XV. Forme speciale de socialism

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea III: Forme speciale de socialism şi pseudosocialism
cuprins

1

Natura socialismului

Esenţa socialismului este aceasta: toate mijloacele de producţie sunt în stăpânirea exclusivă a comunităţii organizate. Aceasta şi numai aceasta este socialism. Toate celelalte definiţii sunt inducătoare în eroare.

Se poate crede că socialismul ar fi realizabil numai în condiţii politice şi culturale cu totul definite. O asemenea credinţă, cu toate acestea, nu este o justificare pentru limitarea termenului la o singură formă anumită de socialism, reţinându-l de la toate celelalte căi pe care este de conceput că poate fi realizat idealul socialist. Socialiştii marxişti au fost foarte zeloşi în a recomanda felul lor special de socialism ca singurul socialism adevărat şi în a insista că toate celelalte idealuri socialiste şi metode de a realiza socialismul nu au nimic a face cu socialismul veritabil. Politiceşte, această atitudine a socialiştilor a fost extrem de iscusită. Dificultăţile campaniei lor ar fi fost cu mult mărite dacă ar fi fost pregătiţi să admită că idealul lor avea ceva în comun cu idealurile proclamate de şefii altor partide. Ei nu ar fi adus niciodată milioane de germani nemulţumiţi la steagurile lor, dacă ar fi admis pe faţă că ţelurile lor nu erau fundamental diferite de acelea ale claselor guvernante ale statului prusac. Dacă un marxist ar fi fost întrebat înainte de octombrie 1917 în ce chip se deosebea socialismul lui de acela al altor mişcări, în special de al conservatorilor, el ar fi răspuns că în socialismul marxist democraţia şi socialismul ar fi indisolubil unite şi, în afară de aceasta, că socialismul marxist este un socialism fără stat, pentru că intenţionează să desfiinţeze statul.

Am văzut deja cât preţuiesc aceste argumente şi, de fapt, de la victoria bolşevicilor, ele au dispărut repede de pe lista banalităţilor marxiste. În orice caz, concepţiile despre democraţie şi despre desfiinţarea statului pe care marxiştii le au astăzi sunt cu totul diferite de acelea pe care le-au avut mai înainte.

Dar marxiştii ar fi putut răspunde altfel la întrebare. Ei ar fi putut spune că socialismul lor era revoluţionar, prin opoziţie cu socialismul reacţionar şi conservator al altora. Un astfel de răspuns duce mult mai devreme la o recunoaştere a deosebirii dintre social-democraţia marxistă şi alte mişcări socialiste. Pentru marxist, revoluţia nu înseamnă doar o modificare forţată a stării de lucruri existente, dar, cum stă bine fatalismului său caracteristic, un proces care aduce omenirea mai aproape de împlinirea destinului ei. [1] Pentru el, revoluţia socială iminentă, care va aduce în fapt socialismul, este ultimul pas către mântuirea veşnică. Revoluţionarii sunt aceia pe care istoria i-a ales să fie instrumentele pentru realizarea planului ei. Spiritul revoluţionar este focul sacru care i-a pătruns şi îi face în stare să înfăptuiască această mare operă. Socialistul marxist consideră că elementul caracteristic cel mai demn de reţinut al partidului său este acela de a fi un partid revoluţionar. În sensul acesta el priveşte toate celelalte partide ca pe o singură masă uniformă, reacţionară, pentru că se opun metodelor lui de a înfăptui fericirea ultimă.

Este evident că toate acestea nu au nimic a face cu conceptul sociologic al comunităţii socialiste. Este desigur un lucru remarcabil ca un grup de persoane să pretindă a fi singurul ales pentru a ne aduce mântuirea; când aceste persoane nu cunosc însă altă cale de mântuire decât una în care au crezut mulţi alţii, aserţiunea că în mod exclusiv ei sunt hirotonisiţi pentru a îndeplini această misiune nu este suficientă pentru a diferenţia fundamental ţelul lor de acela al altora.

