Tânărul Ludwig von Mises și-a început studiile la Universitatea din Viena în 1900, obținându-și doctoratul în drept și economie în 1906. Curând el s-a dovedit unul dintre cei mai străluciți participanți la seminariile organizate cu regularitate de Eugen von Böhm-Bawerk. Deși format în tradiția austriacă, Mises a sfârșit prin a considera că Böhm-Bawerk și economiștii austrieci mai vârstnici nu merseseră destul de departe: consecințele ultime ale analizei lor nu fuseseră atinse și de aceea teoria economică austriacă prezenta încă lacune importante. Drumul este, desigur, același în orice disciplină științifică: rezultatele noi aparțin studenților și discipolilor care se bizuie pe moștenirea lăsată de marele lor maestru. Prea adesea însă maeștrii resping sau nu reușesc să aprecieze valoarea rezultatelor obținute de succesorii lor.
În particular, lacuna majoră sesizată de Mises era analiza banilor. Este drept că economiștii austrieci lămuriseră analiza prețurilor relative, atât pentru bunurile de consum, cât și pentru toți factorii de producție. Cu toate acestea, încă de pe vremea economiștilor clasici, banii fuseseră totdeauna lăsați deoparte, nefăcând obiectul analizei care îmbrățișa restul sistemului economic. Atât pentru economiștii austrieci mai vârstnici, cât și pentru ceilalți neoclasici din Europa și America, această disjuncție se menținea, iar banii și „nivelul prețurilor” erau tot mai mult analizate separat de restul economiei de piață. Astăzi culegem roadele nefericite ale acestei deplorabile separații din care a rezultat disjuncția curentă dintre „micro” și „macro”economie. “Microeconomia” este, cel puțin în linii mari, întemeiată pe acțiunile consumatorilor și producătorilor individuali; dar când economiștii se opresc la bani, ne găsim deodată aruncați în țara ireală a agregatelor fictive: masă monetară„,niveluri ale prețurilor”, cheltuieli și „produs național”.
Desprinsă de baza fermă a acțiunilor individuale„,macroeconomia” a făcut salturi de la un nivel de eroare la altul. Pe vremea lui Mises, încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, această separație artificială s-a dezvoltat rapid în opera americanului Irving Fisher, care a construit teorii complicate despre „nivelurile prețurilor” și „viteze”, fără nici o întemeiere pe acțiunea individuală și fără a încerca în vreun fel să integreze aceste teorii în corpul sănătos al „micro” analizei neoclasice.
Ludwig von Mises a încercat să anuleze această ruptură și să întemeieze teoria economică a banilor și a puterii lor de cumpărare (nefericit numită „nivelul prețurilor”) pe analiza individului și a economiei de piață, elaborată de școala austriacă: el se îndrepta către o mare teorie integrată, ce avea să explice toate componentele sistemului economic. Mises a atins această monumentală performanță în prima sa lucrare fundamentală: Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel (1912, trad.engl.: The Theory of Money and Credit, 1934). Aceasta este rezultatul uimitor al unei creativități pătrunzătoare, demnă de însuși Böhm-Bawerk. Teoria economică alcătuia în fine un întreg, un corp integrat de analiză, întemeiată pe acțiunea individuală; de acum înainte nu mai era necesară nici o separație între bani și prețurile relative, între micro și macro. Viziunea mecanicistă a lui Fisher, a relațiilor automate care s-ar stabili între cantitatea de bani și nivelurile prețurilor, asupra „vitezelor de circulație” și „ecuațiilor de schimb” a fost explicit demolată de Mises, din perspectiva unei aplicații integrate a teoriei utilității marginale la cererea și oferta de bani ca atare.
