XX. Ciocnirea intereselor de clasă şi lupta de clasă

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea I: Evoluţia socială
cuprins

1

Conceptele de clasă şi conflict de clasă

La orice moment dat poziţia individului în economia socială determină raportul lui cu toţi ceilalţi membri ai societăţii. El este în raport cu ei cu privire la schimb ca unul care dă şi primeşte, ca vânzător şi cumpărător. Poziţia lui în societate nu trebuie să-l lege necesarmente de una şi aceeaşi activitate. Un om poate fi simultan proprietar imobiliar, salariat şi capitalist; altul poate fi simultan antreprenor, funcţionar şi proprietar imobiliar; un al treilea antreprenor, capitalist şi proprietar imobiliar, etc. Unul poate produce brânză şi coşuri şi, în mod ocazional, să se angajeze cu ziua. Dar chiar şi situaţia acelora care se găsesc aproximativ în poziţii egale variază potrivit circumstanţelor speciale în care ei apar pe piaţă. Chiar şi în calitate de cumpărător pentru propriul său consum fiecare om este situat deosebit de alţii potrivit nevoilor sale speciale. Pe piaţă sunt întotdeauna numai indivizi izolaţi. Într-o economie liberă piaţa permite apariţia deosebirilor individuale: ea „pulverizează”, cum se spune uneori – de obicei cu oarecare părere de rău. Chiar şi Marx a trebuit să explice în mod special că, „întrucât cumpărăturile şi vânzările sunt făcute numai între indivizi izolaţi, nu este admisibil să ne bizuim pe ele pentru relaţiunile între clase sociale întregi”. [1]

Dacă întrebuinţăm termenul clasă pentru a-i desemna pe toţi aceia în poziţiuni sociale relativ egale, este important de ţinut minte că problema dacă clasele au vreo importanţă specială în viaţa socială nu este rezolvată prin aceasta. Schematizarea şi clasificarea „per se” nu au nici o valoare cognitivă. Semnificaţia ştiinţifică a unui concept se naşte din funcţia sa în teoriile cărora le aparţine; în afara contextului acestor teorii nu este nimic mai mult decât o jucărie intelectuală. Utilitatea teoriei claselor nu este dovedită când se arată că, de vreme ce oamenii se găsesc în diferite poziţiuni sociale, existenţa claselor sociale nu poate fi negată. Ceea ce contează nu este poziţia socială a individului, ci semnificaţia acestei poziţii în viaţa societăţii. S-a recunoscut de multă vreme că contrastul dintre bogat şi sărac, ca toate contrastele economice, joacă un mare rol în politică. La fel de bine cunoscută este importanţa istorică a deosebirilor de rang şi castă, altfel spus, a diferenţelor în poziţiunea legală sau inegalitatea înaintea legii. Economia politică clasică nu a contestat aceasta. Dar ea s-a angajat să arate că toate aceste contraste decurgeau din instituţii politice greşite. Potrivit economiei politice clasice, înţelese cum trebuie, interesele indivizilor nu sunt niciodată incompatibile. Credinţa în conflicte de interese, care era mai înainte foarte importantă, în realitate izvora din necunoaşterea legilor naturale ale vieţii sociale. Odată ce oamenii ar recunoaşte că, înţelese cum trebuie, toate interesele sunt identice, aceste puncte de discuţie ar înceta să mai influenţeze discuţia politică.

Dar economia politică clasică, care învăţa solidaritatea de interese, a pus ea însăşi temelia pentru o nouă teorie a conflictului de clasă. Mercantiliştii au plasat bunurile în centrul ştiinţei economice, care în ochii lor era o teorie a bogăţiei obiective. A fost marea înfăptuire a clasicilor în această privinţă că, mai presus de bunuri, ei au pus omul economic. Ei au preparat în felul acesta calea pentru ştiinţa economică modernă care pune omul şi aprecierea lui subiectivă în centrul sistemului ei. Un sistem în care omul şi bunurile sunt plasaţi, ca să spunem aşa, pe un picior de egalitate se desparte inevitabil în două părţi, una tratând despre producţia bogăţiei, cealaltă despre distribuţia ei. Cu cât economia devine o ştiinţă mai strictă, un sistem catallactic, cu atât această concepţie tinde mai mult să dea înapoi. Dar ideea de distribuţie rămâne pentru câtăva vreme. Şi aceasta dă naştere la rândul ei ideii unei diviziuni între procesul de producţie şi acela de distribuţie. Bunurile sunt mai întâi produse, apoi distribuite. Oricât ar fi de clar că, în economia capitalistă, producţia şi distribuţia sunt indisolubil legate între ele, această nefericită concepţie tinde să facă rezultatul confuz. [2]

Asemenea neînţelegeri sunt într-adevăr inevitabile de îndată ce acest termen „distribuţie” este adoptat şi problema imputaţiei este considerată o problemă a distribuţiei. Această teorie a imputaţiei sau, pentru a întrebuinţa un termen corespunzând mai îndeaproape modului clasic de a pune problema, o teorie a venitului trebuie să deosebească între diferitele categorii de factori de producţie, deşi de fapt acelaşi principiu fundamental de formare a valorii trebuie aplicat la toate. „Munca” este despărţită de „capital” şi de „pământ”. Nimic nu este mai uşor într-un asemenea context decât de a-i privi pe muncitori, capitalişti şi proprietarii de pământ ca clase separate, cum a făcut pentru prima dată Ricardo în prefaţa Principiilor sale. Faptul că economiştii clasici nu defalcă „profitul” în părţile lui componente doar a mărit tendinţa aceasta şi ne-a dat imaginea societăţii împărţită în trei clase.

Dar Ricardo merge încă mai departe. Arătând cum, „în diferite stagii ale societăţii”, [3] proporţiile din produsul total care vor fi alocate fiecăreia dintre cele trei clase sunt diferite, el extinde conflictul de clasă la dinamică. Succesorii lui îl urmează aici. Şi tocmai aici intră Marx cu teoria economică pe care o propune în Das Kapital. În scrierile lui mai timpurii, în special în cuvintele de introducere la Manifestul comunist, Marx încă mai concepe clasa şi conflictul de clasă în sensul vechi al unui contrast între poziţia legală şi dimensiunea averii. Legătura dintre cele două noţiuni este asigurată de o concepţie a relaţiunilor industriale moderne ca dominaţie a capitaliştilor asupra muncitorilor. Dar chiar şi în Das Kapital Marx nu delimitează precis conceptul de clasă, deşi este de importanţă fundamentală pentru teoria lui. El nu defineşte ce este clasa, ci se limitează la enumerarea „marilor clase” în care este împărţită societatea modernă capitalistă. [4] Aici el urmează diviziunea lui Ricardo, neglijând faptul că pentru Ricardo diviziunea claselor este importantă numai pentru teoria catallacticii.

Succesul teoriei marxiste privitoare la clasă şi conflictele de clasă a fost nemăsurat. Astăzi deosebirea marxistă a claselor înlăuntrul societăţii şi teoria conflictului de neîmpăcat dintre aceste clase este aproape universal acceptată. Chiar şi aceia care doresc şi lucrează pentru pace între clase nu contestă de regulă opinia că există contraste de clasă şi lupte de clasă. Dar conceptul de clasă rămâne tot atât de nesigur ca şi mai înainte. Căci pentru urmaşii lui Marx, ca şi pentru Marx însuşi, conceptul se răsfrânge în toate culorile curcubeului.

Dacă, urmând sistemul din Das Kapital, acest concept este bazat pe diviziunea clasică a factorilor de producţie, atunci o clasificare ce ar fi inventată numai pentru scopurile teoriei schimbului şi este justificabilă numai acolo este transformată în baza unei cunoaşteri sociologice generale. Se trece cu vederea faptul că îmbinarea factorilor de producţie în două, trei sau patru grupe mari este doar o problemă de aranjament al teoriei economice şi că poate fi valabilă numai în cadrul acestui context. Clasificarea factorilor de producţie nu este o clasificare de oameni sau grupuri de oameni, ci de funcţiuni; motivul diviziunii constă numai în scopul teoriei catalacticii pe care este destinată să îl servească. Separaţia „pământului”, de pildă, îşi datorează poziţia specială teoriei clasice a rentei pământului. Potrivit acestei teorii, pământul este acea premisă indispensabilă a producţiei care, în anumite condiţii presupuse, poate produce o rentă. Tot astfel, poziţia capitalului ca sursă a profitului şi a muncii ca sursă a salariului se datorează particularităţilor sistemului clasic. În soluţiile de mai târziu ale problemei distribuţiei care împărţeau „profitul” şcolii clasice în profitul antreprenorului şi în dobânda capitalului, gruparea factorilor de producţie era cu totul diferită. În teoria modernă a imputaţiei, dimpotrivă, gruparea factorilor de producţie potrivit cu schema teoriei clasice nu mai are nici o importanţă. Ceea ce se numea mai înainte problema distribuţiei este acum problema formării preţurilor bunurilor de ordine mai înalte. Numai conservatorismul clasificării ştiinţifice a tins să reţină vechea terminologie. O grupare mai în concordanţă cu spiritul teorie imputaţiei ar trebui să pornească pe o bază cu totul diferită – de pildă, separarea ramurilor statice şi dinamice de venit.

