15. „Drepturile omului” ca drepturi de proprietate

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

În general, socialiştii doresc să păstreze conceptul de „drepturi” pentru anumite drepturi „ale omului”, cum ar fi libertatea de exprimare, negând, totodată, conceptul de proprietate privată.1 Totuşi, adevărul este diametral opus, iar conceptul de „drepturi” nu are sens decât când este vorba despre drepturi de proprietate. Într-adevăr, nu numai că nu există drepturi ale omului care nu sunt şi drepturi de proprietate, dar cele dintâi îşi pierd caracterul absolut şi claritatea, devenind confuze şi vulnerabile, atunci când nu sunt fundamentate pe drepturile de proprietate.

În primul rând, există două sensuri în care [se poate spune că] drepturile de proprietate sunt identice cu drepturile omului: unul ţine de faptul că proprietatea le poate aparţine doar oamenilor, astfel încât drepturile acestora de proprietate sunt drepturi care aparţin fiinţelor umane; al doilea se referă la faptul că dreptul cuiva de proprietate asupra propriului său corp, libertatea sa personală, este atât un drept de proprietate asupra persoanei proprii, cât şi un „drept al omului”. Dar lucrul cel mai important pentru discuţia noastră este că drepturile omului, atunci când nu exprimă drepturi de proprietate, se dovedesc a fi vagi şi contradictorii, prilejuind slăbirea lor de către socialişti, în numele „politicilor publice”, sau al „binelui comun”.

După cum am scris într-o altă carte, „[s]ă analizăm, de pildă, „dreptul omului” la liberă exprimare. Libertatea de exprimare se presupune că înseamnă dreptul fiecăruia de a spune ceea ce doreşte. Dar întrebarea trecută cu vederea este: Unde? Unde are omul acest drept? Cu siguranţă că nu îl are pe o proprietate pe care o încalcă. Pe scurt, el se bucură de acest drept fie pe propria lui proprietate, fie pe cea a cuiva care a consimţit să-i permită accesul pe proprietatea sa, fie pentru a-i oferi un cadou, fie printr-un contract de închiriere. De fapt, aşadar, nu există nimic de felul unui „drept” separat la „liberă exprimare”; nu există decât dreptul de proprietate al omului: dreptul de a face ceea ce doreşte cu sine însuşi, sau de a face înţelegeri voluntare cu alţi deţinători de proprietate.2

Pe scurt, omul nu are un „drept la liberă exprimare”; el are însă dreptul de a închiria o sală şi de a li se adresa oamenilor care intră înăuntru. El nu are un „drept la libertatea presei”; ceea ce are însă este dreptul de a scrie, sau de a publica un pamflet şi de [114] a vinde pamfletul celor care sunt dispuşi să îl cumpere (sau să-l distribuie gratuit celor ce sunt dispuşi să-l accepte). Astfel, ceea ce are el, în fiecare dintre aceste cazuri, sunt anumite drepturi de proprietate, printre care se numără şi dreptul la liberă contractare şi libertatea de a face transferuri, care constituie o parte integrantă a acestor drepturi de proprietate. Nu există nici un „drept” suplimentar la „liberă exprimare”, sau la libertatea presei, dincolo de drepturile de proprietate de care se bucură oricine, în orice caz particular dat.

Mai mult, formularea analizei în limbajul „dreptului la liberă exprimare”, în loc de cel al drepturilor de proprietate, duce la confuzii şi la slăbirea însuşi conceptului de drepturi. Cel mai notoriu exemplu este afirmaţia judecătorului Holmes, de la Curtea Supremă a SUA, conform căreia nimeni nu are dreptul să strige „foc” fără să existe nici un foc, într-o sală înghesuită de teatru şi, prin urmare, dreptul la liberă exprimare nu poate fi absolut, ci trebuie slăbit şi temperat, prin consideraţii de „politici publice”3 Cu toate acestea, dacă analizăm problema în termeni de drepturi de proprietate, vom vedea că nu este necesară nici o slăbire a caracterului absolut al drepturilor.4

Într-adevăr, din punct de vedere logic, cel care ţipă poate fi fie un client, fie proprietarul teatrului. Dacă este vorba despre proprietarul teatrului, el încalcă dreptul de proprietate al clienţilor, de a vedea liniştiţi spectacolul, pentru care le-a luat în prealabil banii. Dacă este vorba despre un alt client, el încalcă atât dreptul de proprietate al celorlalţi clienţi de a viziona spectacolul, cât şi pe cel al proprietarului, deoarece nu respectă condiţiile de acces în sală. Într-adevăr, printre aceste condiţii se numără cu siguranţă şi aceea de a nu încălca proprietatea patronului, prin perturbarea spectacolului pe care îl oferă acesta. Pentru ambele motive, el poate fi urmărit în justiţie, sub acuzaţia de încălcare a drepturilor de proprietate; astfel, atunci când ne concentrăm asupra drepturilor de proprietate implicate, constatăm că exemplul lui Holmes nu demonstrează nici o nevoie de legi care să slăbească natura absolută a drepturilor.

