XVIII. Societatea

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a treia: Pretinsa inevitabilitate a socialismului. Secţiunea I: Evoluţia socială
cuprins

1

Natura societăţii

Ideea destinului omenesc domină vederile cele mai vechi despre existenţa socială. Societatea progresează către un ţel dinainte hotărât de către dumnezeire. Oricine gândeşte în modul acesta este corect din punct de vedere logic dacă, vorbind despre progres şi regres, despre revoluţie şi contra-revoluţie, despre acţiune şi reacţiune, el pune asupra acestor concepte accentul de insistenţă adoptat de către atât de mulţi istorici şi politicieni. Istoria este judecată după cum duce neamul omenesc mai aproape de ţel sau îl împinge mai departe.

Ştiinţa socială însă începe unde astfel de obiceiuri sunt părăsite chiar împreună cu orice fel de evaluare. Ştiinţa socială este într-adevăr teleologică în sensul în care fiecare studiu cauzal al voinţei trebuie să fie astfel. Dar conceptul său de scop este cuprins în întregime în explicaţia cauzală. Pentru ştiinţa socială cauzalitatea rămâne principiul fundamental de cunoaştere, a cărui menţinere nu trebuie să fie stingherită nici chiar de către teleologie. [1] De vreme ce nu evaluează scopurile, ea nu poate vorbi despre evoluţie către un plan mai înalt, în sensul, să zicem, al lui Hegel şi Marx. Căci nu este dovedit cu nici un chip că întreaga evoluţie duce în sus sau că fiecare stagiu ulterior este mai înalt. Desigur, nu poate fi de acord nici cu filosofii pesimişti ai istoriei, care văd în procesul istoric un declin, o apropiere treptată de un sfârşit nefericit. A întreba care sunt forţele motrice ale evoluţiei istorice este a întreba care este natura societăţii şi originea şi cauzele schimbărilor în condiţiile sociale. Ce este societatea, cum se naşte, cum se schimbă – acestea pot fi problemele pe care şi le pune sociologia ştiinţifică.

Că viaţa socială a oamenilor este asemănătoare procesului biologic este o observaţie de dată mai veche. Ea stă la baza faimoasei legende a lui Menenius Agrippa, pe care ne-a transmis-o Titus Livius. Ştiinţa socială nu şi-a făcut cine ştie ce bine când, inspirată de triumful biologiei, în secolul al nouăsprezecelea, opere voluminoase au dezvoltat analogia până la absurditate. Care este folosul de a numi produsele activităţii omeneşti „substanţă intercelulară socială”? Cine a fost lămurit când învăţaţii discutau care organ al corpului social ar corespunde sistemului nervos central? Cel mai bun comentariu asupra acestei forme de studiu sociologic a fost observaţia unui economist, cu concluzia că oricine ar compara moneda cu sângele şi circulaţia banului cu circulaţia sângelui ar face aceeaşi contribuţie la ştiinţa economică pe care ar fi făcut-o biologiei cineva care ar compara sângele cu moneda şi circulaţia sângelui cu circulaţia banului. Biologia modernă a împrumutat de la ştiinţa socială unele dintre cele mai importante concepte ale ei – acela de evoluţie, de diviziune a muncii şi al luptei pentru existenţă. Dar nu s-a oprit scurt la fraze metaforice şi la concluzii prin analogie; mai degrabă a căutat să facă uz profitabil de ceea ce câştigase. Pe de altă parte, sociologia biologică nu a făcut altceva decât să joace un joc inutil de împletituri de cuvinte cu ideile pe care le-a luat înapoi. Mişcarea romantică, cu teoria sa „organică” a statului, a făcut chiar mai puţin pentru a limpezi cunoştinţa noastră despre interdependenţele sociale. Pentru că ea a primit cu răceală, în mod deliberat, cea mai importantă înfăptuire a ştiinţei sociale până la acea dată – sistemul economiei politice clasice – a fost incapabilă să utilizeze doctrina diviziunii muncii, acea parte din sistemul clasic care trebuie să fie punctul de plecare al întregii sociologii, aşa cum este al biologiei moderne. [3]

Comparaţia cu organismul biologic ar fi trebuit să înveţe sociologia un lucru: că organismul poate fi conceput numai ca un sistem de organe. Aceasta însă înseamnă doar că esenţa organismului este diviziunea muncii. Numai diviziunea muncii face părţile ca să devină membre; tocmai în colaborarea membrelor recunoaştem unitatea sistemului, organismul. [4] Aceasta este adevărat despre viaţa plantelor şi animalelor, ca şi despre a societăţii. În ceea ce priveşte principiul diviziunii muncii, corpul social poate fi comparat cu cel biologic. Diviziunea muncii este tertium comparationis al vechii asemuiri.

Diviziunea muncii este un principiu fundamental al tuturor formelor de viaţă. [5] A fost detectat pentru prima oară în sfera vieţii sociale, când economiştii politici au scos în relief înţelesul diviziunii muncii în sfera economiei sociale. Biologia apoi l-a adoptat la instigarea în primul rând a lui Milne Edwards în 1827. Faptul că putem privi diviziunea muncii ca pe o lege generală nu trebuie, cu toate acestea, să ne împiedice să recunoaştem deosebirile fundamentale dintre diviziunea muncii în organismul animal şi vegetal, pe de o parte, şi diviziunea muncii în viaţa socială a fiinţelor omeneşti, pe de alta. Oricare ne-am închipui să fie originea, evoluţia şi semnificaţia diviziunii fiziologice a muncii, ea vădit nu aruncă nici o lumină asupra naturii diviziunii sociologice a muncii. Procesul care diferenţiază şi integrează celule omogene este cu totul diferit de acela care a dus la creşterea societăţii omeneşti din indivizi auto-suficienţi. În al doilea proces, raţiunea şi voinţa joacă rolul lor în coalescenţă, prin care unităţile mai înainte independente formează o unitate mai mare şi devin părţi într-un întreg, în timp ce intervenţia unor asemenea forţe în primul proces este de neconceput.

Chiar şi acolo unde astfel de creaturi ca furnici şi albine se adună laolaltă în „comunităţi animale”, toate mişcările şi schimbările au loc instinctiv şi inconştient. Se poate foarte bine ca instinctul să fi operat de asemenea la început şi în stagiile cele mai timpurii ale formaţiunii sociale. Omul este deja un membru al unui corp social când apare ca o creatură vorbitoare şi voluntară, deoarece omul gânditor este de neconceput ca un individ solitar. „Numai între oameni devine omul un om.” (Fichte) Dezvoltarea raţiunii omeneşti şi dezvoltarea societăţii omeneşti sunt unul şi acelaşi proces. Orice creştere mai departe a relaţiilor sociale este în întregime o chestiune de voinţă. Societatea este produsul gândirii şi voinţei. Ea nu există în afara gândirii şi voinţei. Fiinţa ei zace înlăuntrul omului, nu în lumea exterioară. Ea este proiectată dinăuntru în afară.

Societatea este co-operare; ea este comunitate în acţiune.

A spune că societatea este un organism înseamnă că societatea este diviziunea muncii. [6] Pentru a aprecia cum se cuvine această idee, trebuie să luăm în considerare toate ţelurile pe care şi le propun oamenii şi mijloacele care vor fi întrebuinţate pentru atingerea lor. Ea cuprinde orice interrelaţie a omului gânditor şi voitor. Omul modern este o fiinţă socială, nu numai ca una ale cărei nevoi materiale nu ar putea fi satisfăcute în izolare, dar şi ca una care a desăvârşit o dezvoltare a raţiunii şi a facultăţii perceptive care ar fi fost cu neputinţă în afară de cadrul societăţii. Omul este de neconceput ca o fiinţă izolată, căci umanitatea există numai ca un fenomen social, şi neamul omenesc a depăşit stadiul de animalitate numai în măsura în care cooperarea a dezvoltat relaţiile sociale dintre indivizi. Evoluţia de la animalul omenesc la fiinţa omenească a devenit posibilă şi a fost realizată exclusiv prin mijloace de cooperare socială. Şi în aceasta constă interpretarea spusei lui Aristotel că omul este ζω̃ον πολιτιχὸν (animal social).

2

Diviziunea muncii ca principiu al dezvoltării sociale

Suntem departe de a înţelege ultimul şi cel mai profund secret al vieţii, principiul originii organismelor. Cine ştie dacă îl vom descoperi vreodată? Tot ce ştim astăzi este că, atunci când se formează organisme, se creează din indivizi ceva ce nu a existat mai înainte. Organismele vegetale şi animale sunt mai mult decât conglomerate de celule individuale, şi societatea este mai mult decât suma indivizilor din care este compusă. Nu am înţeles încă semnificaţia deplină a acestui fapt. Gândurile noastre sunt încă limitate de teoria mecanică a conservării energiei şi materiei, care nu poate niciodată să ne spună cum unu poate deveni doi. Aici, iarăşi, dacă vrem să extindem cunoştinţa noastră despre natura vieţii, înţelegerea organizaţiei sociale va trebui să o preceadă pe a celei biologice.

