1
Mijloacele distructivismului
Politica întrebuințează două metode pentru a-și îndeplini scopurile; prima țintește direct la convertirea societății la socialism; a doua țintește numai indirect la această convertire, prin distrugerea ordinii sociale care este bazată pe proprietatea privată. Partidele de reformă socială și aripile gradualiste ale partidelor socialiste preferă primele mijloace; cea de a doua este arma socialismului revoluționar, care este interesat în primul rând să curețe terenul pentru a clădi o civilizație nouă prin lichidarea celei vechi. De prima categorie aparțin municipalizarea și naționalizarea întreprinderilor; de cea de a doua, sabotajul și revoluția.
Importanța acestei împărțiri este micșorată considerabil de faptul că efectele înfăptuite de către ambele grupe nu se deosebesc într-o măsură prea mare. După cum am arătat, chiar și metoda directă care țintește la crearea unei societăți noi poate numai să distrugă; ea nu poate crea. Astfel, începutul și sfârșitul politicii socialiste, care a dominat lumea decenii de-a rândul, este distrugerea. În politica comuniștilor, voința de a distruge este atât de clară, încât nimeni nu o poate trece cu vederea. Dar, deși distructivismul este mai ușor de recunoscut în acțiunile bolșevicilor decât în alte partide, el este esențialmente tot atât de puternic în toate celelalte mișcări socialiste. Amestecul statului în viața economică, care se autointitulează „politica economică”, nu a făcut nimic altceva decât să distrugă viața economică. Prohibițiile și reglementările au hrănit, prin însăși tendința lor generală obstructivă, creșterea spiritului de risipă. Deja în timpul perioadei de război această politică a câștigat atât de mult teren, încât practic întreaga acțiune economică a antreprenorului a fost înfierată ca violare a legii. Faptul că producția este încă dusă mai departe, chiar semirațional, trebuie atribuit numai faptului că legile și măsurile distructiviste nu au fost deocamdată în stare să opereze pe deplin și efectiv. Dacă ele ar fi mai eficace, foamea și extincția în masă ar fi astăzi soarta tuturor națiunilor civilizate.
Întreaga noastră viață este într-atâta dedată la distructivism, încât aproape nu se poate numi un domeniu în care să nu fi pătruns. Arta „socială” îl predică, școlile îl predau, bisericile îl răspândesc. În deceniile recente, legislația statelor civilizate nu a creat aproape nici o lege importantă în care măcar câteva concesii să nu fi fost făcute distructivismului; unele legi sunt dominate în întregime de el. Pentru a da o imagine cuprinzătoare a distructivismului ar trebui să se scrie istoria anilor în care au fost pregătite și consumate catastrofalul război mondial și revoluția bolșevică. Aceasta nu poate fi întreprinsă aici. Trebuie să ne mulțumim cu câteva remarci care ar putea contribui la o înțelegere a dezvoltării distructiviste.
2
Legislația muncii
Printre mijloacele pe care le-a întrebuințat politica distructivistă, protecția legală a muncii este, prin efectele ei directe, cea mai puțin dăunătoare. Totuși, acest aspect al politicii sociale este de importanță specială ca rezultat al gândirii distructiviste.
Susținătorilor protecției muncii le place să considere problema ca analoagă situației care a dus la măsurile luate în secolul al optsprezecelea și în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea pentru a proteja muncitorii legați sub regimul sistemului seniorial. Întocmai cum în vremurile acelea obligațiile de muncă ale țăranului erau neîncetat reduse prin intervenția statului într-o încercare de a-l elibera pe șerb pas cu pas, tot astfel legislația muncii din ziua de azi este presupusă a nu fi mai mult decât o încercare de a-l ridica pe proletarul modern din sclavia salariului la o existență demnă de o ființă omenească. Dar această comparație este cu totul lipsită de valabilitate. Restricțiile îndatoririlor de muncă ale șerbului nu au micșorat, ci mai degrabă au mărit cantitatea de muncă făcută în țară. Munca forțată, de calitate și cantitate slabă, a fost redusă, astfel încât țăranul să fie liber să-și îmbunătățească propria sa bucățică de pământ sau să muncească cu ziua. Cele mai multe dintre măsurile luate în favoarea țăranului legat ținteau, pe de o parte, la sporirea intensității muncii agricole și, pe de alta, la eliberarea puterii de muncă pentru producția industrială. Când politica țărănească în cele din urmă a desființat munca forțată a muncitorilor agricoli, ea nu a desființat munca, ci i-a sporit oportunitățile. Efectul este cu totul diferit când politica socială modernă „reglementează” timpul de lucru restrângând ziua de lucru la zece, nouă și opt ore pe zi sau, ca pentru diferite categorii de funcționari publici, la șase ore sau chiar mai puțin. Pentru că aceasta reduce cantitatea de muncă făcută și astfel randamentul producției.
Efectele unor astfel de măsuri pentru limitarea muncii au fost prea evidente pentru a fi trecute cu vederea. Acesta este motivul pentru care toate eforturile de a extinde protecția legală a muncii militând pentru o reconstrucție radicală a condițiilor de muncă au întâlnit o puternică rezistență. Scriitorii etatiști în general vorbesc ca și cum prescurtarea timpului de lucru, eliminarea treptată a muncii femeilor și a copiilor și limitarea muncii de noapte erau exclusiv de pus în sarcina intervenției legislative și a activității sindicatelor. [1] Această atitudine arată că ei mai sunt încă influențați de vederile cu privire la caracterul muncii salariate industriale avute în cercurile fără simpatie pentru industria capitalistă modernă. Potrivit acestor vederi, industria de fabrică are o aversiune deosebită pentru întrebuințarea muncii pe deplin educate. Se presupune că ea preferă muncitorul necalificat, femeia slabă și copilul fraged expertului complet instruit. Căci, pe de o parte, ea dorește să producă numai mărfuri inferioare în masă, în fabricația cărora ea nu are nici o întrebuințare pentru angajatul calificat; pe de alta, simplitatea mișcărilor implicate de producția mecanică îngăduie industriei să-i întrebuințeze pe cei nedezvoltați și fizic slabi. Întrucât se presupune că fabricile sunt rentabile numai dacă ele plătesc pe lucrători mai puțin decât ar trebui, este natural să fie întrebuințați muncitori necalificați, femei și copii și să se încerce extinderea zilei de muncă pe cât de mult cu putință. Se presupune că această vedere poate fi confirmată prin referire la evoluția industriei pe scară mare. Dar la începuturile ei, industria pe scară mare a trebuit să fie mulțumită cu astfel de muncă pentru că, în timpurile acelea, ea putea întrebuința muncă numai din afara organizației de breaslă a meșteșugarilor. A trebuit să fie luate femeile neinstruite și copiii, pentru că ei erau singurii disponibili, și industria a fost obligată să-și aranjeze procesele de fabricație astfel încât să iasă la capăt cu muncă inferioară. Salariile plătite în fabrici erau mai mici decât câștigurile muncitorilor meseriași pentru că productivitatea muncii era mai scăzută. Pentru același motiv ziua de lucru era mai lungă decât la meșteșugari. Numai când aceste condiții s-au schimbat în timp a putut industria pe scară mare să schimbe condițiile muncii ei. Fabrica nu avea nici o altă alternativă decât de a întrebuința femei și copii la început, lucrătorii complet instruiți nefiind disponibili; dar când, prin concurență, ea a învins sistemele mai vechi de muncă și și-a atras toți lucrătorii întrebuințați acolo, ea și-a modificat astfel procesele, încât muncitorii masculini calificați au devenit factorul principal de muncă, iar femeile și copiii erau scoși din ce în ce mai mult din industrie. Salariile s-au ridicat pentru că producția muncitorului eficient era mai ridicată decât producția lucrătoarei de fabrică sau a copilului. Familia muncitorului considera că soția și copiii nu erau siliți să câștige. Orele de lucru s-au împuținat pentru că munca mai intensivă a lucrătorului eficient făcea cu putință o exploatare mai bună a mașinilor decât putea fi înfăptuită cu lucrul încet și necalificat al muncii inferioare. [2]
Ziua de muncă mai scurtă și limitarea muncii femeii și a copilului, în măsura în care aceste îmbunătățiri ființau în Germania în preajma izbucnirii războiului, nu erau defel o victorie câștigată de campionii protecției legale a muncii de la antreprenorii egoiști. Ele erau rezultatul unei evoluții în industria pe scară mare care, nemaifiind constrânsă să-și caute muncitorii la periferia vieții economice, a trebuit să-și transforme condițiile de lucru pentru a se potrivi calității mai bune a muncii. în ansamblu, legislația a anticipat numai schimbări care se maturau sau pur și simplu a sancționat pe acelea care avuseseră deja loc. Desigur că a încercat întotdeauna să meargă mai departe decât permitea dezvoltarea industriei, dar nu a fost în stare să susțină lupta. Ea a fost împiedicată nu atât prin rezistența antreprenorilor, cât prin rezistența muncitorilor înșiși, o rezistență nu mai puțin eficace, deși tăcută și puțin afișată. Căci muncitorii înșiși au trebuit să plătească pentru fiecare reglementare proteguitoare, direct ca și indirect. O restricție a muncii femeii și a copilului împovăra bugetul muncitorului tot atât de mult ca și o limitare a utilizării muncii adulte. Reducerea ofertei de muncă înfăptuită prin astfel de măsuri mărește într-adevăr productivitatea marginală a muncii și astfel nivelul de salarii corespunzător unei unități de producție. Dacă această sporire este îndestulătoare pentru a compensa muncitorul pentru povara prețurilor crescânde ale mărfurilor este discutabil. Ar trebui examinate datele fiecărui exemplu individual mai înainte de a trage vreo concluzie cu privire la aceasta. Este posibil ca declinul producției să nu poată aduce o creștere absolută a venitului real al muncitorului. Nu este însă necesar să intrăm în detalii suplimentare asupra acestui punct. Pentru că s-ar putea vorbi numai de o reducere considerabilă a ofertei de muncă, provocată de legile muncii, dacă aceste legi ar fi valabile dincolo de o singură țară. Atâta vreme cât aceasta nu a fost așa, atâta vreme cât fiecare stat proceda în felul său, și acele țări, a căror industrie recent dezvoltată se folosea de fiecare ocazie pentru a înlocui industria statelor industriale mai vechi, rămăseseră în urmă cu promulgarea protecției muncii, poziția muncitorului pe piață nu putea fi îmbunătățită prin protecția muncii. Eforturile de a generaliza protecția muncii prin tratate internaționale erau destinate să remedieze acest lucru. Dar, despre protecția internațională a muncii, chiar cu mai mult adevăr decât despre mișcarea națională, se poate spune că procesul nu a mers dincolo de stagiul care ar fi fost atins în cursul evoluției normale a industriei.
