1
„Interesul” ca obstacol pentru distructivism
După Marx, credința politică a individului depinde de clasa căreia îi aparține; credința politică a clasei sale depinde de interesele ei ca clasă. Burghezia trebuie să susțină în mod necesar capitalismul. Pe de altă parte, proletariatul își poate înfăptui scopul și se poate elibera de exploatarea capitalistă numai pregătind drumul pentru socialism. Astfel, poziția burgheziei și, respectiv, a proletariatului în arena politică sunt definite dinainte. Poate nici o doctrină a lui Marx nu a făcut o impresie mai adâncă sau mai durabilă asupra teoriei politice decât aceasta. Ea a găsit acceptarea mult dincolo față de sfera imediată a marxismului. Liberalismul a ajuns să fie privit ca doctrina în care își găsesc expresie interesele de clasă ale burgheziei și ale marilor afaceri. Oricine profesează păreri liberale este considerat a fi un reprezentant mai mult sau mai puțin bine intenționat al intereselor speciale care se opun binelui general. Economiștii care resping doctrina marxistă sunt caracterizați ca „gardă spirituală a beneficiilor capitalului – iar uneori de asemenea a rentelor”, [1] o teorie remarcabil de convenabilă, care îl scutește pe marxist de supărarea de a argumenta cu ei.
Nimic nu indică mai clar recunoașterea răspândită care a fost acordată acestei doctrine a lui Marx decât acceptarea ei chiar de către adversarii socialismului. Când oamenii sugerează că înfrângerea efortului socialist este o misiune principală sau chiar exclusivă a claselor împroprietărite, când ei încearcă să formeze un „front unit” al tuturor partidelor burgheze cu scopul de a se opune socialismului, ei admit atunci că menținerea proprietății private asupra mijloacelor de producție este un interes special al unei anumite clase și că ea se opune binelui public. Acești adversari, surprinzător de miopi, ai socialismului nu înțeleg că orice încercare din partea unei clase, care este comparativ mică atunci când e contrastată cu masele, de a-și apăra interesele ei particulare este negreșit zadarnică; ei nu recunosc că proprietatea privată este condamnată când este privită ca un privilegiu al posesorilor ei. Cu atât mai puțin sunt ei în stare să perceapă că presupunerea lor este radical contrazisă de către experiența formării partidelor politice actuale.
Liberalismul nu este o doctrină care servește interesele de clasă ale acelora care sunt în posesiunea proprietății. Oricine îl concepe ca atare a admis deja una din dogmele conducătoare ale socialismului; el nu este liberal. Liberalismul susține proprietatea privată nu în interesul posesorilor, ci în interesul general; el crede că menținerea sistemului capitalist este în avantajul nu numai al capitaliștilor, ci și al fiecărui membru al societății. El admite că în comunitatea socialistă va fi, după toate probabilitățile, puțină sau nici un fel de inegalitate de venit. Dar el susține că, datorită randamentului mai mic al producției socialiste, cantitatea totală de împărțit va fi considerabil redusă, astfel încât fiecare individ va primi mai puțin decât primește astăzi cel mai sărac. Dacă această teză este acceptată sau respinsă este o altă chestiune. Acesta este tocmai punctul de vedere asupra căruia socialismul și liberalismul sunt în conflict. Oricine îl respinge din capul locului, respinge liberalismul. Totuși, ar fi lipsit de judecată să facem aceasta fără examinarea atentă a problemei și a argumentelor ambelor părți.