Dar – şi acesta este punctul esenţial – în nici un sistem baza pentru gruparea factorilor nu este determinată de caracteristicile lor naturale. Nereuşita de a percepe aceasta este ceea ce constituie eroarea cea mai gravă a teoriei claselor economice. Această teorie a început prin presupunerea naivă a unei relaţii lăuntrice (creată de condiţiile economice naturale) între acei factori de producţie care au fost grupaţi împreună pentru motive analitice. Ea construieşte un factor pământ uniform, care poate fi întrebuinţat cel puţin pentru toate felurile de agricultură, şi o muncă uniformă, care poate lucra orice. Ea face o concesie, o încercare de a se conforma realităţii, când deosebeşte între pământ pentru întrebuinţare agricolă, pământ pentru întrebuinţare minieră şi pământ urban şi când diferenţiază între muncă specializată şi brută. Dar această concesie nu îmbunătăţeşte lucrurile. Munca specializată este tot atât de mult o abstracţie ca şi „munca” pur şi simplu, şi pământul este tot atât de mult o abstracţie ca şi „pământul” pur şi simplu. Şi – ceea ce este important aici – ele sunt abstracţiuni care lasă pe dinafară tocmai acele caracteristici esenţiale pentru studiul sociologic. Când ne ocupăm de particularităţile formării preţului, ne este permis, în anumite circumstanţe, să facem contrastul între cele trei grupuri: pământ, capital şi muncă. Dar aceasta nu dovedeşte deloc că o asemenea grupare este permisă când ne ocupăm de o problemă cu totul diferită.

2

Stări şi clase

Teoria războiului de clasă face neîncetat confuzie între noţiunile de stare („Stand”) şi clasă. [5] Stările erau instituţii legale, nu fapte determinate economic. Fiecare om se năştea în sânul unei stări şi rămânea în ea până la moarte. De-a lungul întregii vieţi îşi păstra calitatea de membru al unei anumite stări. Cineva era stăpân sau şerb, om liber sau sclav, stăpân al pământului sau legat de el, patrician sau plebeu nu pentru că ocupa o anumită poziţie în viaţa economică, ci pentru că aparţinea unei anumite stări. E admisibil că stările erau la origine o instituţie economică, în sensul că, asemenea oricărei ordini sociale, ele se formaseră în ultima analiză din nevoia de a asigura cooperarea socială. Dar teoria socială de la baza acestei instituţii era fundamental diferită de teoria liberală, pentru că cooperarea omenească era concepută numai ca o „luare” din partea unora şi o „dare” din partea altora. Faptul că datul şi luatul puteau fi mutuale şi toate părţile să câştige prin aceasta era cu totul de neînţeles pentru o asemenea teorie. O epocă mai târzie, căutând să justifice sistemul stărilor care, în lumina ideilor liberale care începeau să mijească încet atunci în lume, începuseră să apară nesociale şi de asemenea nedrepte, bazată pe o împovărare unilaterală a ordinelor de jos, a fabricat o reciprocitate artificială în relaţie: ordinele mai înalte dădeau protecţie celor de mai jos, întreţinere, folosinţa pământului ş.a.m.d. Dar însăşi existenţa acestei doctrine arată că decadenţa ideologiei stărilor deja începuse. Astfel de idei erau străine de instituţia din zilele ei de înflorire, când relaţia era pe faţă una de violenţă, cum se poate vedea clar în prima deosebire esenţială trasată de stare – deosebirea dintre liber şi neliber. Motivul pentru care sclavul privea sclavia ca naturală, resemnându-se cu soarta sa în loc de a continua să se revolte şi a fugi cât l-ar fi ţinut picioarele, nu era acela că el credea că sclavia ar fi o instituţie dreaptă, la fel de avantajoasă pentru stăpân şi sclav, ci pur şi simplu că el nu voia să-şi pună viaţa în primejdie prin neascultare.

Accentuând rolul istoric al sclaviei, s-a căutat de a combate concepţia liberală a supunerii, cât şi a instituţiei stării. Despre sclavie se spunea că înseamnă un progres în civilizaţie, când oamenii luaţi în luptă erau înrobiţi, în loc de a fi omorâţi. Fără sclavie, o societate care divide munca, în care negoţurile sunt separate de producţia primară, nu s-ar fi putut dezvolta până nu s-ar fi dispus de tot pământul liber; pentru că oricine ar fi preferat să fie stăpân liber al pământului său propriu, mai degrabă decât un muncitor fără pământ cu materii prime produse de alţii, cu atât mai puţin un muncitor fără proprietate pe pământul altuia. După această concepţie sclavia are o justificare istorică, întrucât civilizaţia mai înaltă este de neconceput fără diviziunea muncii, care dă unei părţi a populaţiei o viaţă de răgaz, eliberată de grijile comune pentru pâinea de toate zilele. [6]

Numai pentru aceia care studiază istoria cu ochii moralistului se poate pune măcar chestiunea dacă o instituţie istorică poate fi justificată sau nu. Faptul că a apărut în istorie arată că au fost forţe active care au produs-o. Singura chestiune care poate fi pusă din punct de vedere ştiinţific este dacă instituţia îndeplinea actualmente funcţia cu care era însărcinată. În acest caz răspunsul este hotărât negativ. Sclavia nu a pregătit calea pentru diviziunea muncii. Dimpotrivă, i-a blocat drumul. Într-adevăr, societatea industrială modernă, cu diviziunea sa a muncii intens dezvoltată, nu a putut începe să crească până nu a fost desfiinţată sclavia. Pământ liber, fără stăpân a continuat să existe pentru apropriere, fără a împiedica ridicarea ocupaţiunilor sociale sau a unei clase de salariaţi. Aceasta pentru că pământul liber trebuia să fie făcut mai întâi cultivabil. Mai înainte de a da roadele sale avea nevoie de capital şi îmbunătăţiri. Adesea cu privire la fertilitatea lui şi aproape întotdeauna în amplasarea lui, era mai rău decât pământul deja sub cultură. [7] Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este singura condiţie necesară pentru dezvoltarea extensivă a diviziunii muncii. Înrobirea muncitorului nu era necesară pentru a o crea.

În raportul dintre stări, două tipuri sunt caracteristice. Unul este relaţia dintre nobilul feudal şi cultivator. Nobilul feudal stă cu totul în afara procesului de producţie. El intră în scenă numai după ce recolta a fost adunată şi procesul de producţie a fost terminat. Atunci îşi ia el partea lui. Pentru a înţelege natura acestei relaţii nu avem nevoie să ştim dacă a început prin supunerea ţăranilor mai înainte liberi sau prin aşezarea oamenilor pe pământul stăpânit de nobil. Singurul fapt relevant este că relaţia este în afara producţiei şi nu poate, de aceea, să fie dizolvată printr-un proces economic, asemenea conversiunii arendei şi a dijmei de către cultivator. De îndată ce arenda este convertibilă, ea încetează de a fi o relaţie de dependenţă şi devine un drept de proprietate. A doua relaţie tipică este aceea de la stăpân la sclav. Aici stăpânul cere muncă, nu bunuri, şi primeşte ceea ce cere fără să ofere nici un contra-serviciu sclavului, cu excepţia unei cheltuieli necesare (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) dacă nu vrea să piardă munca sclavului. În instituţia strict dezvoltată a sclaviei, sclavul este hrănit numai atâta timp cât munca lui aduce un surplus peste costurile sale de subzistenţă.

