XXIII. Concentrarea unităţilor de producţie

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea II: Concentrarea capitalului şi formarea monopolurilor ca paşi preliminari ai socialismului.
cuprins

1

Concentrarea unităţilor de producţie ca un complement al diviziunii muncii

Concentrarea unităţilor de producţie vine automat odată cu diviziunea muncii. În atelierul cizmarului, producţia de încălţăminte, pe vremuri efectuată în fiecare gospodărie individuală, este unită într-un singur atelier. Satul cizmăresc, manufactura de încălţăminte devin centrul de fabricaţiune pentru un ţinut mare. Fabrica de încălţăminte care este organizată pentru producţie de încălţăminte în masă reprezintă o şi mai mare uniune de unităţi de producţie, şi principiul de bază al organizării lor interne este, pe de o parte, diviziunea muncii şi, pe de altă parte, este concentrarea muncii asemănătoare în departamente speciale. Pe scurt, cu cât este mai mult împărţită munca, cu atât trebuie concentrate mai multe procese similare de muncă.

Nici din rezultatele recensământului întreprins în diverse ţări pentru a verifica doctrina concentrării unităţilor productive, nici din alte probe statistice de schimbări în numărul unităţilor de producţie nu putem învăţa tot ceea ce este de ştiut despre ele. Căci ceea ce apare în aceste enumerări ca o unitate este întotdeauna, într-un anumit sens, o unitate de afaceri, nu o unitate de producţie. Numai în anumite cazuri numără separat aceste investigaţii uzinele care, deşi unite în localitate, sunt conduse separat înlăuntrul unei singure întreprinderi. Concepţia unităţii de producţie şi a evoluţiei sale trebuie elaborată dintr-un alt punct de vedere decât acela care stă la baza statisticilor comerciale.

Productivitatea mai mare a diviziunii muncii rezultă, mai presus de toate, din specializarea proceselor pe care le face cu putinţă. Cu cât trebuie repetat mai des un proces, cu atât rentează mai mult instalarea unui instrument special adaptat. Împărţirea muncii merge mai departe decât specializarea ocupaţiilor sau, cel puţin, decât specializarea întreprinderilor. În fabrica de încălţăminte, ghetele sunt produse prin diverse procese parţiale. Este cu totul de conceput că fiecare proces parţial ar putea avea loc într-o unitate de producţie specială şi într-o întreprindere specială. De fapt, există fabrici care fac numai părţi de ghete şi le furnizează fabricilor de încălţăminte. Cu toate acestea, considerăm îndeobşte ca o singură unitate productivă suma proceselor parţiale combinate într-o singură fabrică de încălţăminte care produce ea însăşi toate părţile componente ale ghetelor. Dacă la fabrica de încălţăminte se adaugă de asemenea şi o fabrică de piele sau un departament pentru producţia cutiilor în care sunt împachetate ghetele, vorbim despre uniunea mai multor unităţi productive pentru o întreprindere comună. Aceasta este o distincţie pur istorică pe care nici circumstanţele tehnice ale producţiei, nici trăsăturile caracteristice ale întreprinderii de afaceri nu sunt suficiente ele însele pentru a o explica.

Când privim ca o unitate de producţie acea totalitate de procese cuprinsă în activitatea economică pe care oamenii de afaceri o socotesc ca o unitate, trebuie să ne amintim că această unitate nu este cu nici un chip un lucru indivizibil. Fiecare unitate productivă este ea însăşi compusă din procese tehnice deja combinate orizontal şi vertical. Conceptul unei unităţi de producţie, prin urmare, este economic, nu tehnic. Delimitarea lui în cazuri individuale este determinată de consideraţiuni economice, nu tehnice.

Dimensiunea unităţii productive este determinată de calitatea complementară a factorilor de producţie. Ţelul este combinaţia optimă a acestor factori, cu alte cuvinte, acea combinaţie prin care cel mai mare randament poate fi produs economiceşte. Dezvoltarea economică împinge industria la o diviziune din ce în ce mai mare a muncii, cuprinzând în acelaşi timp o creştere în mărime şi o limitare a domeniului unităţii de producţie. Dimensiunea actuală a unităţii este rezultatul interacţiunii acestor două forţe.

2

Dimensiunea optimă a unităţilor de producţie în producţia primară şi în transport

Legea proporţionalităţii în combinarea factorilor de producţie a fost formulată mai întâi în legătură cu producţia agricolă, ca lege a randamentelor descrescătoare. Multă vreme caracterul ei general a fost neînţeles şi a fost privită ca o lege de tehnică agricolă. Ea a fost contrastată cu o lege a randamentelor crescătoare, despre care se credea că este valabilă pentru producţia industrială. Aceste erori au fost de atunci îndreptate. [1]

Legea combinaţiei optime a factorilor de producţie indică dimensiunea cea mai profitabilă a unităţilor de producţie. Profitul net este mai mare în funcţie de gradul în care dimensiunea sa permite tuturor factorilor să fie întrebuinţaţi la întreaga lor capacitate. Numai în chipul acesta trebuie evaluată superioritatea pe care dimensiunea unei anumite unităţi de producţie i-o dă asupra alteia – la nivelul dat de tehnica productivă. A fost o greşeală de a gândi că mărirea unităţii de producţie industriale trebuie să ducă întotdeauna la o economie de cheltuieli, o greşeală de care Marx şi şcoala lui au fost vinovaţi, deşi observaţii ocazionale trădează faptul că el recunoştea adevărata stare de lucruri. Deoarece aici, de asemenea, există o limită dincolo de care mărirea unităţii de producţie nu rezultă într-o aplicare mai economică a factorilor de producţie. În principiu, se poate spune acelaşi lucru despre agricultură şi industria minieră; numai datele concrete diferă. Doar anumite particularităţi ale condiţiilor producţiei agricole ne fac să privim legea randamentelor descrescătoare ca afectând în primul rând pământul.

