De la recentele evenimente din Rusia, Ungaria, Germania și Austria, care au ajutat partidele socialiste să câștige putere și, prin aceasta, să aducă în prim plan aplicarea programului socialist de naționalizare, scriitorii marxiști au început și ei să se preocupe de problemele instaurării societății socialiste. Dar încă și acum mai evită întrebările cruciale, lăsându-i pe “utopiștii” cei disprețuiți să se ocupe de ele. Ei înșiși preferă să se limiteze la ceea ce este de făcut în viitorul apropiat; ei avansează necontenit doar programe despre calea spre socialism, nu despre socialismul însuși. Din toate aceste scrieri nu putem concluziona decât un singur lucru, și anume că ei nu sunt conștienți în nici un fel de marea problemă a calculului economic într-un stat socialist.
Pentru Otto Bauer, naționalizarea băncilor apare ca un ultim și decisiv pas spre realizarea programului socialist de naționalizare. Dacă toate băncile sunt naționalizate și fuzionează într-o bancă centrală, atunci consiliul de administrație va deveni “cea mai înaltă autoritate economică și organul suprem de conducere al întregii economii naționale. Abia prin naționalizarea băncilor, societatea va dobândi puterea de a-și conduce planificat munca, de a-și repartiza planificat resursele către producția pe ramuri individuale, de a se adapta planificat la necesitățile populației." [15] Orânduirea monetară ce ar trebui să guverneze în orânduirea socialistă, după naționalizarea completă a băncilor, nu intră în discuție la Bauer. Ca și alți marxiști, el încearcă să arate cât de simplu și firesc evoluează viitoarea societate socialistă, pornind de la condițiile curente ale capitalismului dezvoltat. “Este suficient ca puterea pe care o exercită astăzi acționarii asupra băncilor prin consiliile de administrație alese de ei să se transfere reprezentanților întregului popor”, [16] socializând băncile și punând, astfel, ultima cărămidă la edificiul socialismului. Aici Bauer își abandonează cititorii într-o confuzie totală, fiindcă prin naționalizare și fuzionare într-o bancă centrală unică, natura băncilor se schimbă complet. Dacă toate băncile sunt amalgamate într-una singură, atunci esența lor este transformată pe de-a întregul; atunci ele sunt în stare să emită credite fără nici o limită. Orânduirea monetară pe care o cunoaștem noi astăzi va dispărea astfel de la sine. [17] Dar dacă într-o societate care oricum este pe deplin socialistă va fi naționalizată de asemenea și unica bancă centrală, atunci tranzacțiile pe piață vor fi înlăturate și orice comerț va fi abolit. Atunci banca încetează a mai fi bancă, funcțiile ei specifice sunt eradicate, nemaiexistând pentru ea nici un loc într-o astfel de societate. S-ar putea ca numele de bancă să fie păstrat, iar consiliul economic suprem al societății socialiste să fie numit direcție a băncilor, iar sediul să fie instalat într-o cladire care a fost ocupată în trecut de o bancă. Dar ea nu mai este o bancă, ea nu mai îndeplinește nici una din acele funcții pe care băncile le îndeplinesc în orânduirea bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe utilizarea banilor, a unui mediu universal acceptat de efectuare a schimburilor. Ea nu mai acordă nici un fel de credite, pentru că în societatea socialistă existența creditelor este de neconceput. Însuși Bauer nu spune că aceea ar fi o bancă, dar în lucrarea sa la capitolul despre naționalizarea băncilor, începe cu cuvintele: “Toate capitalurile disponibile se acumulează în bănci sub forma unui fond comun.” [18] N-ar trebui el, ca marxist, să-și pună întrebarea, care va fi oare activitatea băncilor după abolirea pieței de capital?