Nimic nu este mai puţin rezonabil decât de a compara aceste două relaţii cu aceea dintre antreprenor şi muncitor într-o economie liberă. Istoriceşte, munca salariată liberă s-a dezvoltat, într-o anumită măsură, din munca sclavilor şi a şerbilor şi a trebuit să treacă multă vreme până s-a lepădat de orice urmă a originii ei şi a devenit ceea ce este în economia capitalistă. Dar este o neînţelegere completă a economiei capitaliste a egala economiceşte munca liberă pentru salariu cu munca făcută de cei care nu sunt liberi. Se pot deduce comparaţii sociologice între cele două sisteme. Căci amândouă presupun diviziunea muncii şi cooperarea socială, şi în aceasta arată trăsături comune. Dar studiul sociologic nu trebuie să treacă cu vederea faptul că caracterul economic al celor două sisteme este cu totul diferit. Analiza caracterului economic al muncii libere cu argumente derivate din studiul muncii cu sclavi este necesarmente lipsită de valoare. Muncitorul liber încasează sub formă de salariu ceea ce este, din punct de vedere economic, imputat muncii sale. Proprietarul de sclavi cheltuieşte aceeaşi sumă – îngrijind de întreţinerea sclavului şi plătind negustorului de sclavi un preţ pentru sclav care corespunde valorii prezente a sumelor cu care salariul muncii libere este sau ar fi mai mare decât spezele de întreţinere a sclavului. Surplusul salariului muncii peste spezele de întreţinere a muncitorului merge astfel la omul care transformă oamenii liberi în sclavi – la vânătorul de sclavi, nu la intermediarul sau la proprietarul de sclavi. Aceştia doi nu capătă nici un venit specific în economia sclaviei. Este clar, aşadar, că oricine care încearcă să susţină teoria exploatării cu referinţă la condiţiile economiei sclaviei înţelege cu totul greşit problema. [8]

Într-o societate împărţită în stări, toţi membrii stărilor care sunt complet lipsiţi de drepturi înaintea legii au un singur interes în comun cu ceilalţi membri: ei se luptă să îmbunătăţească poziţia legală a stării lor. Toţi cei care sunt legaţi de pământ se străduiesc să li se uşureze sarcina arendei; toţi sclavii se străduiesc pentru libertate, adică pentru o situaţie în care să-şi poată utiliza munca pentru ei înşişi. Comunitatea de interese a tuturor membrilor unei stări este cu atât mai puternică, cu cât individul este mai puţin în stare să se ridice deasupra sferei legale a stării sale. Nu contează prea mult aici faptul că, în unele cazuri rare, indivizi deosebit de bine înzestraţi, ajutaţi de accidente fericite, sunt în stare să se ridice la stări mai înalte. Nici un fel de mişcare de mase nu se naşte din dorinţele şi speranţele nesatisfăcute ale unor indivizi izolaţi. Dorinţa de a-şi reînnoi propria lor putere, mai degrabă decât o dorinţă de a nimici nemulţumirea socială, este ceea ce face stările privilegiate să netezească drumul pentru ridicarea celor talentaţi. Indivizii dotaţi care au fost împiedicaţi de a se ridica pot deveni primejdioşi numai dacă chemarea lor la acţiune violentă găseşte un ecou în straturi largi de oameni nemulţumiţi.

3

Lupta de clasă

Lichidarea conflictelor speciale dintre stări nu putea îndepărta deosebirea dintre ele, atâta timp cât mai rămânea ideea de a împărţi societatea în chipul acesta. Chiar când oprimaţii şi-au scuturat jugul nu au fost desfiinţate toate deosebirile de stare. Singur liberalismul a putut învinge conflictul fundamental al stărilor. A făcut aceasta prin desfiinţarea sclaviei – pe motivul că munca liberă este mai productivă decât cea ne-liberă – şi prin proclamarea libertăţii de mişcare şi de alegere a ocupaţiei ca deziderate fundamentale al unei politici raţionale. Nimic nu expune cu mai multă claritate inabilitatea anti-liberalismului de a pricepe semnificaţia istorică a liberalismului decât încercarea lui de a prezenta această înfăptuire ca produs al „intereselor” speciale de grup.

În lupta dintre stări, toţi membrii unei stări se susţin reciproc pentru că au un ţel comun. Oricât de divergente ar fi, de altfel, interesele lor, ele se întâlnesc pe tărâmul acesta. Ei doresc o poziţie legală mai bună pentru starea lor. Avantajele economice însoţesc de obicei aceasta, căci motivul pentru care deosebirile legale sunt menţinute între stări este tocmai acela că ele conferă avantaje economice unora cu prejudiciul economic al altora.

Dar „clasa” teoriei luptei de clasă este o chestiune cu totul diferită. Teoria conflictului ireconciliabil de clasă este ilogică atunci când se opreşte brusc la împărţirea societăţii în trei sau patru clase. Dusă până la concluzia ei logică, teoria ar trebui să meargă mai departe dizolvând societatea în grupe de interese, până când ar ajunge la grupe ai căror membri îndeplinesc întocmai aceleaşi funcţiuni. Nu este destul să se separe proprietarii în proprietari de pământ şi capitalişti. Diferenţierea trebuie să continue până când atinge asemenea grupe ca filaturiştii de bumbac care fabrică aceleaşi grosimi de fire, sau fabricanţii de sevrou negru, sau fabricanţii de bere uşoară. Astfel de grupuri au, este adevărat, un singur interes comun împotriva masei celorlalţi: ei sunt interesaţi în chip vital de vânzarea produselor lor. Dar acest interes comun este strict limitat. Într-o economie liberă, o singură ramură de producţie nu poate, pe termen lung, să obţină mai mult decât un profit mediu şi nu poate, pe de altă parte, să lucreze în pierdere. Interesul comun al membrilor unei profesiuni nu se extinde, prin urmare, dincolo de tendinţa pieţei în cadrul unui spaţiu limitat de timp. Pentru rest, concurenţa, nu solidaritatea imediată de interese, operează între ei. Această concurenţă este suspendată de interese speciale numai când libertatea economică este limitată într-un chip oarecare. Dar dacă schema trebuie să-şi păstreze utilitatea pentru critica teoriei solidarităţii intereselor de clasă, trebuie să se aducă probe că această concurenţă este suspendată într-o economie liberă. Teoria luptei de clasă nu poate fi dovedită că este adevărată printr-o referinţă la interesele comune ale proprietarilor de pământ ca fiind în conflict cu populaţia urbană cu privire la politica vamală, sau cu privire la conflictul dintre proprietarii de pământ şi locuitorii oraşelor asupra chestiunii guvernării politice. Teoria liberală nu neagă că amestecul statului în negoţ creează interesele speciale, nici că prin acest mijloc grupuri anumite pot extrage privilegii pentru ele însele. Ea spune doar că asemenea favoruri speciale, când ele sunt privilegii excepţionale ale unor grupuri mici, duc la conflict politic violent, la revolta celor mulţi neprivilegiaţi împotriva celor puţini privilegiaţi, ceea ce, tulburând neîncetat pacea, ţine pe loc dezvoltarea socială. Ea explică mai departe că, acolo unde aceste privilegii speciale constituie regula generală, ele dăunează tuturor, pentru că ele iau pe de o parte ce dau pe de alta şi lasă în urmă, ca rezultat permanent, numai un declin general în productivitatea muncii.

Pe termen lung, comunitatea de interese dintre membrii unui grup şi contrastul dintre interesele lor şi interesele altor grupuri se ivesc întotdeauna din limitări ale dreptului de proprietate, ale libertăţii comerţului, ale alegerii ocupaţiei. Numai în timp scurt ele se pot naşte din condiţiile pieţei ca atare. Dar dacă printre grupurile ai căror membri ocupă aceeaşi poziţie în economie nu este nici o comunitate de interese care le-ar putea pune în opoziţie cu toate celelalte grupuri, cu siguranţă că nu poate fi o astfel de comunitate înlăuntrul grupurilor mai mari ai căror membri nu ocupă aceeaşi poziţie, ci doar o poziţie asemănătoare. Dacă nu există o comunitate de interese între filaturiştii de bumbac între ei, nu este una nici în cadrul industriei de bumbac sau între filaturişti şi fabricanţii de maşini. Între filaturist şi ţesător, fabricant de maşini şi cel ce le întrebuinţează, contrastul direct de interese este cât se poate de accentuat. O comunitate de interese există numai când concurenţa este exclusă, de pildă, între proprietarii de pământ de o anumită calitate sau poziţie.