Într-adevăr, judecătorul de la Curtea Supremă Hugo Black, un binecunoscut „absolutist” în privinţa dreptului la „liberă exprimare”, a arătat limpede, într-o critică tranşantă a argumentaţiei lui Holmes, bazate pe situaţia când cineva strigă foc într-un teatru aglomerat, că pledoaria sa pentru liberă exprimare era întemeiată pe drepturile la proprietate privată. Iată ce spune Black:

[115] „Aseară am fost cu tine la teatru. Cred că dacă şi tu şi eu ne-am fi ridicat în picioare şi ne-am fi învârtit în jurul sălii, indiferent dacă am fi spus sau nu ceva, am fi fost arestaţi. Nimeni n-a afirmat vreodată că primul amendament (din Constituţia SUA) le dă oamenilor dreptul se ducă oriunde doresc şi să spună orice doresc. Cumpărând biletele de teatru, spectatorii nu au cumpărat posibilitatea de a ţine un discurs acolo. Avem un sistem al proprietăţii în această ţară, care este şi el protejat de Constituţie. Avem un sistem al proprietăţii, ceea ce înseamnă că omul nu are dreptul să facă tot ce doreşte, oriunde doreşte. De exemplu, eu m-aş simţi cam prost dacă ar veni cineva în casa mea şi mi-ar spune că are un drept constituţional să vină acolo, deoarece doreşte să ţină un discurs împotriva Curţii Supreme. Înţeleg că oamenii au libertatea să ţină discursuri împotriva Curţii Supreme, dar nu doresc să aud acest discurs în casa mea.

Aforismul despre cineva care strigă „foc” într-un teatru înghesuit este remarcabil. Dar nu este necesar să strigi „foc” ca să fii arestat. Dacă cineva provoacă dezordine într-un teatru, el ajunge la puşcărie pentru că a strigat, nu pentru ceea ce a atrigat. Va fi închis nu pentru opiniile sale, ci pentru că nu avea nici o opinie pe care să dorească cineva să o audă acolo. Eu aşa aş răspunde: nu pentru ceea ce a strigat, ci pentru că a strigat.”5

Cu câţiva ani în urmă, politologul francez Bertrand de Jouvenel a pledat şi el, cu un argument similar, pentru slăbirea drepturilor la liberă exprimare şi la liberă asociere. El invoca aşa numita „problemă a preşedintelui”: problema alocării timpului şi a spaţiului într-o sală de întruniri, sau într-un ziar, sau la un microfon, unde scriitorii sau vorbitorii consideră că au un „drept” la liberă exprimare, în virtutea căruia pot revendica accesul la aceste resurse.6 Ceea ce a trecut cu vederea de Jouvenel a fost soluţia noastră la „problema preşedintelui”: reformularea conceptului de drepturi în limbajul proprietăţii private, mai degrabă decât în acela al libertăţii de exprimare, sau de asociere.

În primul rând, se poate observa că în fiecare dintre exemplele lui de Jouvenel – o persoană care participă la o întrunire, o persoană care scrie pentru o rubrică de scrisori a unui ziar şi o persoană care solicită timp de emisie la radio – timpul şi spaţiul oferite din stocul limitat existent sunt gratuite, adică solicitanţii nu suportă un cost. Ne [116] aflăm în mijlocul problemei pe care ştiinţa economică o numeşte „problema raţionalizării”. Trebuie alocată o resursă valoroasă, limitată: aici este vorba de timp pe un podium, timp în faţa microfonului, sau de spaţiu într-un ziar. Dar, deoarece utilizarea resursei este gratuită (nu se achită un cost de către beneficiar), cererea de obţinere a acestui timp, sau spaţiu, va depăşi, inevitabil, oferta, astfel încât se va manifesta, inevitabil, o lipsă. Aşa cum se întâmplă în toate cazurile de lipsuri şi cozi determinate de preţuri prea scăzute, sau inexistente, solicitanţii nesatisfăcuţi rămân cu un sentiment de frustrare şi cu resentimente, datorită neobţinerii resursei pe care cred ei că o merită.