Concentrarea unităţilor de producţie este în primul rând concentrarea în spaţiu. Pe măsură ce pământul potrivit pentru agricultură şi silvicultură se extinde în spaţiu, fiecare efort de a mări unitatea de producţie sporeşte dificultăţile care izvorăsc din distanţă. Astfel, se formează o limită superioară pentru dimensiunea unităţii de exploatare agricolă. Deoarece agricultura şi silvicultura se extind în spaţiu, este cu putinţă să se concentreze unitatea de producţie până la un punct anumit. Este superfluu de a intra în chestiunea – adesea ridicată în discuţia acestei probleme – dacă producţia pe scară mică este cea mai economică în agricultură. Aceasta nu are nimic a face cu legea concentrării unităţilor de producţie. Chiar presupunând că producţia pe scară mare ar fi superioară, nu se poate nega că nu ar putea fi vorba de o lege a concentrării unităţilor de producţie în agricultură şi silvicultură. Faptul că pământul este stăpânit în proprietate pe scară mare nu înseamnă că este muncit pe scară mare. Marile moşii sunt întotdeauna compuse din numeroase ferme.

Aceasta apare chiar mai diferit într-o ramură diferită de producţie primară, industria minieră. Întreprinderea minieră este legată de locul unde se găseşte minereul. întreprinderile sunt atât de mari pe cât permit aceste locuri separate. Ele pot fi concentrate numai în măsura în care poziţia geografică a zăcămintelor separate de minereu fac concentraţia să pară profitabilă. Pe scurt, nu se poate vedea nicăieri în producţia primară vreo tendinţă de concentrare a unităţilor productive. Aceasta este la fel de adevărat despre transport.

3

Dimensiunea optimă a unităţilor de producţie în industrie

Procesul fabricaţiunii din materii prime este, într-o oarecare măsură, independent de limitările spaţiului. Exploatarea plantaţiilor de bumbac nu poate fi concentrată, dar fabricile de filat şi ţesut pot fi unite. Dar, aici de asemenea, ar fi pripit să se derive, fără alte consideraţiuni, o lege a concentrării unităţilor de producţie din faptul că uzina mai mare în general se dovedeşte superioară celei mici.

Căci în industrie, de asemenea, locaţia este importantă, cu totul aparte de faptul că (alte lucruri fiind la fel, adică la un nivel dat de diviziune a muncii) superioritatea economică a unităţilor productive mai mari există numai în măsura în care legea combinaţiei optime a factorilor de producţie o cere şi că, în consecinţă, nu este de câştigat nici un avantaj prin mărirea unităţii de producţie dincolo de punctul în care instrumentele sunt utilizate cu cea mai mare eficacitate. Fiecare tip de producţie are o locaţie naturală, care depinde, în cele din urmă, de distribuţia geografică a producţiei primare. Faptul că producţia primară nu poate fi concentrată trebuie să influenţeze procesul subsecvent de fabricaţie. Puterea acestei influenţe variază cu importanţa legată de transportul materiilor prime şi al produselor finite în ramurile separate de producţie.

O lege a concentrării unităţilor de producţie operează, prin urmare, numai în măsura în care diviziunea muncii duce la diviziunea progresivă a producţiei în ramuri noi. Această concentrare nu este în realitate nimic mai mult decât partea cealaltă a diviziunii muncii. Ca rezultat al diviziunii muncii, numeroase unităţi de producţie care nu seamănă între ele, înlăuntrul cărora uniformitatea este regula, înlocuiesc numeroase unităţi asemănătoare, înlăuntrul cărora sunt efectuate diverse procese diferite de producţie. Aceasta face ca numărul de uzine similare să descrească, în timp ce cercul de persoane, pentru nevoile cărora ele lucrează direct sau indirect, creşte. Dacă producţia de materii prime nu ar fi fixată geograficeşte, o circumstanţă care acţionează potrivnic procesului iniţial de diviziune a muncii, ar exista numai o singură uzină pentru fiecare ramură de producţie. [2]


NOTE

1. Vogelstein, „Die finanzielle Organisation der kapitalistischen Industrie und die Monopolbildungen”, Grundriss der Sozialökonomik, Pt. VI (Tübingen, 1914), pag. 203 et seq. Weiss, „Abnehmender Ertrag”, Handwörterbuch der Staatswissenschaften, ediţia a 4-a, Vol. I, pag. 11 et seq.

2. Vezi Alfred Weber, „Industrielle Standortslehre”, Grundriss der Sozialiökonomik, VI, Tübingen, 1914, pag. 54 et seq. Factorii de locaţie care mai rămân pot fi trecuţi cu vederea, întrucât distribuţia actuală sau aceea transmisă istoriceşte a producţiei primare îi determină în cele din urmă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România