Teoria că populaţia este împărţită în trei sau patru mari grupuri, fiecare cu un interes comun, greşeşte când îi priveşte pe proprietarii de pământ ca o clasă de interese unitare. Nici un interes comun special nu-i uneşte pe proprietarii de pământ arabil, de păduri, de vii, de mine sau de terenuri parcelabile urbane, afară numai dacă nu este faptul că ei apără dreptul de proprietate privată asupra pământului. Dar acesta nu este interesul special al proprietarilor. Oricine a recunoscut semnificaţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie trebuie, fie că posedă proprietate sau nu, să susţină principiul atât în interesul său, cât şi al proprietarului. Proprietarii de pământ au interese speciale adevărate numai acolo unde libertatea de a achiziţiona proprietate şi de a face negoţ a fost limitată.

Nu există interese comune nici între muncitori. Munca omogenă este tot atât de inexistentă ca şi muncitorul universal. Munca torcătorului este deosebită de munca minerului şi de munca doctorului. Teoreticienii socialismului şi ai conflictului ireconciliabil de clasă vorbesc ca şi cum ar exista un fel oarecare de muncă abstractă, pe care oricine ar fi calificat să o îndeplinească şi ca şi cum munca specializată aproape că nici n-ar exista în discuţie. În realitate nu există o muncă „absolută” de felul acesta. De asemenea, nici munca nespecializată nu este omogenă. Un măturător de stradă este deosebit de un hamal. În afară de aceasta, rolul muncii nespecializate este mult mai mic, considerat pur numericeşte, decât presupune teoria ortodoxă a clasei.

În deducerea legilor teoriei imputaţiei suntem justificaţi de a vorbi simplu de „pământ” şi „muncă”. Căci, din acest punct de vedere, toate bunurile de ordin mai înalt sunt semnificative numai ca obiecte economice. Motivul pentru simplificarea varietăţii infinite de bunuri de ordine mai înalte în câteva grupuri mari este uşurinţa de elaborare a teoriei, care este desigur dirijată către un ţel definit. Se deplânge adesea faptul că teoria economică operează cu abstracţiuni; dar tocmai aceia care fac această plângere uită ei înşişi că conceptele „muncă” şi „muncitor”, „capital” şi „capitalist” ş.a.m.d. sunt abstracte; şi nu ezită să transplanteze „muncitorul” din teoria economică într-o imagine a ceea ce se presupune a fi viaţa actuală socială.

Membrii unei clase sunt concurenţi. Dacă numărul de muncitori se micşorează şi dacă productivitatea marginală a muncii creşte potrivit cu aceasta, salariile sporesc şi, o dată cu ele, venitul şi standardul de viaţă al muncitorului. Sindicatele nu pot modifica aceasta. Când ele, care se presupunea că sunt înfiinţate pentru a lupta împotriva antreprenorilor, închid uşa pentru noii membri ca şi corporaţiile, ele recunosc implicit acest fapt.

Concurenţa operează între muncitori când ei concurează pentru poziţii mai înalte şi pentru promovarea în ranguri mai înalte. Membrii altor clase îşi pot permite să rămână indiferenţi cu privire la persoanele anumite care sunt enumerate printre minoritatea relativă care se ridică din straturile de jos în cele de sus, atâta timp cât aceştia sunt cei mai capabili. Dar, pentru muncitorii înşişi, aceasta este o chestiune importantă. Fiecare este în concurenţă cu ceilalţi. Desigur fiecare este interesat să vadă că treaba fiecărui alt contramaistru să fie ocupată de cel mai potrivit şi cel mai bun om. Dar fiecare este îngrijorat ca acea singură treabă care-i vine la îndemână să-i revină lui, cu toate că el nu este omul cel mai potrivit pentru acea treabă; iar avantajul pentru el depăşeşte fracţiunea dezavantajelor generale care pot, în cele din urmă, să-l ajungă şi pe el.

Teoria solidarităţii de interese ale tuturor membrilor societăţii este singura teorie care arată cum este cu putinţă societatea; şi dacă ea este dată de o parte, unitatea socială se dizolvă nu numai în clase, dar şi în indivizi confruntându-se unul cu altul ca adversari. Conflictul între interesele individuale este dominant în societate, dar nu în clasă. Societatea nu cunoaşte alţi componenţi în afară de indivizi. Clasa unită de o comunitate de interese speciale nu există; ea este invenţia unei teorii incomplet articulate. Cu cât este mai complicată societatea şi cu cât a progresat mai departe diferenţierea înlăuntrul ei, cu atât mai numeroase sunt grupurile de indivizi situaţi asemănător înlăuntrul mecanismului social; deci necesarmente numărul membrilor din fiecare grup se micşorează pe măsură ce creşte numărul de grupe. Faptul că membrii fiecărui grup au anumite interese imediate în comun nu creează, de la sine, egalitatea universală de interese între ei. Egalitatea de poziţie îi face concurenţi, nu oameni cu aspiraţii comune. De asemenea, nu se poate forma vreo comunitate absolută de interese din asemănarea incompletă între poziţiile grupurilor aliate. În măsura în care poziţiile lor sunt asemănătoare, concurenţa va intra în joc între ei.

Interesul tuturor proprietarilor de filaturi de bumbac merg paralel în anumite direcţii, dar, în măsura în care acesta este cazul, sunt cu atât mai mult concurenţi între ei. În alte privinţe, numai acei proprietari de filaturi care produc aceeaşi grosime de fir vor fi în poziţii identice. Aici iarăşi, în măsura aceasta, ei sunt în concurenţă unul cu altul. În alte privinţe însă interesele comune sunt asemănătoare peste un tărâm mult mai larg; ele pot cuprinde toţi lucrătorii din industria de bumbac, apoi, iarăşi, toţi producătorii de bumbac, inclusiv plantatorii şi muncitorii sau, mai departe, toţi industriaşii de orice fel, etc.: gruparea variază perpetuu potrivit ţelului şi intereselor urmărite. Dar similaritatea completă este rară şi, acolo unde există, ea duce nu numai la interese comune faţă de terţi, ci simultan la concurenţă între părţile grupului.

O teorie care ar face toată dezvoltarea socială să purceadă din luptele de clasă ar trebui să arate că poziţia fiecărui individ în organismul social ar fi determinată fără echivoc de poziţia sa de clasă, adică de situaţia sa de membru al unei anumite clase. Faptul că, în toate luptele politice, anumite grupuri sociale sunt în conflict unul cu altul nu este cu nici un chip o dovadă a acestei teorii. Pentru a fi corectă, ea trebuie să fie în stare de a demonstra că gruparea este necesarmente dirijată pe un anumit drum şi nu poate fi influenţată de ideologii care sunt independente de poziţia de clasă; că modurile în care se combină grupurile mai mici pentru a forma grupuri mai mari, şi acestea din nou să formeze clase care împart întreaga societate, nu este o cale de compromisuri şi alianţe formate pentru cooperare temporară, ci rezultă din fapte create de necesităţi sociale, dintr-o evidentă comunitate de interese.

Să luăm în consideraţie, de pildă, diferitele interese din care este alcătuit un partid agrar. În Austria, cultivatorii de viţă, cultivatorii de cereale şi crescătorii de vite se unesc pentru a forma un partid comun. Dar cu siguranţă că nu se poate afirma că i-a strâns laolaltă asemănarea de interese. Pentru că fiecare din aceste trei grupuri are interese diferite. Fuziunea lor în vederea asigurării unei anumite politici protecţioniste este un compromis între interese aflate în conflict. Un astfel de compromis este însă posibil numai pe baza unei ideologii care trece dincolo de interesele clasei. Interesul de clasă al fiecăreia dintre aceste trei grupe este opus aceluia al celorlalte grupuri. Ele se pot întâlni numai punând anumite interese speciale în întregime sau parţial de o parte, deşi ele fac aceasta cu scopul de a lupta împreună cu eficacitate mai mare pentru alte interese speciale.