O resursă limitată, dacă nu este alocată prin mecanismul preţurilor, trebuie să fie alocată pe altă cale de către proprietarul ei. Trebuie să observăm că în exemplele lui de Jouvenel alocarea s-ar putea face prin mecanismul preţurilor, dacă proprietarul ar dori acest lucru. Preşedintele unei adunări ar putea scoate la licitaţie locurile limitate de pe podium, oferindu-le celor mai intenşi licitatori. Radioproducătorul ar putea proceda similar cu cei care doresc să intervină în emisiunea sa. (Într-adevăr, acesta este modul în care procedează producătorii, atunci când vând timp de emisie către diverşi sponsori particulari.) Dacă s-ar proceda astfel, n-ar mai exista lipsuri, nici resentimete provocate de promisiuni („acces egal” al publicului la rubrica din ziar, pe podium, sau la microfon) care sunt încălcate.

Dar, dincolo de chestiunea preţurilor, există o problemă mai serioasă care intervine. Într-adevăr, indiferent dacă alocarea se face pe bază de preţuri sau după alt criteriu, resursa trebuie întotdeauna să fie alocată de către proprietarul ei. Proprietarul staţiei radio (sau reprezentatul său) vinde, sau donează timp de emisie, conform unei proceduri stabilite de el; proprietarul ziarului, sau reprezentantul său, alocă spaţiul de tipar într-un mod stabilit de el; „proprietarul” adunării şi preşedintele acesteia, în calitate de reprezentat desemnat al său, alocă spaţiul de pe podium într-un fel stabilit de el.

Faptul că proprietatea este criteriul ultim de alocare ne furnizează soluţia bazată pe proprietate la „problema preşedintelui”, formulată de de Jouvenel. Într-adevăr, cel care adresează o scrisoare unui ziar nu este proprietarul ziarului; prin urmare, el nu are nici un drept la spaţiul din ziar; el nu are decât o cerere de spaţiu, o cerere pe care proprietarul ziarului are dreptul absolut să o accepte sau să o respingă. Omul care cere să vorbească într-o adunare nu are nici un drept să vorbească; el nu are decât o cerere, pe care proprietarul, sau reprezentantul proprietarului, preşedintele, trebuie să o accepte sau să o respingă. Soluţia este de a reformula „dreptul la liberă exprimare”, sau „întrunire”; în loc de a întrebuinţa noţiunea vagă şi, după cum demonstrează de Jouvenel, inaplicabilă, referitoare la un fel de drept egal la spaţiu sau la timp, ar trebui să ne concentrăm pe dreptul la proprietate privată. „Dreptul la liberă exprimare” nu devine valid, aplicabil şi absolut decât atunci când este înţeles ca o subdiviziune a dreptului la proprietate.

Lucrul acesta poate fi văzut pornind de la aşa-zisul „drept de a capta atenţia” (right to buttonhole) al lui de Jouvenel. De Jouvenel afirmă că „există o accepţiune a dreptului la liberă exprimare în care acesta [117] poate fi exercitat de toată lumea; este vorba de dreptul de a capta atenţia”, de a încerca să-i convingi pe oamenii pe care-i întâlneşti, pe cale verbală, iar apoi de a-i aduna pe cei interesaţi într-o sală şi de a alcătui, astfel, o „congregaţie” proprie. Aici de Jouvenel se apropie de soluţia corectă, fără a o atinge [însă] efectiv. Într-adevăr, ceea ce spune el de fapt este că „dreptul la liberă exprimare” nu este valabil şi aplicabil decât atunci când este luat în sensul de drept de a le vorbi oamenilor, de a încerca să-i convingi, de a închiria o sală pentru a le vorbi celor care doresc să participe le o întrunire, etc. Dar această accepţiune a dreptului la liberă exprimare constituie, de fapt, o parte din dreptul fiecărei persoane la poprietatea pe care o deţine. (Presupunând, bineînţeles, că ne amintim de dreptul celorlalte persoane de a nu fi ţinute de guler ca să ne asculte, dacă nu doresc acest lucru, adică de dreptul lor de a nu ne asculta.) Într-adevăr, dreptul de proprietate include dreptul proprietarului de a dispune de proprietatea sa, de a încheia contracte prin înţelegere mutuală şi de a face schimburi cu deţinătorii altor proprietăţi. Aşa numitul „buttonholer” (captator al atenţiei) al lui de Jouvenel, care închiriază o sală şi se adresează congregaţiei sale, îşi exercită nu un vag drept la liberă exprimare, ci o parte a dreptului său general la proprietate privată. De Jouvenel aproape că recunoaşte lucrul acesta, atunci când discută situaţia a doi oameni, „Primus” şi „Secundus”:

„Primus…a reuşit să-şi alcătuiască, prin mari străduinţe şi eforturi, propria sa congregaţie. Un nou venit, Secundus, apare în sală şi pretinde dreptul de a se adresa congregaţiei, pe temeiul dreptului său la liberă exprimare. Oare trebuie Primus să-i cedeze microfonul? Nu cred. El îi poate răspunde lui Secundus: „Eu am adunat această congregaţie. Mergi şi tu şi fă asemenea.”

Are perfectă dreptate. Pe scurt, Primus este proprietarul adunării; el a închiriat sala, a chemat oamenii la întrunire şi a stabilit condiţiile ei de desfăşurare; iar cei cărora nu le plac aceste condiţii sunt liberi să nu participe, sau să plece. Primus deţine un drept de proprietate asupra întrunirii, care îi permite să vorbească după plac; Secundus nu deţine nici un drept de proprietate, deci nu are nici un drept de a vorbi la întrunire.

În general, acele cazuri care par să facă necesară o slăbire a drepturilor sunt cele în care apartenenţa proprietăţii nu este precis definită: pe scurt, în care drepturile de proprietate sunt neclarificate. Multe probleme de aşa-zisă „liberă exprimare” survin, de exemplu, pe străzile aflate în propietatea statului: de exemplu, trebuie statul să autorizeze mitingurile politice care, după cum spun autorităţile, tulbură traficul rutier, sau murdăresc străzile cu manifeste? Dar toate problemele de felul acesta, care în aparenţă necesită ca „libertatea de exprimare” să fie mai puţin absolută, nu constituie de fapt probleme decât datorită nedefinirii corespunzătoare a drepturilor de proprietate. Într-adevăr, străzile se află, în general, în posesia statului; statul este preşedintele adunării pe străzile acestea. Aşadar statul, ca orice alt deţinător de proprietate, se confruntă cu problema modalităţilor de alocare a resurselor limitate. Să admitem că un miting politic pe străzi va bloca, efectiv, traficul rutier; în acest caz, decizia autorităţilor [118] nu priveşte atât dreptul la liberă exprimare, cât alocarea spaţiului stradal de către deţinătorul său.

Să observăm că problema nici nu s-ar pune, dacă străzile s-ar afla în proprietatea unor persoane şi firme private – aşa cum ar fi toate, într-o societate liberală; într-adevăr, străzile, ca orice altă proprietate privată, ar putea fi închiriate sau donate altor persoane sau grupuri private, în scopul organizării unor întruniri. Într-o societate pe deplin liberală, o persoană n-ar avea cu nimic mai mult „dreptul” de a utiliza strada altcuiva, decât „dreptul” de a ocupa sala de întruniri a altcuiva; în ambele cazuri, singurul drept ar fi dreptul fiecărui om de a-şi utiliza banii pentru a închiria resursa dorită, dacă proprietarul ei doreşte să o închirieze. Bineînţeles că, atâta vreme cât străzile continuă să rămână în proprietatea statului, problemele şi conflictele rămân insolubile; într-adevăr, proprietatea statală asupra străzilor înseamnă că toate drepturile de proprietate ale oamenilor, inclusiv dreptul la exprimare, la întrunire, la distribuirea de manifeste, etc., vor fi obstrucţionate şi îngrădite de necestitatea atotprezentă de a traversa şi de a utiliza străzile aflate în posesia statului, pe care guvernele pot decide să le blocheze şi să le restricţioneze oricum doresc. Dacă guvernul autorizează mitingul stradal, el va restricţiona traficul; dacă interzice mitingul datorită traficului stradal, atunci restricţionează liberul acces la străzile guvernamentale. În orice caz şi oricum ar opta, „drepturile” unora dintre contribuabili trebuie să fie îngrădite.