Istoriceşte, diviziunea muncii îşi are originea în două fapte ale naturii: inegalitatea abilităţilor omeneşti şi varietatea condiţiilor externe ale vieţii omeneşti pe pământ. Aceste două fapte sunt în realitate numai unul: diversitatea naturii, care nu se repetă, ci creează universul într-o varietate infinită, inepuizabilă. Natura specială a cercetării noastre însă, care este îndreptată către cunoştinţa sociologică, ne justifică în a trata aceste două aspecte separat.

Este evident că, de îndată ce acţiunea omenească devine conştientă şi logică, ea trebuie să fie influenţată de către aceste două condiţii. Ele sunt într-adevăr astfel încât aproape că impun cu forţa neamului omenesc diviziunea muncii. [7] Bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei cooperează făcând uz în chip potrivit de diversele lor abilităţi. Aici este de asemenea şi germenele diviziunii geografice a muncii; bărbatul merge la vânat şi femeia la izvor după apă. Dacă puterea şi abilităţile tuturor indivizilor şi condiţiile externe de producţie ar fi fost peste tot egale, ideea de diviziune a muncii nu s-ar fi putut naşte niciodată. Omului nu i-ar fi dat niciodată de la sine prin gând ideea de a face mai uşoară lupta pentru existenţă prin cooperare în diviziunea muncii. Nici un fel de viaţă socială nu s-ar fi putut naşte între oameni de capacitate naturală egală, într-o lume care ar fi fost geograficeşte uniformă. [8] Poate că oamenii s-ar fi întrunit ca să colaboreze la treburi care întrec puterea indivizilor, dar astfel de alianţe nu fac o societate. Relaţiile pe care ele le creează sunt trecătoare şi durează numai cât ţine ocazia care le provoacă. Singura lor importanţă în originea vieţii sociale este că ele creează o apropiere între oameni, care aduce cu sine recunoaşterea mutuală a diferenţei între capacităţile naturale ale indivizilor şi astfel, la rândul său, dă naştere diviziunii muncii.

Odată ce munca a fost divizată, diviziunea muncii însăşi exercită o influenţă de diferenţiere. Faptul că munca este împărţită face cu neputinţă cultivarea mai departe a talentului individual şi astfel cooperarea devine din ce în ce mai productivă. Dar toate acestea pot fi pricepute pe de-a întregul când condiţiile care guvernează creşterea productivităţii în cooperare sunt expuse cu precizie analitică.

Teoria diviziunii internaţionale a muncii este una dintre contribuţiile cele mai importante ale economiei politice clasice. Ea arată că, atâta vreme cât – indiferent din ce motive – mişcările de capital şi muncă între diferitele ţări sunt împiedicate, diviziunea geografică a muncii este guvernată de costurile de producţie comparative, nu de cele absolute. [9] Când acelaşi principiu este aplicat diviziunii personale a muncii, se descoperă că individul se bucură de un avantaj din a coopera nu numai cu oameni superiori lui însuşi într-o capacitate sau alta, dar şi cu aceia care îi sunt inferiori în orice mod relevant. Dacă, prin superioritatea lui faţă de B, A are nevoie de trei ore de muncă pentru producerea unei unităţi din marfa „p”, comparate cu cele cinci ale lui B, şi pentru producţia lui „q” două ore contra celor patru ale lui B, atunci A va câştiga dacă el îşi limitează munca la producţia lui „q” şi lasă producţia lui „p” în seama lui B. Dacă fiecare alocă şaizeci de ore pentru a produce atât „p”, cât şi „q”, rezultatul muncii lui A este 20p + 30q, al lui B: 12p +15q şi pentru amândoi împreună 32p + 45q. Dacă însă A se mărgineşte la a produce numai „q”, el produce şaizeci de unităţi în 120 de ore, în timp ce B, dacă se mărgineşte la a produce numai „p”, produce în acelaşi timp douăzeci şi patru de unităţi. Rezultatul activităţii este atunci 24p + 60q, care, fiindcă „p” are o valoare de substituţie de 3: 2q şi pentru B una de 5: 4q, înseamnă o producţie mai mare decât 32p + 45q. Este evident, prin urmare, că orice expansiune a diviziunii personale a muncii aduce avantaje tuturor celor care iau parte la ea. Acela care colaborează cu indivizi mai puţin talentaţi, mai puţin capabili şi mai puţin harnici derivă un avantaj, la fel ca şi omul care se asociază cu alţii mai talentaţi, mai capabili şi mai harnici. Avantajul diviziunii muncii este mutual; nu este limitat la cazul în care se face o muncă pe care individul solitar nu ar fi putut niciodată să o efectueze.

Productivitatea mai mare a lucrului prin diviziunea muncii are o influenţă unificatoare. Ea face pe oameni să se considere unul pe altul camarazi într-o luptă comună pentru bunăstare, mai degrabă decât concurenţi într-o luptă pentru existenţă. Ea face prieteni din inamici, pace din război, societate din indivizi. [10]

3

Organism şi organizaţie

Organismul şi organizaţia sunt tot atât de deosebite una de alta, cât este viaţa de o maşină, cât o floare naturală de una artificială. Într-o plantă naturală, fiecare celulă îşi trăieşte propria sa viaţă pentru sine, în timp ce funcţionează reciproc cu celelalte. Ceea ce numim trăire este tocmai această existenţă de sine şi menţinere de sine. În planta artificială, părţile separate sunt membre ale întregului numai în măsura în care a fost eficace voinţa aceluia care le-a unit. Părţile înlăuntrul organizaţiei sunt legate una de alta numai într-atât cât este efectivă această voinţă. Fiecare parte ocupă numai locul ce i s-a dat şi părăseşte acel loc, ca să spunem aşa, numai potrivit instrucţiunilor. Înlăuntrul acestui cadru părţile pot trăi, adică există pentru ele însele numai în măsura în care creatorul le-a pus vii în creaţia sa. Calul pe care vizitiul l-a înhămat la căruţă trăieşte ca atare. În organizaţie, „perechea”, calul este tot atât de străin de vehicul, cum este un motor de automobilul pe care îl propulsează. Părţile îşi pot întrebuinţa viaţa lor în opoziţie cu organizaţia, ca atunci când, de exemplu, calul o ia la goană cu căruţa sau ţesutul din care este făcută floarea artificială se dezintegrează prin acţiune chimică. Organizaţia omenească nu este diferită. Asemenea societăţii, ea este un rezultat al voinţei. Dar în acest caz voinţa nu produce un organism social viu, cum nici fabricantul de flori nu produce un trandafir viu. Organizaţia rămâne închegată atâta vreme cât voinţa creatoare este eficace, nu mai mult. Părţile care compun organizaţia se contopesc în întreg numai în măsura în care voinţa creatorului se poate impune asupra lor şi viaţa lor poate fi fixată în organizaţie. În batalionul care defilează există numai o singură voinţă, voinţa comandantului. Toate celelalte, în măsura în care funcţionează înlăuntrul organizaţiei, constituie maşinărie fără viaţă. În această distrugere a voinţei sau a acelei porţiuni din ea care nu serveşte scopurile corpurilor de trupă constă esenţa instrucţiei militare. Soldatul în ordinea falangială, luptând în linie, în care corpul de trupe nu trebuie să fie nimic altceva decât o organizaţie – este instruit. Înlăuntrul masei nu există viaţă. Orice fel de viaţă pe care o trăieşte individul este pe lângă sau în afara corpului de trupe – sau împotriva lui, dar niciodată în el. Războiul modern, bazat pe acţiunea personală a tiraliorului, trebuie să facă uz de soldatul individual, de gândirea şi voinţa lui. Aşa că armata nu mai instruieşte pur şi simplu pe soldat. Ea caută să-l educe.

Organizaţia este o asociaţie bazată pe autoritate; organismul este mutualitate. Gânditorul primitiv vede întotdeauna lucrurile ca fiind organizate din afară, niciodată ca crescând ele însele, organiceşte. El vede săgeata pe care a sculptat-o, el ştie cum a luat fiinţă şi cum a fost pusă în mişcare. Tot aşa, el întreabă despre orice vede cine l-a făcut şi cine l-a pus în mişcare. El se informează despre creaţia oricărei forme de viaţă, despre autorii oricărei schimbări în natură şi descoperă o explicaţie animistă. Astfel s-au născut zeii. Omul vede comunitatea organizată cu contrastele ei de conducători şi conduşi şi, în consecinţă, el încearcă să înţeleagă viaţa ca o organizaţie, nu ca un organism. De unde străvechea concepţie a capului ca stăpân al trupului şi întrebuinţarea aceluiaşi termen „cap” pentru şeful organizaţiei.

