Prefață la ediția în limba română

I. Paradigma austriacă și argumentul calculului economic

Prima dată când am auzit de argumentul imposibilității calculului economic în socialism, mintea mea nu a putut procesa informația. Într-atât de îmbibat eram de marasmul teoretic din știința economică așa cum este aceasta predată astăzi în mediul academic, încât posibilitatea obținerii vreunui rezultat teoretic clar, tranșant era, din punctul meu de vedere, exclusă. Doar „nuanțatul” relativism satisfăcea exigențele onorabilității academice și științificității nesuspecte. Maxima obiectivitate o putea revendica doar teza extrem de obosită, conform căreia „capitalismul e mai eficient, socialismul mai just”.

Așadar, „argumentul calculului” – cum aveam să aflu că s-a consacrat printre cunoscători – m-a lovit, intelectual vorbind, în moalele capului. Cu atât mai mult, cu cât era simplu, realist, inteligibil și corect. Și suna – într-o formă puțin mai detaliată – așa: în socialism, factorii de producție sunt deținuți în regim de proprietate publică (sau „de stat”; sunt, cu alte cuvinte, „naționalizați”); fapt care e totuna cu a spune că nu există proprietate privată asupra factorilor de producție și, deci, proprietari privați de factori de producție; de unde rezultă că nu există piețe pentru factorii de producție (nu există schimburi între proprietari de factori și proprietari de monedă), aceștia fiind alocați printr-un plan centralizat; de aici rezultă, mai departe, că nu există prețuri monetare pentru factorii de producție; iar dacă acestea nu există, nu pot fi evaluate costurile monetare ale diverselor proiecte investiționale, pe care comunitatea ar dori să le întreprindă; fără costuri, nu se pot evidenția profiturile și pierderile, ceea ce e totuna cu a spune că nu există posibilitatea alocării raționale a resurselor între numeroasele proiecte alternative de investiții. Cu alte cuvinte – neputând, practic, să nu facă nimic –, comitetul central de planificare al unei comunități socialiste alocă resursele comunității literalmente la întâmplare. Navighează, cum sugestiv spune Mises însuși, pe oceanul posibilităților de producție fără busola calculului economic.

Dar „surprizele” paradigmei austriece – inițiatoarea dezbaterii asupra calculului economic în socialism, prin persoana lui Ludwig von Mises – nu se opresc aici. În fond, argumentul calculului (și, în general, abordarea problematicii pe care acesta o ridică) este cea mai bună introducere într-un cu totul alt fel (cel clasic, aș spune) de a face economie, decât cel cu care studentul modern al fenomenelor economice este obișnuit. Nu e locul aici, în principal din rațiuni de spațiu, pentru a urma o astfel de linie, însă trebuie punctat cel puțin atât: canonul pe care economiștii austrieci în general (și Mises, în particular) și-l autoimpun, urmărindu-l cu cât mai multă consecvență posibilă, este cel al realismului. Efortul economistului devine unul al discernerii, teoretizării și explicării fenomenelor economice reale, în speță acțiunile oamenilor reali, schimburile dintre aceștia, moneda, crizele economice etc. Dar lucrul definitoriu, și care îi distinge cel mai mult pe austrieci de mainstream-ul actual din știința economică, este faptul că strădania lor se canalizează în direcția explicării prețurilor pieței (cele reale, istoric înregistrate, indiferent dacă acestea sunt sau nu „de echilibru”) și, în același timp, a pieței, ca sistem antreprenorial viabil/funcțional de selectare rațională a proiectelor de alocare a resurselor rare. Centrală, în acest sens, este teoria misesiană a monedei, care a scos la lumină problemele abordate apoi în dezbaterea cu privire la calculul economic în socialism (pe care, să nu uităm, Mises îl vede monetar, sau nu-l vede deloc), dar nu numai. (Să ne gândim, de pildă, la explicația aceleiași școli de economie dată crizelor economice: singura, până în prezent, compatibilă cu – și bazată pe – teoria economică fundamentală.)

II. Câteva aspecte ale dezbaterii cu privire la calculul economic în socialism

Revenind la dezbaterea cu privire la calcul, subiectul celor trei excelente piese puse la dispoziție de Institutul Ludwig von Mises – România în prezenta carte, voi încerca să arunc o privire asupra câtorva dintre punctele acesteia.

