XXI. Concepţia materialistă a istoriei

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea I: Evoluţia socială
cuprins

1

Gândire şi fiinţă

Feuerbach a spus: „gândirea purcede de la fiinţă, iar nu fiinţa de la gândire”. [1] Această remarcă, care era destinată doar să exprime renunţarea la idealismul hegelian, devine în faimosul aforism, „Omul este ceea ce mănâncă” („Der Mensch ist was er isst”) [2], strigătul de luptă al materialismului, cum este reprezentat de Büchner şi Moleschott. Vogt a întărit teza materialistă, apărând afirmaţia „că gândirea stă cam în aceeaşi relaţie cu creierul ca fierea cu ficatul sau urina cu rinichii”. [3] Acelaşi materialism naiv, care, ignorând toate dificultăţile, încearcă să rezolve problema fundamentală a filosofiei simplu şi complet dirijând tot ceea ce are a face cu mintea către un fenomen fizic, este relevat de asemenea în concepţia economică a istoriei a lui Marx şi Engels. Titlul „Concepţia materialistă a Istoriei” este credincios naturii teoriei; el pune accentul cu insistenţă, în chipul izbitor intenţionat de întemeietorii ei, asupra omogenităţii epistemologice între credinţa lor şi materialismul timpului lor. [4]

Potrivit concepţiei materialiste a istoriei, gândirea depinde de fiinţa socială. Această doctrină are două versiuni diferite, fundamental contradictorii una faţă de alta. Una explică gândirea ca dezvoltare simplă şi directă a mediului ambiant economic, a condiţiilor de producţie în care trăiesc oamenii. Potrivit acestei versiuni, nu există o istorie a ştiinţei şi o istorie a ştiinţelor individuale ca înlănţuiri independente evolutive, pentru că încadrarea problemelor şi soluţiilor lor nu reprezintă un proces intelectual progresiv, ci reflectă doar condiţiile momentane ale producţiei. Descartes, spune Marx, privea animalul ca pe o maşină, pentru că el „vede cu ochii perioadei manufacturiere, spre deosebire de ochii evului mediu, când animalul era socotit ca ajutor al omului – o poziţie pe care i-a acordat-o de asemenea mai târziu Herr von Haller în cartea sa Restauration der Staatswissenschaft”. [5] Într-un asemenea pasaj este clar că condiţiile de producţie sunt privite ca fapte independente de gândirea omenească. Ele „corespund” pe rând unui „stagiu definit de dezvoltare” a „forţelor materiale productive” [6] sau, ceea ce nu este decât un alt fel de a spune acelaşi lucru, unui „stagiu definit în dezvoltarea mijloacelor de producţie şi de transport”. [7] Forţele productive, mijloacele muncii, „rezultă într-o” ordine definită a societăţii. [8] „Tehnologia revelează conduita activă a omului faţă de natură, procesul direct productiv al vieţii sale şi, în consecinţă, condiţiile sale de viaţă socială şi ideile spirituale care se nasc din ele.” [9] Se pare că niciodată nu i-a venit în minte lui Marx că forţele productive sunt ele însele un produs al gândirii omeneşti, astfel că doar ne învârtim într-un cerc când încercăm să derivăm gândirea din ele. El a fost complet vrăjit de cuvântul-fetiş „producţia materială”. Material, materialist şi materialism erau fraze tematice de propagandă la modă pe timpul său, şi el nu putea să scape de influenţa lor. El simţea că datoria sa primordială ca filosof era să şteargă „deficienţele materialismului abstract al ştiinţei naturale care exclude procesul istoric”; acele deficienţe pe care el credea că le putea percepe „în teoriile abstracte şi ideologice ale purtătorilor ei de cuvânt, de îndată ce ei se aventurează dincolo de sfera lor specială”. Şi acesta este motivul pentru care a numit el procedura sa „singura materialistă, deci singura metodă ştiinţifică”. [10]