Concret, Mises a arătat că, așa cum prețul oricărui alt bun este determinat de cantitatea disponibilă și de intensitatea cererilor consumatorilor pentru acel bun (cereri care se bazează pe utilitatea marginală pentru consumatori), și „prețul” sau puterea de cumpărare a unității monetare este determinat pe piață în exact același fel. În cazul banilor, cererea este o cerere a cuiva de a-i deține sub formă de sold lichid (în portofelul său sau la bancă, așa încât să-i poată cheltui mai devreme sau mai târziu pe bunuri sau servicii utile). Utilitatea marginală a unității monetare (dolar, franc sau uncie de aur) determină intensitatea cererii pentru solduri lichide, iar interacțiunea între cantitatea de bani disponibilă și cererea pentru ei determină „prețul” dolarului (adică ce cantitate de alte bunuri se poate cumpăra în schimbul unui dolar). Mises era de acord cu teoria clasică a „cantității de bani” după care o creștere a ofertei de dolari sau a unciei de aur duce la o cădere a valorii sau a „prețului” banilor (adică o creștere a prețurilor celorlalte bunuri sau servicii); dar el a rafinat enorm această abordare brută și a integrat-o în analiza economică generală. Mai întâi, Mises a arătat că această tendință nu este, de regulă, proporțională; o creștere a ofertei de bani tinde să determine o scădere a valorii acestora, dar cât de mare este ea, ori chiar faptul că ea se manifestă sau nu efectiv, depinde de ce se întâmplă cu utilitatea marginală a banilor și deci cu cererea publicului de a deține bani în solduri lichide. În continuare, Mises a arătat despre cantitatea de bani că nu crește uniform în masa ei: creșterea este injectată într-un punct al sistemului economic și prețurile vor crește numai pe măsură ce banii noi se răspândesc în pulsații prin întreaga economie. Dacă guvernul tipărește bani și îi cheltuie, să zicem, pe agrafe de prins hârtii, ceea ce urmează nu este pur și simplu o creștere a nivelului prețurilor, cum ar spune economiștii din afara școlii austriece; ceea ce urmează este mai întâi că venitul producătorilor de agrafe și prețurile agrafelor cresc, și apoi urmează prețurile furnizorilor industriei de agrafe ș.a.m.d. Astfel, o creștere a ofertei de bani modifică prețurile relative, cel puțin temporar, și se poate solda chiar cu o schimbare permanentă a veniturilor relative.
Mises a reușit de asemenea să arate că o idee timpurie și de mult uitată a lui Ricardo și succesorilor săi imediați este în întregime corectă: anume că, lăsând de o parte utilizările industriale sau pentru consum ale aurului, o creștere a ofertei de bani nu implică nici un beneficiu social de vreo natură oarecare deoarece, în contrast cu factori de producție precum pământul, munca și capitalul, a căror creștere va aduce cu sine o producție suplimentară și un standard de viață mai ridicat, o creștere a ofertei de bani nu poate decât să dilueze puterea de cumpărare a acestora; ea nu va spori producția. Dacă peste noapte s-ar furniza în chip miraculos fiecăruia o cantitate de bani care să o tripleze pe cea existentă cu o zi înainte în portofel sau în contul său din bancă, societatea nu s-ar găsi într-o stare mai bună. Însă Mises a arătat că marea atracție pe care o exercită „inflația” (o creștere a cantității de bani) se datorează tocmai faptului că nu fiecare capătă banii cei noi în același timp și în aceeași cantitate; în schimb, guvernul și beneficiarii favoriți ai investițiilor sau subsidiilor sale sunt primii care capătă banii cei noi. Venitul lor crește înainte ca multe prețuri să se ridice; pe când acei nefericiți membri ai societății care primesc banii cei noi la sfârșitul lanțului (sau care nu-i mai primesc deloc, cum este cazul pensionarilor) pierd, deoarece prețurile bunurilor pe care le cumpără cresc înainte ca ei să poată beneficia de un spor de venit. Pe scurt, atracția pentru inflație provine din faptul că guvernul și alte grupuri economice pot beneficia de ea tacit, dar efectiv, pe seama categoriilor de populație lipsite de putere politică.