Cealaltă împrejurare în care drepturile şi apartenenţa drepturilor de proprietate sunt necorespunzător definite şi, prin urmare, în care conflictele sunt insolubile, este cea a adunărilor guvernamentale (şi a „preşedinţilor” lor.) Într-adevăr, după cum am arătat, dacă un om sau un grup închiriază o sală şi numesc un preşedinte al adunării, apartenenţa proprietăţii este clară şi Primus are toate drepturile asupra întrunirii. Dar care este situaţia întrunirilor guvernamentale? Cine este proprietarul lor? Nimeni nu poate şti cu adevărat şi, de aceea, nu există nici un mod satisfăcător, non-arbitrar, de a decide cine va vorbi şi cine nu, sau ce se va decide şi ce nu. Este adevărat că adunarea guvernamentală se formează conform propriilor ei reguli, dar ce se poate spune dacă regulile respective nu sunt pe placul unei mari părţi dintre cetăţeni? Nu există nici o cale satisfăcătoare de a rezolva această problemă, doerece nu există nici o apartenenţă clară a proprietăţii despre care este vorba. Altfel spus, în cazul unui ziar sau al unui program radio, este limpede că expeditorul scrisorii, sau potenţialul participant la emisiune, este solicitantul, iar proprietarul este editorul sau producătorul, care ia decizia. Dar în cazul adunării guvernamentale nu ştim cine poate fi proprietarul. Omul care solicită să vorbească la un consiliu orăşenesc pretinde că este proprietarul unei părţi, deşi nu şi-a stabilit niciun fel de drepturi de proprietate printr-o achiziţie, o moştenire, sau o descoperire, aşa cum au făcut toţi ceilalţi deţinători de proprietate.

Pentru a reveni la străzi, există şi alte probleme încurcate, care ar fi rapid lămurite într-o societate liberală, în care toată proprietatea ar fi privată [119] şi inambiguu deţinută de proprietarii ei. În lumea contemporană, de exemplu, există un conflict permanent între „dreptul” contribuabililor de a avea acces la străzile deţinute de stat, pe de o parte – şi dorinţa locuitorilor unui anumit cartier de a se elibera de persoanele a căror adunare pe străzi o consideră „indezirabilă”. În oraşul New York, de pildă, se exercită în prezent presiuni isterice, de către locuitorii anumitor cartiere, pentru a împiedica deschiderea de magazine alimentare McDonald’s în regiunile respective – şi adesea au reuşit să întrebuinţeze puterea statală pentru a împiedica deschiderea acestor restaurante. Bineînţeles că acestea constituie încălcări evidente ale dreptului firmei McDonald’s de a utiliza proprietatea pe care a achiziţionat-o. Dar locuitorii au şi ei motivele lor: mizeria şi elementele „indezirabile”, care sunt „atrase” şi se adună în faţa magazinelor alimentare McDonald’s, pe stăzi. Cu alte cuvinte, nemulţumirea locatarilor nu priveşte atât drepturile de proprietate ale firmei McDonald’s, cât ceea ce consideră ei că reprezintă o „rea” întrebuinţare a străzilor publice. Pe scurt, ei se plâng de „dreptul omului” de care se bucură anumiţi cetăţeni, de a se plimba în voie pe străzile guvernamentale. Numai că, în calitate de contribuabili şi cetăţeni, aceşti „indezirabili” au, fără doar şi poate, „dreptul” de a se plimba pe străzi şi desigur că s-ar putea aduna în acelaşi loc – dacă ar dori acest lucru – chiar şi fără atracţia magazinului McDonald’s. Într-o societate liberală, pe de altă parte, în care toate străzile ar fi în proprietate privată, întregul conflict ar fi soluţionat fără a încălca drepturile de proprietate ale nimănui: într-adevăr, în acest caz proprietarii străzilor ar avea dreptul de a decide cine va avea acces la aceste străzi şi ei ar putea exclude „indezirabilii”, dacă ar dori să facă acest lucru.

Bineînţeles că acei proprietari de străzi care ar opta pentru excluderea indezirabililor ar avea de plătit un preţ – atât costul propriu-zis al impunerii deciziei de excludere cât şi pierderile pecuniare ale comercianţilor de pe străzile lor şi scăderea fluxului de vizitatori la domiciliile riveranilor.* Cu siguranţă că într-o societate liberă s-ar naşte o diversitate de opţiuni de limitare a accesului, cu anumite străzi (şi, prin urmare, cartiere) deschise tuturor şi altele cu diferite grade de restricţionare a accesului.

