Se afirmă adesea că existența situațiilor extreme, sau limită, demonstrează invaliditatea oricărei teorii a drepturilor de proprietate absolute, sau chiar a oricăror drepturi absolute la proprietatea de sine (selfownerhip). Se spune că, deoarece orice teorie a drepturilor individuale pare să se prăbușească, sau funcționează nesatisfăcător în asemenea situații (din fericire rare), urmează că nu poate exista nici un fel de concept de drepturi inviolabile. Într-o situație limită tipică, de exemplu, să spunem că există opt locuri într-o barcă de salvare de pe un vapor care se scufundă și că există mai mult de opt oameni care doresc să fie salvați. Așadar, cine va decide, în acest caz, cine trebuie să fie salvat și cine trebuie să moară? Și ce se întâmplă atunci cu dreptul la proprietatea de sine, sau, cum îl numesc anumiți oameni, „dreptul la viață”? („Dreptul la viață” reprezintă o exprimare greșită, deoarece ar putea sugera faptul că „dreptul la viață” al lui A poate implica în mod justificat violarea vieții și a proprietății altcuiva, adică a „dreptului la viață” al lui B și a prelungirilor sale logice. Un „drept la proprietate de sine” atât pentru A cât și pentru B permite evitarea acestui tip de confuzii.)
În primul rând, o situație limită nu constituie în nici un caz un test potrivit pentru o teorie a drepturilor, sau a oricărei teorii morale, indiferent care ar fi ea. Problemele care afectează o teorie morală în astfel de situații extreme nu invalidează teoria pentru situațiile normale. În toate sferele teoriei morale noi încercăm să configurăm o etică pentru om, bazată pe natura sa și a lumii – adică exact pe natura normală, pentru viață așa cum este ea de obicei – și nu pentru situații rare și anormale. Tocmai de aceea un înțelept adagiu al dreptului ne spune că „din cazurile dificile se nasc legi rele”. Noi urmărim să configurăm o etică pentru felul cum trăiesc oamenii în general în lume; la urma urmelor, nu ne interesează să configurăm o etică pentru situațiile rare, extreme și care nu apar în mod curent.1
Pentru a ilustra cele spuse, haideți să considerăm un exemplu din afara sferei drepturilor de proprietate (și în general a drepturilor), [un exemplu] din cadrul [150] valorilor etice obișnuite. Majoritatea oamenilor ar accepta principiul conform căruia „este moral ca un părinte să-și salveze copilul de la înec”. Dar, în acest caz, scepticul nostru axat pe situații limită ar lansa numaidecât următoarea provocare: „Aha, dar să presupunem că doi dintre copiii dumneavoastră se îneacă și nu puteți salva decât unul. Pe care l-ați alege? Și oare faptul că trebuie să lăsați să moară un copil nu neagă însuși principiul că ar trebui să vă salvați copilul care se îneacă?” Nu cred că există mulți moraliști care ar renunța să profeseze dezirabilitatea, sau principiul că trebuie să ne salvăm propriul copil, pentru că nu poate fi aplicat într-o astfel de situație limită. Or, de ce trebuie situațiile limită să ocupe un loc diferit în sfera drepturilor?
Într-o situație limită, este adevărat, s-ar părea că avem un război al tuturor împotriva tuturor și – la prima vedere – pare să nu existe nici o cale de a aplica teoria noastră a proprietății de sine, sau a drepturilor de proprietate. Dar, în exemplul citat, motivul este că până acum dreptul de proprietate a fost greșit definit. Într-adevăr, întrebarea cheie este: cine deține barca de salvare? Dacă proprietarul bărcii, sau reprezentantul său (de exemplu căpitanul navei maritime) a murit în naufragiu și dacă nu a stabilit dinaintea naufragiului reguli de alocare a locurilor într-o asemenea criză2, atunci barca de salvare poate fi considerată – cel puțin temporar, pe durata situației de urgență – abandonată și, de aceea, neaflată în proprietatea nimănui. În acest moment intră în joc regulile noastre pentru proprietatea care nu aparține nimănui: anume, că resursele care nu aparțin nimănui devin proprietatea primilor oameni care le iau în posesie. Pe scurt, conform teoriei noastre, primii opt oameni care ajung la barcă sunt „proprietarii” legitimi și utilizatorii bărcii. Prin urmare, oricine i-ar arunca pe ei din barcă devine autorul unui act de agresiune, încălcând dreptul de proprietate al utilizatorului originar (homesteaderului) pe care îl aruncă afară din barcă. După ce se întoarce pe uscat, așadar, agresorul devine susceptibil de urmărire în justiție, pentru actul său de încălcare a unui drept de proprietate (și, eventual, pentru uciderea persoanei pe care a expulzat-o din barca de salvare.)