Prin eliminarea naturii organismului şi eliminarea exclusivităţii conceptului de organizaţie, ştiinţa a făcut unul din marii ei paşi înainte. Cu toată consideraţia pentru scriitorii mai timpurii, se poate spune că în domeniul ştiinţei sociale aceasta s-a înfăptuit mai cu seamă în secolul al optsprezecelea şi că economia politică clasică, împreună cu precursorii ei imediaţi, a jucat rolul principal. Biologia a preluat opera cea bună zvârlind în lături toate credinţele animiste şi vitaliste. Pentru biologia modernă capul a încetat de a mai fi coroana, stăpânul trupului. În corpul viu nu mai sunt şef şi discipoli, un contrast între suveran şi supuşi, între mijloace şi scop. Există numai membre, organe.

A căuta să organizezi societatea ar fi tot atât de nebunesc cum ar fi să sfâşii o plantă vie în scop de a face una nouă din părţile moarte. O organizare a neamului omenesc poate fi concepută numai după ce a fost omorât organismul social viu. Mişcările colectiviste sunt de aceea predestinate să eşueze. Ar fi posibil să se creeze o organizaţie care să cuprindă toată omenirea. Dar aceasta ar fi întotdeauna doar o organizaţie, iar în paralel viaţa socială ar continua. Ea ar putea fi modificată şi distrusă de către forţele vieţii sociale şi cu siguranţă că ar fi distrusă din momentul în care ar încerca să se răscoale împotriva acestor forţe. Pentru a face colectivismul un fapt, trebuie mai întâi să fie omorâtă toată viaţa socială, pe urmă să se construiască statul colectivist; bolşevicii sunt, ca atare, cu totul logici în dorinţa de a dizolva toate legăturile sociale tradiţionale, de a distruge edificiul social clădit de-a lungul nenumăratelor secole, în scopul de a ridica pe ruine o structură nouă. Numai că ei trec cu vederea faptul că indivizii izolaţi, între care nu mai există relaţii sociale, nu mai pot fi organizaţi.

Organizaţiile sunt posibile numai atâta vreme cât ele nu sunt îndreptate contra organicului sau nu-i fac nici un rău. Toate încercările de a constrânge voinţa vie a fiinţelor omeneşti în serviciul a ceva ce ei nu doresc trebuie să eşueze. O organizaţie nu poate prospera dacă nu este întemeiată pe voinţa celor organizaţi şi dacă nu serveşte scopurile lor.

4

Individul şi societatea

Societatea nu este doar reciprocitate. Există reciprocitate între animale, de exemplu, când lupul mănâncă mielul sau când lupul şi lupoaica se reproduc. Totuşi nu vorbim despre societăţi animale sau despre o societate de lupi. Lup şi miel, lup şi lupoaică sunt într-adevăr membrii unui organism – organismul naturii. Dar acestui organism îi lipseşte caracteristica specifică a organismului social: el este dincolo de sfera voinţei şi acţiunii. Pentru acelaşi motiv, relaţia dintre sexe nu este, ca atare, o relaţie socială. Când un bărbat şi o femeie se împreună, ei urmează o lege care le indică locul lor în natură. Într-atâta ei sunt conduşi de instinct. Societatea există numai acolo unde voirea devine co-voire şi acţiunea co-acţiune. A se strădui împreună către ţeluri pe care indivizii singuri nu le-ar putea atinge deloc sau nu cu egală eficacitate – aceasta este societatea. [11]

De aceea societatea nu este un ţel, ci un mijloc, mijlocul prin care fiecare membru individual caută să-şi atingă ţelurile sale proprii. Faptul că societatea este cu putinţă se datorează faptului că voinţa unei persoane şi voinţa alteia se găsesc conexate într-o străduinţă comună. Comunitatea de muncă izvorăşte din comunitatea de voinţă. Pentru că eu pot obţine ceea ce doresc numai dacă semenul meu cetăţean obţine ceea ce doreşte el, voinţa şi acţiunea lui devin mijloacele prin care eu îmi pot atinge propriul meu ţel. Pentru că voirea mea cuprinde necesarmente voinţa lui, intenţia mea nu va putea să-i zădărnicească voinţa. Pe acest fapt fundamental este clădită toată viaţa socială. [12]

Principiul diviziunii muncii a relevat natura creşterii societăţii. Odată ce a fost înţeleasă semnificaţia diviziunii muncii, cunoştinţa socială s-a dezvoltat într-un ritm extraordinar, după cum vedem dintr-o comparaţie între Kant şi aceia care au venit după el. Doctrina diviziunii muncii, aşa cum era propusă de către economiştii din secolul al optsprezecelea, era departe de a fi pe deplin dezvoltată când a scris Kant. A mai avut încă nevoie să fie întregită de teoria ricardiană a comerţului internaţional. Dar doctrina armoniei intereselor anticipase deja aplicarea ei plină de consecinţe la teoria socială. Kant n-a fost atins de aceste idei. De aceea singura lui explicaţie a societăţii este că există un impuls în fiinţele omeneşti de a forma o societate şi un al doilea impuls, contrariu, care caută să destrame societatea. Antagonismul acestor două tendinţe este întrebuinţat de natură pentru a duce oamenii către ţelul final către care ea doreşte să-i ducă. [13] Este greu de imaginat o idee mai uzată decât o astfel de încercare de a explica societatea prin acţiunea reciprocă a două impulsuri, impulsul de „a se socializa” şi impulsul de „a se izola”. Evident că nu merge mai departe decât încercarea de a explica efectele opiului prin „virtus dormitiva, cuius est natura sensus assupire”.

Odată ce s-a perceput că diviziunea muncii este esenţa societăţii, nu rămâne nimic din antiteza între individ şi societate. Contradicţia dintre principiul individual şi principiul social dispare.

5

Dezvoltarea diviziunii muncii

În măsura în care individul devine o fiinţă socială sub influenţa instinctului orb, mai înainte de a fi gândirea şi voinţa pe deplin conştiente, formarea societăţii nu poate fi subiectul cercetării sociologice. Dar aceasta nu înseamnă că sociologia trebuie să treacă unei alte ştiinţe misiunea de a explica originile societăţii, acceptând ţesătura socială a neamului omenesc ca un fapt dat. Căci dacă decidem – şi aceasta este consecinţa imediată a echivalării societăţii cu diviziunea muncii – că structura societăţii era incompletă la apariţia fiinţei omeneşti gânditoare şi voitoare şi că procesul constructiv este continuu de-a lungul istoriei, atunci trebuie să căutăm un principiu care să facă această evoluţie inteligibilă pentru noi. Teoria economică a diviziunii muncii ne dă acest principiu. S-a spus că fericitul accident care a făcut cu putinţă naşterea civilizaţiei a fost faptul că munca divizată este mai productivă decât munca fără diviziune. Diviziunea muncii se extinde prin întinderea înţelegerii că cu cât mai mult este divizată munca, cu atât este mai productivă. În acest sens, extensiunea diviziunii muncii este progres economic: ea aduce producţia mai aproape de ţelul ei – cea mai mare satisfacţie cu putinţă a nevoilor, şi acest progres este de asemenea şi progres sociologic, deoarece comportă intensificarea relaţiei sociale.

Numai în acest sens şi numai dacă este exclusă orice evaluare teleologică sau etică, este legitim de a întrebuinţa expresia „progres” sociologiceşte în cercetarea istorică. Credem că putem observa o anumită tendinţă în schimbările condiţiilor sociale şi examinăm fiecare schimbare în parte separat, pentru a vedea dacă şi în ce măsură este compatibilă cu ea această presupoziţie. Se poate să facem diverse presupuneri de felul acesta, fiecare corespunzând într-o măsură asemănătoare experienţei. Problema se pune pe urmă cu privire la relaţiile dintre aceste presupoziţii, dacă sunt independente una de alta sau dacă sunt legate intern. Am avea de mers atunci mai departe, pentru a defini natura legăturii. Dar aceasta revine la un studiu fără evaluare şi bazat pe o ipoteză al şirului schimbărilor succesive.