Potrivit celei de a doua versiuni a concepţiei materialiste a istoriei, interesul de clasă determină gândirea. Marx spune despre Locke că el „reprezintă noua burghezie în toate formele ei: industriaşii contra claselor muncitoare şi a săracilor, negustorii contra cămătarilor de modă veche, înalta finanţă contra datornicilor statului şi, într-una din propriile sale lucrări, el a demonstrat chiar că inteligenţa burgheză ar fi intelectul omenesc normal”. [11] Pentru Mehring, cel mai prolific dintre istoricii marxişti, Schopenhauer este „filosoful filistinilor îngroziţi... în felul său prefăcut, egoist şi clevetitor, imaginea spirituală a burgheziei care, speriată de ciocnirea armelor, tremurând ca plopul, s-a retras ca să trăiască din veniturile ei şi a renunţat la idealurile epocii sale ca la ciumă”. [12] În Nietzsche, el vede „filosoful înaltei burghezii”. [13]

Judecăţile sale în ştiinţa economică prezintă acest punct de vedere cu cea mai mare claritate. Marx a fost cel dintâi care a împărţit economiştii în burghezi şi proletari, o împărţire pe care etatismul şi-a însuşit-o după aceea. Held explică teoria lui Ricardo despre rentă ca „dictată pur şi simplu de ura capitaliştilor saturaţi de bani împotriva proprietarilor împământeniţi” şi crede că întreaga teorie a lui Ricardo despre valoare poate fi privită numai ca „încercarea de a justifica, sub aparenţa unei străduinţe de a proteja drepturile naturale, dominaţia şi profiturile capitalismului”. [14] Cel mai bun mod de a dovedi eroarea acestei vederi este de a atrage atenţia asupra faptului evident că teoria economică a lui Marx nu este nimic mai mult decât un produs al şcolii lui Ricardo. Toate elementele ei esenţiale sunt luate din sistemul ricardian, din care îşi derivă de asemenea principiul metodologic al separării teoriei şi politicii şi al excluderii punctului de vedere etic. [15] Politiceşte, ştiinţa economică clasică a fost întrebuinţată atât pentru a ataca şi aclama capitalismul, pentru a susţine, cât şi pentru a respinge socialismul.

Marxismul face uz de aceeaşi metodă cu privire la ştiinţa economică subiectivă modernă. Nefiind în stare să i se opună cu un singur cuvânt de critică rezonabilă, marxismul încearcă să o respingă denunţând-o ca „economie burgheză”. [16] Pentru a arăta că ştiinţa economică subiectivă nu este „apologetică capitalistă”, ar trebui să fie de ajuns, desigur, să se atragă atenţia că există socialişti care susţin cu fermitate teoria subiectivă a valorii. [17] Evoluţia ştiinţei economice este un proces al minţii, independent de presupusele interese de clasă ale economiştilor şi nu are nimic a face cu susţinerea sau condamnarea vreunor instituţii sociale anumite. Orice teorie ştiinţifică poate fi întrebuinţată pervers pentru scopuri politice; politicianul nu are nevoie să construiască o teorie pentru a susţine ţelurile pe care din întâmplare el le urmăreşte. [18] Ideile socialismului modern nu au izvorât din creaţie proletară. Ele au fost iniţiate de intelectuali, fii ai burgheziei, nu ai salariaţilor. [19] Socialismul a capturat nu numai clasa muncitoare; el are susţinători, pe faţă şi în ascuns, chiar şi în clasa proprietară.

2

Ştiinţa şi socialismul

Gândirea abstractă este independentă de dorinţele care mişcă pe gânditor şi de ţelurile pentru care el se străduieşte. [20] Numai această independenţă o califică drept gândire. Dorinţele şi scopurile reglementează acţiunea. Când se spune că viaţa economică influenţează gândirea, faptele sunt răsturnate. Economia ca acţiune raţională este dependentă de gândire, nu gândirea de economie.

Chiar dacă s-ar dori să se admită că gândirea este determinată de interesul de clasă, aceasta s-ar putea face numai considerând interesele de clasă recunoscute. Dar recunoaşterea interesului de clasă este deja un rezultat al gândirii. Dacă o astfel de gândire arată că există interese speciale de clasă sau că interesele tuturor claselor din societate se armonizează, procesul de gândire însuşi a avut loc înainte ca ideea de clasă să fi influenţat gândirea.