De fapt, nimic nu este mai departe de interesele speciale ale antreprenorilor, fie ca indivizi, sau ca o clasă, decât de a apăra principiul proprietății private sau de a rezista principiului socialismului. Faptul că introducerea socialismului îi va vătăma necesarmente pe antreprenori și capitaliști, sau cel puțin pe copiii lor, nu poate fi contestat de către aceia care cred că socialismul implică nevoi și mizerie pentru toți. În măsura aceasta, de aceea, clasele împroprietărite sunt admisibil interesate de a rezista socialismului. Dar interesul lor nu este mai mare decât al oricărui alt membru al societății și este cu totul independent de situația lor privilegiată. Dacă ar fi cu putință de închipuit că socialismul ar putea fi introdus în toate amănuntele peste noapte, atunci s-ar putea spune că antreprenorii și capitaliștii ar avea motive speciale pentru a dori să mențină sistemul capitalist. Ei ar avea mai mult de pierdut. Chiar dacă mizeria care ar rezulta din reorganizare ar fi aceeași pentru toți, ar suferi mai mult aceia a căror prăbușire ar fi mai mare. Dar nu este cu putință de închipuit că socialismul va fi introdus atât de repede; și dacă ar fi, se poate presupune că antreprenorii, în virtutea cunoștințelor lor experte și a abilității de a-și lua răspunderea, ar ocupa, în orice caz pentru câtăva vreme, poziții privilegiate în cadrul organizației socialiste.
Antreprenorul nu este în stare să se îngrijească de nepoții și strănepoții săi, fiindcă este caracteristic proprietății private asupra mijloacelor de producție din sistemul capitalist că ea nu creează nici o sursă permanentă de venit. Fiecare avere trebuie reînnoită prin efort. Când nobilul feudal susținea sistemul feudal, el apăra nu numai proprietatea sa, dar și pe aceea a descendenților săi. Dar antreprenorul din sistemul capitalist știe că copiii și nepoții săi vor supraviețui în fața concurenței noi numai dacă vor putea să se mențină ca directori de întreprindere productivă. Dacă este interesat de soarta succesorilor săi și vrea să-și consolideze proprietatea sa pentru ei într-un chip contrar intereselor comunității, el va trebui să devină un inamic al ordinii sociale capitaliste și să ceară tot felul de restricții asupra concurenței. Chiar și drumul către socialism îi poate părea ca mijlocul cel mai nimerit pentru aceasta, cu rezerva ca tranziția să nu aibă loc prea brusc, pentru că el se poate aștepta la compensație împotriva exproprierii, astfel încât, pentru un timp real mai lung sau mai scurt, expropriatul se va bucura de un venit în locul incertitudinii și nesiguranței, care este soarta proprietarilor unei întreprinderi. Grija pentru proprietatea sa și pentru proprietatea succesorilor săi îi poate îndemna de aceea pe antreprenori mai degrabă să susțină, decât să combată socialismul. El trebuie să considere bine-venite toate eforturile care țintesc la suprimarea averilor nou create și nou dezvoltate, în special toate măsurile intenționate să limiteze orice de natura libertății economice, pentru că acestea fac sigur venitul care altfel trebuie câștigat prin luptă zilnică atâta timp cât concurența nu este restrânsă – pentru că asemenea măsuri îi exclud pe noii concurenți. [2]
Antreprenorii au interesul de a se combina pentru a proceda uniform în tocmelile de salariu cu muncitorii organizați în sindicate. [3] Ei mai au interes de a se combina pentru a obține restricții vamale și altele care sunt în conflict cu esența și principiul liberalismului sau pentru a rezista interfeței guvernamentale care le-ar putea dăuna. Dar ei nu au absolut nici un interes special de a lupta împotriva socialismului și a socializării ca atare. Ei nu au nici un interes special de a lupta împotriva distructivismului. Întregul scop al antreprenorului este de a se ajusta la circumstanțele economice ale oricărui moment. Țelul său nu este de a lupta împotriva socialismului, ci de a se ajusta la condițiile create de o politică dirijată înspre socializare. Nu este de așteptat ca antreprenorii sau oricare grup anume din comunitate să facă necesarmente, din interes propriu, din principiile generale ale bunăstării maxima propriei lor proceduri. Necesitățile vieții îi constrâng să facă tot ce se poate în orice circumstanțe date. Nu este treaba antreprenorilor să ducă lupta politică împotriva socialismului; tot ceea ce îi privește pe ei este de a se ajusta pe ei și întreprinderile lor la situațiile create de măsurile îndreptate către socializare, astfel încât să facă maximul de beneficiu cu putință în condițiile existente.