Dacă nu ţinem seamă de acele teorii ale evoluţiei care sunt construite naiv pe judecăţi de valoare, vom găsi, în majoritatea teoriilor care pretind a interpreta evoluţia socială, două efecte proeminente care le fac nesatisfăcătoare. Primul este că principiul lor evoluţionist nu este legat de societate ca atare. Nici legea celor trei stadii ale minţii omeneşti a lui Comte, nici cele cinci stagii ale dezvoltării psiho-sociale ale lui Lamprecht nu dau vreun indiciu cu privire la legătura lăuntrică şi necesară între evoluţia minţii şi evoluţia societăţii. Ni se arată cum se comportă societatea când a intrat într-un stagiu nou, dar vrem să ştim mai mult, şi anume prin ce lege începe şi se transformă societatea. Schimbările pe care le vedem ca schimbări sociale sunt trasate de către astfel de teorii ca fapte acţionând din afară asupra societăţii; dar noi trebuie să le înţelegem ca pe manifestările funcţionale ale unei legi constante. Al doilea neajuns este că toate aceste teorii sunt teorii de „stagii” (Stufentheorien). Pentru teoriile de stagii nu există în realitate aşa ceva ca evoluţie, adică nu există o schimbare continuă în care putem recunoaşte o tendinţă definită. Afirmaţiile acestor teorii nu merg dincolo de stabilirea unei înşiruiri definite de evenimente; ele nu dau nici o dovadă a legăturii cauzale care există între stagiile care constituie înşiruirea. În cel mai bun caz, ele reuşesc să stabilească paralele între succesiunea evenimentelor în sânul diferitelor naţiuni. Dar una este a împărţi viaţa omenească în copilărie, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, şi alta să revelezi legea care guvernează creşterea şi decăderea organismului. Un anumit arbitrar este legat de orice teorie de stagii. Delimitarea stagiilor fluctuează întotdeauna.

Istoria economică modernă germană a procedat fără îndoială bine făcând din diviziunea muncii baza teoriei ei a evoluţiei. Dar nu a fost în stare să se elibereze de vechea schemă tradiţională a dezvoltării prin stagii. Teoria ei este încă o teorie a stagiilor. Astfel, Bücher distinge stagiul economiei domestice închise (producţie doar pentru întrebuinţare proprie, economie fără schimb) , stagiul economiei orăşeneşti (producţie pentru clienţi, stagiul schimbului direct) şi stagiul economiei naţionale (producţie pentru pieţe, stagiul circulaţiei bunurilor). [14] Schmoller diferenţiază perioadele de economie sătească, economie orăşenească, economie teritorială şi economie de stat. [15] Philippovich deosebeşte economia domestică închisă şi economia comercială şi, înlăuntrul economiei comerciale, el găseşte perioada comerţului limitat local, perioada comerţului controlat de către stat şi limitat la suprafaţa statului şi perioada liberului schimb (economie naţională dezvoltată, capitalism). [16] Împotriva acestor încercări de a forţa prinderea evoluţiei într-o schemă generală, au fost ridicate multe obiecţii grave. Nu este nevoie să discutăm ce valoare ar putea să aibă astfel de clasificări în revelarea caracteristicilor epocilor istorice clar definite şi în ce măsură ele pot fi admise ca ajutoare pentru descriere. În orice caz, ele trebuie întrebuinţate cu mare prudenţă. Disputa stearpă asupra vieţii economice a naţiunilor din antichitate arată cu câtă uşurinţă pot duce aceste clasificări la luarea umbrei nuanţării subtile scolastice a cuvintelor drept substanţă a realităţii istorice. Pentru studiul sociologic teoriile de stagii sunt inutile. [17] Ele ne induc în eroare cu privire la una dintre cele mai importante probleme ale istoriei – aceea de a decide în ce măsură este continuă evoluţia istorică. Soluţia acestei probleme ia de obicei forma fie a unei presupoziţii, că evoluţia socială – despre care trebuie amintit că este dezvoltarea diviziunii muncii – s-a mişcat într-o linie neîntreruptă, sau prin presupoziţia că fiecare naţiune a progresat pas cu pas peste acelaşi teren. Ambele presupoziţii sunt pe lângă subiect. Este absurd a spune că evoluţia este neîntreruptă, când putem discerne cu claritate perioade de decadenţă în istorie, perioade când diviziunea muncii a regresat. Pe de altă parte, progresul înfăptuit de către naţiunile individuale prin atingerea unui stagiu mai înalt de diviziune a muncii nu este niciodată complet pierdut. El se întinde la alte naţiuni şi grăbeşte evoluţia lor. Căderea lumii antice fără îndoială a dat înapoi cu secole evoluţia economică. Dar cercetarea istorică mai recentă a arătat că legăturile care uneau civilizaţia economică a antichităţii cu aceea a evului mediu erau mult mai puternice decât obişnuiau să presupună oamenii. Economia de schimb a suferit, desigur, mult sub furtuna marii migraţiuni de popoare, dar i-a supravieţuit. Oraşele de care depindea nu au fost ruinate în întregime şi curând s-a făcut o legătură între rămăşiţele vieţii orăşeneşti şi noua dezvoltare a comerţului prin troc. [18] În civilizaţia oraşelor s-a păstrat un fragment al înfăptuirilor sociale ale antichităţii, care a fost transmis în viaţa evului mediu.

Progresul în diviziunea muncii depinde în întregime de o înţelegere a avantajelor ei, adică a mai marii ei productivităţi. Acest adevăr a devenit pentru prima oară pe deplin evident prin doctrinele liberului schimb ale fiziocraţilor şi ale economiei politice clasice din secolul al optsprezecelea. Dar, în rudimente, ea se găseşte în toate doctrinele care favorizează pacea, oriunde pacea este lăudată sau războiul condamnat. Istoria este o luptă între două principii, principiul paşnic, care avansează dezvoltarea comerţului, şi principiul militarist-imperialist, care interpretează societatea omenească nu ca o binevoitoare diviziune socială a muncii, ci ca o represiune forţată a unora dintre membrii ei de către alţii. Principiul imperialist recâştigă mereu supremaţia. Principiul liberal nu se poate menţine împotriva lui, până când înclinaţia pentru muncă paşnică inerentă în mase va fi răzbit până la recunoaşterea deplină a propriei sale importanţe ca un principiu de evoluţie socială. Oriunde principiul imperialist este la putere, pacea nu poate fi decât locală şi temporară: ea nu durează niciodată mai mult decât faptele care au creat-o. Atmosfera psihică cu care se înconjoară imperialismul este puţin potrivită pentru promovarea creşterii diviziunii muncii înlăuntrul frontierelor statului; ea practic interzice extensiunea diviziunii muncii dincolo de barierele politico-militare care separă statele. Diviziunea muncii are nevoie de libertate şi pace. Numai când gândirea liberală modernă a secolului al optsprezecelea a oferit o filosofie a păcii şi colaborării sociale a fost pusă baza pentru dezvoltarea surprinzătoare a civilizaţiei economice a acelei epoci – o epocă înfierată de către ultimele doctrine imperialiste şi socialiste ca epocă a materialismului cras, a egoismului şi capitalismului.

Nimic nu ar putea fi mai pervertit decât concluziile trase în legătură cu aceasta de către concepţia materialistă a istoriei, care prezintă dezvoltarea ideologiei sociale ca depinzând de stagiul de evoluţie tehnică care a fost atins. Nimic nu este mai eronat decât bine cunoscuta zicală a lui Marx: „Industria manuală produce o societate cu nobili feudali, industria cu aburi, o societate cu capitalişti industriali”. [19] Aceasta nu este corect nici măcar formal. A încerca şi a explica evoluţia socială prin evoluţia tehnicii înseamnă doar a amâna tratamentul problemei, fără a o rezolva în nici un fel. Căci, pe baza unei astfel de concepţii, cum să explicăm evoluţia tehnică însăşi?

Ferguson a arătat că dezvoltarea tehnicii depinde de condiţiile sociale şi că fiecare epocă ajunge atât de departe în tehnică, cât este îngăduit de către stagiile pe care le-a atins în diviziunea socială a muncii. [20] Progresele tehnice sunt posibile numai acolo unde diviziunea muncii a pregătit drumul pentru aplicarea lor. Fabricarea în masă a încălţămintei presupune o societate în care producţia de încălţăminte pentru sute de mii sau milioane de fiinţe omeneşti poate fi concentrată în câteva întreprinderi. Într-o societate de ţărani auto-suficienţi nu există nici o posibilă întrebuinţare pentru industria cu aburi. Numai diviziunea muncii a putut inspira ideea de a pune forţele mecanice în serviciul manufacturii. [21]

A trasa originea a tot ce are a face cu societatea în dezvoltarea diviziunii muncii nu are nimic în comun cu materialismul grosier şi naiv al teoriilor tehnologice şi al altor teorii materialiste ale istoriei. Tot aşa, nu înseamnă cu nici un chip, cum sunt capabili să susţină discipolii filosofiei idealiste, o limitare inadmisibilă a conceptului de relaţii sociale. De asemenea, nu restrânge societatea la specificul material. Acea parte din viaţa socială care stă dincolo de economic este într-adevăr ţelul final, dar căile care duc la ea sunt guvernate de legea întregii acţiuni raţionale; oriunde vin în chestiune, este acţiune economică.