Este la fel cu muncitorii, care sunt puşi în contrast cu proprietarii mijloacelor de producţie. Interesele speciale ale grupurilor separate de muncitori de asemenea nu sunt unitare. Ele au interese cu totul diferite, potrivit cunoştinţelor şi îndemânării membrilor lor. Cu siguranţă că nu în virtutea poziţiei sale de clasă este proletariatul acea clasă omogenă, aşa cum îşi închipuie partidele socialiste că e. Numai aderenţa la ideologia socialistă, care obligă pe fiecare individ şi pe fiecare grup să renunţe la interesele speciale respective, face ca să fie aşa. Munca zilnică a sindicatelor constă tocmai în efectuarea compromisurilor între aceste conflicte de interese. [9]

Coaliţii şi alianţe între interese de grup, altele decât coaliţiile şi alianţele existente, sunt întotdeauna posibile. Şi acelea care există actualmente depind de ideologia grupurilor, nu de poziţia de clasă a acestora. Ţelurile politice, nu identitatea de interese, sunt cele ce determină coerenţa grupului. Comunitatea de interese speciale este întotdeauna restrânsă la un câmp îngust şi este acoperită sau contracarată de conflictul altor interese speciale, afară numai dacă o anumită ideologie nu face ca comunitatea de interese să pară mai tare decât conflictul de interese.

Comunitatea de interese de clasă nu există independent de conştiinţa de clasă, şi conştiinţa de clasă nu este doar adiţională la o comunitate de interese speciale; ea creează o astfel de comunitate. Proprietarii nu sunt un grup special înlăuntrul cadrului unei societăţi moderne, a cărei atitudine este determinată fără echivoc de poziţia lor de clasă. Indivizii sunt întruniţi pentru acţiune politică comună de ideologia socialistă; unitatea proletariatului vine nu de la poziţia sa de clasă, ci de la ideologia războiului de clasă. Ca o clasă, proletariatul nu există înainte de socialism: ideea socialistă l-a creat mai întâi combinând anumiţi indivizi pentru a atinge un anumit ţel politic. Socialismul nu conţine nimic care să-l facă în mod special potrivit pentru a propăşi interesele reale ale claselor proletare.

În principiu, ideologia de clasă nu este diferită de ideologia naţională. De fapt nu este nici un contrast între interesele naţiunilor şi raselor în parte. Ideologia naţională este aceea care creează mai întâi credinţa în interese speciale şi preface naţiunile în grupuri speciale care se luptă unul cu altul. Ideologia naţionalistă împarte societatea vertical; ideologia socialistă împarte societatea orizontal. În acest sens, amândouă se exclud mutual. Câteodată una este mai tare, câteodată cealaltă. În Germania, pe la 1914, ideologia naţionalistă a împins în umbră ideologia socialistă – şi deodată a apărut un front naţionalist unit. În 1918 cea socialistă a triumfat peste cea naţionalistă.

Într-o societate liberă, nici o clasă nu este separată de interese în contrast de neîmpăcat. Societatea este solidaritatea de interese. Uniunea grupurilor speciale are întotdeauna ca ţel sigur al ei distrugerea acestei coeziuni. Ţelul ei este anti-social. Comunitatea specială de interese proletare se extinde doar atâta timp cât ei urmăresc numai un singur ţel – să destrame societate. Acelaşi lucru se întâmplă cu comunitatea specială de interese care se presupune că există pentru o naţiune întreagă.

Pentru că teoria marxistă nu defineşte noţiunea ei de clasă mai îndeaproape, oamenii au putut să o întrebuinţeze pentru exprimarea celor mai profunde idei. Când ei definesc conflictul decisiv ca acela între proprietari şi neproprietari, sau între interesele urbane şi rurale, sau între burghez, ţăran şi muncitor; când ei vorbesc despre interesele „capitalului de armament”, ale „capitalului de alcool”, ale „capitalului financiar”; [10] când într-un moment ei vorbesc despre internaţionala de aur şi cu suflul următor explică că imperialismul se datorează conflictelor capitalului, este uşor de văzut că acestea sunt momelile cele mai netrebnice ale demagogului, lipsite de orice interes adevărat sociologic. Astfel, în aserţiunile sale cele mai fundamentale marxismul nu s-a ridicat niciodată peste nivelul doctrinei oratorului de stradă. [11]

4

Formele luptei de clasă

Produsul naţional total este împărţit în salariu, rentă, dobândă şi profit. Întreaga teorie economică consideră ca definitiv stabilit că această diviziune are loc nu potrivit cu puterea extra-economică a claselor individuale, ci potrivit cu importanţa pe care piaţa o impută factorilor individuali de producţie. Economia politică clasică şi teoria valorii marginale sunt de acord în această privinţă. Chiar şi doctrina marxistă, care a împrumutat propria teorie a distribuţiei de la teoria clasică, este de acord. Deducând în felul acesta legile potrivit cărora este determinată valoarea muncii, ea de asemenea elaborează o teorie a distribuţiei în care singure elementele economice sunt hotărâtoare. Teoria marxistă a distribuţiei ni se pare plină de contraziceri şi absurdităţi. Totuşi este o încercare de a găsi o explicaţie pur economică pentru modul în care sunt formate preţurile pentru factorii de producţie. Mai târziu, când Marx a fost mişcat de motive politice să recunoască avantajele mişcării sindicaliste, el a făcut anumite mici concesii asupra acestui punct. Dar faptul că el s-a ţinut de sistemul său economic arată că acestea erau numai concesii care lăsau neatinse vederile sale fundamentale.

Dacă am descris ca o „luptă” efortul tuturor părţilor de pe piaţă de a căpăta cel mai bun preţ care poate fi obţinut, atunci am putea spune că există un război constant al unuia împotriva altuia de-a lungul vieţii economice; dar cu nici un chip nu am putea spune că există un război de clasă. Lupta nu este între clasă şi clasă, ci între indivizi. Când se adună laolaltă grupuri de concurenţi pentru acţiune întrunită, clasa nu înfruntă o clasă, ci un grup se opune altui grup. Ceea ce a obţinut un singur grup de muncitori nu e benefic tuturor muncitorilor; interesele muncitorilor din diferite ramuri de producţie sunt tot atât de mult în conflict ca şi acelea ale antreprenorilor şi muncitorilor. Când vorbeşte de război de clasă, teoria socialistă nu poate să aibă în minte această opoziţie a intereselor cumpărătorilor şi vânzătorilor pe piaţă. [12] Ceea ce ea înţelege prin război de clasă are loc în afara vieţii economice, deşi ca rezultat al motivelor economice. Când ea consideră războiul de clasă ca fiind analog războiului între stări, ea se poate referi numai la o luptă politică care are loc în afara pieţei. În definitiv, acesta este singurul fel de conflict posibil între stăpâni şi sclavi, proprietari de pământ şi şerbi; pe piaţă ei nu aveau a face unul cu altul.

Dar marxismul merge dincolo de aceasta. El presupune ca de la sine înţeles că numai proprietarii sunt interesaţi de menţinerea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, că proletarii au interesul contrar, că amândoi îşi cunosc interesul şi acţionează în consecinţă. Am văzut deja că această vedere este acceptabilă numai dacă suntem pregătiţi să înghiţim teoria marxistă în întregime. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie serveşte atât interesele proprietarilor, ca şi cele ale neproprietarilor. Desigur nu este defel adevărat că membrii celor două mari clase, în care, potrivit teoriei marxiste, este împărţită societatea, sunt în chip natural conştienţi de interesele lor în lupta de clasă. Marxiştii au trebuit să muncească din greu ca să trezească conştiinţa de clasă a muncitorilor, adică să-i facă pe muncitori să susţină planurile de socializare a proprietăţii. Ceea ce-i uneşte pe muncitori pentru acţiune cooperativă împotriva clasei burgheze este tocmai teoria conflictului ireconciliabil de clasă. Conştiinţa de clasă, creată de ideologia conflictului de clasă, este esenţa luptei, şi nu vice-versa. Ideea a creat clasa, şi nu clasa ideea.

Armele luptei de clasă nu sunt prin nimic de o natură mai economică decât originile acesteia. Greve, sabotaje, acţiune violentă şi terorism de toate tipurile nu reprezintă mijloace economice. Ele sunt mijloace distructive, destinate să scurt-circuiteze dinamica vieţii economice. Ele sunt arme ale războiului, care în mod inevitabil duc la distrugerea societăţii.

5

Lupta de clasa ca factor în evoluţia socială

Din teoria luptei de clasă marxiştii argumentează că ordinea socialistă a societăţii este viitorul inevitabil al neamului omenesc. În orice societate bazată pe proprietatea privată, spune marxismul, trebuie în mod necesar să existe un conflict ireconciliabil între interesele claselor separate: exploatatorilor li se opun exploataţii. Se presupune că acest contrast de interese determină poziţia istorică a claselor; ea prescrie politica pe care ele trebuie să o urmeze. Astfel istoria devine un lanţ de luptă de clasă, până când, în cele din urmă, în proletariatul modern, apare o clasă care se poate elibera de dominaţia de clasă numai prin desfiinţarea tuturor conflictelor de clasă şi a oricărei exploatări în general.