Urmează, așadar, că nici asociațiile de antreprenori, nici acele organizații în care contează susținerea antreprenorilor nu sunt înclinate să lupte din principiu împotriva socialismului. Antreprenorul, omul care folosește ocazia momentului, are puțin interes în rezultatul unei lupte seculare de durată nedefinită. Interesul său este de a se ajusta la circumstanțele în care se găsește pentru moment. O organizație de antreprenori țintește exclusiv la respingerea vreunei încălcări individuale a sindicatelor; sau se poate opune unor acte legislative, precum formele speciale de impozitare. Ea execută misiunile care îi sunt desemnate de către parlamente și guverne, în cazurile în care se dorește ca, în economie, corpul organizat al antreprenorilor să coopereze cu clasa muncitorească, astfel încât să se dea cuvântul elementului distructiv în economia națională. A lupta din principiu pentru menținerea unei economii întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu face parte din programul antreprenorilor organizați. Atitudinea sa față de liberalism este una de indiferență sau chiar de opoziție, în cazul politicii tarifare.
Interesele organizate, așa cum le descrie doctrina socialistă, corespund nu asociațiilor de antreprenori, ci sindicatelor de fermieri, care susțin taxe vamale asupra produselor agricole, sau acelor asociații de mici producători care – mai presus de toate în Austria – insistă asupra excluderii concurenței. Acestea vădit nu sunt eforturi de partea liberalismului.
Astfel nu există indivizi și nici clase ale căror interese particulare le-ar face să susțină liberalismul ca atare. Politica liberalismului este politica binelui comun, politica supunerii fiecărui interes particular bunăstării publice – un proces care cere de la individ nu atât de mult o renunțare la propriile sale interese, cât o percepere a armoniei tuturor intereselor individuale. Nu există, de aceea, indivizi și grupe ale căror interese ar fi mai bine apărate în cele din urmă de socialism decât de o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Dar, deși în cele din urmă interesele nimănui nu ar fi actualmente mai bine servite de către socialism, există o mulțime de oameni ale căror interese particulare de moment sunt mai bine păzite de o politică îndreptată către socializare, decât de menținerea liberalismului. Liberalismul s-a opus tuturor lucrurilor de natura unei sinecure și a căutat să reducă la un minim numărul funcționarilor publici. Politica intervenționistă căpătuiește mii și mii de oameni cu câte o funcție sigură, placidă și nu prea obositoare, pe socoteala restului societății. Orice naționalizare sau înființare de întreprindere municipală sau publică leagă interesele particulare cu mișcarea împotriva proprietății private. Astăzi socialismul și distructivismul își găsesc cei mai puternici susținători printre milioanelor de oameni pentru care o economie mai liberă ar fi, la început și pentru scurtă vreme, dăunătoare intereselor lor particulare.