Pentru gândirea proletară, este adevărat, marxismul presupune un adevăr şi o valoare eternă, liberă de orice limitări de interes de clasă. Deşi el însuşi negreşit o clasă, proletariatul trebuie, trecând dincolo de interesele de clasă, să păzească interesele umanităţii desfiinţând diviziunea societăţii în clase. În acelaşi chip, gândirea proletară conţine, în locul relativităţii gândirii determinate de clasă, conţinutul de adevăr absolut al ştiinţei pure, care va ajunge la fructificare în viitoarea societate socialistă. Altfel spus, singur marxismul este ştiinţă. Ceea ce l-a precedat pe Marx istoriceşte poate fi socotit preistorie a ştiinţei. Marxismul dă filosofilor dinaintea lui Hegel cam acelaşi loc pe care creştinismul îl dă profeţilor şi îi acordă lui Hegel cam acelaşi loc pe care creştinismul îl acordă Botezătorului în raport cu Mântuitorul. De la apariţia lui Marx însă, întregul adevăr este de partea marxismului şi toate celelalte sunt minciuni, înşelăciune şi apologetică capitalistă.

Aceasta este o filosofie foarte simplă şi clară, şi în mâinile succesorilor lui Marx devine şi mai simplă şi mai clară. Pentru ei, ştiinţa şi socialismul marxist sunt identice. Ştiinţa este exegeza cuvintelor lui Marx şi Engels. Probele sunt demonstrate prin citarea şi interpretarea acestor cuvinte. Protagoniştii schimbă acuzaţii de necunoaştere a „scripturii”. Astfel se naşte un adevărat cult al proletariatului. Engels spune: „Numai în clasa muncitoare persistă, nepipernicită, mintea teoretică germană. Aici nu va putea fi exterminată. Aici nu se dă nici o importanţă carierei, goanei după câştig, patronajului binevoitor de deasupra. Dimpotrivă, cu cât ştiinţa purcede mai fără consideraţie şi mai dezinteresată, cu atât se găseşte mai mult în unison cu interesele şi străduinţele muncitorilor”. [21] După Tönnies, „numai proletariatul, adică purtătorii de cuvânt şi conducătorii ei literari”, subscriu „din principiu la vederea ştiinţifică şi la toate consecinţele ei”. [22]

Pentru a da pe faţă aceste aserţiuni prezumţioase în lumina lor adevărată, trebuie numai să reamintim atitudinea socialistă faţă de toate înfăptuirile ştiinţifice din timpul deceniilor recente. Când, acum aproape un sfert de secol, un număr de scriitori marxişti au încercat să cureţe doctrina partidului de erorile ei cele mai grosolane, a fost instituită o vânătoare de eretici pentru a păstra puritatea sistemului. Revizionismul a sucombat faţă de ortodoxie. În cadrul marxismului nu există nici un loc pentru gândirea liberă.

3

Presupoziţiile psihologice ale socialismului

Potrivit marxismului, proletariatul în societatea capitalistă gândeşte necesar în chip socialist. Dar de este acesta cazul? Este uşor de înţeles de ce ideea socialistă nu s-a putut naşte mai înainte de a exista întreprinderi pe scară mare în industrie, transport şi minerit. Atâta timp cât se putea privi înainte la distribuirea de fapt a proprietăţii fizice a celor bogaţi, nu i-a venit în minte nimănui să imagineze un alt mijloc de a asigura egalitatea de venit. Numai când dezvoltarea diviziunii muncii crease întreprinderea pe scară mare, negreşit indivizibilă, a devenit necesar să se invoce modul socialist de înfăptuire a egalităţii. Dar deşi aceasta explică de ce în sistemul capitalist nu mai poate fi vorba de „împărţire”, nu explică deloc de ce politica proletariatului trebuie să fie socialismul.

În zilele noastre, luăm de bun că muncitorul trebuie să gândească şi să acţioneze socialist. Dar ajungem la această concluzie numai presupunând că ordinea socialistă a societăţii este ori forma de viaţă socială cea mai avantajoasă pentru proletariat, sau, măcar, că proletariatul gândeşte că este aşa. Prima alternativă a fost deja discutată în aceste pagini. În vederea faptului neîndoielnic că socialismul, deşi numără o mulţime de susţinători în alte clase, este cel mai răspândit printre muncitori, rămâne numai chestiunea de ce muncitorul, din pricina poziţiei pe care o ocupă, tinde să fie cel mai receptiv la ideologia socialistă.