Teoria marxistă a războiului de clasă şi-a extins influenţa mult dincolo de cercurile socialiste. Faptul că teoria solidarităţii intereselor finale ale tuturor membrilor societăţii a fost împinsă în umbră s-a datorat, desigur, nu numai acestei teorii, ci şi renaşterii ideilor imperialiste şi protecţioniste. Dar, pe măsură ce ideea liberală îşi pierdea farmecul, fascinaţiile promisiunilor marxiste trebuiau să fie simţite din ce în ce mai mult. Pentru că ea are un singur lucru în comun cu teoria liberală, care lipseşte celorlalte teorii anti-liberale: ea afirmă posibilitatea vieţii sociale. Toate celelalte teorii care neagă solidaritatea de interese neagă de asemenea, prin implicaţie, însăşi viaţa socială. Oricine susţine împreună cu naţionaliştii, dogmaticii rasişti, şi chiar protecţioniştii că conflictele de clasă între naţiuni şi rase nu pot fi reconciliate, neagă posibilitatea cooperării paşnice între naţiuni şi, prin aceasta, posibilitatea organizării internaţionale. Aceia care, împreună cu campionii implacabili ai intereselor meschine burgheze sau ţărăneşti, consideră urmărirea neclintită a intereselor de clasă ca esenţă a politicii, ar fi logici numai dacă ar nega toate avantajele cooperării sociale. Comparat cu aceste teorii care duc necesarmente la teorii foarte pesimiste asupra societăţii viitoare, socialismul pare să fie o doctrină foarte optimistă. Cel puţin pentru ordinea socială dorită care va veni, el afirmă solidaritatea de interese ale tuturor membrilor societăţii. Dorinţa pentru o filosofie care să nu nege cu totul avantajele cooperării sociale este atât de intensă, încât mulţi oameni, care altfel l-ar fi evitat cu totul, au fost împinşi în braţele socialismului. Singura oază pe care o găsesc în deşertul teoriilor anti-liberale este socialismul.

Dar în promptitudinea lor de a accepta dogmele marxiste, astfel de oameni trec cu vederea faptul că promisiunea unei societăţi viitoare fără clase pe care o face se reazemă în întregime pe afirmaţia, prezentată ca de necombătut, că productivitatea muncii organizate în chip socialist ar fi mai mare – ba chiar nelimitată. Argumentul este bine cunoscut: „Posibilitatea de a da tuturor membrilor societăţii, prin producţia socială, o existenţă care să nu fie doar materialiceşte adecvată, crescând în bogăţie de la zi la zi, dar care să le garanteze libertatea completă de a-şi dezvolta şi practica abilităţile lor fizice şi psihice – această posibilitate există acum pentru prima oară, dar ea există”. [13] Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este Marea Roşie care ne taie calea către această Ţară a făgăduinţei, a bunăstării generale. De la a fi „o formă evoluţionară a forţelor de producţie”, ea a devenit „lanţurile” lor. [14] Eliberarea forţelor productive de cătuşele capitalismului este „singura condiţie pentru o dezvoltare neîntreruptă, într-un ritm mereu crescând al forţelor productive şi astfel pentru o creştere practic nelimitată în producţia însăşi”. [15] „Pe măsură ce dezvoltarea tehnicii moderne face cu putinţă o satisfacere suficientă, chiar abundentă a nevoilor tuturor, cu condiţia ca producţia să fie dirijată economiceşte de şi pentru ţară, conflictul de clasă apare acum, pentru prima oară, nu ca o condiţie a dezvoltării sociale, ci ca un obstacol pentru organizarea ei conştientă şi planificată. În lumina acestei cunoaşteri, interesul de clasă al proletarilor oprimaţi este îndreptat către desfiinţarea tuturor intereselor de clasă şi instaurarea unei societăţi fără clase. Vechea, în aparenţă eterna lege a luptei de clasă necesită în practică prin propria sa logică, prin interesul ultimei şi celei mai numeroase clase – proletariatul – desfiinţarea tuturor contrastelor de clasă şi crearea unei societăţi în care interesele să fie unitare şi care să fie omeneşte solidară.” [16] În cele din urmă, demonstraţia marxistă este aceasta: socialismul trebuie să vină, pentru că modul de producţie socialist este mai raţional decât cel capitalist. Dar în toate acestea, pretinsa superioritate a producţiei socialiste este pur şi simplu luată de bună. Cu excepţia câtorva remarci cauzale nu se face nici o încercare de a dovedi ceva. [17]

Dacă se presupune că producţia în socialism ar fi mai mare decât în orice alt sistem, cum se poate limita această aserţiune spunând că aceasta este adevărat numai în anumite condiţiuni istorice şi nu a fost întotdeauna aşa? De ce trebuie timpul să se maturizeze pentru socialism? Ar fi de înţeles, dacă marxiştii ar explica de ce, înaintea secolului al nouăsprezecelea, oamenii nu au dat peste această idee fericită şi de ce, chiar dacă ar fi fost concepută mai devreme, ea nu ar fi putut fi realizată. Dar de ce trebuie o comunitate, pentru a ajunge la socialism, să treacă prin toate stagiile de evoluţie, deşi este deja familiară cu ideile socialismului? Se poate înţelege că „o naţiune nu este coaptă pentru socialism, atâta vreme cât majoritatea maselor se opun socialismului şi nu vor să aibă nimic a face cu socialismul”. Dar nu este uşor de văzut pentru ce „nu se poate spune hotărât” că timpul este copt, „când proletariatul formează majoritatea naţiunii şi când aceasta, în majoritatea ei, îşi manifestă voinţa pentru socialism”. [18] Nu este cu totul fără logică a susţine că războiul mondial a dat înapoi evoluţia noastră şi astfel a întârziat venirea momentului potrivit pentru socialism? „Socialismul, altfel spus bunăstarea generală înlăuntrul civilizaţiei moderne, devine posibil numai prin dezvoltarea enormă a forţelor productive realizată de capitalism, prin bogăţia enormă pe care a creat-o capitalismul şi pe care a concentrat-o în mâinile clasei capitaliste. Un stat care a risipit această bogăţie printr-o politică smintită, precum ar fi un război nereuşit, nu oferă o ocazie favorabilă pentru cea mai rapidă întindere a bunăstării între toate clasele.” [19] Dar, desigur, aceia care cred că socialismul va multiplica productivitatea ar trebui să vadă, în faptul că războiul a provocat sărăcia, un motiv în plus pentru venirea lui.

La aceasta Marx răspunde: „o ordine socială nu sucombă niciodată până când toate forţele productive de care este capabilă nu sunt dezvoltate, şi condiţii de producţie noi şi mai înalte nu o înlocuiesc niciodată până când însăşi vechea societate n-a conceput în sânul ei condiţiunile materiale ale existenţei lor”. [20] Dar acest răspuns presupune că ceea ce trebuie demonstrat este deja dovedit: că producţia socialistă ar fi mai productivă şi că producţia socialistă este una mai „înaltă”, altfel spus, pe un plan mai înalt de dezvoltare socială.

6

Teoria luptei de clasă şi interpretarea istoriei

Părerea că istoria duce la socialism este astăzi aproape universală. De la feudalism prin capitalism la socialism, de la conducerea aristocraţiei prin conducerea burgheziei la democraţia proletară – cam aşa concep, aproximativ, oamenii evoluţia inevitabilă. Evanghelia că socialismul este destinul nostru de care nu putem scăpa este aclamată de mulţimi cu bucurie, acceptată de alţii cu regret, pusă la îndoială numai de către puţinii curajoşi. Această schemă a evoluţiei era cunoscută înainte de Marx, dar Marx a dezvoltat-o şi a făcut-o populară. Mai presus de toate, Marx a reuşit s-o potrivească într-un sistem filosofic.