1) Mai întâi, să zăbovim puțin asupra argumentului imposibilității calculului economic în socialism și asupra implicațiilor sale. Într-o economie de piață, calculul economic în termeni monetari are o funcție istoric-evaluativă, pe de o parte, și una estimativ-anticipativă, pe de alta. Lămurit fiind faptul că antreprenorul este coloana vertebrală a economiei de piață, acesta se slujește de calculul economic, pe de o parte, pentru a vedea dacă a investit bine („rentabil”) resursele deținute, iar, pe de alta, pentru a da în prezent o expresie relevantă (în primul rând pentru el însuși) anticipărilor sale cu privire la profitabilitatea viitoare a diferitelor proiecte alternative de afaceri pe care le întrevede.

Cum ar putea dictatorul sau comitetul de planificare socialist (păstrând analogia, coloana vertebrală a economiei socialiste) să fundamenteze (în primul rând pentru sine) decizii antrepenoriale, în condițiile în care nu are nici o posibilitate de a-și evalua costurile (trecute sau viitoare, anticipate)? Pe de o parte, o multitudine de factori de producție eterogeni (terenuri și locații, diferite tipuri de forță de muncă, o varietate descumpănitoare de semifabricate și bunuri intermediare, precum și multiple moduri de a combina toate cele de mai sus în producție); pe de alta, o la fel de mare varietate de nevoi de satisfăcut. Cum se va ști dacă resursele au fost în mod chibzuit, economicos, rațional alocate pentru satisfacerea acestor nevoi[1]? Multitudinea de factori de producție și nevoi nu au, ca pe piață, un etalon/numitor comun (moneda) pentru a putea fi evaluate (prin operațiuni aritmetice cu numere cardinale); apare dilema adunării merelor cu perele. Și chiar dacă liderii regimului socialist păstrează moneda și un fel de piață limitată la bunurile de consum, rămâne problema evaluării mijloacelor de producție[2].

Închei acest punct accentuând, împreună cu Herbener[3], că argumentul misesian al calculului are două dimensiuni[4]: imposibilitatea efectuării de către planificatorul sau planificatorii socialiști a operațiunilor aritmetice necesare calculării profiturilor și pierderilor (datorată absenței unui etalon), fapt care face concomitent imposibilă acțiunea antreprenorială de anticipare în termeni cardinali (monetari) și selectare (cu sens, economic relevantă, non-arbitrară) a proiectelor investiționale profitabile.

2) Un contra-argument destul de ciudat la teza lui Mises cu privire la calcul, și care arată cât de puțin înțeles și superficial studiat a fost economistul austriac nu numai în problema în speță, ci în întreaga sa abordare a științei economice, este cel conform căruia e lipsit de sens să spui că socialismul e imposibil, câtă vreme URSS a funcționat mai bine de șaptezeci de ani (iar Cuba sau Coreea de Nord – am putea actualiza – rezistă).

Trei lucruri ar fi de spus. Mai întâi că, dacă prin socialism înțelegem stricto sensu socializarea mijloacelor de producție, indiferent de consecințe, atunci socialismul este într-adevăr posibil. Fiat socialism, pereat mundus! Nu cu asta combate Mises. Căci n-au fost socialiștii într-atât de dezinhibați și naivi în spiritul lor revoluționar, încât să propună conștient și „pe față” un sistem cu consecințe dezastruoase. Socialismul e imposibil, în viziunea misesiană, dacă vrem să îl înțelegem ca sistem rațional de alocare a resurselor rare, în condițiile unei economii complexe (cum sunt economiile moderne), deci ca economie, și nu ca ruletă rusească cu viețile și resursele unei populații de care nici măcar nu ne sinchisim.

În al doilea rând, cum însuși Mises spune în repetate rânduri, dar și eminentul său discipol Murray Rothbard[5] (și mulți alții), URSS (la fel ca și Cuba sau Coreea de Nord azi) a fost o oază socialistă într-o mare capitalistă, planificatorii sovietici având posibilitatea de a utiliza totuși prețurile din lumea capitalistă pentru calculele lor.