De o confuzie asemănătoare se fac vinovați toți ceilalți scriitori care se îndeletnicesc cu problemele instaurării societății socialiste. Ei nu realizează că, prin eliminarea tranzacțiilor și a formării prețurilor pe piață, se înlătură bazele calculului economic, iar că în locul lor ar trebui așezat altceva, dacă nu se urmărește abolirea întregii economii și instaurarea unui haos fără speranță? Se crede că instituțiile socialiste s-ar putea fără îndoială dezvolta pornind de la instituțiile economiei capitaliste bazate pe proprietatea privată. Ceea ce în nici un caz nu este adevărat. Dar la fel de grotesc este și când se vorbește despre bănci, management bancar și alte asemenea în societatea socialistă.
Referirea care se face la relațiile care s-au dezvoltat în Rusia și Ungaria sub conducerea sovietelor nu este deloc edificatoare. Ceea ce vedem acolo, nu este nimic altceva decât imaginea nimicirii unei orânduiri a producției sociale existente în locul căreia se instalează o economie casnică țărănească închisă. Toate ramurile de producție bazate pe diviziunea socială a muncii se află în plină dizolvare. Ceea ce se întâmplă sub guvernarea lui Lenin și a lui Trotzki nu este altceva decât distrugere și anihilare. Dacă socialismul trebuie să suporte inevitabil aceste consecințe, după cum susțin liberalii, sau dacă acestea sunt doar o urmare a conjuncturii că republica sovietică este combătută din exterior, după cum afirmă socialiștii, aceasta este o întrebare care nu ne interesează aici. De constatat este doar că societatea socialistă dominată de soviete nu a adus deloc în discuție problema calculului economic și nici măcar nu și-a dat ocazia de a o face. Căci în Rusia sovietică, acolo unde se mai produce exclusiv pentru piață, în ciuda interzicerilor guvernului, se fac și calcule în bani, se vând și mărfuri în schimbul banilor, pentru că, deocamdată, mai există încă proprietate privată asupra mijloacelor de producție. Nici guvernul nu se poate abține de la a spori el însuși masa monetară în circulație, confirmând prin aceasta necesitatea de a menține sistemul monetar, cel puțin pe perioada tranziției. Expunerile lui Lenin, din lucrarea sa “Die nächsten Aufgaben der Sowjetmacht” (“Următoarele misiuni ale puterii sovietice”) arată cel mai bine că esența problemei ce trebuie abordată actualmente în statul sovietic nu a ieșit încă la iveală. În dezbaterile dictatorului, revine tot mereu ideea că următoarea și cea mai urgentă misiune a comunismului rusesc ar fi “organizarea contabilității și a controlului în întreprinderile în care au fost deja expropriați capitaliștii, precum și în toate celelalte unități economice.” [19] Totuși, Lenin este departe de a recunoaște că aici este vorba de o problemă cu totul nouă, care nu se poate rezolva cu mijloacele spirituale ale culturii “cetățenești.” Ca politician realist autentic, el nu gandește dincolo de sarcinile zilei imediat următoare. El tot mai vede în jurul său tranzacțiile monetare și nu își dă seama că prin continuarea socializării, banii își pierd inevitabil funcția lor de mijloc de schimb universal folosit. Și aceasta, în așa măsură încât proprietatea privată și tranzacțiile împreună cu ea vor dispărea. Sensul reflecțiilor lui Lenin este că el vrea să reintroducă în unitățile sovietice contabilitatea monetară “burgheză.”