Linguşirea josnică demagogică a partidelor socialiste laudă muncitorul capitalismului modern ca pe o fiinţă distinsă cu toate virtuţile de minte şi caracter. Un studiu mai sobru şi mai puţin influenţat de prejudecată ar putea ajunge poate la o părere foarte diferită. Dar acest fel de cercetare poate fi lăsat fără grijă cozilor de topor de partid ale diverselor mişcări. Pentru cunoaşterea condiţiilor sociale în general şi a sociologiei sistemului de partid în particular, este cu totul lipsită de valoare. Problema noastră este pur şi simplu de a descoperi de ce poziţia muncitorului în producţie l-ar înclina către vederea că metoda socialistă de producţie nu numai că este posibilă în principiu, dar că ar fi mai raţională decât metoda capitalistă.

Răspunsul nu este greu. Muncitorul în întreprinderea capitalistă pe scară mare sau mijlocie nu vede şi nu cunoaşte nimic din legăturile care unesc părţile individuale ale muncii cu sistemul economic în întregime. Orizontul lui ca muncitor şi producător nu se extinde dincolo de procesul care este treaba lui. El crede că el singur este un membru productiv al societăţii şi crede că toată lumea, inginerul şi supraveghetorul, tot atât cât şi antreprenorul, care nu stă, asemenea lui, la maşină sau nu cară greutăţi este un parazit. Chiar şi funcţionarul de bancă crede că numai el este productiv activ în ramura bancară, că el câştigă profitul întreprinderii şi că directorul care încheie tranzacţiile este o superfluitate, uşor de înlocuit fără pierdere. Astfel, din locul în care stă, muncitorul nu poate vedea cum sunt legate lucrurile unul de altul. El ar putea afla, cu ajutorul gândirii îndelungate şi al cărţilor, niciodată din faptele mediului său înconjurător de lucru. Întocmai cum omul obişnuit ar putea conclude din faptele experienţei de toate zilele că pământul stă pe loc şi soarele se mişcă de la răsărit şi apus, tot aşa şi muncitorul, judecând din propria sa experienţă, nu poate ajunge niciodată la o cunoştinţă adevărată despre natura şi funcţionarea vieţii economice.

Dar când ideologia socialistă vine la acest om neştiutor de faptele economice şi strigă:

Muncitorule, te trezeşte, te trezeşte:
Puterile din plin ţi le socoteşte,
Roţile toate pe loc se vor opri
Dacă braţul tău tare aşa va voi, [23] (Herwegh)

este de mirare dacă, ameţit de visurile puterii, el urmează această invitaţie? Socialismul este expresia principiului violenţei care ţipă din sufletul muncitorilor, întocmai cum imperialismul este principiul violenţei vorbind din sufletul funcţionarului de stat şi al soldatului.

Masele înclină către socialism nu pentru că acesta le veghează realmente interesele, ci pentru că ele cred că face astfel.


NOTE

1. Feuerbach, Vorläufige Thesen zur Reform der Philosophie, 1842, Opere Complete, Vol. II, Stuttgart, 1904, pag. 239.

2. Feuerbach, Die Naturwissenschaft und die Revolution, 1850, Vol. X, Stuttgart, 1911, pag. 22.

3. Vogt, Köhlerglaube und Wissenschaft, ediţia a 2-a, Giessen, 1855, pag. 32.

4. Max Adler, care încearcă să împace marxismul cu noua critică kantiană, încearcă în zadar să demonstreze că marxismul şi materialismul filosofic nu au nimic în comun. Vezi în special Marxistische Probleme, Stuttgart, 1913, pag. 60 et seq., 216 et seq., în care intră în conflict acut cu aliaţii marxişti. Vezi, de pildă, Plekhanov, Grundprobleme des Marxismus, Stuttgart, 1910.

5. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 354, nota. Dar între Descartes şi Haller stă La Mettrie, cu al său „om-maşină”, a cărui filosofie Marx a omis din nefericire să o interpreteze genetic.

6. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, pag. xi.