Atitudinea distructivismului reiese mai clar din teorie decât din executarea protecției muncii, căci primejdia pentru dezvoltarea industrială implicată în reglementări a limitat într-o anumită măsură încercările de a pune teoria în practică. Faptul că teoria exploatării salariaților s-a întins și a fost acceptată atât de rapid se datorează mai presus de toate distructivismului, care nu a ezitat să întrebuințeze o tehnică pentru descrierea condițiilor industriale de muncă ce poate fi numită numai emoțională. Figurile populare, antreprenorul cu inima împietrită și capitalistul hrăpăreț, pe de o parte, și nobilii săraci muncitorii exploatați, pe de altă parte, au fost introduse în presupozițiile sistemului legal. Legiuitorii au fost învățați să vadă în fiecare frustrare a planurilor unui antreprenor o victorie a binelui public asupra intereselor egoiste ale indivizilor paraziți. Muncitorul a fost învățat să creadă că el se trudește fără recompensă pentru beneficiul capitalului și că este datoria lui față de clasa sa și față de istorie să-și îndeplinească munca sa cât mai lent cu putință.
Teoria salariilor presupusă de susținătorii protecției legale a muncii are multe erori. Ei tratează argumentele lui Senior împotriva reglementării legale a orelor de lucru cu dispreț, dar nu produc nimic relevant în combaterea concluziilor la care ajunge el pe baza ipotezei condițiilor staționare. Inabilitatea școlii „socialiștilor de catedră” (Kathedersozialisten) de a înțelege problemele economice este deosebit de evidentă la Brentano. Ideea că salariile corespund eficienței muncii este atât de mult îndepărtată de înțelegerea lui, încât el formulează chiar o „lege”, cum că un salariu ridicat mărește produsul muncii, în timp ce un salariu mic îl reduce, deși nimic nu ar putea fi mai clar decât faptul că munca bună este mai bine plătită decât cea proastă. [3] Această greșeală este iarăși evidentă când el continuă să spună că scurtarea orelor de lucru este o cauză, și nu un rezultat al eficienței mai mari a muncii.
Marx și Engels, părinții socialismului german, au înțeles prea bine ce importanță fundamentală pentru răspândirea ideilor distructiviste avea lupta pentru legislația muncii. „Discursul inaugural al asociației internaționale a muncitorilor” spune că ziua engleză de zece ore „nu este numai un mare succes practic; ea era victoria unui principiu. Pentru prima oară economia politică a burgheziei a fost învinsă pe față de economia politică a clasei muncitoare”. [4] Cu peste douăzeci de ani înainte, Engels făcuse o mărturisire încă și mai candidă despre natura distructivistă a legii zilei de zece ore. Neavând încotro, el trebuie să admită că contra-argumentele antreprenorilor erau pe jumătate adevărate. Legea, gândea el, va coborî salariile și va pune industria engleză în situația de a nu mai putea concura. Dar aceasta nu trebuie să-i îngrijoreze. „Desigur”, adăuga el, „dacă legea zilei de zece ore ar fi o măsură definitivă, Anglia ar fi ruinată. Dar pentru că ea necesarmente presupune trecerea de măsuri subsecvente, care trebuie să ducă Anglia pe un drum cu totul diferit de acela pe care a mers până acum, ea va însemna progres.” [5] Dacă industria engleză ar sucomba în fața concurenței străine, revoluția ar fi inevitabilă. [6] Într-un eseu ulterior, el spuse despre legea zilei de zece ore: „Ea a încetat de a mai fi o încercare izolată de a paraliza dezvoltarea industrială. Ea este un inel într-un lung lanț de măsuri care vor transforma întreaga formă actuală a societății și va distruge treptat fostele conflicte de clasă. Nu este o măsură reacționară, ci o măsură revoluționară.” [7]
Importanța fundamentală a luptei pentru legislația muncii nu poate fi supraestimată. Dar Marx și Engels și adversarii lor liberali au supraestimat, și unii, și alții, efectele distructive imediate în speță. Distructivismul înainta pe alte fronturi.
3
Asigurările sociale obligatorii
Esența programului etatismului german este asigurarea socială. Dar oamenii din afara imperiului german au ajuns de asemenea să considere asigurarea socială ca punctul cel mai înalt către care poate să aspire prevederea omului de stat și înțelepciunea politică. Dacă unii laudă minunatele rezultate ale acestor instituții, alții le pot reproșa numai că nu merg destul de departe, că nu cuprind toate clasele și că nu dau favorizaților tot ceea ce, după părerea lor, ei ar trebui să aibă. Asigurarea socială, s-a spus, țintește în cele din urmă ca să dea fiecărui cetățean o îngrijire adecvată și cel mai bun tratament medical în caz de boală și o întreținere corespunzătoare, dacă el ar deveni incapabil de muncă prin accident, boală sau bătrânețe sau dacă n-ar reuși să găsească de lucru în condiții pe care el să le considere necesare.
Nici o comunitate orânduită nu a îngăduit cu spirit hain ca săracii și infirmii să moară de foame. A existat întotdeauna un fel de instituție plănuită să salveze de la mizerie pe oamenii care nu sunt în stare să se întrețină singuri. Pe măsură ce bunăstarea a crescut o dată cu dezvoltarea capitalismului, tot așa s-a îmbunătățit ajutorarea săracilor. Simultan s-a schimbat baza legală a acestui ajutor. Ceea ce era mai înainte o pomană la care săracii nu puteau avea nici o pretenție este acum o datorie a comunității. Se fac aranjamente pentru susținerea săracilor. Dar la început oamenii au avut grijă să nu dea săracului individual un drept care să poate fi valorificat pe cale legală. În același timp, ei nu s-au gândit să șteargă de îndată ușorul stigmat care se leagă de toți aceia care erau astfel întreținuți de comunitate. Aceasta nu era cruzime. Discuțiile care au urmat legii englezești pentru ocrotirea săracilor arată în special că oamenii erau pe deplin conștienți de marile primejdii sociale implicate în fiecare extindere a ajutorării pauperității.
Asigurarea socială germană și instituțiile corespunzătoare din alte state sunt construite pe o bază foarte diferită. Întreținerea este o pretenție pe care persoana îndreptățită la ea o poate obține pe calea legii. Reclamantul nu îndură nici o întinare a stării sale sociale. El este un pensionar al statului, ca și regele sau miniștrii săi sau primitorul unei anuități de asigurare, ca oricare altul care a intrat într-un contract de asigurare. De asemenea, nu este nici o îndoială că el este îndreptățit să considere ceea ce primește ca echivalent al propriilor sale contribuții, pentru că contribuțiile de asigurare sunt întotdeauna pe socoteala salariilor, indiferent dacă ele sunt strânse de la antreprenor sau de la muncitori. Ceea ce are de plată antreprenorul pentru asigurare este o sarcină asupra productivității marginale a muncii, are astfel tendința să micșoreze salariile. Când costul întreținerii este acoperit din impozite, muncitorul contribuie clar la ele, direct sau indirect.
Campionilor intelectuali ai asigurărilor sociale și politicienilor și oamenilor de stat care le-au pus în practică, boala și sănătatea le apăreau ca două condiții ale corpului omenesc net separate una de alta și întotdeauna de recunoscut fără greutate sau îndoială. Orice doctor ar putea diagnostica caracteristicile „sănătății”. „Boala” ar fi un fenomen trupesc, care se arată independent de voința omenească și nu este susceptibil de a fi influențat prin voință. Există oameni care, pentru un motiv sau altul, simulează boala, dar un doctor poate da pe față prefăcătoria. Numai persoana sănătoasă se bucură de capacitate deplină. Capacitatea persoanei suferinde este micșorată în proporție cu gravitatea și natura bolii sale, iar doctorul este în stare să indice, cu ajutorul unor probe fiziologice care pot fi stabilite obiectiv, gradul de reducere al capacității.
Acum, fiecare afirmație din această teorie este falsă. Nu există nici un hotar bine delimitat între sănătate și boală. A fi bolnav nu este un fenomen independent de voința conștientă și de forțele psihice care lucrează în subconștient. Capacitatea unui om nu este numai rezultatul condiției sale fizice; ea depinde mult de sufletul și voința sa. Astfel, întreaga idee de a putea separa, prin examinare medicală, pe zdraveni de bolnavi și de prefăcuți și pe aceia care pot munci de aceia care nu pot munci se dovedește a fi intenabilă. Aceia care credeau că asigurările de accident ar putea fi întemeiate pe mijloace în întregime eficace de stabilire a bolilor și rănilor și a consecințelor lor greșeau foarte mult. Aspectul distructivist al asigurării de accident și de sănătate constă mai presus de toate în faptul că astfel de instituții promovează accidentele și boala, întârzie vindecarea și, foarte adesea, creează sau în orice caz intensifică și lungesc tulburările funcționale care urmează bolii sau accidentului.