Dintre marile sisteme ale filosofiei idealiste germane, numai acelea ale lui Schelling şi Hegel au avut o influenţă directă şi durabilă asupra formării ştiinţelor individuale. Din filosofia naturală a lui Schelling s-a dezvoltat o şcoală speculativă ale cărei înfăptuiri, atât de mult admirate odată, au fost uitate demult. Filosofia istoriei a lui Hegel i-a fascinat pe istoricii germani ai unei întregi generaţii. Oamenii scriau istoria universală, istoria artei, istoria filosofiei, istoria religiei, istoria dreptului, istoria literaturii în conformitate cu schema hegeliană. Aceste ipoteze evoluţionare arbitrare şi adesea excentrice au dispărut de asemenea. Lipsa de respect în care şcolile lui Hegel şi Schelling au adus filosofia a făcut ştiinţa naturală să respingă toate lucrurile care trec dincolo de experienţa de laborator şi de analiză, şi a făcut ştiinţele morale să respingă toate lucrurile în afară de adunarea şi cernerea izvoarelor. Ştiinţa s-a limitat la simple fapte şi a respins orice sinteză neştiinţifică. Impulsul de a îmbiba din nou ştiinţa cu spiritul filosofic trebuia să vină din altă parte – de la biologie şi sociologie.

Dintre toate creaţiile şcolii hegeliene, numai una era sortită să aibă viaţă mai lungă – teoria socială marxistă. Dar locul ei era în afara ştiinţei. Ideile marxiste s-au dovedit cu totul nefolositoare ca îndrumătoare pentru cercetarea istorică. Toate încercările de a scrie istoria potrivit cu schema marxistă au dat greş lamentabil. Operele istorice ale marxiştilor ortodocşi, asemenea lui Kautsky şi Mehring, nu au făcut nici un progres în cercetarea originală şi profundă. Ei au produs numai expuneri bazate pe cercetările altora, expuneri a căror singură trăsătură originală era efortul de a vedea toate lucrurile prin prisma marxistă. Dar influenţa ideilor marxiste se extinde mult dincolo de cercul discipolilor ortodocşi. Mulţi istorici, care nu pot fi în nici un chip clasaţi politiceşte ca socialişti marxişti, se apropie strâns de ei în vederile lor asupra filosofiei istoriei. În operele lor influenţa marxistă este un element turbulent. Întrebuinţarea unor astfel de expresii nedefinite ca „exploatare”, „străduinţa capitalului pentru plus-valoare” şi „proletariat” întunecă viziunea care ar trebui păstrată limpede pentru scrutarea imparţială a materialului, şi ideea că întreaga istorie este doar o pregătire pentru societatea socialistă îl îndeamnă pe istoric să distorsioneze propria interpretare a izvoarelor.

Noţiunea că conducerea proletariatului trebuie să înlocuiască conducerea burgheziei este întemeiată în mare măsură pe gradarea stărilor şi claselor care a devenit generală de la revoluţia franceză. Oamenii numesc revoluţia franceză şi mişcarea pe care a introdus-o în diversele state ale Europei şi Americii emanciparea stării a treia şi cred că acum trebuie să vină rândul stării a patra. Putem trece cu vederea aici faptul că felul de a privi victoria ideilor liberale ca un triumf de clasă al burgheziei, şi perioada liberului schimb ca o epocă a conducerii burgheziei, presupune că toate elementele teoriei socialiste a societăţii sunt deja demonstrate. Dar o altă întrebare ne vine îndată în minte. Trebuie să fie căutată această stare a patra, al cărei rând se presupune că a venit acum, în proletariat? Oare nu poate fi căutată cu egală sau mai mare dreptate în ţărănime? Marx, desigur, nu putea să aibă nici o îndoială în această chestiune. Potrivit vederii lui, era un lucru stabilit că în agricultură întreprinderile pe scară mare le vor înlătura pe cele mici şi că ţăranul va face loc agricultorului fără pământ de pe latifundii. Acum, când teoria inabilităţii întreprinderii agricole mijlocii şi mici de a concura a fost demult îngropată, se naşte o problemă pe care marxismul nu o poate rezolva. Evoluţia care se petrece sub ochii noştri ne-ar îngădui să presupunem că dominaţia ar fi pe punctul de a trece în mâinile ţăranilor, mai degrabă decât în acelea ale proletarilor. [21]

Dar aici, de asemenea, hotărârea noastră ar trebui să se sprijine pe judecata noastră despre eficienţa celor două ordini sociale, cea capitalistă şi cea socialistă. Dacă capitalismul nu este schema diabolică arătată în caricatura socialistă, dacă socialismul nu este ordinea ideală pe care socialismul afirmă că este, atunci întreaga doctrină se prăbuşeşte. Discuţia se întoarce mereu la acelaşi punct – chestiunea fundamentală dacă ordinea socialistă a societăţii promite o productivitate mai mare decât capitalismul.

7

Rezumat

Rasă, naţionalitate, cetăţenie, drepturi de stare: aceste lucruri afectează direct acţiunea. Nu are importanţă dacă o ideologie de partid îi uneşte pe toţi aceia care aparţin aceleiaşi rase sau naţiuni, aceluiaşi stat sau stări. Faptul că rasele, naţiunile, statele sau stările există determină acţiunea omenească, chiar când nu există o ideologie care să conducă pe membrii unui grup într-o anumită direcţie. Gândirea şi acţiunea unui german sunt influenţate de tipul mental pe care şi l-a însuşit ca membru al comunităţii de limbă germană. Dacă este sau nu influenţat de ideologia de partid naţionalistă este fără importanţă aici. Ca neamţ, el gândeşte şi acţionează diferit de român, a cărui gândire o determină istoria limbii româneşti, nu a celei nemţeşti.

Ideologia naţionalistă de partid este un factor cu totul independent de situaţia cuiva de membru al unei naţiuni date. Diverse ideologii naţionaliste de partid, mutual contradictorii pot exista concurent şi lupta pentru sufletul individului; pe de altă parte, nu poate fi nici un fel de ideologie naţionalistă de partid în existenţă. O ideologie de partid este întotdeauna ceva special introdus din afară într-o adunare de membri deja stabilită a unui grup social şi pentru care ea formează după aceea o sursă specială de acţiune. Simplul fapt de a trăi într-o societate nu creează în mintea cuiva doctrină de partid. Atitudini de partid se nasc întotdeauna dintr-o teorie a ceea ce este şi nu este avantajos. Viaţa socială poate, în anumite circumstanţe, predispune pe cineva să accepte o anumită ideologie şi, ocazional, doctrine de partid sunt formate, astfel încât ele atrag în special membrii unui anumit grup social. Dar ideologia trebuie întotdeauna ţinută separat de fiinţa actuală socială şi naturală.

Fiinţa socială însăşi este ideologică în măsura în care societatea este un produs al voinţei omeneşti şi astfel al gândirii omeneşti. Concepţia materialistă a istoriei greşeşte profund când priveşte viaţa socială ca independentă de gândire.

Dacă poziţia individului în organismul cooperativ al vieţii economice este considerată a fi poziţia sa de clasă, atunci ceea ce am spus mai sus se aplică de asemenea şi clasei. Dar, iarăşi, aici trebuie diferenţiat de asemenea între influenţele cărora poziţia sa socială îl expune pe individ şi ideologiile politice care îl influenţează. Faptul că el ocupă poziţia sa anumită în societate îşi are influenţa ei asupra vieţii funcţionarului de bancă. Dacă el deduce din aceasta că el ar trebui să susţină politica socialistă sau capitalistă depinde de ideile care îl domină.

Dar dacă se concepe „clasa” în înţelesul marxist, ca o diviziune tripartită a societăţii în capitalişti, proprietari de pământ şi muncitori, ea pierde orice precizie. Ea devine nimic mai mult decât o ficţiune pentru a justifica o anumită ideologie politică de partid. Astfel, conceptele burghezie, clasă muncitoare, proletariat sunt ficţiuni a căror valoare cognitivă depinde de teoria în serviciul căreia ele sunt aplicate. Această teorie este doctrina marxistă potrivit căreia conflictul de clasă este ireconciliabil. Dacă considerăm această teorie inadmisibilă, atunci nu există nici un fel de diferenţe de clasă şi nici un fel de conflict de clasă în înţelesul marxist. Dacă dovedim că, înţelese corect, interesele tuturor membrilor societăţii nu sunt în conflict, am arătat nu numai că ideea marxistă a unui conflict de interese este intenabilă: am dat la o parte, ca lipsit de valoare, însuşi conceptul de clasă aşa cum figurează în teoria socialistă. Căci numai în cadrul acestei teorii are vreun oarecare înţeles încercarea de a clasifica societatea în capitalişti, proprietari şi muncitori. În afara acestei teorii este tot atât de lipsită de scop ca, de pildă, orice încercare de a îngrămădi laolaltă toţi oamenii blonzi sau bruneţi – afară numai dacă ne propunem, împreună cu anumiţi teoreticieni rasişti, să dăm importanţă specială culorii părului, fie ca o caracteristică externă, sau ca un element constitutiv.