Oare principiul acesta de homesteading sancționează o precipitare nebunească asupra bărcii de salvare? O precipitare poate, dar trebuie să arătăm că ea nu trebuie, bineînțeles, să fie violentă, deoarece orice fel de forță fizică întrebuințată împotriva altora, pentru a-i împiedica pe aceștia de la apropriere originară (homesteading), reprezintă un atac criminal împotriva lor, iar agresiunea nu poate fi întrebuințată pentru a stabili un drept de apropriere originară (exact la fel cum un potențial apropriator originar nu poate întrebuința forța pentru a împiedica pe altcineva să ajungă primul la un anumit teren).
Celor care consideră că un asemenea principiu de homesteading este deosebit de aspru le putem răspunde (a) că deja ne aflăm într-o situație intolerabil de aspră și, din fericire, rară, în care nici o soluție nu va fi omenoasă sau liniștitoare; și (b) că orice alt principu de alocare ar fi cu adevărat [151] intolerabil. Străvechiul principu „mai întâi femeile și copiii” este, desigur, moralmente intolerabil; conform cărui principiu al dreptății ar avea bărbații drepturi mai reduse la viață, sau proprietate de sine, decât femeile sau copiii? Același lucru se poate spune despre ideea că mințile „superioare” trebuie salvate pe seama celor inferioare; în afară de obiecția insurmontabilă că nu știm cine va decide cine este superior sau inferior și pe baza cărui criteriu, această perspectivă implică ideea că cei superiori ar avea dreptul să trăiască pe seama celor „inferiori”, iar aceasta încalcă principiul egalității în drepturi, făcând imposibilă orice etică a întregii omeniri.3
Un rezultat mult mai limpede se obține în cazul bărcii de salvare atunci când proprietarul sau reprezentanții săi supraviețuiesc, sau au stabilit dinainte reguli de alocare. Într-adevăr, în cazul acesta teoria noastră ne spune că dreptul de a aloca spații în barca de salvare aparține proprietarului bărcii. El poate alege să efectueze alocarea în diverse moduri: fie pe baza regulii „primul venit, primul servit”, fie a regulii „mai întâi femeile și copiii”, fie altfel. Dar, cu toate că putem să nu fim de acord asupra moralității criteriilor sale, trebuie să-i recunoaștem dreptul de a face alocarea oricum dorește. Din nou, orice amestec forțat în modul de alocare al unui astfel de proprietar, de pildă prin aruncarea [peste bord a] oamenilor din locurile care le-au fost alocate, este cel puțin un act de invazie a unui drept de proprietate, pentru care agresorul poate fi respins pe loc, iar ulterior poate fi urmărit în justiție. Astfel, teoria noastră, a drepturilor absolute de proprietate, oferă cea mai satisfăcătoare, sau cel puțin cea mai puțin nesatisfăcătoare soluție la tragica problemă a bărcii de salvare.
O versiune încă și mai dramatică a problemei „bărcii de salvare”, una în care nu se pune problema proprietății anterioare a cuiva asupra ei, survine atunci când (pentru a cita un exemplu menționat de profesorul Eric Mack) doi naufragiați se bat pentru o scândură, care nu-l poate susține decât pe unul dintre ei. Oare conceptele [152] de agresiune și de drepturi de proprietate se aplică și aici? Da, pentru că intervine, din nou, principiul nostru de homesteading al drepturilor de proprietate, adică primul om care ajunge la scândură devine, în situația dată, proprietarul ei; iar dacă al doilea om îl dă la o parte, acesta din urmă este cel puțin un violator al drepturilor de proprietate ale celui dintâi și poate chiar deveni susceptibil de urmărire în justiție pentru crimă. Evident, nici una dintre persoane nu poate întrebuința forța fizică împotriva celeilalte pentru a o împiedica să ajungă la scândură, deoarece ar fi un act de agresiune fizică împotriva persoanei acesteia din urmă.4