O boală specială, nevroza traumatică, ce apăruse deja în unele cazuri ca un rezultat al reglementării legale a pretențiilor la compensație pentru rănire, a fost transformată astfel într-o boală națională prin asigurarea socială obligatorie. Nimeni nu mai neagă că nevroza traumatică este un rezultat al legislației sociale. Statistici copleșitoare arată că persoanele asigurate au nevoie de mult mai mult timp pentru a-și reveni de pe urma rănilor lor decât alte persoane și că ei sunt predispuși la mai multe extinderi și tulburări funcționale permanente decât acelea ale neasiguraților. Asigurarea împotriva bolii răspândește boala. Observația individuală de către doctori și statisticile dovedesc că însănătoșirea de pe urma bolii și rănilor este mult mai înceată la funcționarii publici și angajații permanenți și la oamenii asigurați obligatoriu decât la membrii profesiunilor libere și la cei neasigurați. Dorința și necesitatea de a redeveni sănătos și cât de curând cu putință gata de muncă ajută recuperarea într-un grad atât de mare, încât aceasta devine capabilă de a fi demonstrată. [8]
A se simți sănătos este cu totul diferit de a fi sănătos în sensul medical, iar abilitatea unui om de a munci este în mare măsură independentă de performanțelor organelor sale individuale care pot fi stabilite și măsurate fiziologic. Omul care nu vrea să fie sănătos nu este doar un prefăcut. El este un om bolnav. Dacă voința de a fi bine și eficient este slăbită, boala și incapacitatea de lucru sunt provocate. Prin slăbirea sau completa distrugere a voinței de a fi bine și capabil de a munci, asigurarea socială creează boală și incapacitate de muncă; ea provoacă obiceiul văicărelii – care este în sine o nevroză – și nevroze de alte feluri. Pe scurt, ea e o instituție care tinde să încurajeze boala, ca să nu spunem accidentele, și să intensifice considerabil rezultatele fizice și psihice ale accidentelor și maladiilor. Ca o instituție socială, ea îi face pe oameni bolnavi trupește și sufletește sau cel puțin ajută să multiplice, lungească și intensifice boala.
Forțele psihice care sunt active în fiecare vietate, inclusiv în om, sub forma voinței de a fi sănătos și a unei dorințe de muncă, nu sunt independente de ambianța socială. Anumite circumstanțe le întăresc, altele le slăbesc. Ambianța socială a unui trib african care trăiește din vânat este în mod hotărât calculată să stimuleze aceste forțe. Același lucru este adevărat despre ambianța cu totul diferită a cetățenilor unei societăți capitaliste, întemeiate pe diviziunea muncii și proprietatea privată. Pe de altă parte, o ordine socială slăbește aceste forțe când promite ca, dacă munca individului este împiedicată prin boală sau efectele unui traumatism, el să trăiască fără muncă sau cu puțină muncă, fără să sufere vreo reducere însemnată a venitului său. Lucrurile nu sunt atât de simple cum par patologiei naive a medicului militar sau de închisoare.
Asigurarea socială a făcut astfel nevroza asiguratului o primejdioasă boală publică. În cazul în care instituția ar fi extinsă și dezvoltată, boala se va întinde. Nici o reformă nu poate fi de ajutor. Nu putem slăbi ori distruge voința de a fi sănătos fără a produce boală.
4
Sindicatele muncitorești
Problema fundamentală pentru aprecierea consecințelor economice și sociale ale sindicalismului este chestiunea dacă munca poate reuși, în cadrul unei economii de piață, prin asociere sau prin negociere colectivă, să obțină salarii ridicate în chip durabil și pentru toți muncitorii. La această chestiune, teoria economică – atât cea clasică (inclusiv aripa marxistă), cât și cea modernă (inclusiv de asemenea ramura ei socialistă) – răspunde categoric negativ. Opinia publică crede că faptele au dovedit eficacitatea sindicalismului de a îmbunătăți condițiile de muncă, pentru că standardul de viață al maselor a crescut neîntrerupt în ultima sută de ani. Dar economiștii explică acest fapt într-un chip absolut diferit. După ei, această îmbunătățire se datorează progresului capitalismului, acumulării progresive de capital și corolarului ei, creșterea productivității marginale a muncii. Și nu încape nici o îndoială că trebuie să dăm mai mult credit vederilor economiștilor, susținute așa cum sunt de mersul actual al evenimentelor, decât credinței naive a oamenilor care argumentează cu simplitate „post hoc ergo propter hoc” (după aceasta, prin urmare, datorită acesteia). Este adevărat că acest punct fundamental a fost înțeles complet greșit de multe mii de bravi conducători ai muncii, care și-au închinat munca vieții lor organizării de sindicate, și de mulți eminenți filantropi care au predicat sindicalismul ca stâlpul de susținere ai societății viitoare. Adevărata tragedie a epocii capitaliste a constat în faptul că această atitudine a fost greșită și că sindicalismul s-a transformat în cea mai importantă armă a politicii distructiviste. Ideologia socialistă a întunecat cu atâta desăvârșire natura și particularitatea sindicatelor, încât astăzi este greu de priceput ce sunt și ce fac sindicatele. Oameni sunt încă înclinați să trateze problemele asociațiilor muncitorești ca și cum ar fi o chestiune de libertate de asociere și drept de grevă. Dar de decenii nu s-a mai discutat dacă să li se acorde muncitorilor libertatea de a forma asociații sau dreptul să înceteze munca, chiar violând un contract de muncă. Nici o legislație nu le neagă acest drept, căci daunele legale care ar putea cădea asupra muncitorilor individuali pentru încetarea lucrului prin încălcare de contract nu au nici o importanță practică. Astfel, chiar și cei mai extremi susținători ai distructivismului aproape că nici nu și-au dat osteneala să pretindă pentru muncitori dreptul de a rupe obligațiile contractuale după bunul plac. Când, în anii din urmă, unele țări, și printre ele Marea Britanie, leagănul sindicalismului modern, au încercat să limiteze puterea politicii sindicaliste, nu făcea parte din scopul lor să se descotorosească de ceea ce ele considerau acțiunea ne-politică a sindicalismului. Legea din 1927 a încercat să scoată în afara legii grevele generale și grevele simpatizante, dar nu a interferat în nici un chip nici cu libertatea de asociere, nici cu greva făcută cu scopul de a obține rate salariale mai bune.
Greva generală a fost întotdeauna considerată, atât de către susținătorii ei, cât și de către adversarii săi, ca o măsură revoluționară sau chiar ca esență a revoluției însăși. Elementul vital în greva generală este paralizia mai mult sau mai puțin completă a vieții economice a comunității cu scopul de a realiza anumite țeluri dorite. Cât de reușită poate să fie o grevă generală s-a dovedit când Putsch-ul Kapp, susținut atât de către armata generală germană, cât și de către o mare forță armată ilegală care constrânsese guvernul să fugă din capitală, a fost înfrânt în câteva zile de greva generală. În acest caz, arma grevei generale a fost întrebuințată pentru a apăra democrația. Dar dacă se privește cu îngăduință atitudinea politică a muncii organizate, sau nu, nu are nici o consecință. Faptul este că, într-o țară în care sindicalismul este destul de puternic pentru a pune în mișcare o mișcare generală, puterea supremă este în mâinile sindicatelor, și nu în mâinile parlamentului și ale guvernului dependent de el. Comprehensiunea înțelesului adevărat al sindicalismului și al funcționării sale a fost ceea ce i-a inspirat pe sindicaliștii francezi cu ideea lor fundamentală că violența este mijlocul pe care partidele politice trebuie să-l întrebuințeze dacă vor să vină la putere. Nu trebuie uitat niciodată că filosofia violenței, care a înlocuit învățătura împăciuitoare a liberalismului și a democrației, a început ca o filosofie a sindicalismului. Sindicalismul nu este altceva decât varianta franceză a trade union–ismului. Glorificarea violenței, care caracterizează politica sovietului rusesc, a fascismului italian și a nazismului german și care astăzi amenință serios toate guvernele democratice, a izvorât din învățăturile sindicaliștilor revoluționari. Esența problemei sindicalismului este constrângerea de a se coaliza și de a face grevă. Sindicatele pretind dreptul de a scoate cu forța din slujbă pe toți aceia care refuză să se combine cu ele sau pe aceia cărora ele le-au refuzat calitatea de membru. Ele pretind dreptul să înceteze munca după bunul plac și să împiedice pe oricine altcineva de a lua locul greviștilor. Ele pretind dreptul de a împiedica și a pedepsi prin violență contravenția la deciziile lor și de a lua toate măsurile pentru organizarea acestei acțiuni violente, astfel ca succesul ei să fie asigurat.
Fiecare asociație devine mai greoaie și mai prudentă când oamenii din capul ei îmbătrânesc. Asociațiile luptătoare pierd dorința de a ataca și putința de a-și înfrânge adversarii printr-o acțiune rapidă. Armatele puterilor militare, mai presus de toate armatele Austriei și ale Prusiei, au învățat mereu și mereu că, sub conducători bătrâni, victoria este dificilă. Sindicatele nu fac excepție de la regulă. Astfel, se poate întâmpla ca unele dintre sindicatele mai vechi și complet dezvoltate să fi pierdut temporar o parte din pofta lor distructivistă pentru atac și din promptitudinea la luptă. Astfel, când cei bătrâni rezistă politicii distructive a tineretului impetuos, un instrument de distrugere devine pentru moment un instrument care menține status quo-ul. Acesta este motivul pentru care radicalii au criticat neîncetat sindicatele și tocmai aceasta este obiecțiunea pe care sindicatele însele au avansat-o când au dorit ajutor de la clasele nesocialiste ale comunității, în opera lor de extindere a sindicalismului obligatoriu. Aceste pauze de respirație în luptele distructive ale sindicatelor au fost întotdeauna scurte. Învingători au fost veșnic aceia care au susținut o continuare neîntreruptă a luptei împotriva ordinii sociale capitaliste. Elementele violente sau i-au scos afară pe bătrânii conducători ai sindicatelor, sau au ridicat organizații noi în locul celor vechi. Nu ar fi putut să fie altfel. Deoarece, consecvent cu ideea pe baza cărora s-au dezvoltat, asocierile muncitorilor în sindicate sunt imaginabile numai ca arme de distrugere. Am arătat că solidaritatea membrilor sindicatului poate fi întemeiată numai pe ideea unui război de distrugere a ordinii sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Distructivistă este și ideea de bază a sindicatelor, nu numai practica lor.