7. Marx şi Engels, Das Kommunistische Manifest, pag. 27.

8. Marx, Das Elend der Philosophie, ibid., pag. 91. Vezi de asemenea cap. XVIII, 5 al prezentei lucrări.

9. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 336.

10. Ibid.

11. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, pag. 62. Barth, Die Philosophie der Geschichte als Soziologie, Vol. I, pag. 658 et seq., spune cu drept cuvânt că comparaţia între privilegiile înnăscute ale nobilimii şi ideile prezumabil înnăscute poate fi considerată în cel mai bun caz ca o glumă. Dar prima parte a caracterizării lui Locke de către Marx nu este mai puţin intenabilă decât a doua.

12. Mehring, Die Lessing-Legende, ediţia a 3-a, Stuttgart, 1909, pag. 422.

13. Ibid., pag. 423.

14. Held, Zwei Bücher zur sozialen Geschichte Englands, Leipzig, 1881, pag. 176, 183.

15. Schumpeter, „Epochen der Dogmen und Methodengeschichte”, Grundriss der Sozialökonomik, Partea I, Tübingen, 1914, pag. 81 et seq.

16. Hilferding, Böhm-Bawerk's Marx-Kritik, Viena, 1904, pag. 1, 61. Pentru marxistul catolic Hohoff, Warenwert und Kapitalprofit (Paderborn, 1902), pag. 57, Böhm-Bawerk este „un economist obişnuit, într-adevăr bine dotat, care nu s-a putut ridica deasupra prejudecăţilor capitaliste în mijlocul cărora a crescut”. Vezi cartea mea Grundprobleme der Nationalökonomie, Jena, 1933, pag. 170 et seq.

17. Vezi Bernard Shaw, de pildă, Fabian Essays (1889), pag. 16 et seq. Dreptul natural şi teoria contractului au servit în acelaşi chip, în sociologie şi în ştiinţa politică, atât pentru a lupta în favoarea, cât şi împotriva absolutismului.

18. Dacă se doreşte creditarea concepţiei materialiste a istoriei cu accentuarea faptului că relaţiile sociale sunt dependente de condiţiile naturale ale vieţii şi producţiei, trebuie amintit că aceasta poate apărea ca un merit special numai prin contrast cu excesele istoricilor şi filosofilor istoriei de factură hegeliană. Filosofia liberală a societăţii şi istoriei şi scrierea istoriei de la sfârşitul secolului al optsprezecelea (chiar şi cea germană, vezi Below, Die deutsche Geschichtsschreibung von den Befreiungskriegen bis zu unseren Tagen, Leipzig, 1916, pag. 124 et seq.) o luaseră înainte de această cunoaştere.

19. Despre principalii reprezentanţi ai sindicalismului francez şi italian, Sombart, Sozialismus und soziale Bewegung, ediţia a 7-a, Jena, 1919, pag. 110, spune „În măsura în care îi cunosc personal – oameni amabili, fini, educaţi. Oameni cultivaţi cu rufe curate, purtări bune şi neveste elegante, pe care îi întâlneşti cu tot atâta plăcere ca şi pe oamenii de felul tău, şi care cu siguranţă nu arată ca şi cum ei ar reprezenta o mişcare care se întoarce mai presus de toate împotriva naturii crescând burgheze a socialismului şi ar vrea să ajute pumnul strâns, pe adevăraţii şi veritabilii singuri muncitori manuali la obţinerea drepturilor lor”. Iar De Man, Zur Psychologie des Sozialismus, pag. 16 et seq. spune: „Dacă s-ar accepta expresia marxistă care induce în eroare, care leagă orice ideologie socială de un anumit ataşament de clasă, ar trebui să se spună că socialismul de doctrină, chiar marxismul, este de origine burgheză.”

20. Dorinţa este părintele gândirii, spune o figură de vorbire. Ceea ce se înţelege prin ea este că dorinţa este părintele credinţei.

21. Engels, Ludwig Feuerbach und der Ausgang der klassischen deutschen Philosophie, ediţia a 5-a, Stuttgart, 1910, pag. 58.

22. Tönnies, Der Nietzsche-Kultus, Leipzig, 1897, pag. 6.

23. Working man, awake, awake!
Of thy strength full measure take,
All the wheels must needs stand still
If thy strong arm so doth will.     (Herwegh)

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România