Se poate obiecta la teoria noastră după cum urmează: că o teorie a drepturilor de proprietate, sau chiar a proprietății de sine, este derivabilă din condițiile în care omul supraviețuiește și înflorește în această lume și că, de aceea, în acest fel de situații extreme, în care omul se confruntă cu o alegere între a se salva pe sine însuși și a încălca drepturile de proprietate ale posesorului bărcii de salvare (sau, ca în exemplul de mai sus, ale „apropriatorului originar” al bărcii), este ridicol să îi pretindem să își sacrifice viața în numele unui principiu abstract al drepturilor de proprietate. Datorită acestui tip de considerații, numeroși liberali, care altminteri cred în drepturile de proprietate, le slăbesc în mod dramatic în numele unui argument „contextualist”. Conform acestuia, dată fiind o alegere [de făcut] între viața proprie și agresiunea împotriva proprietății, sau chiar a vieții altcuiva, este moral ca omul să comită agresiunea și, prin urmare, în astfel de situații, drepturile de proprietate încetează de a mai exista. Eroarea pe care o comit aici liberalii „contextualiști” este de a confunda întrebarea cu privire la statutul moral al acțiunilor unei persoane, într-o situație tragică de felul acesta, cu întrebarea complet diferită dacă aproprierea prin forță de către el a bărcii de salvare sau a scândurii constituie o încălcare a drepturilor de proprietate ale altcuiva. Într-adevăr, atunci când construim o teorie a libertății și a proprietății, adică o „etică” politică, nu ne preocupă toate principiile moralității personale. Nu ne procupă aici dacă este sau nu moral să mintă cineva, să fie o persoană cumsecade, să-și dezvolte facultățile, sau să fie rău sau bun față de vecinii săi. În cadrul acestui tip de discuție nu ne preocupă decât probleme de „etică politică”, așa cum sunt rolul care este propriu violenței, sfera drepturilor, sau definițiile criminalității și a agresiunii. Dacă este sau nu moral sau imoral ca „Smith” – individul exclus de către proprietar de pe scândură, sau din barca de salvare – să forțeze pe altcineva să iasă din barcă, sau dacă ar trebui ca el să moară eroic, mai degrabă decât să facă aceasta, nu ne preocupă – și nu reprezintă o preocupare proprie nici unei teorii a eticii politice.5
[153] Chestiunea fundamentală, chiar dacă liberalul contextualist ar spune că, dat fiind acest context tragic, Smith ar trebui să arunce pe cineva afară din barca de salvare pentru a-și salva viața, este că [în cazul acesta] Smith încă ar comite cel puțin o încălcare a drepturilor de proprietate – și probabil și o crimă, împotriva persoanei aruncate afară. Așa încât chiar dacă cineva spune că ar trebui să încerce să-și salveze viața, căutând să-și asigure cu forța un loc în barca de salvare, el încă este, din perspectiva noastră, susceptibil de urmărire în justiție, ca delicvent și violator al drepturilor de proprietate – și poate și ca ucigaș. După ce ar fi condamnat, i-ar reveni proprietarului bărcii de salvare, sau urmașului persoanei aruncate afară de Smith, dreptul de a-l ierta pe acesta, datorită circumstanțelor neobișnuite; dar ei ar avea și dreptul de a nu-l ierta pe Smith, și de a pune în practică toată forța dreptului lor legal de a pedepsi. Repetăm încă o dată că, în cadrul acestei teorii, nu ne preocupă decât drepturile care intervin în cazul dat, nu și dacă o persoană alege voluntar să-și exercite aceste drepturi sau nu. Din perspectiva noastră, posesorul proprietății sau moștenitorul celui ucis ar avea dreptul să-l acționeze în justiție pe agresor și să-i aplice acestuia pedeapsa cuvenită. Eroarea contextualiștilor este de a confunda considerațiile de moralitate individuală, sau personală (ce ar trebui să facă Smith?), cu problema drepturilor existente în acest caz. Dreptul la proprietate continuă, prin urmare, să fie absolut, chiar și în tragica situație a bărcii de salvare.
Mai mult, dacă Jones, proprietarul bărcii de salvare, este agresat de către Smith și are dreptul să-l urmărească ulterior pe acesta în justiție, el are prin urmare și dreptul de a utiliza forța pentru respingerea pe loc a agresiunii lui Smith. Dacă Smith ar încerca să utilizeze forța pentru a elibera un loc de pe barca de salvare, atunci cu siguranță că Jones, sau agentul de apărare angajat de el, ar avea dreptul să utilizeze forța fizică pentru a respinge acțiunea de invazie a lui Smith.6
Pentru a rezuma modul de aplicare al teoriei noastre la situații extreme, dacă un om comite o agresiune împotriva persoanei sau a proprietății altuia pentru a-și salva viața, este posibil ca el să acționeze sau nu moral făcând aceasta. Aceasta nu ne preocupă în mod deosebit în această lucrare. Indiferent dacă acțiunea sa este morală sau imorală, după un criteriu sau altul, el este oricum un delicvent, agresor al proprietății altuia, iar victima are dreptul de a respinge cu forța această agresiune și de a-l urmări ulterior pe agresor în justiție, pentru delictul său.