6

Schimbările individului în societate

Efectul cel mai important al diviziunii muncii este că schimbă individul independent într-o fiinţă socială dependentă. În diviziunea muncii, omul social se schimbă, ca şi celula care se adaptează pentru a fi parte dintr-un organism. El se adaptează la noi moduri de viaţă, permite ca unele energii şi organe să se atrofieze şi dezvoltă altele. El devine unilateral. Întregul trib al romanticilor, neînduplecaţii laudatores temporis acti (barzi ai timpurilor trecute), au deplâns acest fapt. Pentru ei, idealul este omul trecutului care îşi dezvoltă puterile „armonios”: un ideal care, vai, nu mai inspiră epoca noastră degenerată. Ei recomandă regresiunea în diviziunea muncii, de unde lauda lor pentru munca agricolă, prin care înţeleg aproape întotdeauna ţăranul aproape auto-suficient. [22]

Aici iarăşi socialismul modern îi întrece pe toţi. Marx promite că în faza mai înaltă a societăţii comuniste „supunerea înrobitoare a indivizilor de sub diviziunea muncii şi, împreună cu aceasta, de asemenea şi contrastul între munca psihică şi corporală vor fi dispărut”. [23] Se va ţine seamă de omeneasca „nevoie de schimbare”. „Alternarea muncii psihice şi corporale” va „asigura dezvoltarea armonioasă a omului”. [24]

Ne-am ocupat deja de această iluzie. [25] Dacă ar fi cu putinţă de a înfăptui toate ţelurile omeneşti numai cu acea cantitate de muncă ce nu cauzează nici o neplăcere, ci în acelaşi timp uşurează senzaţia de neplăcere care se naşte din statul degeaba, atunci munca nu ar fi deloc un obiect economic. A satisface nevoi nu ar fi muncă, ci joacă. Aceasta însă nu este cu putinţă. Chiar şi muncitorul de sine suficient în cea mai mare parte trebuie să muncească mult dincolo de punctul în care efortul este agreabil. Se poate presupune că munca este mai puţin neplăcută pentru el decât pentru muncitorul care este legat de o treabă anumită, căci el descoperă la începutul fiecărei trebi că încearcă senzaţii proaspete de plăcere în activitatea însăşi. Dacă, cu toate acestea, omul s-a dedat din ce în ce mai mult la diviziunea muncii, aceasta este pentru că el a recunoscut că productivitatea mai mare a muncii astfel specializate mai mult decât îl răsplăteşte pentru pierderea de plăcere. Extensiunea diviziunii munci nu poate fi prescurtată fără a reduce productivitatea muncii. Aceasta este adevărat despre toate felurile de muncă. Este o iluzie a crede că se poate păstra productivitatea şi reduce diviziunea muncii.

Desfiinţarea diviziunii muncii nu ar fi un remediu pentru rănile provocate individului, trup şi suflet, de munca specializată, afară numai dacă suntem pregătiţi să dăm înapoi dezvoltarea socială. Este treaba individului însuşi de a se ocupa să devină o fiinţă omenească completă. Remediul constă în reformarea consumului, nu în „reformarea muncii”. Jocul şi sportul, plăcerea artei, cititul sunt mijloace evidente de evadare.

N-are nici o valoare căutarea omului dezvoltat armonios în zorile evoluţiei economice. Subiectul economic aproape auto-suficient, aşa cum îl cunoaştem în ţăranul solitar din văile îndepărtate, nu arată nici una din acele dezvoltări nobile de trup, minte şi simţire pe care i-o atribuie romanticii. Civilizaţia este un produs al timpului liber şi al liniştii sufleteşti pe care singură diviziunea muncii o poate face cu putinţă. Nimic nu este mai fals decât a presupune că omul a apărut la început în istorie cu o individualitate independentă şi că numai în timpul evoluţiei care a dus la marea societate el a pierdut, împreună cu libertatea materială, independenţa spirituală. Toată istoria, evidenţa şi observaţia vieţilor popoarelor primitive este direct opusă acestei vederi. Omului primitiv îi lipseşte orice individualitate în sensul nostru. Doi insulari din Marea Sudului seamănă unul cu altul mult mai tare decât doi londonezi din secolul douăzeci. Personalitatea nu a fost imprimată omului dintru început. Ea a fost însuşită în cursul evoluţiei societăţii. [26]

7

Regresiunea socială

Evoluţia socială – în sensul diviziunii muncii – este un fenomen de voinţă: ea depinde în întregime de voinţa omenească. Nu luăm în considerare dacă este justificată aprecierea fiecărui progres în diviziunea muncii şi, de aici, în intensificarea legăturii sociale ca o ridicare la un stagiu mai înalt; trebuie să întrebăm dacă o astfel de dezvoltare este un fenomen necesar. Este o dezvoltare chiar şi mai mare a societăţii conţinutul istoriei? Este cu neputinţă pentru societate ca să stea pe loc sau să dea înapoi?

Trebuie să respingem a priori orice presupunere că evoluţia istorică este prevăzută cu un ţel de către o „intenţie” sau „plan ascuns” al naturii, aşa cum îşi imagina Kant şi cum aveau în minte Hegel şi Marx; dar nu putem evita cercetarea dacă nu cumva s-ar putea găsi un principiu pentru a demonstra că creşterea socială continuă este inevitabilă. Cel dintâi principiu care se oferă atenţiei noastre este principiul selecţiei naturale. Societăţile mai intens dezvoltate ajung la bogăţie materială mai mare decât cele mai puţin dezvoltate; de aceea ele au mai multe şanse să-şi apere membrii de mizerie şi sărăcie. Ele sunt de asemenea mai bine echipate ca să se apere de inamic. Nu trebuie să fim înşelaţi de observaţia că naţiunile mai bogate şi mai civilizate au fost adesea nimicite în război de către naţiuni mai puţin bogate şi mai puţin civilizate. Naţiunile aflate într-un stagiu avansat al evoluţiei sociale au fost întotdeauna capabile cel puţin să reziste unei forţe superioare a naţiunilor mai puţin dezvoltate. Numai naţiunile decadente, civilizaţiile dezintegrate lăuntric sunt acelea care au căzut pradă naţiunilor pe cale de a se ridica. Acolo unde o societate mai intens organizată a sucombat la atacul unui popor mai puţin dezvoltat, victorioşii au fost până în cele din urmă copleşiţi, acceptând ordinea economică şi socială şi chiar limba şi credinţa rasei cucerite.

Superioritatea societăţilor mai intens dezvoltate nu constă numai în bunăstarea lor materială, ci şi cantitativ, în numărul membrilor lor, şi calitativ, în mai marea solidaritate a structurii lor interne. Căci tocmai aceasta este cheia către dezvoltarea socială mai înaltă: lărgirea cadrului social, includerea în diviziunea muncii a unui număr mai mare de fiinţe omeneşti şi influenţa ei mai puternică asupra fiecărui individ. Societatea mai intens dezvoltată se deosebeşte de aceea mai puţin dezvoltată prin uniunea mai strânsă a membrilor ei; aceasta înlătură soluţia violentă a conflictului intern şi formează în afară un front defensiv închis împotriva oricărui inamic. În societăţile mai puţin dezvoltate, în care legătura socială este slabă şi între părţile sale separate există o confederaţie pentru scopurile de război, mai degrabă decât solidaritate adevărată bazată pe muncă în comun şi pe cooperare economică – neînţelegerea izbucneşte mai uşor şi mai repede decât în societăţile mai intens dezvoltate. Aceasta deoarece confederaţia militară nu are o stăpânire fermă şi durabilă asupra membrilor ei. Prin însăşi natura ei, ea este doar o legătură temporară care este susţinută de perspectiva unui avantaj momentan, dar se dizolvă îndată ce inamicul a fost înfrânt şi începe sfada pentru pradă. În lupta împotriva societăţilor mai puţin dezvoltate, cele dezvoltate au descoperit întotdeauna că avantajul lor cel mai mare constă în lipsa de unitate din rândurile inamicului. Naţiunile într-o stare mai coborâtă de organizare au reuşit numai temporar să coopereze pentru mari acţiuni militare. Lipsa de unitate internă a risipit întotdeauna repede armatele lor. Luaţi, de pildă, incursiunile mongole asupra civilizaţiei europene centrale a secolului al treisprezecelea sau eforturile turcilor de a pătrunde în apus. Superioritatea tipului de societate industrială asupra celui militar, pentru a întrebuinţa expresia lui Herbert Spencer, constă, în cea mai mare parte, din faptul că asociaţiile care sunt doar militare se destramă întotdeauna prin vrajba internă. [27]

Dar mai este o altă circumstanţă care face să propăşească mai departe dezvoltarea socială. S-a arătat că este în interesul tuturor membrilor societăţii să fie lărgit cadrul social. Pentru un organism social de un înalt grad de dezvoltare nu este cu nici un chip o chestiune indiferentă dacă naţiunile din afara cadrului lui continuă să ducă o existenţă de sine suficientă pe un plan mai coborât de evoluţie socială sau nu. Este în interesul organismului mai dezvoltat să atragă pe cel mai puţin avansat în sfera comunităţii lui economice şi sociale, cu toate că persistenţa lui de a rămâne pe un plan mai coborât îl face politiceşte şi militariceşte neprimejdios şi cu toate că nici un avantaj imediat nu este probabil să-i revină din ocuparea teritoriului lui în care, este de presupus, condiţiile naturale de producţie sunt nefavorabile. Am văzut că este întotdeauna un avantaj de a lărgi cadrul muncitorilor într-o societate care divide munca, astfel încât chiar şi un popor mai eficient să poată avea un interes de a coopera cu unul mai puţin eficient. Aceasta este ceea ce împinge atât de des naţiunile de înaltă dezvoltare să-şi extindă câmpul lor de activitate economică prin absorbirea teritoriilor până atunci inaccesibile. Deschiderea regiunilor înapoiate ale Orientului apropiat şi îndepărtat, ale Africii şi Americii a netezit calea pentru o comunitate economică mondială, astfel încât puţin înainte de războiul mondial eram pe punctul de a realiza visul unei societăţi ecumenice. Războiul doar a întrerupt pentru o scurtă perioadă această dezvoltare sau a distrus-o cu totul? Este de conceput ca această dezvoltare să poată înceta, că societatea poate chiar regresa?