2
Violență și autoritate
Atitudinea psihică care vede în proprietatea privată un privilegiu pentru posesori este un ecou din epoci trecute ale istoriei proprietății. Orice posesiune de proprietate a început prin însușirea lucrurilor fără stăpân. Istoria proprietății a trecut printr-o perioadă în care deposedarea forțată a proprietarilor era regula. Se poate spune cu toată siguranța că stăpânirea oricărei suprafețe de proprietate de pământ poate fi trasată înapoi la acaparare prin violență. Aceasta nu are desigur nici o aplicare la originea socială a capitalismului, întrucât proprietatea aici este dobândită neîncetat în procesul concurenței pe piață. Dar, cum principiile liberale nu au fost puse nicăieri – cel puțin în Europa – în practică, în întregimea lor, și cum peste tot, în special în proprietatea de pământ, supraviețuiește foarte mult din vechea umbră de violență, tradiția stăpânilor feudali este încă menținută: „Ich lieg und besitze.” Critica drepturilor de proprietate este întâmpinată cu invective violente. Aceasta este politica junkerilor germani adoptată împotriva social-democrației – cu ce succes se știe prea bine. [4]
Partizanii acestei ordini nu pot spune nimic pentru justificarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, exceptând faptul că este menținută prin forță. Dreptul celor puternici este singurul drept pe care ei îl pot pune în vigoare. Ei se laudă cu forța lor fizică, se bizuie pe echipamentul lor armat și se consideră îndreptățiți să disprețuiască orice alt argument. Numai când pământul începe să se clatine sub picioarele lor, produc ei un alt argument pe baza drepturilor obținute. Violarea proprietății lor devine o ilegalitate care trebuie evitată. Nu trebuie să pierdem cuvinte expunând slăbiciunea acestui punct de vedere împotriva unei mișcări care vrea să întemeieze drepturi noi. Ea este cu totul neputincioasă să schimbe opinia publică, dacă acea opinie a condamnat proprietatea. Beneficiarii ei recunosc aceasta cu eroare și se întorc în nefericirea lor către biserică, cu nepotrivita cerere ca biserica să țină pe „misera plebs” modestă și umilă, să combată pizma și să întoarcă ochii celor fără proprietate de la bunurile pământești la lucrurile cerești. [5] Creștinismul trebuie menținut în viață pentru ca oamenii să nu devină râvnitori. Dar cererea astfel făcută bisericii este monstruoasă. I se pretinde să servească interese, presupuse în general a fi vătămătoare comunității, ale unui număr privilegiat de persoane. Este evident că adevărații servitori ai bisericii s-au revoltat împotriva acestei cereri infatuate, în timp ce dușmanii bisericii au găsit-o drept o armă eficace în lupta lor de eliberare împotriva religiei. Ceea ce este surprinzător este că dușmanii eclesiastici ai socialismului, în eforturile lor de a reprezenta socialismul ca un copil al liberalismului, al școlii liberale și al ateismului, au luat întocmai aceeași atitudine față de opera pe care o îndeplinește biserica în menținerea raporturilor existente de proprietate. Astfel, iezuitul Cathrein spune: „Dacă se presupune că o dată cu această viață se termină totul, că omului nu-i este dat nici un destin mai mare decât oricărui alt mamifer care se bălăcește în mocirlă, cine va cere atunci săracilor și oprimaților, a căror viață este o neîncetată luptă pentru existență, ca ei să-și îndure greaua lor soartă cu răbdare și resemnare și să privească, în timp ce alții se îmbracă în mătăsuri și purpură și au mese regulate și bogate? Oare muncitorul nu poartă de asemenea în inima sa indestructibilul impuls către fericirea perfectă? Dacă este jefuit de toate speranțele unei vieți mai bune pe lumea cealaltă, cu ce drept este el împiedicat de a-și căuta fericirea lui cât de mult cu putință pe pământ și astfel să ceară, în mod imperativ, partea lui din bogățiile pământului? Oare nu este el tot atât de mult om ca și patronul lui? De ce unii de abia să reușească să existe în nevoie și sărăcie, în timp ce alții trăiesc din belșugul pământului, când din punctul lor de vedere nu există nici un motiv pentru care lucrurile bune de pe lumea aceasta să aparțină unora mai degrabă decât altora? Dacă punctul de vedere naturalisto-ateist este justificat, așa de asemenea este și cererea socialistă: că bunurile lumești și fericirea să fie distribuite tuturor cât de egal cu putință, că este greșit ca unii să trăiască o viață de desfătare trândavă în palate, în timp ce alții trăiesc în pivnițe mizerabile și mansarde, de abia reușind, în pofida celor mai istovitoare eforturi, să-și câștige pâinea zilnică.” [6] Presupunând că lucrurile sunt întocmai cum și le închipuie Cathrein – că proprietatea privată este un privilegiu al posesorilor, că ceilalți sunt mai săraci în proporția în care aceștia sunt mai bogați, că unii mor de foame pentru că alții se îndoapă, că unii trăiesc în mizerabile cămăruțe mici pentru că alții trăiesc în palate boierești – crede el în realitate că ar putea fi o operă pentru biserică de a menține astfel de condiții? Orice s-ar putea citi în învățăturile sociale ale bisericii, nu se poate presupune că întemeietorul ei sau susținătorii lui ar fi aprobat utilizarea ei pentru menținerea instituțiilor sociale nedrepte, care sunt vizibil dezavantajoase pentru cea mai mare parte a umanității. Creștinismul ar fi dispărut demult de pe suprafața pământului, dacă acesta ar fi fost așa cum greșit l-au interpretat, în comun cu mulți dintre cei mai vajnici dintre dușmanii ei, Bismarck și Cathrein: o gardă pentru o instituție socială dăunătoare maselor.