De aceea dorește ca “experților burghezi” să le redea statutul privilegiat. [20] În ceea ce privește băncile, Lenin observă, la fel de puțin ca și Bauer, că în societatea socialistă funcția lor este de neimaginat în sensul actual. El vrea să continuie “naționalizarea băncilor” și să procedeze la “transformarea lor în puncte nodale ale contabilității naționale socialiste.” [21]
În general, concepțiile lui Lenin despre economia socialismului, către care aspiră să-și conducă poporul, sunt cam confuze. “Statul socialist,” afirmă el, “nu poate lua ființă decât ca o rețea de comune productiv-consumatoare, care își contabilizează conștiincios producția și consumul, care tratează cu economicitate munca, sporesc necontenit productivitatea muncii, dobândind prin aceasta posibilitatea de a reduce ziua de muncă până la 7 ore, 6 sau chiar mai puțin.” [22] “Fiecare fabrică, fiecare sat, apare ca o comună productiv-consumatoare, ce are dreptul și îndatorirea de a aplica, în felul său propriu, hotărârile legislației generale sovietice (“în felul său propriu,” nu în sensul violarii lor, ci al diversității formelor de transpunere în viață) și de a rezolva, în felul său propriu, problema calculării producției și a distribuirii produselor.” [23] “Comunele fruntașe trebuie să servească și vor servi drept educator, învățător și antrenor pentru cele rămase în urmă.” Succesele comunelor fruntașe vor fi cunoscute în detaliu, pentru ca exemplul bun să aibă efect. Comunele care dau “rezultate bune în afacerile gospodăriei” vor fi răsplatite neîntârziat prin “scurtarea timpului zilnic de muncă, prin sporirea câștigurilor, prin alocarea unei cantități mai mari de bunuri și valori culturale, estetice etc.” [24]
Se deduce, de aici, că idealul lui Lenin este o stare socială în care mijloacele de producție nu sunt proprietatea districtelor, municipalităților sau chiar a muncitorilor întreprinderii, ci proprietatea întregii societăți. Idealul său este socialist, nu sindicalist. La un marxist ca Lenin, acest lucru nu avea nevoie să fie pus în evidență în mod special. Nu este surprinzător la teoreticianul Lenin, ci la omul de stat Lenin, la conducătorul revoluției sindicaliste și țărănești din Rusia. Pentru moment, nu avem de-a face decât cu scriitorul și putem trata separat idealul său în sine, fără a ne lasa tulburati de imaginea realității. Potrivit lui, orice mare întreprindere industrială sau agrară formează un membru al marii comunități muncitorești. Cei activi dispun aici de dreptul la autoadministrare; ei au o influență vastă asupra organizării planificate a producției și apoi asupra repartizării bunurilor de consum alocate lor. Totusi, mijloacele muncii sunt proprietatea întregii societăți, de aceea societatea va dispune și de repartizarea produsului social. Se pune acum întrebarea, cum se va efectua calculul economic într-o societate socialistă astfel organizată? La aceasta întrebare, Lenin dă un răspuns evaziv recurgând la statistică. “Statistica ar trebui luată ca punct de reper, popularizată, pentru ca populația activă să învețe treptat, să înțeleagă cum și cât va trebui să muncească, cum și cât trebuie să se odihnească, așa încât compararea rezultatelor economice ale comunelor să devină obiect de interes general și de educație.” [25] Din aceste aluzii lapidare nu se poate deduce ce anume își imaginează Lenin aici prin statistică, dacă se gândește la calculul monetar sau la calculul în natură. În orice caz, trebuie să facem referire la ceea ce s-a spus anterior despre imposibilitatea de a recurge la prețuri monetare ale factorilor de producție într-o societate socialistă și despre dificultățile pe care le întâmpină calculul în natură. [26] Statistica ar fi utilizabilă în calculul economic numai atunci când ar putea înainta până dincolo de calculul în natură, a cărui aplicare s-a dovedit a fi inadecvată pentru aceste scopuri. Acesta bineînțeles că nu este posibil acolo unde nu se formează raporturi de schimb ale bunurilor în procesul comercial.
—————————-
[15] Bauer, op.cit.ant. p. 26f
[17] Mises, op.cit.ant. p.474 ff
[19] Lenin, Die nachsten Aufgaben der Sowjetmacht, Berlin 1918, p.12f, 22ff.
[21] Idem, p. 21, 26; Bucharin, Das Program der Kommunisten (Bolschewiki), Zurich 1918, p.27 ff
[23] Idem, p.32
[24] Idem, p.33
[26] Și Neurath acordă statisticii o mare însemnătate pentru elaborarea programului economic socialist (vezi op.cit.ant, p. 212)