Piatra unghiulară a sindicalismului este înscrierea obligatorie ca membru. Muncitorii refuză să lucreze cu oameni care aparțin unei organizații necunoscute de către ei înșiși. Ei îi exclud pe oamenii care nu fac parte din sindicat, amenințând că fac grevă sau, în cele din urmă, făcând grevă. Aceia care refuză să intre în sindicat sunt constrânși uneori să facă astfel printr-o manipulare brutală. Nu este necesar să ne întindem asupra violării drastice a libertății individului pe care aceasta o implică. Chiar și sofisticările susținătorilor distructivismului sindicalist nu au reușit să calmeze opinia publică asupra acestui punct. Când, din timp în timp, exemple deosebit de revoltătoare de violență împotriva unui lucrător ne-sindicalist fac obiectul publicității, chiar și acele ziare care altminteri stau mai mult sau mai puțin de partea partidelor distructiviste sunt mișcate să protesteze.
Arma sindicatului este greva. Trebuie păstrat în minte că fiecare grevă este un act de coerciție, o formă de extorcare, o măsură de violență îndreptată împotriva tuturor acelora care ar putea acționa în opoziție cu intențiile greviștilor. Pentru că scopul grevei ar fi frustrat dacă antreprenorul ar fi în stare să-i întrebuințeze pe alții să facă munca greviștilor sau dacă numai o parte dintre muncitori ar lua parte la grevă. Ultima expresie a drepturilor sindicatelor este de fapt dreptul de a acționa împotriva negrevistului cu violență primitivă, și acest drept muncitorii l-au păstrat cu succes. Cum a fost înrădăcinat acest drept de către sindicate în diversele țări nu importă aici. Este suficient să spunem că în ultimele decenii el a fost stabilit peste tot, mai puțin prin sancțiune legislativă explicită, cât prin tolerare tacită de către autoritatea publică și de lege. De ani de zile a fost cu neputință de înfrânt o grevă în orice parte a Europei întrebuințând lucrători negreviști. Multă vreme cel puțin a fost cu putință să fie evitate grevele pe căile ferate, la serviciile de apă și lumină și la cele mai importante întreprinderi furnizoare de bunuri alimentare. Dar și aici, de asemenea, distructivismul în cele din urmă și-a zis cuvântul.
Nimeni nu a contestat serios funcția distructivistă a sindicalismului. Nu a existat nici o teorie a salariului din care s-ar putea deduce că asocierea prin intermediul sindicatelor ar conduce la o creștere permanentă a venitului real al muncitorilor. Desigur, Marx era departe de a recunoaște că sindicatele ar avea vreun efect asupra salariilor. Într-un discurs ținut în 1865 în fața consiliului general al Internaționalei [9], Marx a încercat să-și câștige camarazii la acțiune concertată cu sindicatele. Cuvintele sale introductorii arată țelul său de a face astfel. Opinia că sporirea salariilor nu ar putea fi obținută prin greve – un punct de vedere prezentat în Franța de către proudoniști, în Germania de către lassalieni – era, spunea el, „cât se poate de nepopulară în rândurile clasei muncitorești”. Dar marile sale calități de tactician care, cu un an înainte, îi permiseseră să sudeze laolaltă în „cuvântul său inaugural” într-un singur program unitar cele mai diverse opinii despre natura, țelurile și misiunile mișcării muncitorești, erau puse din nou în joc, și fiindcă el dorea să conecteze mișcarea sindicalistă cu internaționala, el a scos la iveală tot ce poate fi spus în favoarea sindicatelor. Cu toate acestea, el este atent să nu se angajeze într-o afirmație că situația economică a muncitorilor ar putea fi îmbunătățită direct prin sindicate. După cum o vede el, misiunea de căpetenie a sindicatelor este să conducă lupta împotriva capitalismului. Poziția pe care o indică sindicatelor nu admite nici o îndoială cu privire la rezultatele pe care el le așteaptă de la intervenția lor. <<În locul devizei conservatoare: „Leafa dreaptă a unei zile pentru munca dreaptă a unei zile”, ei ar trebui să tipărească pe pancartele lor „Desființarea sistemului salariilor”. Ei își greșesc în general ținta, pentru că se limitează la ducerea unui război de gherilă împotriva consecințelor sistemului actual, în loc de a lucra în același timp pentru transformarea sa și a întrebuința forța lor organizată ca o pârghie pentru emanciparea definitivă a claselor muncitoare; altfel spus, pentru desființarea sistemului de salarii.>> [10] Marx aproape că nu ar fi putut spune mai pe șleau că el nu putea să vadă în sindicate mai mult decât instrumente pentru distrugerea ordinii sociale capitaliste. Rămânea economiștilor „realiști” și marxiștilor revizioniști să afirme că sindicatele sunt capabile să mențină salariile permanent deasupra nivelului la care ele ar fi stat fără sindicalism. Nu este nevoie să aducem argumente contra acestui punct, pentru că nu s-a făcut nici măcar o încercare de a dezvolta o teorie din el. Rămâne o afirmație care este făcută întotdeauna fără nici o referință la interdependența factorilor economici și fără nici un fel de dovadă.
Politica grevei, a violenței și a sabotajului nu poate pretinde nici un fel de merit pentru vreo îmbunătățire a situației muncitorilor. [11] Ea a ajutat să zdruncine din temelii edificiul construit cu îndemânare al economiei capitaliste, în care partea fiecăruia până la cel mai sărac muncitor a fost într-o neîntreruptă creștere. Și ea a operat nu în interesul socialismului, ci în acela al sindicalismului.
Dacă muncitorii din așa-numitele industrii nevitale reușesc în cererea lor de salarii deasupra nivelului dat de situația pieței, rezultă o dislocare ce pune în mișcare forțe care duc în cele din urmă la o reajustare a echilibrului tulburat al pieței. Dacă, cu toate acestea, muncitorii din industriile vitale sunt în stare să pună în vigoare, prin greve sau amenințări de greve, cererile lor pentru salarii mai mari și să pretindă toate acele drepturi ceruite în lupta pentru salarii de alți muncitori, situația este cu totul alta. Ar fi o inducere în eroare să se spună că acei muncitori ar fi virtualmente monopoliști, pentru că chestiunea aici stă în afara conceptului de monopol economic. Dacă angajații tuturor întreprinderilor de transport fac grevă și ocolesc acțiunea care ar putea slăbi efectul intenționat al grevei lor, ei sunt tirani absoluți ai teritoriilor de sub dominația lor. Se poate spune, desigur, că ei fac uz cu sobrietate de puterea lor, dar aceasta nu modifică faptul că ei au puterea. Aceasta fiind astfel, există numai două clase în țară: membrii sindicatelor pentru ramurile de producție esențiale vieții și restul poporului, care sunt sclavi fără drepturi. Ajungem la o situație în care „muncitorii indispensabili domină restul claselor prin imperiul violenței”. [12]
Și vorbind încă o dată de putere, ar putea fi bine să cercetăm la acest punct pe ce se întemeiază această putere, în comun cu alte puteri. Puterea muncitorilor organizați în sindicate, în fața cărora tremură acum lumea, are întocmai aceleași temelii ca și puterea oricăror alți tirani, oricând și oriunde; nu este nimic mai mult decât produsul ideologiilor omenești. Decenii de-a rândul, s-a băgat oamenilor în cap că asocierea muncitorilor în sindicate era necesară și folositoare atât individului, cât și comunității și că numai egoismul ticălos al exploatatorilor se putea gândi să combată sindicatele, că în greve greviștii aveau întotdeauna dreptate, că nici nu ar putea exista o infamie mai mare decât împiedicarea grevei și că încercările de a proteja pe aceia care voiesc să muncească ar fi anti-sociale. Generațiile care au crescut în ultimele decenii au fost învățate din copilărie că a fi membru al unui sindicat este datoria cea mai importantă a unui muncitor. O grevă ajunsese să însemne un fel de acțiune sfântă, o poruncă socială. Pe această ideologie se sprijină puterea asociației muncitorilor. Ea s-ar nărui dacă teoria utilității ei sociale ar fi copleșită de alte vederi asupra efectelor sindicalismului. Este limpede, deci, că tocmai cele mai puternice sindicate sunt cele obligate să uzeze de puterea lor cu moderație, de vreme ce, punând societatea la un efort prea mare, ele i-ar putea provoca pe oameni să reflecteze asupra naturii și efectelor sindicalismului și astfel să ducă la o reexaminare și respingere a acestor teorii. Aceasta desigur este și a fost întotdeauna adevărat despre toți deținătorii de putere și nu este o particularitate a sindicatelor.
Pentru că aceasta cu siguranță este clar: că dacă s-ar produce vreodată o discuție aprofundată asupra dreptului de a face grevă al muncitorilor din industriile vitale, întreaga teorie a sindicalismului și a grevelor obligatorii s-ar prăbuși curând, iar astfel de asociații pentru înfrângerea grevelor ca „Die Technische Nothilfe” ar primi aplauzele care astăzi merg la greviști. Este posibil ca, în conflictul care ar rezulta, societatea să fie distrusă. Pe de altă parte, este sigur că o societate care tinde la conservarea sindicalismului pe liniile sale actuale este pe calea cea bună a auto-distrugerii.
5
Asigurările de șomaj
Ajutorarea șomerilor s-a dovedit a fi una din cele mai eficace arme ale distructivismului.
Raționamentul care a dus la înființarea asigurării de șomaj a fost identic cu acela care a dus la instituirea asigurării împotriva bolii și accidentelor. Șomajul a fost considerat ca o nenorocire care copleșea pe oameni ca o avalanșă. Nu i-a venit nimănui în minte că lipsa de salariu ar fi o condiție mai bună decât lipsa de slujbă, pentru că ceea ce-i lipsește persoanei fără post nu este munca, ci remunerația muncii. Chestiunea nu era că „șomerul” nu putea să găsească de lucru, ci că ei nu erau dispuși să lucreze pentru salariile pe care le puteau obține pe piața muncii pentru munca anumită pe care ei erau în stare și dispuși să o îndeplinească.
