil că nu a făcut astfel deoarece directorii executivi ai firmei XYZ nu ar fi cumpărat nici la preţul acesta materialele de la el. Dar treburile interne ale companiei XYZ nu trebuie în nici un caz să cadă în responsabilitatea lui Black. În ce-l priveşte pe el, singurul lucru pe care l-a făcut este să reducă preţul solicitat firmei şi, prin aceasta, a câştigat contractul.*

În acest caz, acţiunea ilicită îi aparţine exclusiv lui Green, cel care primeşte mita. Într-adevăr, contractul de angajare al lui Green cu patronii săi îl obligă implicit pe acesta să îşi dea toată silinţa să facă achiziţiile de materiale în interesul firmei. Dar el încalcă acest contract cu firma XYZ, necomportându-se ca un adevărat agent al acesteia: într-adevăr, datorită mitei, el fie a cumpărat de la o firmă cu care altminteri n-ar fi făcut afaceri, fie a plătit un preţ mai mare decât ar fi fost necesar. În ambele cazuri, Green şi-a încălcat contractul şi a invadat drepturile de proprietate ale patronilor săi.

Prin urmare, în cazul mitei, nu este nimic ilegitim în legătură cu mituitorul, dar este întru totul ilegitimă acţiunea celui mituit, care primeşte mita. Ar trebui să existe un drept legal de proprietate pe baza căruia să se poată oferi mită, dar nu şi unul pe baza căruia să se poată primi mită. Doar cel mituit ar trebui să fie acţionat în justiţie. Prin contrast, socialiştiii tind să considere că cei care dau mită sunt pe undeva mai reprobabili, deoarece, într-un fel, îl „corup” pe cel ce primeşte. În felul acesta, ei neagă libera alegere şi responsabilitatea fiecărei persoane pentru propriile sale acţiuni.

Să analizăm acum problema aşa-numitelor payola, care se ivesc recurent în legătură cu radioprogramele care transmit înregistrări muzicale de mare popularitate. Într-un astfel de scandal tipic, o firmă de discuri îl mituieşte pe un disc-jockey să transmită înregistrarea A. Se presupune că altminteri disc-jockey-ul fie nu ar fi transmis înregistrarea respectivă deloc, fie ar fi transmis-o de mai puţine ori; prin urmare, înregistrarea A este transmisă în locul înregistrărilor B, C şi D, care ar fi fost [130] transmise mai frecvent, dacă disc-jockey-ul ar fi evaluat înregistrările exclusiv pe baza gusturilor sale şi/sau ale publicului. Evident, din punct de vedere moral, publicul este trădat, prin încălcarea încrederii sale în sinceritatea disc-jockey-ului. Această încredere se dovedeşte a fi nefondată. Dar publicul nu are nici un drept de proprietate asupra radioprogramului, astfel încât nu are nici o plângere legală de făcut pe această temă. Ascultătorii recepţionează programul gratuit. Celelalte firme de discuri, care au produs înregistrările B, C şi D, au avut şi ele de pierdut, deoarece produsele lor nu au fost transmise atât de frecvent; dar nici ele nu au nici un drept de proprietate asupra programului şi nu au nici un drept să-i spună disc-jockey-ului ce muzică să transmită.

Prin luarea de mită, a încălcat disc-jockey-ul drepturile de proprietate ale cuiva? Da, deoarece, ca şi în cazul agentului comercial mituit, disc-jockey-ul şi-a încălcat obligaţia contractuală faţă de patronul său – faţă de proprietarul staţiei radio, sau de sponsorul radioprogramului respectiv – de a pune în undă acele înregistrări care, după părerea sa, îi satisfac în cea mai mare măsură pe ascultători. Aşadar, disc-jockey-ul a încălcat dreptul de proprietate al proprietarului staţiei, sau al sponsorului. Să repetăm că cel care a comis un delict şi merită să fie acţionat în justiţie este disc-jockey-ul care a primit mita (payola), nu firma de discuri care a plătit mita.

Mai mult, dacă firma de discuri l-ar fi mituit nemijlocit pe patron – pe proprietarul staţiei sau pe sponsor – atunci n-ar fi fost încălcate drepturile de proprietate ale nimănui şi, prin urmare, nu s-ar fi pus problema nici unei ilegalităţi. Evident că publicul s-ar fi putut simţi cu uşurinţă înşelat dacă adevărul ar fi ieşit la iveală şi probabil că şi-ar fi schimbat apoi lungimea de undă, pentru a recepţiona programele unei alte staţii de emisie, sau ale unui alt sponsor.

Ce putem spune despre aşa-numitele cazuri de plugola, în care programul este finanţat de un sponsor, iar o altă firmă îl plăteste pe producătorul programului să facă reclamă [plug] produsului său? Din nou, dreptul de proprietate încălcat este cel al sponsorului, care plăteşte pentru timpul de emisie şi, prin urmare, are drepturi exclusive de reclamă pe durata programului. Încălcarea proprietăţii sale nu este imputabilă firmei dizidente care plăteşte mita, ci producătorului, care îşi încalcă contractul cu sponsorul, acceptând această înţelegere.

* N.tr.: Ideea de contract („de mită”) afectează totuşi raţionamentul, într-o manieră care considerăm că răstoarnă concluzia autorului referitoare la statutul lui Black. Mai întâi, Black ştie, prin ipoteză, că este vorba despre mită, deci despre o sumă transferată nu firmei, ci lui Green personal, pentru ca acesta din urmă să încalce drepturile de proprietate ale firmei (cf. mai jos). Dar Black nu este doar un incitator la furt, ceea ce ar ţine de dreptul său la liberă exprimare. Într-adevăr, mita respectivă nu este un simplu cadou, însoţit eventual de o sugestie facultativă pentru Green. Este vorba de un contract, adică de un schimb de titluri de proprietate (cf. cap. 19), prin care Green se obligă faţă de Black să fure şi să-i livreze prada. În schimbul mitei, Black a achiziţionat contractual de la Green, în cunoştinţă de cauză, titlul ilegitim de proprietate asupra unui bun ce urmează a fi furat de la firma XYZ. Cu alte cuvinte, la o privire mai atentă, Black şi Green sunt complici la un furt de la XYZ, finanţat de primul şi executat de al doilea. (Drepturile de proprietate ale firmei le presupunem legitime; altminteri v. cap. 24). Prin urmare, trebuie făcută o distincţie între „mita-cadou”, care nu implică nici o obligaţie contractuală, deci nici o responsabilitate legală a mituitorului – şi „mita-contract” explicit sau implicit, care stabileşte o relaţie de complicitate între mituitor şi mituit. Raţionamentul autorului este valabil numai în primul caz, iar cazul „contractului de mită” este comparabil cu cel al achiziţionării de obligaţiuni guvernamentale, menţionat la p. 184.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România