Ideea socialistă nu poate fi suprimată nici prin forță, nici prin autoritate, căci ambele sunt de partea socialismului, și nu a adversarilor lui. Dacă puștile și mitralierele sunt aduse în joc astăzi, ele vor fi în rândurile socialismului și sindicalismului, și nu opuse lor. Pentru că marea masă a contemporanilor noștri sunt îmbibați cu spiritul socialismului sau al sindicalismului. Oricare sistem este investit cu autoritate în timpul de azi, acesta cu siguranță nu poate fi capitalismul, pentru că masele nu cred în el.
3
Bătălia ideilor
Este o greșeală să gândim că lipsa de succes a experimentelor socialiste care au fost făcute pot ajuta la înfrângerea socialismului. Faptele per se nu pot nici dovedi, nici combate ceva. Toate lucrurile sunt hotărâte prin interpretarea și explicarea faptelor, prin idei și teorii.
Omul care se cramponează de socialism va continua să pună tot răul lumii în sarcina proprietății private și să aștepte mântuirea de la socialism. Socialiștii pun nereușitele bolșevismului rusesc pe seama oricărei circumstanțe în afara faptului că sistemul este necorespunzător. Din punctul de vedere socialist, singur capitalismul este răspunzător de toată mizeria pe care lumea a avut-o de îndurat în ultimii ani. Socialiștii văd numai ce vor să vadă și sunt orbi față de orice ar putea contrazice teoria lor.
Numai ideile pot învinge ideile și numai ideile capitalismului și ale liberalismului sunt acelea care pot învinge socialismul. Numai printr-o bătălie de idei poate fi atinsă o hotărâre.
Liberalismul și capitalismul se adresează minții limpezi și bine echilibrate. Ele procedează prin logică strictă, eliminând orice apel la emoții. Socialismul, dimpotrivă, operează asupra emoțiilor, încearcă să violeze considerațiunile logice stârnind un simț al interesului personal și să astupe vocea rațiunii trezind instincte primitive.
Chiar și cu aceia de un nivel intelectual mai ridicat, cu cei puțini capabili de reflecție independentă, aceasta pare să dea socialismului un avantaj. Pentru ceilalți, pentru marile mase care nu sunt în stare să gândească, poziția socialistă este considerată de nezdruncinat. Un vorbitor care înflăcărează pasiunile maselor este presupus a avea o șansă mai bună de succes decât unul care face apel la rațiunea lor. Astfel, perspectivele liberalismului în lupta cu socialismul sunt considerate foarte slabe.
Acest punct de vedere pesimist este foarte greșit în aprecierea sa a influenței pe care reflecția rațională și liniștită o poate exercita asupra maselor. El exagerează de asemenea peste măsură importanța rolului jucat de către mase și, în consecință, a elementelor de psihologie a maselor în crearea și formarea ideilor predominante ale unei epoci.