Valoarea asigurării de sănătate și accident devine problematică din pricina posibilității ca persoana asigurată să provoace ea însăși, sau măcar să intensifice, împrejurarea pentru care s-a făcut asigurarea. Dar în cazul asigurării de șomaj, împrejurarea pentru care se face asigurarea nu se poate dezvolta niciodată, afară numai dacă persoana asigurată nu vrea așa. Dacă ei nu s-ar comporta ca sindicaliști, ci și-ar reduce pretențiile și și-ar schimba locurile și ocupațiile potrivit cerințelor pieței muncii, ei ar găsi în cele din urmă de lucru. Căci atâta timp cât trăim în lumea reală și nu în Țara Visurilor, munca va fi un bun rar, adică va exista o cerere nesatisfăcută pentru muncă. Șomajul este o problemă de salarii, nu de muncă. Este tot atât de imposibil a asigura împotriva șomajului cum ar fi a asigura împotriva, să spunem, a nevandabilității mărfurilor.
Asigurarea de șomaj este, hotărât lucru, o denumire greșită. Nu poate exista niciodată o bază statistică pentru o astfel de asigurare. Cele mai multe țări au recunoscut acesta prin înlăturarea termenului de „asigurare”, sau cel puțin prin ignorarea aplicațiilor lui. Căci acum a devenit „ajutor” nedeghizat. Ea permite sindicatelor să mențină salariile la un nivel la care numai o parte dintre aceia care caută de lucru pot fi angajați. Prin urmare, ajutorarea șomerilor este ceea ce creează mai întâi șomaj ca un fenomen permanent. În prezent, multe state europene acordă pentru acest scop sume care întrec considerabil capacitatea finanțelor publice.
Faptul că există aproape în fiecare țară șomaj permanent în masă este considerat de către opinia publică ca o dovadă concludentă că regimul capitalist este incapabil de a rezolva problema economică și că, de aceea, interferența guvernamentală, planificarea totalitară și socialismul sunt necesare. Iar acest argument este privit ca de necombătut când oamenii îți dau seama că singura țară mare care nu suferă de relele șomajului este Rusia comunistă. Logica acestui argument este însă foarte slabă. Șomajul în țările capitaliste se datorează faptului că atât politica guvernelor, cât și cea a sindicatelor țintesc la menținerea unui nivel de salarii care nu este în armonie cu productivitatea existentă a muncii. Este adevărat că, pe cât putem vedea, nu există șomaj pe scară mare în Rusia. Dar standardul de viață al muncitorului rus este mult mai coborât decât standardul de viață chiar al șomerului care trăiește din ajutoare în țările capitaliste ale apusului. Dacă muncitorii britanici sau continentali ar fi dispuși să accepte salarii care ar fi într-adevăr mai coborâte decât salariile lor actuale, dar care ar fi încă de câteva ori mai ridicate decât salariile muncitorilor ruși, șomajul ar dispărea de asemenea și în aceste țări. Șomajul în țările capitaliste nu este o dovadă a insuficienței sistemului capitalist, nici lipsa șomajului în Rusia nu este o dovadă a eficacității sistemului comunist. Dar faptul că există șomaj ca un fenomen de masă aproape în fiecare țară capitalistă este nu mai puțin cea mai formidabilă amenințare pentru continuarea sistemului capitalist. Șomajul permanent în masă distruge temeliile morale ale ordinii sociale. Tinerii care, după terminarea educației lor profesionale, sunt forțați să rămână inactivi, sunt fermentul din care se formează cele mai radicale mișcări politice. Soldații revoluțiilor viitoare se recrutează din rândurile lor.
Aceasta este într-adevăr tragedia situației noastre. Prietenii sindicalismului și ai politicii ajutoarelor de șomaj cred cinstit că nu există nici un alt mod de a asigura păstrarea condițiilor acceptabile de viață pentru mase decât politica sindicalismului. Ei nu văd că, pe termen lung, toate eforturile de a ridica salariile deasupra unui nivel corespunzător reflectării pe piață a productivității marginale a muncii în discuție vor duce negreșit la șomaj și că, pe termen lung, ajutoarele de șomaj nu pot avea nici un alt efect decât perpetuarea șomajului. Ei nu văd că remediile pe care le recomandă pentru ajutorarea victimelor – subsidii și lucrări publice – duc la consum de capital și că, în cele din urmă, consumul de capital necesită o coborâre a nivelului de salarii încă și mai mult. În condițiile actuale, este clar că nu s-ar putea desființa dintr-un condei subsidiile și celelalte măsuri mai puțin importante pentru ajutorarea șomerilor, lucrările publice și altele. Într-adevăr, unul dintre dezavantajele principale ale oricărui fel de intervenționism este că e atât de greu de a inversa procesul – că desființarea sa dă naștere la probleme care sunt aproape cu neputință de rezolvat într-un chip cu totul nesatisfăcător. În ziua de azi, marea problemă de stat este cum să se găsească o ieșire din acest labirint de măsuri intervenționiste. Căci ceea ce s-a făcut în ultimii ani nu a fost nimic altceva decât o serie de încercări de a ascunde efectele unei politici economice care a micșorat productivitatea muncii. Lucrul de care este nevoie acum este, în primul rând, o revenire la politica care asigură productivitatea sporită a muncii. Aceasta cuprinde în mod clar abandonarea întregii politici protecționiste, a taxelor de import și a contingentărilor. Este necesar să se redea muncii posibilitatea de a se mișca liber de la industrie la industrie și de la țară la țară.
Nu capitalismul este răspunzător de relele șomajului permanent în masă, ci politica ce paralizează funcționarea sa.
6
Socializarea
Sub regimul capitalist, fabricile din proprietatea statului și producția de stat fuseseră desființate. Serviciul poștal a fost practic singura excepție de la principiul general ca mijloacele de producție să fie lăsate proprietății private, iar fiecare activitate economică trecută cetățeanului particular. Susținătorii etatismului au făcut un mare efort ca să explice motivele care, după cum presupun ei, favorizează naționalizarea serviciului poștal și a celui telegrafic înrudit. În primul rând ei pun argumente politice. Dar în asemenea discuții de argumente pro și contra control de stat al sistemului poștal și telegrafic, se amestecă în general două lucruri care ar trebui considerate separat: chestiunile unificării serviciului și ale transferării sale exclusiv statului. Nimeni nu neagă că sistemele poștale și telegrafice oferă posibilități excelente de unificare și că, chiar dacă ar fi lăsate perfect libere, s-ar forma inevitabil trusturi, care ar duce la un monopol de facto al indivizilor cel puțin asupra unor teritorii întregi. În cazul nici unei alte întreprinderi nu sunt mai evidente avantajele concentrării. Dar a admite aceasta nu înseamnă cu nici un chip a decide dacă Statului trebuie să i se dea un monopol garantat prin lege pentru toate ramurile unor astfel de servicii. S-ar putea demonstra cu ușurință că administrația de stat operează neeconomic, că este înceată în a extinde posibilitățile pentru transmiterea scrisorilor și coletelor în concordanță cu nevoile afacerilor și că poate fi persuadată numai cu greutate să introducă îmbunătățiri practice. Marele progres în această sferă a vieții economice a fost înfăptuit de întreprinderea privată. Datorăm în mare parte întreprinderii private dezvoltarea pe scară largă a telegrafiei transcontinentale; în Anglia aceasta a fost naționalizată abia în 1869, în Statele Unite ea mai este încă în mâinile societăților anonime. Cablurile submarine sunt cele mai multe în mâinile întreprinderilor private. Chiar și etatismul german a arătat ezitare în „eliberarea” statului de colaborarea cu întreprinderile private în telegrafia transoceanică. Liberalii din timpul acela susțineau de asemenea principiul libertății depline în serviciile poștale și telegrafice și încercau cu mare succes să expună caracterul inadecvat al întreprinderii de stat. [13] Motivul pentru care aceste ramuri de producție nu au fost totuși denaționalizate trebuie pus exclusiv pe seama faptului că aceia care dețin puterea politică au nevoie de poștă și telegraf pentru a controla opinia publică.
Puterile militare, peste tot gata să stânjenească antreprenorul, i-au recunoscut superioritatea, predându-i producția de arme și muniții. Marile progrese în tehnica războiului datează din momentul în care întreprinderea privată a început să producă material de război. Statul a trebuit să admită că antreprenorul produce arme mai bune decât funcționarul public; aceasta s-a dovedit pe câmpurile de bătălie într-un mod care i-a iluminat chiar și pe cei mai încăpățânați susținători ai producției de stat. În secolul al nouăsprezecelea, arsenalele și șantierele navale de stat au dispărut aproape în întregime sau au fost transformate în simple magazii, iar locul lor a fost luat de întreprinderile private. Susținătorii literari și parlamentari ai naționalizării industriei nu prea aveau succes cu cererea lor de naționalizare a industriei de armament, nici chiar în zilele cele mai înfloritoare ale etatismului din anii imediat următori războiului mondial. Statul major cunoștea bine superioritatea întreprinderii private.
Din motive de finanțe publice, anumite venituri de monopol care existau dintr-un trecut îndepărtat nu fuseseră desființate nici chiar în timpul epocii liberalismului. Ele au rămas pentru că erau privite ca un mod convenabil de strângere a unui impozit asupra consumului. Dar oamenii nu-și făceau nici o iluzie despre natura neeconomică a întreprinderii de stat – în administrarea monopolurilor de tutun, de pildă. Dar mai înainte ca liberalismul să fi putut transpune principiul său victorios în acest domeniu, socialismul introdusese deja o mișcare regresivă.
Ideile din care au izvorât primele naționalizări și municipalizări moderne nu erau în întregime inspirate de socialismul modern. La originile mișcării, ideile vechiului stat polițienesc și considerente pur militare și politice au jucat un rol mare. Dar curând ideologia socialistă a ajuns dominantă. A fost o socializare conștientă, care a fost executată de către state și municipalități. Deviza era: la o parte cu întreprinderea neeconomică privată, la o parte cu proprietatea privată.