1 O observație pragmatică în legătură cu raritatea situațiilor limită este că, după cum se știe din știința economică, un regim al drepturilor de proprietate și o economie de piață liberă ar duce la un minimum de „situații limită” – un minimum de situații în care două sau mai multe persoane se bat pentru o resursă rară necesară supraviețuirii. O economie bazată pe drepturi de proprietate și pe piața liberă ridică nivelul de trai al tuturor persoanelor, diversificând în permanență sfera și gama alegerilor pe care le fac ele, armonizând, prin aceasta, libertatea și abundența – și făcând ca asemenea situații extreme să devină cât este omenește cu putință de neglijabile. Dar trebuie să recunoaștem că acest tip de argument utilitarist nu răspunde pe deplin întrebărilor referitoare la drepturi și la dreptate. Pentru un protest sardonic împotriva utilizării unor exemple cu totul anormale în filosofia morală, a se vedea G.E.M. Anscombe, „Does Oxford Moral Philosophy Corrupt the Youth?”, The Listener, 14 februarie, 1957, p. 267.
2 Dacă a stabilit astfel de reguli în avans, atunci ele trebuie să fie aplicate pentru a decide asupra utilizării proprietății sale (barca de salvare). Îi datorez această observație D-lui Williamson M. Evers.
3 În 1884, un tribunal britanic a respins o pledoarie bazată pe „necesitate”, prin care avocatul apărării a încercat să justifice asasinarea și canibalismul cărora le căzuse victimă un băiat naufragiat, făptași fiind unii dintre tovarășii săi adulți. Judecătorul, în persoana Lordului Coleridge, a întrebat:
„Cine să constate, oare, o asemenea necesitate? Cu ce unitate se va măsura, oare, valoarea comparativă a vieților? Să fie oare vorba despre forța intelectului, sau despre ce? Este limpede că acest principiu lasă determinarea necesității în seama celui care va profita de ea, în vederea justificării luării deliberate a vieții altuia, pentru a și-o salva pe a lui însuși.”
The Queen v. Dudley and Stephens, 14 Q.B.D. 273 (1884), citat în John a Robertson, „Involuntary Euthanasia of Defective Newborns: A Legal Analysis”, Stanford Law Review, ianuarie 1975, p. 241. Pe de altă parte, într-un caz prealabil survenit în Pennsylvania, United States v. Holmes din 1842, tribunalul a propus justificarea uciderii oamenilor dintr-o barcă de salvare, dacă victimele erau alese „printr-o procedură echitabilă, cum ar fi tragerea la sorți.” De ce ar trebui să fie considerat norocul orb deosebit de „echitabil” nu s-a explicat în mod adecvat. 26 F. Cas. 360 (No. 15.383) (C.C.E.D. Pa. 1842). A se vedea ibid., pp. 240-41, 243n. Pentru o discuție interesantă, dar inconcludentă, care se bazează în mod clar pe aceste două cazuri, a se vedea Lon L. Fuller, „The Case of the Speluncean Explorers”, Harvard Law Review, februarie 1949, pp. 616-45.
4 Pentru o critică a tipului de „contextualism” întrebuințat de către Mack în acest exemplu a se vedea imediat mai jos. Cf. Eric Mack, „Individualism, Rights, and the Open Society”, în Tibor Machan, ed., The Libertarian Alternative, Chicago, Nelson-Hall, 1974, pp. 29-31.
5 Mai mult, exemplul lui Eric Mack nu demonstrează că există un conflict necesar între drepturile de proprietate și principiile morale. Conflictul din exemplul său este între drepturile de proprietate și injoncțiunile prudenței, sau ale interesului propriu. Dar interesul propriu nu este dominant în cadrul moralității decât dacă adoptăm egoismul moral, așa cum face, într-adevăr, profesorul Mack, dar această teorie morală nu este singura posibilă. [N.tr.: Acest remarcabil comentariu arată că, pentru Murray N. Rothbard, o reconciliere generală între drepturile de proprietate și principiile morale presupune respingerea egoismului moral, evident înțeles din perspectiva secularizată, a lumii acesteia. Pentru o pledoarie economică în favoarea „altruismului ideologic” ca fundament al oricărui avans civilizațional, cf. și J.R. Hummel, „National Goods Versus Public Goods: Defence, Disarmament and Free Riders”, Revew of Austrian Economics, vol. 4, 1990, pp. 88-122.]
6 Profesorul Herbert Morris adoptă o perspectivă similară asupra drepturilor. Vorbind despre conceptul de drepturi în general, mai degrabă decât doar de situațiile limită, Morris apără ideea că drepturile trebuie să fie absolute, nu doar o presumpție prima facie; în acele cazuri în care poate că ar fi posibil, dintr-un punct personal de vedere, să fie considerată morală încălcarea drepturilor altuia, faptul care trebuie accentuat este că drepturile acelei persoane sunt totuși încălcate și că această încălcare este prin urmare, susceptibilă de pedeapsă. A se vedea Herbert Morris, „Persons and Punishment”, The Monist, Octombrie 1968, pp. 475-501, îndeosebi pp. 497ff.