Similar, proprietatea privată asupra tuturor străzilor ar rezolva problema „dreptului omului” la liberă imigrare. Este sigur că actualele bariere împotriva imigrării îngrădesc nu atât un „drept al omului” la imigrare, cât un drept al deţinătorilor de proprietate de a-şi închiria sau vinde proprietatea către imigranţi** Nu poate exista nici un drept al omului la imigrare. Într-adevăr, a cui proprietate are un nou venit dreptul să o încalce? Pe scurt, dacă „Primus” doreşte să migreze acum dintr-o altă ţară spre Statele Unite, nu putem spune că el are dreptul absolut de imigrare în acest ţinut, deoarece cum rămâne cu acei deţinători de proprietate care nu îl doresc pe proprietatea lor? Pe de altă parte, ar putea exista – şi fără îndoială există, alţi deţinători de proprietate care s-ar grăbi să profite de posibilitatea de a închiria, sau de a vinde [120] o proprietate către Primus, iar actualele legi încalcă, drepturile lor de proprietate, împiedicându-i să facă acest lucru.

Societatea liberală ar soluţiona întreaga „problemă a imigrării” în cadrul matricei drepturilor absolute de proprietate. Într-adevăr, oamenii nu au dreptul de a se deplasa decât pe acele proprietăţi şi pământuri pe care le pot închiria sau cumpăra de la proprietarii lor. Într-o sociatate liberă, ei ar avea, în primul rând, dreptul de a călători numai pe acele străzi pe care proprietarii ar fi dispuşi să-i primească, pentru ca apoi să închirieze sau să cumpere case de la proprietarii de case dispuşi să facă aceste tranzacţii. Exact ca şi în cazul traficului stradal cotidian, cu siguranţă că s-ar naşte o diversitate de opţiuni,variabile în timp, privind condiţiile de acces ale imigranţilor.


1 Un exemplu deosebit de grăitor şi auto-contradictoriu îl oferă profesorul Peter Singer, care propune explicit păstrarea conceptului de drepturi când este vorba de libertatea personală şi trecerea la utilitarism atunci când este vorba despre economie şi despre sfera proprietăţii private. Peter Singer, „The Right to be Rich or Poor”, New York Review of Books, 6 martie, 1975.

2 Murray N. Rothbard, Power and Market, ed a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 238-39.

3 Referitor la dictonul lui Holmes a se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. revăzută, New York, MacMillan, 1978, pp. 43-48; şi Rothbard, Power and Market, pp. 239-40. Pentru o critică devastatoare a reputaţiei nemeritate de promotor a libertăţii civile a lui Holmes, a se vedea H.L. Mencken, A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A. Knopf, 1947, pp. 258-64.

4 Mai mult, ideea că strigătul de „foc” cauzează panică este deterministă şi reprezintă o versiune diferită a erorii asociate cu argumentul „incitării la revoltă”, menţionat mai sus. Oamenilor din incinta teatrului le revine sarcina de a evalua informaţia pe care o primesc. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, de ce n-ar constitui o infracţiune şi avertizarea corectă a oamenilor, de existenţa unui incendiu efectiv, deoarece şi aceasta ar putea stimula o panică? Perturbarea asociată unui fals avertisment de incendiu nu poate constitui un prilej de urmărire în justiţie, decât ca o încălcare a drepturilor de proprietate, în maniera explicitată în continuare, în text. Îi sunt îndatorat dr. David Gordon pentru această observaţie.

5 Irving Dillard, ed. One Man’s Stand for Freedom, New York, Alfred A. Knopf, 1963, pp. 789-91.

6 Bertrand de Jouvenel, „The Chairman’s Problem”, American Political Science Reeview, June, 1961, pp. 305-32; Esenţialul prezentei critici făcute lui de Jouvenel a apărut în italiană, în Murray N. Rothbard, „Bertrand de Jouvenel e i diritti di proprieta”, Biblioteca della Liberta, no. 2, 1966, pp. 41-45.

* N.tr.: Pe de altă parte, excluderea anumitor categorii de persoane, de pildă a celor asociate cu riscuri deosebite de hoţii, spargeri şi tulburări ale ordinii, s-ar putea dovedi profitabilă, după cum sugerează cotidian comercianţii prosperi care exclud anumite categorii de vizitatori la intrarea pe proprietatea lor. A se vedea online şi H.-H. Hoppe, „Producţia privată de apărare”.

** N.tr.: dar şi de a-i exclude pe indezirabili, cf. discuţiei de mai sus.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România