La început, inferioritatea economică a producției socialiste nu a împiedicat procesul naționalizării și municipalizării. Vocea precauției nu a fost auzită. Ea s-a pierdut în urletele etatiștilor, socialiștilor și ale tuturor acelora ale căror interese erau în joc. Oamenii nu au ales să vadă greșelile întreprinderii guvernamentale, și astfel le-au trecut cu vederea. Numai o singură circumstanță a restrâns zelul excesiv al dușmanilor proprietății private – dificultățile financiare cu care trebuiau să se lupte un mare număr de întreprinderi publice. Din motive politice guvernul nu putea să treacă în întregime în sarcina consumatorului spezele mai ridicate ale administrației de stat, și pierderile de fabricație erau de aceea frecvente. Susținătorii ei se consolau afirmând că avantajele generale economice și social-politice ale întreprinderii de stat și municipale meritau cu vârf și îndesat sacrificiul. Cu toate acestea, a devenit necesar să se procedeze în mod precaut cu politica etatistă. Încurcătura în care se găseau economiștii care scriau despre aceste probleme deveni evidentă din pricina ezitării lor de a pune nereușita financiară a întreprinderilor publice pe seama metodelor neeconomice ale acestui fel de întreprindere. Ei au încercat în schimb să o explice printr-o circumstanță specială oarecare, precum greșeli personale în administrație și erori în organizare. Și ei se refereau repetat la căile ferate de stat prusace ca la modelul cel mai strălucit al bunei administrații. Desigur că aceste căi ferate austriece au produs surplusuri operative foarte bune. Dar existau motive speciale. Prusia și-a achiziționat cea mai importantă parte a sistemului ei de cale ferată în prima jumătate a anilor ’80, adică într-un timp de prețuri deosebit de scăzute, și întregul sistem a fost echipat și extins într-o mare măsură înainte de creșterea rapidă a prosperității industriale germane, care a început cam în a doua jumătate a anilor ’90. Astfel, nu era nimic deosebit de remarcabil în faptul că aceste căi ferate rentau, pentru că încărcăturile lor creșteau de la an la an fără nici o solicitare, drumul lor trecea în cea mai mare parte prin câmpii, ele aveau cărbuni în dreapta și în stânga și puteau conta pe condiții operative favorabile. Situația lor era astfel încât ele puteau produce beneficii pentru un timp, deși operate de stat. Era la fel cu uzinele de apă, gaz și electricitate și cu sistemele de tramvaie din câteva orașe mari. Concluziile trase în general din acestea erau totuși departe de a fi exacte.
Vorbind în general, rezultatul naționalizării și municipalizării a fost că veniturile fiscale trebuiau să contribuie la cheltuielile de întreținere. Astfel, se poate spune că nici o frază de propagandă nu a fost pusă în circulație în mod public la un moment atât de nepotrivit ca deviza lui Goldscheid „suprimarea statului fiscal”. Goldscheid gândește că tulburările financiare în care războiul mondial și consecințele sale au aruncat statele nu mai pot fi remediate prin vechile metode de finanțe publice. Impunerea fiscală a întreprinderii private dă greș. De aceea trebuie început cu „reîmproprietărirea” statului prin exproprierea întreprinderilor capitaliste, astfel ca statul să fie în stare să-și acopere cheltuielile sale din beneficiile propriilor sale întreprinderi. [14] Aici avem căruța înaintea boilor. Dificultățile financiare rezultă din faptul că impozitele nu mai pot plăti contribuțiile mari necesitate de întreprinderile socialiste. Dacă toate întreprinderile ar fi socializate, forma răului ar fi într-adevăr schimbată, dar, departe de a fi desființată, ea ar fi intensificată. Este adevărat că produsul mai mic al întreprinderii publice ar înceta de a mai fi vizibil într-un deficit bugetar, dar populația ar duce-o mai rău. Degradarea și mizeria ar crește, nu s-ar micșora. Pentru a înlătura neplăcerile financiare ale statului, Goldscheid propune să ducă socializarea până la capăt. Dar această dificultate financiară s-a produs tocmai pentru că socializarea mersese deja prea departe. Ea va dispărea numai când întreprinderile socializate vor fi înapoiate proprietății private. Socialismul a ajuns la un punct în care imposibilitatea de executare a tehnicii sale este evidentă pentru toți, în care chiar orbii încep să vadă că aceasta grăbește declinul întregii civilizații. Efortul de socializare completă, dintr-un condei, făcut în Europa centrală a eșuat nu din pricina rezistenței burgheziei, ci datorită faptului că socializarea dusă mai departe era cu totul imposibilă din punct de vedere financiar. Socializarea sistematică, rece și deliberată practicată de state și municipalități până la război s-a oprit pe loc, pentru că rezultatele la care ducea deveniseră mult prea clare. Încercarea de a o face să treacă sub un nume diferit, așa cum a încercat să facă în Austria și Germania comisia de socializare, nu a putut să aibă nici un succes în aceste circumstanțe. Dacă opera de socializare trebuia să fie dusă mai departe, nu se putea face cu vechile metode. Vocea rațiunii care-i prevenea pe oameni să nu se aventureze mai departe pe acest drum trebuie amuțită, critica trebuie obliterată prin intoxicarea entuziasmului și a fanatismului, adversarii trebuie omorâți, pentru că nu mai exista nici un alt mijloc de a-i combate. Bolșevismul și austeritatea erau ultimele arme ale socialismului. În sensul acesta, ele sunt rezultatul inevitabil al politicii de distructivism.
7
Impozitele
Pentru liberalismul clasic al secolului al nouăsprezecelea, care atribuie statului unica misiune de a apăra proprietatea și persoana cetățeanului, problema găsirii mijloacelor de care este nevoie pentru serviciile publice este o chestiune de mică importanță. Cheltuiala cauzată de aparatul unei comunități liberale este atât de mică în comparație cu venitul național total, încât diferența dintre acoperirea lui într-un chip sau altul este neînsemnată. Dacă scriitorii liberali din acea epocă au fost preocupați să găsească cea mai bună formă de impozitare, ei au făcut astfel pentru că doreau să orânduiască fiecare detaliu al sistemului social în chipul cel mai eficient, nu pentru că gândeau că finanțele publice reprezintă una dintre problemele principale ale societății. Ei trebuie, desigur, să țină seamă că nicăieri în lume ideile lor nu au fost realizate și că speranța de a le vedea complet realizate în viitorul apropiat este slabă. Ei văd semne lămurite de dezvoltare liberală peste tot, ei cred că viitorul îndepărtat aparține liberalismului; dar forțele trecutului par încă destul de tari pentru a inhiba progresul său, deși au încetat de a mai fi destul de puternice pentru a-l opri complet, cu atât mai puțin pentru a-l suprima. Mai există încă planuri de violență și cucerire, mai există încă armate permanente, tratate diplomatice secrete, războaie, tarife vamale, interferențe ale statului în comerț și industrie, pe scurt, intervenționism de tot felul în politică internă și externă. Astfel, pentru foarte multă vreme în viitor, națiunile trebuie să fie pregătite să acorde sume considerabile pentru cheltuieli guvernamentale. Deși chestiunile de impozitare ar fi de importanță minoră în statul pur liberal, ele cer atenție sporită în statul autoritar în care politicienii liberali ai vremurilor trebuie să lucreze. În primul rând, prin urmare, ei recomandă ca cheltuielile de stat să fie restrânse. Dar dacă ei nu reușesc în întregime în aceasta, ei trebuie să hotărască cum să fie găsite fondurile necesare, fără a provoca mai mult rău decât e necesar.
Propunerile liberale de impozitare sunt necesarmente greșit înțelese în cazul în care nu se pricepe că politicienii liberali privesc fiecare impozit ca un rău – deși, până la un punct, unul inevitabil – și că ei pornesc de la presupunerea că trebuie să se încerce menținerea cheltuielilor statului la un minim. Când ei recomandă un anumit impozit sau, pentru a vorbi mai corect, îl numesc mai puțin dăunător decât alte impozite, ei au întotdeauna în minte ridicarea unei sume relativ mici. O cotă scăzută de impunere este parte integrantă din toate programele fiscale liberale. Numai aceasta explică atitudinea lor față de impozitul pe venit, pe care ei au fost primii ce l-au introdus într-o discuție serioasă asupra finanțelor publice, și asentimentul lor că un modest minim de subzistență să fie scutit de impozitare, iar cota de impunere a veniturilor mici să fie scăzută. [15]
Politica financiară socialistă este de asemenea numai una temporară, valabilitatea ei fiind limitată la perioada de tranziție. Pentru statul socialist, în care toate mijloacele de producție aparțin societății și tot venitul își găsește drum în primul rând în vistieria statului, chestiunile de finanțe și impunere fiscală nu există deloc în sensul în care ordinea socială întemeiată pe proprietatea privată are de-a face cu ele. Acele forme ale comunității socialiste care, asemenea socialismului de stat, intenționează să permită proprietății private să continue cu numele și în forma exterioară nici nu ar avea nevoie în realitate să ridice impozite, deși ele ar putea menține numele și forma legală a impozitării. Ele ar decreta pur și simplu cât din venitul social dobândit în întreprinderile individuale să rămână proprietarului nominal și cât să fie predat statului. Aici nu ar fi deloc vorba de o impozitare care impune anumite obstacole în afacerile individuale, dar lasă piața să se descurce cu efectul acesteia asupra prețurilor mărfurilor și salariilor, asupra profiturilor, dobânzii și chiriilor. Chestiunile de finanțe publice și politică fiscală apar numai acolo unde există proprietate privată asupra mijloacelor de producție.
Dar pentru socialiști, de asemenea, problemele de finanțe publice ale societății capitaliste cresc în importanță pe măsură ce perioada de tranziție devine din ce în ce mai prelungită. Aceasta este inevitabil, văzând că ei încearcă neîncetat să extindă suprafața misiunilor statului și că se produce în consecință un spor de cheltuială. Ei preiau astfel răspunderea măririi venitului statului. Politica socialistă a devenit factorul decisiv în dezvoltarea cheltuielilor guvernamentale, cererile socialiste reglementează politica fiscală, și în programul socialist însuși finanțele publice vin din ce în ce mai mult în prim plan. În timp ce, în programul liberal, este o cotă mică de impunere, socialiștii gândesc că un impozit este cu atât mai bun, cu cât este mai apăsător.