În al treilea rând, și în principal pentru aceasta am și optat pentru acest punct 2) de discuție, existența unor vaste piețe negre[6] a făcut din URSS și lagărul socialist un sistem mai degrabă intervenționist. Unul barbar și cuprinzător, dar intervenționism, totuși. Așa încât căderea cortinei de fier, dacă e să fie un fel de dovadă empirică a ceva, e mai degrabă ilustrativă pentru problemele intervenționismului. Și acesta poate fi un început de discuție cu cei care, considerând problema socialismului de mult „fumată”, o ridică pe cea a intervenționismului. Câte ceva despre asta la punctul 5).

3) Unul din obiceiurile economiștilor neoclasici (și, în bună măsură, al celor clasici) este acela de a invita pe cel care se interesează de problemele economice în general (și de formarea prețurilor, în particular), în lumea imaginară a „echilibrului general”. Și asta pe considerentul că e un model „suficient de bine făcut” al lumii reale, chiar dacă nu există schimbare (în preferințe sau tehnologii de producție), incertitudine, ignoranță și alte lucruri de zi cu zi. Prin urmare, unii i-au răspuns lui Mises (Pareto și Barone avant la lettre; Lange, ulterior), iar alții au aprobat (Schumpeter, de pildă; și chiar Hayek sau Robbins, din tabăra misesiană, care au și mutat accentul de pe „imposibilitatea” socialismului pe „impracticabilitatea” acestuia) că ecuațiile echilibrului general se scriu și se rezolvă la fel, atât pentru un sistem capitalist, cât și pentru unul socialist.

Trebuie spus însă că nici antreprenorii pe piață și nici planificatorii socialiști nu sunt în postura de a „contempla” nemijlocit prețurile aferente stării imaginare de echilibru și a le aplica rapid în economie[7]. Într-o economie de piață, primii (antreprenorii) au ca punct de pornire niște prețuri de piață istoric înregistrate, pe care le iau ca bază pentru înțelegerea/interpretarea (Verstehen) pe care o dau viitorului. În socialism, ceilalți (planificatorii) nu mai au la îndemână nimic.

Pe linia aceasta a echilibrului general și a ecuațiilor matematice, care îl descriu ca soluție adecvată pentru rezolvarea problemelor socialismului, Mises a mers chiar mai departe, întărindu-și argumentul. Chiar dacă presupunem că planificatorii socialiști cunosc prețurile de echilibru prezente, ce pot spune despre echilibrul din viitor (căci, până la urmă, acesta prezintă interes primordial)? Sau ajustarea dinspre dezechilibru înspre echilibru (și chiar trecerea de la o stare de echilibru la alta) se face automat și instantaneu, sau presupune trecerea prin diverse alte stări de dezechilibru? Și dacă da, în aceste răstimpuri, ce va ghida acțiunea alocativă a comitetului de planificare?

4) Una din pseudo-soluțiile propuse de socialiști (în speță, Oskar Lange), care s-a bucurat de o bună primire și apreciere în epocă, a fost aceea a „socialismului de piață” sau „cvasi-piața” (quasi-market). Argumentul din spatele ei era acela că va fi suficient pentru planificatorii socialiști să le ordone directorilor de uzine, fabrici și alte unități economice socialiste să se comporte ca și cum ar activa pe o piață a factorilor de producție și terenurilor. Astfel, printr-un joc al cererii și ofertei similar celui de pe o piață veritabilă, iau naștere mult râvnitele prețuri, necesare alocării raționale a resurselor.

Câtă vreme, însă, riscurile și beneficiile aferente acțiunilor directorilor respectivi nu sunt suportate de către aceștia, activitatea lor nu e una în mod veritabil antreprenorială. E o joacă inofensivă „de-a piața” (iar dacă li s-ar permite să păstreze profiturile și să suporte pierderile, ar fi deja vorba de niște veritabili proprietari privați). Să ne înțelegem, de la bun început, că planificatorii nu-i pot lăsa pe directori să facă orice (să reinvestească sau să consume tot ce obțin, să se reprofileze, să vândă însăși întreprinderea cu pricina sau chiar s-o distrugă, dacă le pare o bună mișcare etc.), căci atunci s-a zis cu socialismul: suntem deja într-un neaoș capitalism. Prin urmare, trebuie să îi lase să întreprindă numai anumite acțiuni. Dar care? Până la urmă, „piața socialistă” ar fi o șaradă cu păpuși (managerii socialiști), mânuite din umbră de maeștrii păpușari din comitetul de planificare.