La această problemă nu se poate accede decât în legătură cu o alta: problema morţii naţiunilor. Este obişnuit să se vorbească despre naţiuni care îmbătrânesc şi mor, despre comunităţi tinere sau bătrâne. Comparaţia este defectuoasă - cum sunt toate comparaţiile – şi discutând astfel de lucruri vom face bine să lăsăm la o parte frazele metaforice. Care este miezul problemei ce se prezintă aici?

Este clar că nu trebuie să o confundăm cu o altă problemă mai puţin grea, problema schimbărilor de calitate naţională. Acum o mie sau o mie cinci sute de ani, germanii vorbeau o limbă diferită de aceea de astăzi, dar să nu ne gândim să spunem din pricina aceasta că cultura germană medievală ar fi „moartă”. Dimpotrivă, vedem în cultura germană un lanţ evolutiv neîntrerupt, întinzându-se (fără a menţiona monumentele literare pierdute) de la Heliand, şi Scripturile lui Otfried până în ziua de azi. Spunem într-adevăr despre pomeranieni şi prusaci, care în decursul secolelor au fost asimilaţi de către coloniştii germani, că s-au stins, totuşi nu am susţine că au îmbătrânit ca naţiuni. Pentru a duce la capăt asemuirea, ar trebui să se vorbească de naţiuni care au murit tinere. Nu ne interesează transformarea naţională; problema noastră este diferită. Nici decadenţa statelor nu vine în discuţie, căci acest fenomen apare uneori ca o consecinţă a îmbătrânirii naţiunilor, uneori independent de ea. Căderea vechiului stat polonez nu a avut nimic a face cu vreo decadenţă a civilizaţiei poloneze sau a poporului polonez. Ea nu a oprit dezvoltarea socială a Poloniei.

Faptele care sunt de faţă practic în toate exemplele aduse de îmbătrânirea unei culturi sunt: un declin în populaţie, o micşorare a bunăstării şi decăderea oraşelor. Semnificaţia istorică a tuturor acestor fenomene devine clară de îndată ce concepem îmbătrânirea naţiunilor ca regresiune a diviziunii muncii sociale şi a societăţii. Declinul lumii antice, de pildă, a fost o regresiune socială. Declinul Imperiului Roman a fost numai un rezultat al dezintegrării societăţii antice care, după ce a atins un nivel ridicat de diviziune a muncii, a dat înapoi într-o economie aproape lipsită de monedă. Astfel, oraşele au fost depopulate şi tot astfel s-a micşorat populaţia de la ţară, iar nevoia şi mizeria au apărut pur şi simplu pentru că o ordine economică operând la un nivel mai coborât al diviziunii sociale a muncii este mai puţin productivă. Abilitatea tehnică s-a pierdut treptat, talentul artistic a decăzut, gândirea ştiinţifică s-a stins cu încetul. Cuvântul care descrie cel mai potrivit aceasta este dezintegrare. Cultura clasică a murit pentru că societatea clasică a regresat. [28]

Moartea naţiunilor este regresiunea relaţiei sociale, regresiunea diviziunii muncii. Oricare ar fi putut fi cauza în cazurile individuale, încetarea dispoziţiei pentru cooperare socială a fost întotdeauna aceea care, în realitate, a provocat declinul. Aceasta ar fi putut să ni se pară odată un mister de neînţeles, dar acum, când privim cu teroare procesul în curs de desfăşurare în propria noastră experienţă, ne apropriem mai mult de înţelegerea lui, deşi nu reuşim să recunoaştem cauzele cele mai adânci, finale ale schimbării.

Spiritul social, spiritul cooperării sociale, este acela care formează, care dezvoltă şi susţine societăţile. Odată ce este pierdut, societatea se destramă din nou. Moartea unei naţiuni este regresiunea socială, declinul de la diviziunea muncii la auto-suficienţă. Organismul social se dezintegrează în celulele din care a început. Omul rămâne, dar societatea moare. [29]

Nu există nici o dovadă că evoluţia socială trebuie să se mişte constant în sus într-o linie dreaptă. Imobilitatea socială şi regresiunea socială sunt fapte istorice pe care nu le putem ignora. Istoria universală este cimitirul civilizaţiilor moarte, iar în India şi în Asia de răsărit vedem exemple pe scară mare de civilizaţii în imobilitate.

Clicile noastre literare şi artistice, a căror opinie exagerată despre propriile lor producţiuni neînsemnate contrastează atât de izbitor cu modestia şi auto-critica artiştilor cu adevărat mari, spun că nu importă mult dacă evoluţia economică continuă, atâta vreme cât cultura lăuntrică este intensificată. Dar orice cultură lăuntrică necesită mijloace externe pentru realizarea ei şi aceste mijloace externe pot fi obţinute numai prin efort economic. Când productivitatea muncii decade prin regresiunea muncii sociale, urmează decadenţa culturii lăuntrice.

Toate civilizaţiile mai vechi s-au născut şi au crescut fără a fi pe deplin conştiente de legile fundamentale ale evoluţiei culturale şi de semnificaţia diviziunii muncii şi a cooperării. În cursul dezvoltării lor, ele au avut adesea de combătut tendinţe şi mişcări potrivnice civilizaţiei. Adesea le-au învins, dar, mai devreme sau mai târziu, ele au căzut. Ele au sucombat în faţa spiritului de dezintegrare. Prin filosofia socială a liberalismului, oamenii au devenit conştienţi pentru prima oară de legile evoluţiei sociale şi pentru prima oară ei au recunoscut clar baza civilizaţiei şi a progresului cultural. Acelea erau timpuri când speranţele pentru viitor mergeau foarte departe. Perspective neînchipuite păreau să se deschidă. Dar n-a fost dat să fie. Liberalismul a trebuit să facă faţă doctrinelor militariste naţionaliste şi, mai presus de toate, socialiste-comuniste, care tindeau să producă destrămarea socială. Teoria naţionalistă se autointitulează organică, teoria socialistă se autointitulează socială, dar în realitate efectul amândurora este dezorganizant şi antisocial.

Dintre toate acuzaţiile aduse sistemului liberului schimb şi proprietăţii private, nici una nu este mai stupidă decât afirmaţia că este antisocial şi individualist şi că pulverizează corpul social. Comerţul nu dezintegrează, aşa cum afirmă entuziaştii romantici pentru autarhia unor mici porţiuni de pe suprafaţa pământului; el uneşte. Diviziunea muncii este aceea care face legăturile sociale: ea este elementul social pur şi simplu. Oricine proclamă auto-suficienţa naţiunilor şi a statelor caută să dezintegreze societatea ecumenică; oricine caută să distrugă diviziunea socială a muncii înlăuntrul unei naţiuni prin intermediul războiului de clasă este antisocial.

Un declin al societăţii ecumenice, care s-a format cu încetul în timpul ultimelor două sute de ani sub influenţa germinării treptate a ideii liberale, ar fi o catastrofă mondială absolut fără pereche în istorie aşa cum o cunoaştem. Nici o naţiune nu ar fi cruţată. Cine ar mai reconstrui, după aceea, lumea sfărâmată?

8

Proprietatea privată şi evoluţia socială

Împărţirea indivizilor în proprietari şi neproprietari este un rezultat al diviziunii muncii.