Economia politică clasică a înfăptuit multe în teoria incidenței impozitelor. Acest lucru trebuie să fie recunoscut, în ciuda tuturor erorilor teoriei sale, de bază, a valorii. Când politicienii liberali criticau condițiile existente și propuneau reforme, ei porneau de la pozițiile magistrale ale admirabilelor investigații ale lui Ricardo asupra acestui subiect. Politicienii socialiști au luat lucrurile mult mai ușor. Ei nu aveau nici un fel de părere nouă proprie, și de la scriitorii clasici ei au luat doar ce le trebuia pentru politica de moment – observații izolate, smulse din contextul lor și referitoare în principal la incidența taxelor asupra consumului. Ei au improvizat un sistem primitiv, care nu ajungea nicăieri la problema principală, dar avea virtutea de a fi atât de simplu, încât masele să-l poată înțelege. Impozitele trebuiau să fie plătite de către cei bogați, antreprenori, capitaliști, pe scurt de către „ceilalți”; muncitorii, adică alegătorii ale căror voturi erau ceea ce conta pentru moment, trebuiau să rămână neimpuși. Toate taxele pe consumul populației, chiar și pe băuturile alcoolice, trebuiau să fie respinse, pentru că ele împovărau poporul. Impozitele directe puteau să fie atât de mari cât dorea guvernul să le facă, atâta vreme cât veniturile și posesiunile muncitorilor erau lăsate în pace. Nici măcar pentru o clipă nu le trece prin minte susținătorilor acestei politici fiscale populare că impozitele directe și impozitele comerciale pot declanșa o înlănțuire de evenimente care va coborî forțat standardul de viață chiar al claselor ale căror pretinse interese speciale ei susțin că le reprezintă. Rareori întreabă cineva dacă împiedicarea formării de capital, care rezultă din impozitarea proprietății, nu ar putea vătăma de asemenea și pe membrii fără proprietate ai societății. Din ce în ce mai mult, politica fiscală se transformă într-o politică de confiscare. Țelul asupra căruia ea se concentrează este să impună, până la dispariție, toate felurile de avere și venit din proprietate, în care răstimp proprietatea investită în comerț și industrie, în acțiuni și obligațiuni este tratată în general cu mai puțină considerație decât proprietatea asupra pământului. Impozitarea devine arma preferată a intervenționismului. Legile fiscale nu mai țintesc exclusiv sau predominant la sporirea veniturilor statului; ele sunt direcționate să servească alte scopuri pe lângă cerințele fiscale. Uneori raportul lor cu finanțele publice dispare în întregime și ele îndeplinesc o funcție cu totul diferită. Unele impozite par să fie impuse ca pedeapsă pentru o purtare care este considerată dăunătoare; impozitul pe marile magazine este destinat să îngreuneze concurența acestora cu micile prăvălii; impozitele pe tranzacțiile de bursă sunt plănuite ca să restrângă speculația. Debitele devin atât de numeroase și variate, încât, făcând tranzacții de afaceri, un om trebuie să considere în primul rând care va fi efectul asupra impunerii sale fiscale. Nenumărate proiecte economice stau în paragină pentru că povara fiscală le-ar face nerentabile. Astfel, în multe state, impozitele ridicate asupra întemeierii, menținerii, amalgamării și lichidării societăților anonime restrâng în mod serios dezvoltarea sistemului.
Nimic nu este mai potrivit pentru a face popular un demagog decât o cerere neîncetat repetată de impozite usturătoare asupra celor bogați. Impozitele pe capital și impozitele progresive pe venituri se bucură de o popularitate extraordinară în masele care nu sunt obligate ca să le plătească. Comisiile de impunere și perceptorii își văd de treabă cu entuziasm adevărat; ei se căznesc să sporească îndatoririle contribuabilului prin subtilitățile interpretării legale.
Politica distructivă a fiscalismului culminează în impozitele pe capital. Proprietatea este expropriată și apoi consumată. Capitalul este transformat în bunuri de întrebuințare și de consum. Efectul acesteia ar trebui să fie limpede ca lumina zilei. Totuși, întreaga teorie populară a impozitării duce astăzi la același rezultat.
Confiscarea capitalului prin forma legală a impozitării nu este nici socialistă, nici un mijloc către socialism. Ea duce nu la socializarea mijloacelor de producție, ci la consumul de capital. Numai când sunt încadrate într-un sistem socialist, care reține numele și forma proprietății private, sunt ele o parte din socialism. În „socialismul de război”, ele au însoțit sistemul economic de constrângere și au fost instrumentale în determinarea evoluției întregului sistem către socialism. [16] Într-un sistem socialist în care mijloacele de producție sunt total și oficial socializate, nu ar mai putea fi, în principiu, nici un fel de impozite asupra proprietății sau asupra venitului din proprietate. Când comunitatea socialistă percepe impozite de la membrii ei, aceasta nu modifică cu nici un chip controlul asupra mijloacelor de producție.
Marx a vorbit nefavorabil despre eforturile de a modifica ordinea socială prin măsuri de impunere fiscală. El a insistat în mod emfatic că reforma fiscală singură nu poate înlocui socialismul. [17] Vederile sale asupra efectului impozitelor în cadrul ordinii capitaliste erau de asemenea diferite de acelea ale socialiștilor de duzină. El a spus o dată că a afirma că „impozitul pe venit nu îi afectează pe muncitori” ar fi „cu adevărat absurd”. „În ordinea noastră socială actuală, în care antreprenorii și muncitorii stau față în față, burghezia compensează în general impozitarea crescută prin reducerea salariilor sau prin ridicarea prețurilor”. [18] Dar manifestul comunist ceruse deja „un impozit progresiv apăsător” și cererile partidului social-democrat de ordin fiscal au fost întotdeauna cele mai radicale. În acest câmp de asemenea, prin urmare, se merge înspre distructivism.
8
Inflația
Inflația este ultima expresie a distructivismului. Bolșevicii, cu darul lor inimitabil de raționalizare a resentimentului lor și de interpretare a înfrângerilor ca victorii, au prezentat politica lor financiară ca un efort pentru desființarea capitalismului, prin distrugerea instituției monezii. Dar deși inflația distruge într-adevăr capitalismul, ea nu pune capăt proprietății private. Ea provoacă mari schimbări de avere și venit, ea distruge întregul mecanism fin organizat al producției întemeiate pe diviziunea mucii, ea poate cauza o revenire la o economie fără comerț, dacă întrebuințarea monezii metalice sau cel puțin a schimbului în natură nu sunt menținute. Dar ea nu poate crea nimic, nici chiar o ordine socialistă a societății.
Prin distrugerea bazei valorilor cardinale – posibilitatea de a calcula cu un numitor comun al prețurilor care, măcar pentru perioade scurte de timp, nu are fluctuații prea sălbatice – inflația zdruncină sistemul de calcul în termeni de bani, ajutorul cel mai important al activității economice pe care l-a produs gândirea. Atâta timp cât este ținută între anumite limite, inflația este un excelent susținător psihologic al unei politici economice care trăiește din consumul de capital. În obișnuitul, și într-adevăr singurul fel posibil de contabilitate capitalistă, inflația creează o iluzie de profit, acolo unde în realitate sunt numai pierderi. Cum oamenii încep de la suma nominală a celui dintâi cost, ei rețin prea puțin pentru deprecierea capitalului fix, și deoarece iau în considerare creșterile aparente în valoare ale capitalului circulant ca și cum aceste creșteri ar fi creșteri reale de valoare, arată beneficii acolo unde conturile ținute într-o monedă stabilă ar revela pierderi. [19] Aceasta nu este desigur un mijloc pentru desființarea efectelor unei nefaste politici etatiste, ale războiului și ale revoluției; ea le ascunde doar de ochii mulțimii. Oamenii vorbesc despre beneficii, ei cred că trăiesc într-o perioadă de progres economic și, în cele din urmă, ei chiar aplaudă înțeleapta politică ce face pe fiecare în aparență mai bogat.
Dar, în clipa în care inflația trece de un anumit punct, tabloul se schimbă. Ea începe să promoveze distructivismul nu numai indirect, prin deghizarea efectelor politicii distructiviste; ea devine în sine una din uneltele cele mai importante ale distructivismului. Ea face pe fiecare să-și consume averea; ea descurajează economisirea și, prin aceasta, ea împiedică formarea de capital nou. Ea încurajează politica de confiscare fiscală. Deprecierea monezii ridică expresia monetară a valorii mărfurilor și aceasta, reacționând asupra valorii din registre a schimbărilor suferite de capital – pe care administrația fiscală le consideră ca sporuri de venit și capital – devine o nouă justificare legală pentru confiscarea unei părți din averea celui care o posedă. Referirile la beneficiile în aparență mari pe care se poate arăta că le fac antreprenorii, pe baza unui calcul care presupune că valoarea monezii rămâne stabilă, oferă un mijloc excelent pentru stimularea freneziei populare. În felul acesta, orice activitate de antreprenor poate fi prezentată cu ușurință ca speculă, înșelăciune și parazitism. Iar haosul care urmează, sistemul monetar prăbușindu-se sub avalanșa emisiunilor neîntrerupte de bancnote adiționale, oferă o ocazie favorabilă pentru desăvârșirea operei de distrugere.
Politica distructivă a intervenționismului și socialismului a prăvălit omenirea în mare mizerie. Politicienii sunt neputincioși în fața crizei pe care au provocat-o fără să fi fost nevoie. Ei nu pot recomanda nici un mijloc de ieșire decât și mai multă inflație, sau așa cum o numesc acum, reflație. Viața economică urmează să fie „pornită din nou” prin noi credite bancare (adică prin credit „de circulație” adițional), așa cum cer moderații, sau prin emisiunea de monedă de hârtie guvernamentală proaspătă, care este programul mai radical.