Așa cum punctează Joseph Salerno în chiar materialul disponibil în acest volum, punerea în scenă a „cvasi-pieței” presupune deja o soluție la întrebarea de mai sus cu privire la tipurile de acțiuni pe care să li se permită directorilor să le întreprindă. Și în măsura în care n-ar vrea să recurgă, pur și simplu, la a trasa pe linie administrativă sarcini (fapt care ar arunca în aer aparența de „piață” pe care se mizează), singura cale ce le-ar sta la îndemână planificatorilor socialiști ar fi cea a stimulentelor. Mai precis, ar fi vorba de o planificare a stimulentelor, asfel încât directorii să fie motivați înspre un anumit fel de comportamente și demotivați în a le întreprinde pe altele, păstrând oarecum un chinuit soi de autonomie. Dar, cum arată Salerno, planificarea aceasta a stimulentelor implică deja faptul că, în mintea membrilor comitetului de planificare, parcursul și țelul „jocului de-a piața” (o eventuală structură de prețuri) au deja o formă cât de cât concretizată (sunt planificabile și chiar planificate), lucru care presupune rezolvată tocmai tipul de problemă de calcul antreprenorial pe care o ridică Mises și pe care, chipurile, planificatorii vor s-o rezolve prin „cvasi-piață”. În plus, această viziune e compatibilă mai degrabă cu un model behaviorist al „comportamentului uman” (al managerilor de întreprinderi publice), de tip reacție la stimuli, în care nu mai e loc pentru acțiunea umană în sens misesian.

Într-o exprimare plastică propusă de Eugene Callahan, hibele acestui tip de „soluție” la problema calculului economic în socialism sunt similare încercărilor cuiva de a juca, „la modul cât se poate de serios”, șah de unul singur[8]. Și nu putem decât să ne asociem butadei lui Salerno, conform căreia, decât să orchestreze așa o mascaradă, comitetul de planificare ar putea la fel de bine să recurgă la extragerea prețurilor dorite dintr-o pălărie.

5) Mulți consideră azi că problema de actualitate nu mai este socialismul, ci intervenționismul (guvernamental, se înțelege)[9]. Și că, prin urmare, Mises (și o dată cu el argumentul calculului) e caduc, iar insistența pe imposibilitatea planificării raționale în regim socialist e anacronică.

Trei lucruri aș spune aici. Mai întâi că, într-o lume (și o Românie) care e din ce în ce mai mult populată cu persoane ce află despre socialism din auzite, de la părinți sau bunici, a întreține vii în memorie și în dezbaterea curentă argumente care să tempereze orice tentație nostalgică sau de experimentare e un fapt de minimă prudență. Plus că bântuie un duh socialist prin Uniunea Europeană (cu reglementările ei, cu texte despre o „Europă socială”, cu cote la producția de lapte, cu cipuri la măgari și, mai ales, cu un zel întristător de a apăra – în spirit marxist, (post) modernizat și rafinat – nu clasa muncitoare de capitaliștii hrăpăreți, ci mediul de om[10]), pe care viitorii – horribile dictu – cetățeni europeni (români sau nu) ar fi de dorit să îl poată diagnostica precis și cât mai lucid.

În al doilea rând, Mises are un argument important împotriva intervenționismului. Și anume, instabilitatea acestuia. Economistul austriac atrage în nenumărate rânduri atenția că intervenționismul nu este, propriu-zis, un sistem distinct (cu un principiu distinct de alocare a resurselor rare; o așa-numită „a treia cale”), ci o stare de lucruri în care alocarea anumitor resurse se face în regim de piață, iar a altora centralizat, de către guvern. Orice intervenție guvernamentală are consecințe care pun autoritățile în permanență în fața dilemei: renunțare la intervenția anterioară versus intervenție suplimentară (cumularea intervențiilor)[11]. Astfel încât un intervenționism consecvent echivalează cu un marș sigur înspre „intervenția atotcuprinzătoare”, adică socialism. Și aici se vede importanța argumentului calculului împotriva socialismului și ca argument indirect împotriva intervenționismului. Căci dacă socialismul înseamnă haos la nivelul sistemului productiv, consum de capital, sărăcire și revenirea (dacă se insistă în menținerea sistemului) la niveluri rudimentare de producție și activitate economică, (în prezent incompatibile cu menținerea în viață a întregii populații a globului), intervenționismul consecvent – ca rută sigură spre socialism – nu prea mai e cu nimic mai bun.