A doua mare înfăptuire sociologică a economiei politice clasice şi a teoriei sociale „individualiste” a secolului al optsprezecelea a fost recunoaşterea funcţiei sociale a proprietăţii private. Din punctul de vedere mai vechi, proprietatea a fost întotdeauna considerată un privilegiu al celor puţini, o incursiune asupra stocului comun, o instituţie privită etic ca un rău, deşi câteodată ca unul inevitabil. Liberalismul a fost primul care a recunoscut că funcţia socială a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie este de a pune bunurile în mâinile acelora care ştiu cel mai bine să le întrebuinţeze, adică în mâinile administratorilor celor mai experţi. Nimic nu este mai străin de esenţa proprietăţii decât privilegiile speciale pentru proprietate specială şi protecţie pentru producători speciali. Orice fel de constrângere, astfel ca drepturi exclusive şi alte privilegii ale producătorilor, este capabilă să împiedice îndeplinirea funcţiei sociale a proprietăţii. Liberalismul luptă împotriva unor astfel de instituţii tot atât de viguros cât se opune oricărei încercări de a limita libertatea muncitorului.

Proprietarul nu ia nimic de la nimeni. Nimeni nu poate spune că duce lipsuri din pricina abundenţei altuia. Este o flatare a instinctelor invidioase ale maselor când li se face o socoteală de cât ar dispune mai mult omul sărac dacă proprietatea ar fi distribuită în mod egal. Ceea ce se trece cu vederea este faptul că volumul producţiei şi al venitului social nu sunt fixe şi neschimbătoare, ci depind esenţialmente de distribuţia proprietăţii. Dacă se interferează cu aceasta, apare primejdia ca proprietatea să cadă în mâinile acelora nu atât de competenţi ca s-o păstreze, a acelora a căror prevedere este mai mică, a căror dispunere de mijloacele lor este mai puţin productivă; aceasta ar reduce necesarmente cantitatea produsă. [30] Ideile comunismului distributiv sunt atavice, întorcându-se la timpurile când încă nu existau relaţii sociale sau acestea încă nu atinseseră stagiul lor actual de dezvoltare, când randamentul producţiei era în mod corespunzător mult mai scăzut. Omul fără pământ dintr-o ordine economică bazată pe producţie fără schimb este cu totul consistent în a face din redistribuţia câmpurilor ţelul ambiţiei sale. Dar proletarul modern înţelege greşit natura producţiei sociale când râvneşte la o redistribuţie asemănătoare.

Liberalismul combate idealul socialist de a transfera mijloacele de producţie în mâinile societăţii organizate cu argumentul că producţia socialistă ar da un randament mai scăzut. Împotriva acestuia, socialismul şcolii hegeliene caută să demonstreze că evoluţia istoriei duce inevitabil la desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.

Lassalle spunea că „cursul întregii istorii legale constă, vorbind în general, într-o limitare din ce în ce mai mare a proprietăţii individului şi în punerea în afara proprietăţii private a cât mai multor obiecte”. Tendinţa de a lărgi libertatea proprietăţii, care reiese din evoluţia istorică, este numai aparentă. Oricât de mult „ideea reducerii rapid crescânde a sferei proprietăţii private ca un principiu operând în dezvoltarea culturală şi istorică a dreptului poate fi considerată ca paradoxală”, totuşi, potrivit lui Lassalle, a supravieţuit examinării celei mai amănunţite. Din nefericire, Lassalle nu a dat la iveală nici un amănunt al examinării acestei idei. Potrivit propriilor sale cuvinte, el „o onora (ideea) în schimb cu câteva priviri foarte superficiale”. [31] De asemenea, nu a încercat nimeni, de la Lassalle încoace, să ofere o dovadă. Dar chiar dacă a fost făcută încercarea, acest fapt nu ar fi demonstrat cu nici un chip necesitatea dezvoltării în chestiune. Construcţiile conceptuale ale jurisprudenţei speculative saturate de spirit hegelian servesc, în cel mai bun caz, pentru a arăta tendinţele istorice ale evoluţiei în trecut. Că tendinţa evolutivă descoperită în felul acesta trebuie necesarmente să continue să se dezvolte este o presupunere cu totul arbitrară. Numai dacă s-ar fi putut arăta că forţa din spatele evoluţiei mai este încă activă ar fi adusă dovada ipotetică de care este nevoie. Hegelianul Lassalle nu a făcut nimic de felul acesta. Pentru el, chestiunea este lichidată când el îşi dă seama că „această reducere progresivă a sferei proprietăţii private este bazată pe nimic altceva decât dezvoltarea pozitivă a libertăţii omeneşti”. [32] Potrivind legea sa a evoluţiei în marea schemă hegeliană a evoluţiei istorice, el făcuse tot ce putea cere şcoala sa.

Marx a văzut greşelile din schema hegeliană a evoluţiei istorice. El susţine, de asemenea, că este un adevăr indisputabil că cursul istoriei duce de la proprietatea privată la proprietatea comună. Dar, spre deosebire de Hegel şi Lassalle, el nu se ocupă de ideea de proprietate şi de conceptul juridic al proprietăţii. Proprietatea privată „în tendinţele ei politico-economice” alunecă spre dizolvarea ei, „dar numai printr-o dezvoltare independentă de ea, de care ea nu este conştientă, care are loc împotriva voinţei ei, şi este condiţionată de natura chestiunii; numai creând proletariatul qua proletariat, mizeria care este conştientă de mizeria ei spirituală şi fizică, dezumanizarea care este conştientă de dezumanizarea ei”. [33] Astfel, doctrina luptei de clasă este introdusă ca element propulsor al evoluţiei istorice.


NOTE

1. Cohen, Logik der reinen Erkenntnis, ed. a 2-a, Berlin, 1914, p. 359.

2. Cum face Lilienfeld, La pathologie sociale, Paris, 1896, pag. 95. Când un guvernământ face un împrumut de la casa Rothschild, sociologia organicistă concepe procesul precum urmează: „La maison Rothschild agit, dans cette occasion, parfaitement en analogie avec l'action d'un groupe de cellules qui, dans le corps humain, coopèrent à la production du sang nécessaire à l'alimentation du cerveau dans l'espoir d'en être indemnisées par une réaction des cellules de la substance grise dont ils ont besoin pour s'activer de nouveau et accumuler de nouvelles énergies.” (Ibid. pag. 104). Aceasta este metoda care pretinde că stă pe „teren solid” şi explorează „devenirea fenomenelor pas cu pas, pornind de la cel mai simplu la cel mai complex.” (Vezi Lilienfeld, Zur Verteidigung der organischen Methode in der Soziologie, Berlin, 1898, pag. 75).

3. Este caracteristic faptul că tocmai romanticii accentuează excesiv caracterul organic al societăţii, în timp ce filosofia socială liberală nu a făcut niciodată astfel. Este uşor de înţeles. O teorie socială care ar fi cu adevărat organică nu ar avea nevoie să accentueze gălăgios acest atribut al sistemului său.

4. Cohen, Logik der reinen Erkenntnis, pag. 349.

5. Hertwig, Allgemeine Biologie, ed. a 4-a, Jena, 1912, pag. 500 et seq.; Hertwig, Zur Abwehr des ethischen, des sozialen und des politischen Darwinismus, Jena, 1918, pag. 69 et seq.

6. Izoulet, La cité moderne, Paris, 1894, pag. 35 et seq.

7. Durkheim, De la division du travail social, Paris, 1893, pag. 294 et seq. se străduieşte (urmând pe Comte şi împotriva lui Spencer) să probeze că diviziunea muncii predomină nu pentru că, aşa cum gândesc economiştii, ea măreşte producţia, ci ca un rezultat al luptei pentru existenţă. Cu cât este mai compactă masa socială, cu atât este mai acerbă lupta pentru existenţă. Aceasta îi forţează pe indivizi să se specializeze în munca lor, fiindcă altfel ei n-ar fi în stare să se întreţină singuri. Dar Durkheim trece cu vederea faptul că diviziunea muncii face cu putinţă aceasta numai pentru că ea face munca mai productivă. Durkheim ajunge să respingă teoria importanţei productivităţii mai mari în diviziunea muncii printr-o concepţie falsă despre ideea fundamentală a utilitarismului şi despre legea saturării nevoilor (op. cit., 218 et seq., 257 et seq.). Opinia sa că civilizaţia este produsă de schimbări în densitatea şi volumul societăţii este intenabilă. Populaţia creşte pentru că munca devine mai productivă şi poate să hrănească mai multă lume, nu vice-versa.

8. Asupra rolului important jucat de varietatea locală a condiţiilor productive în apariţia diviziunii muncii, vezi von den Steinen, Unter den Naturvölkern Zentralbrasiliens, ed. a 2-a, Berlin, 1897, pag. 196 et seq.

9. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, pag. 76 et seq.; Mill, Principles of Political Economy, pag. 348 et seq.; Bastable, The Theory of International Trade, ed. a 3-a, London, 1900, pag. 16 et seq.

10. „Comerţul transformă nemul omenesc, care la origine are numai unitatea speciei, într-o societate realmente unitară.” (Steinthal, Allgemeine Ethik, Berlin, 1885, pag. 208. Comerţul însă nu este nimic mai mult decât un ajutor tehnic al diviziunii muncii. Asupra diviziunii muncii în sociologia lui Thomas Aquinas vezi Schreiber, Die volkswirtschaftlichen Anschauungen der Scholastik seit Thomas von Aquin, Jena, 1913, pag. 19 et seq.