Dar sporurile în cantitatea de monedă și mijloace fiduciare nu vor îmbogăți lumea, nici nu vor reclădi ceea ce a dărâmat distructivismul. Expansiunea creditului duce într-adevăr pentru început la o efervescență de prosperitate, dar, mai devreme sau mai târziu, această prosperitate se prăbușește și provoacă o nouă depresiune. Prin scamatorii bancare și monetare nu se poate câștiga decât o salvare temporară și aparentă. Pe termen lung, ele vor arunca negreșit națiunea în brațele unei catastrofe mai profunde. Pentru că daunele pe care le provoacă astfel de metode bunăstării naționale sunt cu atât mai grele, cu cât oamenii au reușit să se amăgească mai multă vreme cu iluzia prosperității pe care creația neîncetată de credit a provocat-o. [20]
9
Marxismul și distructivismul
Socialismul nu a vrut conștient distrugerea societății. El a crezut că creează o formă mai înaltă de societate. Dar, de vreme ce o societate socialistă nu este cu putință, fiecare pas către ea va distruge societatea.
Tocmai istoria socialismului marxist este aceea care arată cel mai clar că fiecare politică socialistă trebuie să se transforme în distructivism. Marxismul a descris capitalismul ca preambulul inevitabil al socialismului și aștepta cu nerăbdare noua societate numai ca rezultat al pârguirii capitalismului. Dacă luăm poziție față de această parte a teoriei lui Marx – este adevărat că el a avansat alte teorii cu care aceasta este complet incompatibilă – atunci politica tuturor partidelor care revendică autoritatea lui Marx este cu totul ne-marxistă. Marxiștii ar fi trebuit să combată tot ce ar fi putut să stânjenească în vreun chip dezvoltarea capitalismului. Ei ar fi trebuit să protesteze împotriva sindicatelor și a metodelor acestora, împotriva legilor care protejează munca, împotriva asigurării sociale obligatorii, împotriva impunerii fiscale a proprietății; ei ar fi trebuit să combată legile care stânjenesc funcționarea deplină a burselor de acțiuni și mărfuri, fixarea prețurilor, politica ce se duce împotriva cartelurilor și trusturilor; ei ar fi trebuit să reziste tentației inflaționiste. Dar au făcut tocmai contrariul tuturor acestor lucruri, ei s-au mulțumit să repete condamnarea de către Marx a politicii „meschine burgheze”, fără însă a trage concluziile inevitabile. Marxiștii care, la început, doreau să se disocieze limpede de politica tuturor partidelor ce cochetau cu ideea economică precapitalistă au ajuns, în cele din urmă, exact la același punct de vedere.
Lupta dintre marxiști și partidele care se numesc emfatic anti-marxiste este dusă de ambele părți cu o astfel de violență de expresii, încât am putea fi induși cu ușurință să le presupunem de neîmpăcat. Dar cu nici un chip nu e acesta cazul. Ambele partide, marxismul și național-socialismul, sunt de acord în opoziția față de liberalism și în respingerea ordinii sociale capitaliste. Ambele doresc o ordine socialistă a societății. Singura deosebire în programul lor constă în imperceptibile variațiuni, așa cum am putea arăta cu ușurință. Cererile cele mai importante ale propagandei național-socialiste sunt diferite de acelea ale marxiștilor. În timp ce marxiștii vorbesc despre desființarea caracterului de marfă al muncii, național-socialiștii vorbesc despre desființarea sclaviei dobânzii (Brechung der Zinsknechtschaft). În timp ce marxiștii îi consideră pe „capitaliști” răspunzători de toate relele, național-socialiștii cred că se exprimă mai corect strigând „Moarte jidanilor” (Juda verrecke). [21]
Marxismul, național-socialismul și alte partide anti-capitaliste sunt într-adevăr separate, nu numai prin antipatiile de clică și resentimentele personale, dar și de probleme de metafizică și de conduită a vieții. Dar ele sunt toate de acord asupra problemei hotărâtoare a remodelării ordinii sociale: ele resping proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și doresc o ordine socialistă a societății. Este adevărat că potecile pe care ei speră să atingă țelul comun merg paralel numai pe porțiuni scurte, dar chiar și acolo unde ele diverg rămân pe teritorii adiacente.
Nu este surprinzător că, în ciuda acestei înrudiri apropiate, ele își duc lupta între ele cu amărăciune mistuitoare. Într-o comunitate socialistă, soarta minorităților politice ar deveni în mod necesar de neîndurat. Cum ar duce-o național-socialiștii sub o dominație bolșevică sau bolșevicii sub național-socialism?
Rezultatele politicii distructiviste nu sunt afectate de devizele și stindardele diferite întrebuințate. Indiferent dacă protagoniștii „dreptei” sau ai „stângii” se întâmplă să fie la putere, „mâine” este întotdeauna sacrificat fără ezitare lui „azi”. Susținătorii sistemului continuă să-l hrănească din capital – până la ultima fărâmă. [22]
NOTE
1. Vezi critica acestei legende de către Hutt, Economica, Vol. VI, pag. 91 et seq.
2. Aceasta chiar și Brentano trebuie s-o admită, el care de altfel supraevaluează fără limită efectele legislației muncii. „Mașina imperfectă înlocuise munca tatălui de familie cu cea a copilului… mașina perfecționată îl face pe tată din nou suportul familiei și redă copilul școlii… Muncitorii adulți sunt acum din nou ceruți și numai aceia pot fi întrebuințați, care prin standardul lor mai ridicat de trai sunt la înălțimea cerințelor mai ridicate ale mașinilor.” Brentano, Über das Verhältnis von Arbeitslohn und Arbeitszeit zur Arbeitsleistung, ediția a 2-a, Leipzig, 1893, pag. 43.
3. Brentano, Über das Verhältnis von Arbeitslohn und Arbeitszeit zur Arbeitsleistung, pag. 11, 23 et seq.; Brentano, Arbeitszeit und Arbeitslohn nach dem Kriege, Jena, 1919, pag. 10; Stucken, „Theorie der Lohnsteigerung”, Schmollers Jahrbuch, anul 45, pag. 1152 et seq.
4. Die Inauguraladresse der Internationalen Arbeiterassoziation, editată de Kautsky, Stuttgart, 1922, pag. 27.
5. Engels, Die Lage der arbeitenden Klasse in England, ediția a 2-a, Stuttgart, 1892, pag. 178.
7. Engels, „Die englische Zehnstundenbill”, Aus dem literarischen Nachlass von Karl Marx, Friedrich Engels und Ferdinand Lassalle, Vol. III, Stuttgart, 1902, pag. 393.
8. Liek, Der Arzt und seine Sendung, ediția a 4-a, München, 1927, pag. 54; Liek, Die Schaden der sozialen Versicherung, ediția a 2-a, München, 1928, pag. 17 et seq. și o masă mereu crescândă de scrieri medicale.
9. Discursul, tradus în germană, a fost publicat de Bernstein sub titlul Lohn, Preis und Profit. Citez din ediția a 3-a, care a apărut la Frankfurt în 1910.
11. Adolf Weber, Der Kampf zwischen Kapital und Arbeit, edițiile a 3-a și a 4-a, Tübingen, 1921, pag. 384 et seq.; Robbins, Wages, Londra, 1926, pag. 58 et seq.; Hutt, The Theory of Collective Bargaining, Londra, 1930, pag. 1 et seq.; de asemenea, cartea mea Kritik des Interventionismus, Jena, 1929, pag. 12 et seq; pag. 79 et seq.; pag. 133 et seq.
12. Kautsky, citat de Dietzel, „Ausbeutung der Arbeiterklasse durch Arbeitergruppen”, Deutsche Arbeit, vol. 4, 1919, pag. 145 et seq.
13. Millar, „The Evils of State Trading as Illustrated by the Post Office”, în A Plea for Liberty, editat de Mackay, ediția a 2-a, Londra, 1891, pag. 305 et seq.
14. Goldscheid, Staatssozialismus oder Staatskapitalismus, Viena, 1917; Sozialisierung der Wirtschaft oder Staatsbankerott, Viena, 1919; împotrivă: Schumpeter, Die Krise des Steuerstaates, Graz și Leipzig, 1918.
15. Asupra atitudinii negative a liberalilor față de ideea impozitelor progresive, vezi Thiers, De la Propriété, Paris, 1848, pag. 352 et seq.
16. Vezi cartea mea Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 134 et seq.
17. Mengelberg, Die Finanzpolitik der sozialdemokratischen Partei in ihren Zusammenhängen mit dem sozialistischen Staatsgedanken, Mannheim, 1919, pag. 30 et seq.
18. Marx-Engels, Gesammelte Schriften, 1852-62, editat de Rjasanoff, Stuttgart, 1917, Vol. I, pag. 127.
19. Vezi cartea mea Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 129 et seq
20. Vezi cartea mea Theory of Money and Credit, Londra, 1934, pag. 339 et seq.; vezi de asemenea și cartea mea Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik, Jena 1928, pag. 43 et seq.
21. Pentru o critică a doctrinei național-socialiste vezi cartea mea Kritik des Interventionismus, Jena, 1929, pag. 91 et seq.
22. Cea mai bună caracterizare a distructivismului este în cuvintele cu care Stourm a încercat să descrie politica financiară a Jacobinilor: „L’esprit financier des jacobins consista exclusivement en ceci: epuiser à outrance le présent, en sacrifiant l’avenir. Le lendemain ne compta jamais pour eux: les affaires furent menées chaque jour comme s’il s’agissait du dernier: tel fut le caractère distinctif de tous les actes de la Révolution. Tel est aussi le secret de son étonnante durée: la déprédation quotidienne des réserves accumulées chez une nation riche et puissante fit surgir des ressources inattendues, dépassant toute prévision.” Și se aplică cuvânt cu cuvânt politicii de inflație din 1923 când Stourm continuă: „Les assignats, tant qu’ils valurent quelque chose, si peu que ce fût, inondèrent le pays en quantités sans cesse progressives. La perspective de la faillite n’arrêta pas un seul instant les émissions. Elles ne cessèrent que sur le refus absolu du public d’accepter, même à vil prix, n’importe quelle sorte de papier-monnaie.” Stourm, Les Finances de l’Ancien Régime et de la Révolution, Paris, 1885, Vol. II, pag. 388.