Este adevărat că masele nu gândesc. Dar tocmai pentru acest motiv ele urmează pe aceia care gândesc. Îndrumarea intelectuală a umanității aparține acelora care gândesc pentru ei înșiși. La început, ei influențează cercul acelora capabili de a pricepe și înțelege ceea ce au gândit alții; prin acești intermediari, ideile lor ating masele și acolo se condensează în opinia publică a timpului. Socialismul nu a devenit ideea predominantă a timpului nostru pentru că masele au gândit mai întâi ideea de socializare a mijloacelor de producție și pe urmă au transmis-o claselor mai ridicate intelectualicește. Chiar și concepția materialistă a istoriei, obsedată cum este de „spiritul poporului”, așa cum e conceput de romantism și de școala istorică a jurisprudenței, nu riscă o astfel de afirmație. De la sine, spiritul masei nu a produs niciodată nimic altceva decât crimă în masă, devastare și distrugere, dar ea este nu mai puțin o idee. [7] Ea a trebuit să fie gândită, și aceasta a putut să fie numai opera gânditorilor individuali. Ca și oricare gând mare, ea a pătruns la oameni numai prin clasă intelectuală de mijloc. Nici poporul, nici masele nu au fost la început socialiste. Chiar și astăzi, ele sunt pentru socialism agrar și sindicalism, mai degrabă decât pentru socialism. Primii socialiști au fost intelectualii; ei, și nu masele, sunt șira spinării socialismului. [8] Puterea socialismului de asemenea este, ca și oricare altă putere, în ultimă expresie, spirituală; și ea își găsește susținerea în ideile care pornesc de la conducătorii intelectuali care le transmit poporului. Dacă „inteligentsia” ar abandona socialismul, puterea lui ar lua sfârșit. Pe termen lung, masele nu pot rezista ideilor conducătorilor. Într-adevăr demagogii individuali pot fi gata, de dragul carierei și împotriva cunoașterii mai bune, să insufle oamenilor idei care flatează instinctele lor mai josnice și care sunt, de aceea, desigur mai bine primite. Dar, în cele din urmă, profeții care în inima lor se știu falși nu pot predomina asupra acelora plini de puterea convingerii sincere. Nimic nu poate corupe ideile. Nici prin bani, nici prin alte răsplăți nu se pot închiria oameni în lupta împotriva ideilor.
Societatea omenească este un rezultat al spiritului. Cooperația socială trebuie concepută mai întâi, apoi voită, pe urmă realizată în acțiune. Ideile sunt acelea care fac istoria, nu „forțele productive materiale”, acele schemate nebuloase și mixte ale concepției materialiste a istoriei. Dacă am putea învinge ideea de socialism, dacă umanitatea ar putea să fie adusă să recunoască necesitatea socială a proprietății private asupra mijloacelor de producție, atunci socialismul ar trebui să părăsească scena. Acesta este singurul lucru care contează.
Victoria ideii socialiste asupra ideii liberale a fost posibilă numai prin deplasarea atitudinii sociale cu privire la funcția socială a instituției izolate și la efectul total al întregului aparat social, de către o atitudine anti-socială, care consideră părțile individuale ale mecanismului social ca unități detașate. Socialismul îi vede pe indivizi – pe înfometați, pe șomeri și pe bogați – și critică din spirit de critică; liberalismul nu uită niciodată întregul și interdependența fiecărui fenomen. El știe prea bine că proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu este în stare să transforme lumea într-un paradis; el nu a încercat niciodată să stabilească ceva dincolo de faptul simplu că ordinea socialistă a societății este nerealizabilă și, de aceea, mai puțin capabilă decât capitalismul să promoveze binele tuturor.