11. De aceea trebuie de asemenea respinsă ideea lui Guyau, care derivă legătura socială direct din bisexualitate. (Guyau, Sittlichkeit ohne Pflicht, tradus de Schwarz, Leipzig, 1909, pag. 113 et seq.)

12. Fouillée argumentează precum urmează împotriva teoriei utilitariste a societăţii, care numeşte societatea un „moyen universel” (Belot): "Tout moyen n'a qu'une valeur provisoire; le jour où un instrument dont je me servais me devient inutile ou nuisible, je le mets de côté. Si la société n' est qu'un moyen, le jour où, exceptionellement, elle se trouvera contraire à mes fins, je me delivrerai des lois sociales et moyens sociaux.... Aucune considération sociale ne pourra empêcher la révolte de l'individu tant qu'on ne lui aura pas montré que la société est établie pour des fins qui sont d'abord et avant tout ses vraies fins à lui-même et qui, de plus, ne sont pas simplement des fins de plaisir ou d'intérêt, l'intérêt n'étant que le plaisir différé et attendu pour l'avenir ... L'idée d'intérét est précisément ce qui divise les hommes, malgré les rapprochements qu'elle peut produire lorsqu'il y a convergence d'intérêts sur certains points." (Fouillée, Humanitaires et libertaires au point de vue sociologique et moral, Paris, 1914, pag. 146 et seq.; vezi de asemenea Guyau, Die englische Ethik der Gegenwart, tradus de Peusner, Leipzig, 1914, pag. 372 et seq.) Fouillée nu vede că valoarea provizorie pe care societatea o capătă ca un mijloc durează tot atât cât şi condiţiile vieţii omeneşti date de către natură rămân neschimbate şi atâta timp cât omul continuă să recunoască avantajele cooperării omeneşti. „Eterna”, nu numai provizoria existenţă a societăţii urmează din eternitatea condiţiilor pe care ea este clădită. Aceia care sunt la putere pot cere de la teoria socială ca să-i servească, împiedicându-l pe individ de a se revolta împotriva societăţii, dar aceasta nu este cu nici un chip o pretenţie ştiinţifică. Pe lângă aceasta, nici o teorie socială nu ar putea să-l convingă pe individ tot atât de uşor ca cea utilitaristă să se înroleze voluntar în uniunea socială. Dar, când un individ arată că este un duşman al societăţii, nu mai rămâne altceva de făcut societăţii decât să-l facă nevătămător.

13. Kant, „Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht”, Collected Works, Vol. I, pag. 227 et seq.

14. Bücher, Die Entstehung der Volkswirtschaft, ediţia a 10-a, Tübingen, 1917, pag. 91.

15. Schmoller, Grundriss der allgemeinen Volkswirtschaftslehre, München, 1920, Vol. II, pag. 760 et seq.

16. Philippovich, Grundriss der politischen Ökonomie, Vol. I, ediţia a 11-a, Tübingen, 1916, pag. 11 et seq.

17. Asupra teoriei stagiilor, vezi de asemenea şi cartea mea Grundprobleme der Nationalökonomie, Jena, 1933, pag. 106 et seq.

18. Dopsch, Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europäischen Kulturentwicklung, Viena, 1918, Vol. I, pag. 91 et seq.

19. Marx, Das Elend der Philosophie, p. 92. În formulările pe care Marx le-a dat mai târziu concepţiei sale despre istorie, el a evitat rigiditatea acestei versiuni mai timpurii. În spatele unor astfel de expresii nedefinite ca „forţe productive” şi „condiţii de producţie” sunt ascunse îndoielile critice pe care Marx se poate să le fi simţit între timp. Dar obscuritatea, deschizând calea interpretărilor multiple, nu face dintr-o teorie de nesusţinut una de susţinut.

20. Ferguson, Abhandlung über die Geschichte der bürgerlichen Gesellschaft, tradus de Dorn, Jena, 1904, pag. 237 et seq.; de asemenea Barth, Die Philosophie der Geschichte als Soziologie, ediţia a 2-a, Leipzig, 1915, Part I, pag. 578 et seq.

21. Tot ce rămâne din concepţia materialistă a istoriei, care a apărut cu pretenţiile cele mai largi posibile, este descoperirea că toată acţiunea omenească şi socială este influenţată în chip hotărâtor de raritatea bunurilor şi disutilitatea muncii. Dar marxiştii pot admite aceasta mai puţin decât orice, pentru că tot ce spun ei despre viitoarea ordine socialistă a societăţii desconsideră aceste două condiţii economice.

22. Adam Muller spune despre „tendinţa vicioasă de a diviza munca în toate ramurile de industrie particulară şi în afaceri guvernamentale de asemenea” că omul are nevoie de un câmp de activitate atotcuprinzător”. Dacă „diviziunea muncii în oraşele mari sau în provinciile industriale sau miniere croieşte omul, omul complet liber, în roţi, tăvălugi, spiţe, axe, etc., îi impune un scop cu totul unilateral, în câmpul deja unilateral al îngrijirii unei singure nevoi, cum se poate pretinde atunci ca acest fragment să se armonizeze cu întreagul complex al vieţii şi cu legităţile sau legalitatea ei? Cum ar putea romburile, triunghiurile şi figurile de tot soiul să se armonizeze separat în marea sferă a vieţii politice şi a legii sale?” (Vezi Adam Müller, Ausgewählte Abhandlungen, editat de Baxa, Jena, 1921, pag. 46.

23. Marx, Zur Kritik des sozialdemokratischen Parteiprogramms von Gotha, pag. 17. Nenumărate pasaje din scrierile sale arată cât de fals concepea Marx natura muncii în industrie. Astfel, el credea de asemenea că „diviziunea muncii în fabrica mecanică” este caracterizată prin „pierderea oricărui caracter specializat... Fabrica automată desfiinţează pe specialist şi mintea cu preocupare unică”. Şi el îl învinuieşte pe Proudhon, „care nu a înţeles nici măcar această singură latură revoluţionară a fabricii automate”. (Marx, Das Elend der Philosophie, pag. 129.)

24. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 283 et seq.

25. Vezi mai sus cap VIII, 2.

26. Durkheim, De la division du travail social, pag. 452 et seq.

27. Noţiunea romantic-utilitaristă a superiorităţii militare a naţiunilor, care a avut un succes restrâns în capitalism, dovedită din nou complet greşită de războiul mondial, se naşte din opinia că ceea ce contează într-o luptă este numai forţa fizică a omului. Aceasta însă nu este în întregime adevărat, nici chiar despre luptele din epoca homerică. Nu forţa fizică, ci forţa psihică decide rezultatul unei lupte. De aceste puteri mintale depinde tactica luptătorului şi felul în care el este înarmat. ABC–ul artei războiului este de a deţine superioritatea la momentul oportun, chiar dacă în restul timpului eşti numeric inferior adversarului. ABC-ul pregătirii de război este de a pregăti armate cât de puternice cu putinţă şi de a le echipa cu toate materialele de război cât se poate de bine. Trebuie accentuat aceasta doar pentru că oamenii se străduiesc din nou să întunece aceste legături, încercând să diferenţieze între cauzele militare şi cele economico-politice ale victoriei şi ale înfrângerii în război. A fost şi va fi întotdeauna un fapt că victoria sau înfrângerea sunt hotărâte de întreaga poziţie socială a combatanţilor, înainte de a se întâlni în luptă armatele lor.

28. Despre declinul civilizaţiei greceşti, vezi Pareto, Les Systèmes Socialistes, Paris, 1902, Vol. I, pag. 155 et seq.

29. Izoulet, La Cité moderne, pag. 488 et seq

30. „Legile, creând proprietatea, au creat bogăţia, dar, cu privire la sărăcie, aceasta nu este opera legilor – ea este condiţia primitivă a neamului omenesc. Omul care trăieşte numai de pe o zi pe alta este tocmai omul în starea naturii...Legile, creând proprietatea, au fost binefăcătoare pentru aceia care rămân în sărăcia originală. Ei participă mai mult sau mai puţin la plăcerile, avantajele şi resursele societăţii civile.” Bentham, Principles of the Civil Code, editat de Bowring, Edinburgh, 1843, Vol. I, pag. 309.

31. Lassalle, Das System der erworbenen Rechte, ediţia a 2-a. Leipzig, 1880, Vol. I, pag. 217 et seq.

32. Lassalle, op. cit., Vol. I, pag. 222 et seq.

33. Marx, Die heilige Familie. Aus dem literarischen Nachlass von Karl Marx, Friedrich Engels und Ferdinand Lassalle, editat de Mehring, Vol. II, Stuttgart, 1902, pag. 132.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România