Poziţia individului în diviziunea muncii îi influenţează întregul mod de viaţă, gândirea şi atitudinea faţă de lume. Aceasta este adevărat, în anumite privinţe, de asemenea şi despre diferenţele în poziţiile pe care indivizii le ocupă în producţia socială. Antreprenorii şi muncitorii gândesc diferit pentru că obiceiurile muncii lor zilnice le dau puncte diferite de vedere. Antreprenorul are întotdeauna în minte chestiuni mari şi de ansamblu, muncitorul, numai ceea ce este apropiat şi mic. [22] Primul învaţă să gândească şi să acţioneze pe scară mare, celălalt rămâne legat de cărarea micilor preocupări. Aceste fapte sunt desigur importante pentru o cunoaştere a condiţiilor sociale, dar de aici nu rezultă că introducerea conceptului de clasă în sensul teoriei socialiste ar servi vreun scop util. Pentru că aceste diferenţe nu derivă pur şi simplu şi numai din diferenţe de poziţie în procesul de producţie. Modul de gândire al micului antreprenor este mai apropiat de acela al muncitorului decât de acela al antreprenorului pe scară mare; administratorul salariat de mari întreprinderi este mai îndeaproape înrudit cu antreprenorul decât cu muncitorul. Diferenţa dintre sărac şi bogat este, în multe privinţe, de mai mare ajutor pentru înţelegerea condiţiilor sociale pe care le studiem decât diferenţa dintre muncitor şi antreprenor. Nivelul de venit, mai degrabă decât relaţiile individului cu factorii de producţie, determină standardul de viaţă al omului. Poziţia sa ca producător devine importantă numai în măsura în care ea afectează gradarea venitului său.


NOTE

1. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 550. Pasajul din care a fost luat citatul de mai sus nu era în prima ediţie, publicată în 1867. Marx l-a introdus pentru prima oară în versiunea franceză, publicată în 1873, de unde Engels l-a preluat în ediţia a patra germană. Masaryk, Die philosophischen und soziologischen Grundlagen des Marxismus, Viena, 1899, pag. 299, observă pe bună dreptate că modificarea este probabil legată de schimbarea pe care Marx a făcut-o în teoria sa, în Vol. III al lucrării Das Kapital. Ea poate fi privită ca o retractare a teoriei marxiste a claselor. Foarte semnificativ, volumul al treilea se întrerupe după câteva fraze la capitolul intitulat „Clasele”. În tratamentul problemei claselor Marx a ajuns numai până la prezentarea unei dogme nedovedite, şi nu mai departe.

2. Asupra istoriei conceptului de distribuţie, vezi Cannan, A History of the Theories of Production and Distribution, pag. 183 et seq.

3. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, pag. 5.

4. Marx, Das Kapital, Vol. III, Partea a doua, ediţia a 3-a, pag. 421.

5. Cunow, Die Marxsche Geschichts-,Gesellschafts-und Staatstheorie, Vol. II, Berlin, 1921, pag. 61 et seq., a încercat să-l protejeze pe Marx de acuzaţia că a încurcat conceptele de clasă şi „stand” (stare). Dar propriile lui observaţii şi pasajele pe care le citează din Marx şi Engels arată cât de justificată este această acuzaţie. Citiţi, de pildă, primele şase paragrafe ale părţii întâi a Manifestului Comunist, intitulat „Burghezi şi proletari” şi veţi fi convinşi că cel puţin acolo expresia de „stand” şi clasă sunt întrebuinţate fără discriminare. Am spus deja că atunci când, mai târziu, la Londra, Marx a devenit familiar cu sistemul ricardian, el a separat conceptul său de clasă de conceptul de „stand” şi l-a legat de cei trei factori de producţie din sistemul ricardian. Dar el nu a dezvoltat niciodată acest concept nou de clasă. Nici Engels, nici vreun alt marxist nu a încercat să arate ce-i sudează în realitate pe concurenţi – căci aceştia sunt oamenii din care „uniformitatea de venituri şi de surse de venituri” face o unitate conceptuală – într-o clasă inspirată de aceleaşi interese speciale.

6. Bagehot, Physics and Politics, Londra, 1872, pag. 71 et seq.

7. Chiar şi astăzi există din plin pământ fără stăpân pe care şi-l poate însuşi oricine doreşte. Totuşi proletarul european nu migrează către interiorul Africii sau Braziliei, ci rămâne un muncitor salariat, acasă la el.

8. „Sursa profitului proprietarului de sclavi”, spune Lexis (discutând cartea lui Wicksell „Über Wert, Kapital, und Rente” în Schmoller's Jahrbuch, Vol. XIX, pag. 335 et seq.), „nu poate fi greşită, şi aceasta este probabil încă adevărat despre „exploatator”. În relaţia normală dintre antreprenor şi muncitor nu există o astfel de exploatare, ci mai degrabă o dependenţă economică din partea lucrătorului, care influenţează fără discuţie distribuţia produsului muncii. Muncitorul fără proprietate trebuie să-şi procure de urgenţă bunuri prezente pentru sine; altfel el moare. El poate în general să-şi realizeze munca sa colaborând la producţia „bunurilor viitoare”. Dar acesta nu este factorul decisiv, căci, cu toate că el produce ca şi muncitorul brutar o marfă care să fie consumată în ziua producţiei ei, totuşi partea sa din produs este condiţionată de circumstanţele dezavantajoase pentru el, că el nu poate face uz independent de munca lui, ci este forţat să o vândă pentru mijloace mai mult sau mai puţin suficiente de viaţă, renunţând la pretenţia lui la produsul ei. Acestea sunt propoziţii triviale, dar cred că vor avea întotdeauna putere convingătoare pentru observatorii fără prejudecată, din pricina adevărului lor direct.” Se consimte cu Böhm-Bawerk, Einige strittige Fragen der Kapitalstheorie, Viena şi Leipzig, 1900, pag. 112; şi Engels, Prefaţă la al treilea volum din Das Kapital, pag. xii, că în aceste idei, care în paranteză fie zis reproduc numai vederile dominante în „economia populară” germană, se regăseşte o recunoaştere îmbrăcată în cuvinte atente a teoriei socialiste a exploatării. Erorile economice ale acestei teorii a exploatării nu sunt nicăieri expuse cu mai mare claritate decât în această încercare a lui Lexis de a-i găsi o bază.

9. Chiar şi Manifestul Comunist trebuie să admită că: „Organizarea proletarilor într-o clasă şi astfel într-un partid politic este mereu întreruptă de concurenţa între muncitorii înşişi.” (Marx şi Engels: Das Kommunistische Manifest, pag. 30). Vezi de asemenea Marx, Das Elend der Philosophie, ediţia a 8-a, Stuttgart, 1920, pag. 161.

10. La care punct oamenii trec cu vederea, cu totul fără logică, faptul că salariatul de asemenea este interesat în prosperitatea ramurii de producţie şi a fabricii în care este angajat.

11. Chiar şi Cunow, Die Marxsche Geschichts-, Gesellschafts-und Staatstheorie, Vol. II, pag. 53, în apologia sa lipsită de critică a lui Marx trebuia să admită că Marx şi Engels vorbeau în scrierile lor politice nu numai de cele trei clase principale, ci diferenţiază între o serie întreagă de clase minore şi laterale.

12. Vezi cuvintele lui Marx citate în primul paragraf al cap. XX,1.

13. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 305.

14. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, editat de Kautsky, Stuttgart, 1897, pag. xi.

15. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 304.

16. Max Adler, Marx als Denker, ediţia a 2-a, Viena, 1921, pag. 68.

17. Despre dovezile încercate de Kautsky, vezi mai sus cap. VIII, 5.

18. Kautsky, Die Diktatur des Proletariats, ediţia a 2-a, Viena, 1918, pag. 12.

19. Ibid., pag. 40.

20. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, pag. xii.

21. Gerhard Hildebrand, Die Erschütterung der Industrieherrschaft und des lndustriesozialismus, Jena, 1910, pag. 213 et seq.

22. Ehrenberg, Der Gesichtskreis eines deutschen Fabrikarbeiters, Thünen-Archiv, Vol. I, pag. 320 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România