Inflația – o expansiune a ofertei monetare – este, după cum a arătat Mises, un proces de impozitare și redistribuire a averii. În desfășurarea unei economii libere de piață, nestingherită de creșteri ale ofertei monetare induse de guvern, în general prețurile vor scădea pe măsură ce oferta de bunuri și servicii crește. Iar scăderea prețurilor și costurilor a fost într-adevăr semnalul binevenit al dezvoltării industriale în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.
Aplicând banilor teoria utilității marginale, Mises a fost nevoit să elucideze o problemă pe care majoritatea economiștilor o credeau de nedepășit, așa-numitul „cerc austriac”. Economiștii puteau constata cum prețurile la ouă sau la cai sau la pâine sunt determinate de utilitățile marginale respective; dar, spre deosebire de aceste bunuri care sunt cerute pentru a fi consumate, banii sunt ceruți și ținuți în solduri lichide cu scopul de a fi cheltuiți pe alte bunuri . De aceea, nimeni nu poate cere bani (și deci ei nu au utilitate marginală pentru nimeni) decât în cazul în care banii existau dinainte, cu prețul și puterea lor de cumpărare pe piață. Dar, în acest caz, cum am putea explica convingător prețul banilor pe temeiul utilității lor marginale, dacă cererea pentru bani presupune de la început o valoare preexistentă a banilor? Mises a depășit „cercul austriac” prin așa-numita „teoremă a regresiei”, unul dintre cele mai importante rezultate teoretice ale sale; într-adevăr el a arătat, în mod logic, că se poate parcurge în sens invers această componentă timp a cererii de bani până în ziua îndepărtată când bunul întrebuințat pentru bani nu îndeplinea funcția banilor, ci era un articol de troc, util în felul lui specific; pe scurt, până în ziua când bunul utilizat pentru bani (de exemplu aur sau argint) era cerut numai pentru calitățile sale de bun consumabil și direct utilizabil. Astfel, Mises nu numai că a completat explicația logică a prețului sau a puterii de cumpărare a banilor, dar descoperirea lui are și alte implicații importante. Într-adevăr, ea arată că banii nu puteau să apară la origine decât într-un singur fel: pe piața liberă, și anume din cererea directă pe acea piață pentru un bun util. Și aceasta înseamnă că banii nu puteau la origine să fi apărut nici în urma proclamării vreunui contract social ad-hoc; ei n-au putut decât să evolueze pornind de la un bun de utilitate generală și valoros în sine. Carl Menger arătase deja că această modalitate de apariție a banilor este probabilă, dar Mises este cel care a stabilit necesitatea absolută a acestei origini legate de piață a banilor.
Însă acest fapt are și el implicațiile sale. Într-adevăr, el arată, în contrast cu perspectiva celor mai mulți economiști de ieri și de azi, că „banii” nu sunt pur și simplu unități arbitrare sau bucăți de hârtie definite de guvern: „dolari”„,lire”„,franci” etc. La origine ei au apărut, cu necesitate, ca un bun util: aur, argint sau orice altceva. Unitatea originară de calcul și schimb nu era „francul” sau „marca”, ci gramul de aur sau uncia de argint. Unitatea monetară este în esență o unitatea de greutate dintr-un bun cu valoare specifică, produs pe piață. Nu este de mirare că toate numele date astăzi banilor: dolar, liră (pound), franc, ș.a.m.d. au apărut la origine ca nume pentru etaloane de greutate de aur sau argint. Chiar și în haosul monetar de astăzi, documentele statutare ale Statelor Unite încă mai definesc dolarul ca o fracțiune dintr-o uncie de aur.
Această analiză a lui Mises, combinată cu demonstrația inevitabilelor inconveniente sociale legate de creșterea ofertei de „dolari” și „franci” produși arbitrar de guvern, indică o modalitate de separare totală a guvernului de sistemul monetar. Într-adevăr, ea arată că esența banilor este o greutate de aur sau argint, ceea ce înseamnă că este întru totul posibil să ne întoarcem la o lume în care asemenea greutăți vor fi din nou unități de calcul și mediul schimburilor monetare. Un etalon-aur, departe de a fi un fetiș barbar sau vreun alt instrument arbitrar în mâinile guvernului, trebuie înțeles ca fiind capabil să ofere bani produși numai pe piață și care nu pot face obiectul tendințelor inflaționiste și redistributive ale guvernelor coercitive. Banii sănătoși, neguvernamentali, ar însemna o lume în care prețurile și costurile ar scădea din nou, ca efect al sporurilor de productivitate.