Nimeni nu a înțeles liberalismul mai puțin decât aceia care au intrat în rândurile lui în ultimele decenii. Ei s-au simțit obligați să lupte împotriva „excrescențelor” capitalismului, preluând prin aceasta, fără nici o remușcare, atitudinea caracteristică anti-socială a socialiștilor. O ordine sociale nu are excrescențe care să poată fi amputate după bunul plac. Dacă un eveniment rezultă inevitabil dintr-un sistem social întemeiat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, nici un capriciu etic sau estetic nu-l poate condamna. Speculația, de pildă, care este inerentă oricărei acțiuni economice într-o societate socialistă, ca și în oricare alta, nu poate fi condamnată pentru forma pe care o ia în capitalism, doar pentru că cenzorul moralei înțelege greșit funcția ei socială. De asemenea, acești discipoli ai liberalismului nu au fost mai norocoși în critica pe care au făcut-o socialismului. Ei au declarat neîncetat că socialismul este un ideal frumos și nobil, către care ar trebui să ne străduim dacă ar fi realizabil, dar că, din păcate, nu ar putea fi așa, pentru că presupune ființe omenești mai perfecte moralicește decât acelea cu care avem de-a face. Este greu de văzut cum pot hotărî oamenii că socialismul este într-un chip oarecare mai bun decât capitalismul, afară numai dacă ei susțin că funcționează mai bine ca sistem social. Cu aceeași justificare s-ar putea spune că o mașină construită pe temeiul mișcării perpetue ar fi mai bună decât una care ar funcționa potrivit legilor date ale mecanicii – numai dacă ar putea fi făcută în mod satisfăcător. Dacă conceptul de socialism conține o eroare care împiedică acel sistem de a face ceea ce este presupus să facă, atunci socialismul nu poate fi comparat cu sistemul capitalist, căci acesta s-a dovedit practicabil. Nici nu poate fi numit mai nobil, mai frumos sau mai drept.
Este adevărat, socialismul nu poate fi realizat, dar aceasta nu pentru că cere ființe sublime și altruiste. Unul dintre lucrurile pe care această carte și-a propus să le dovedească a fost că comunității socialiste îi lipsește, mai presus de toate, o calitate care este indispensabilă pentru orice sistem economic care nu trăiește de la mână la gură, ci funcționează prin metode indirecte și ocolite de producție: aceasta este putința de a calcula și, ca atare, de a proceda rațional. Odată ce aceasta a fost general recunoscută, toate ideile socialiste trebuie să dispară din mințile ființelor omenești raționale.
Cât de intenabilă este opinia că socialismul trebuie să vină pentru că evoluția socială duce în mod necesar la el s-a arătat în secțiunile precedente ale acestei cărți. Lumea înclină către socialism pentru că marea majoritate a oamenilor îl vor. Ei îl doresc întrucât cred că socialismul le va garanta un standard mai ridicat de bunăstare. Pierderea acestei convingeri ar însemna sfârșitul socialismului.
NOTE
1. Astfel îi caracterizează Kautsky, citat de Georg Adler, Grundlagen der Karl Marxschen Kritik der bestehenden Volkswirtschaft, Tübingen, 1887, pag. 511.
2. „Beaucoup d’ouvriers, et non les meilleurs, préférent le travail payé à la journée au travail à la tâche. Beaucoup d’entrepreneurs, et non les meilleurs, préféraient les conditions qu’ils espèrent pouvoir obtenir d’un État socialiste à celles que leur fait un régime de libre concurrence. Sous ce régime les entrepreneurs sont des ‘fonctionnaires’ payés a la tâche; avec une organisation socialiste ils déviendraient des ‘fonctionnaires’ payés à la journée.” Pareto, Cours d’Economie Politique, Vol. II, pag. 97, nota.
3. Hutt, The Theory of Collective Bargaining, pag. 25 et seq.
4. Pe junker nu-l interesează menținerea proprietății private ca drept de a dispune asupra mijloacelor de producție, ci mai degrabă păstrarea ei ca titlu la o sursă specială de venit. De aceea socialismul de stat l-a câștigat cu ușurință de partea sa. Acesta îi va asigura venitul privilegiat.
5. Acesta, de pildă, a fost punctul de vedere al lui Bismarck. Vezi discursul său din Landtag din 15 iunie 1847, în Fürst Bismarcks Reden, editat de Stein, Vol. I, pag. 24.
6. Cathrein, Der Sozialismus, edițiile a 12-a și a 13-a, Freiburg, 1920, pag. 347 et seq.
7. MacIver, Community, Londra, 1924, pag. 79 et seq.
8. Aceasta, desigur, este adevărat de asemenea despre națiunea germană. Aproape întreaga intelectualitate a Germaniei este socialistă; în cercurile naționale este socialism de stat sau, cum i se spune de obicei astăzi, socialism național, în cercurile catolice, socialism ecleziastic, în alte cercuri social-democrație sau bolșevism.