În al treilea rând, cum dezvoltă Rothbard[12], problema calculului apare o dată cu orice oază de proprietate publică (în care mijloacele de producție sunt socializate). Chiar și în țările îndeobște considerate capitaliste sau cu economie de piață, ce altceva mai știu spune capii sectoarelor gestionate public (de stat), precum poliția, sănătatea, justiția etc., decât că au mereu nevoie de „mai mulți bani, mai multe resurse, mai mult personal”? De fapt, nu sunt în stare să emită judecăți raționale, economic fundamentate, cu privire la dimensiunea propriei activități. N-o pot calcula. Așa încât toate aceste sectoare sunt, în termeni rothbardieni, niște veritabile insule de haos calculațional.

III. Contribuția specifică a „Birocrației”

Deși Birocrația (1944) a fost pentru Mises prilejul unei completări a discuției inițiate în articolul din 1920 despre calculul economic în societatea socialistă și expandate ulterior în Socialismul. O analiză sociologică (1922), ea poate la fel de bine sluji ca punct de pornire în această discuție. Mai ales că, în prezent, realitatea istorică pune înaintea observatorului nu atât cazuri de socialism sau capitalism cât mai apropiate de forma pură, cât, cu precădere, sisteme intervenționiste, îmbâcsite tocmai de spiritul birocratic, magistral evocat de Mises în rândurile acestei lucrări.

Două sunt principalele direcții în care Birocrația vine cu contribuții specifice, în plus față de fundalul tematic al calculului economic în care se înscrie (evocat, pe larg, la punctul II.): mai întâi, ideea de haos calculațional, și apoi consecințele socio-psihologice ale birocratizării.

Conceptul de haos calculațional, deși consacrat ca atare (în principal terminologic) mai degrabă de Murray N. Rothbard, este prezent încă din Birocrația. Capitolele III (Managementul birocratic al întreprinderilor publice) și IV (Managementul birocratic în întreprinderile private) în special abordează această problemă. Ideea centrală este aceea a efectelor vizibile ale celor mai mici intervenții în bunul mers al pieței. Nu e nevoie de socializarea completă a factorilor de producție pentru ca problema calculului economic să își facă simțită prezența.

Dacă, în ceea ce privește întreprinderile publice, consecințele funcționării mai degrabă pe principiul birocratic (al economiei de comandă) nu sunt surprinzătoare (vezi exemplul cu departamentul de poliție, dat mai sus la punctul despre intervenționism), nu același lucru se poate spune despre întreprinderile private, care sunt nevoite să opereze într-un mediu sufocat de reglementări. Prevederi legislative de genul capitalului social minim necesar pentru înființarea unei companii, standardelor industriale sau de mediu, sau nivelului minim de salarizare, legal acceptat pe teritoriul unui stat (și multe altele) au impact asupra calculelor economice ale antreprenorilor. Probabil cel mai important efect este „blocarea” anumitor resurse alocate conform dictatelor legislației, resurse care sunt pierdute pentru activitățile productive. Ba chiar mai mult decât atât, deoarece ideea de „blocaj” nu dă seama de veritabila „investiție eronată”, impusă prin decret de către stat.

În viziunea lui Mises, birocratizarea este un efect – și anume, efectul socializării, al naționalizării, al restrângerii sferei de acțiune a pieței (sau, în termenii volumului de față, a managementului pe bază de profit).

În plan socio-psihologic, birocratizarea echivalează cu atrofierea capacității antreprenoriale a celor care trebuie acum nu atât să își exerseze propriile abilități în anticiparea tendințelor pieței (implicit a cerințelor consumatorilor), cât să asculte cu sfințenie directivele superiorilor. Mai mult, sistemul birocratic nefiind unul deschis, concurențial, accesul la pozițiile importante presupune obediență față de cei care au conceput anterior „planul” de dezvoltare (al întreprinderii, ramurii sau întregii economii naționale). Survine, prin urmare, o atrofiere a simțului critic, a spiritului de inovație, coroborată cu o slugărnicie față de cei de care depinde destinul oricărui angajat sau membru al societății.