Aceste rezultate nu epuizează contribuțiile lui Mises din monumentala sa lucrare Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel. Într-adevăr, Mises a demonstrat de asemenea rolul sistemului bancar în oferta de bani, arătând că un sistem bancar liber, adică liber de controlul și de dictatura guvernamentală, nu ar avea drept consecință expansiunea banilor generatoare de inflaționism sălbatic, ci, din contră, băncile ar fi silite de cererile de plată să aplice o politică monetară riguroasă, sănătoasă, neinflaționistă. Majoritatea economiștilor s-au pronunțat în favoarea sistemului bancar centralizat (controlul sistemului bancar de către o bancă guvernamentală, cum este Sistemul Federal de Rezerve în SUA) considerând că este necesar ca guvernul să impună restricții tendințelor inflaționiste ale băncilor private. Dar Mises a arătat că rolul băncilor centrale a fost exact opus: ele au eliberat băncile de restricțiile severe impuse asupra activităților lor de piața liberă, stimulându-le într-o expansiune inflaționistă a împrumuturilor și depozitelor (de credite bancare). Sistemul bancar centralizat este și va fi întotdeauna un instrument inflaționist destinat să elibereze băncile de constrângerile pieței și acest fapt era bine cunoscut, de la început, inițiatorilor săi.
O altă reușită importantă consemnată în Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel a fost eliminarea unor anomalii, străine individualismului, care se strecuraseră în conceptul austriac de utilitate marginală. Într-adevăr, în contradicție cu propria lor metodologie fundamentală, centrată pe acțiunile individului, economiștii austrieci încercaseră, pe urmele versiunilor teoretice Jevons-Walras, să facă din utilitatea marginală o cantitate măsurabilă matematic. Până astăzi, toate manualele de economie explică utilitatea marginală cu ajutorul așa-zișilor „utili”, unități ce ar putea fi adunate, înmulțite și supuse altor operații matematice. Dacă studentul simte că este lipsit de sens să spună „eu atribui acestui pfund de unt o valoare de 4 utili”, atunci el nu se înșală. Întemeindu-se pe ideea colegului său de la seminarul lui Bö hm-Bawerk, cehoslovacul Franz Cuhel, Mises a infirmat definitiv ideea că utilitatea marginală ar putea fi cumva măsurabilă, arătând că ea ține de o ierarhizare strict ordinală, în care individul își așază valorile corespunzător ierarhiei preferințelor sale („prefer pe A lui B și pe B lui C”), eliminând astfel orice unitate sau cantitate imaginară de utilitate.
Însă, dacă nu are sens să spunem că individul poate „să-și măsoare propria utilitate”, atunci, cu atât mai mult, nu are sens încercarea de a compara utilitățile între diferite persoane din societate. Și totuși acesta este felul în care etatiștii și egalitariștii s-au străduit să folosească teoria utilității de-a lungul acestui secol. Dacă se poate spune că utilitatea marginală a unui dolar, corespunzătoare fiecărui om, scade pe măsură ce el acumulează mai mulți bani, atunci nu se poate spune oare, de asemenea, că guvernul poate spori „utilitatea socială” deposedându-l pe bogat de un dolar cu valoarea atât de mică pentru el și oferind dolarul săracului, pentru care acesta are o valoare mare? Demonstrația lui Mises, conform căreia utilitățile nu pot fi măsurate, elimină complet argumentația în favoarea politicilor egalitariste de stat, întemeiate pe teoria utilității marginale. Și totuși, deși în general economiștii aderă verbal la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei nu se sfiesc în continuare să compare și să adune „beneficii sociale” și „costuri sociale”.