Cum pentru Mises ideea de raționalitate și cea de economie sunt congenital legate – strunirea minții având un bun prilej în eforturile de adecvare a mijloacelor la scopuri—, din punctul lui de vedere, trecerea de la inițiativa liberă a proprietarilor privați suverani (cenzurați doar de cumpărările sau abținerile de la cumpărare ale consumatorilor) la economia în care, practic, doar o voință (sau câteva voințe) ordonă, restul mărginindu-se să execute, echivalează cu o veritabilă „prostire”, atrofiere a raționalității.

În plus, cum bine punctează Salerno, o dată cu socializarea mijloacelor de producție și cu pierderea oricărei posibilități de a coordona economic o structură de producție complexă – cu stadii numeroase de producție, caracterizată prin proiecte investiționale de lungă durată –, dispare calitatea omului de agent de transformare teleologică activă a universului. Activitățile economice devin scurte, repetitive, simple, monotone, dând senzația de stagnare. Cooperarea socială rămâne la niveluri derizorii, activitatea umană neîndreptându-se, practic, cu hotărâre în nici o direcție.

IV. Aspectul etic și deschiderea către duhovnicesc a problemei

În prelungirea celor spuse la punctul anterior, și ca încheiere totodată, nu pot să nu evidențiez o deschidere etică și una duhovnicească a dezbaterii cu privire la viabilitatea socialismului.

Dimensiunea etică a fost amplu explorată de Rothbard (și, alături de el, de Hoppe, Hülsmann și alții), în încercările sale de a fundamenta o etică pe conceptul de proprietate privată legitimă. Cum, în mod consecvent, nu i se poate reproșa (în sensul că n-a inițiat un conflict) nimic celui care dobândește proprietăți numai prin mijloace economice[13] – pentru a folosi terminologia lui Oppenheimer –, rezultă că socialismul (și intervenționismul de orice fel), ca sistem ce abolește, practic, în bună măsură aceste mijloace economice, este un sistem în mod fundamental nedrept, injust: născut prin conflict, menținut prin conflict și perpetuarea acestuia și creator permanent de conflict interpersonal[14].

Privind, mai departe, ideea de proprietate privată legitimă ca pe o încercare de explicitare a ideii de persoană, se deschide dintr-o dată o perspectivă duhovnicească asupra problemelor socialismului. Dacă libertatea persoanei este, așa cum spunea părintele Rafail Noica, elementul numărul unu în lista trăsăturilor omului ca „chip” al lui Dumnezeu, cu potențial de „asemănare” cu Dumnezeu; și dacă, pe lângă libertatea conștiinței și voii, parte constitutivă a libertății persoanei (înțeleasă ca tot unitar suflet-trup, iar nu scizionist) trebuie să fie și aceea de a dispune liber de trup și cele materiale (și nu numai) dobândite drept, fără a-i agresa pe ceilalți; atunci socialismul și intervenționismul, ca încercări de anihilare sau amputare a libertății persoanei umane (mai întâi a aspectelor exterioare, de a deține și a te folosi de proprietăți, ulterior însă, cu reale încercări de invadare chiar a universului interior al conștiinței, după cum stau mărturie nenumăratele și inimaginabilele atrocități ale sistemului represiv, aferent regimurilor socialiste) nu pot fi decât niște veritabile sisteme drăcești. Și cum altfel pot fi, când aspiră la amputarea (chiar anihilarea) a ceea ce însuși bunul Dumnezeu, în atotputernicia Lui, are nesfârșită grijă să nu silească: libertatea persoanei.

*

Cred că se cade a mă opri aici, lăsând maeștrii să vorbească. Și nu pot decât să îi fericesc pe cei care se întâlnesc pentru prima dată cu Birocrația și cu argumentul misesian al calculului economic, a cărui înțelegere (chiar aproximativă) ar permite oricui, în opinia mea, să se numească, fără prea multă rușine, economist.

Mihai-Vladimir Topan*