2

Socialismul de stat

Pentru a înţelege conceptul de socialism de stat nu ajunge explicarea etimologică a termenului. Istoria cuvântului reflectă numai faptul că socialismul de stat era socialismul profesat de către autorităţile statului prusac şi ale altor state germane. Pentru că se identificau cu statul şi cu forma luată de stat şi cu ideea de stat în general, s-a sugerat numirea socialismului pe care l-au adoptat, socialism de stat. Cu cât învăţătura socialismului despre caracterul de clasă al statului şi decadenţa statului întuneca mai mult ideea fundamentală despre stat, întrebuinţarea termenului a devenit cu atât mai uşoară.

Socialismul marxist avea un interes vital să facă o deosebire între naţionalizarea şi socializarea mijloacelor de producţie. Devizele partidului social-democrat nu ar fi devenit niciodată populare dacă ar fi reprezentat naţionalizarea mijloacelor de producţie ca ultim ţel al schimbării socialiste, cu atât mai mult cu cât statul cunoscut oamenilor printre care marxismul a găsit acceptarea sa cea mai largă nu era de aşa natură, încât incursiunea lui în activitatea economică să inspire multă speranţă. Discipolii germani, austrieci şi ruşi ai marxismului trăiau în stare de conflict deschis cu puterile care pentru ei reprezentau statul. În plus, ei aveau ocazia de a măsura rezultatele naţionalizării şi municipalizării şi, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, nu puteau trece cu vederea neajunsurile mari ale întreprinderii de stat şi municipale. Era cu totul imposibil de trezit entuziasmul pentru un program ţintind la naţionalizare. Un partid de opoziţie era obligat, mai presus de toate, să atace statul autoritar care inspiră ură; numai în felul acesta ar fi putut să câştige de partea sa pe nemulţumiţi. Din această nevoie de agitaţie politică s-a născut doctrina marxistă a restrângerii statului. Liberalii ceruseră limitarea autorităţii statului şi transferarea puterii guvernământului în mâinile reprezentanţilor poporului; ei ceruseră statul liber. Marx şi Engels au încercat să-i supraliciteze adoptând fără scrupul doctrina anarhistă a desfiinţării autorităţii de stat, fără consideraţie pentru faptul că socialismul nu ar însemna desfiinţarea, ci mai degrabă expansiunea nemărginită a puterii statului.

La fel de intenabilă şi absurdă ca şi doctrina restrângerii statului în socialism este distincţia academică între naţionalizare şi socializare, care este strâns legată de ea. Marxiştii înşişi sunt atât de conştienţi de slăbiciunea argumentului lor, încât evită de obicei să discute acest punct şi se mărginesc să vorbească despre socializarea mijloacelor de producţie, fără nici o elaborare mai departe a ideii, astfel încât să creeze impresia că socializarea este ceva diferit de naţionalizare, de care toată lumea are cunoştinţă. Când ei nu pot evita să discute acest punct sensibil, sunt obligaţi să admită că naţionalizarea întreprinderilor este „un stagiu preliminar în achiziţionarea tuturor forţelor productive de către societatea înseşi” [2] sau „trambulina naturală în procesul care duce la comunitatea socialistă”. [3]

Astfel, Engels se mulţumeşte în cele din urmă cu darea unui avertisment împotriva acceptării pur şi simplu a „oricărei” forme de naţionalizare ca socialistă. În primul rând, el nu ar descrie ca „paşi către socialism” naţionalizarea înfăptuită pentru scopuri financiare de stat, aşa cum ar putea fi adoptate „în primul rând pentru a asigura noi surse de venit independente de aprobarea parlamentară.” Totuşi, pentru aceste motive, naţionalizarea ar însemna de asemenea, în vorbirea marxistă, că într-o ramură de producţie însuşirea surplusului de valoare de către capitalist a fost desfiinţată. Acelaşi lucru este adevărat despre naţionalizarea înfăptuită pentru motive politice sau militare, pe care Engels refuză de asemenea să le accepte ca socialiste. El consideră ca criteriu de naţionalizare socialistă faptul ca mijloacele de producţie sau negoţ preluate „să fi depăşit actualmente dirijarea prin societăţi anonime, astfel ca naţionalizarea să fi devenit economiceşte inevitabilă”. Această necesitate se naşte în primul rând în cazul „comunicaţiilor pe scară largă: poşta, telegraful şi căile ferate”. [4] Dar tocmai cea mai mare cale ferată din lume –calea ferată nord-americană – şi cele mai importante linii telegrafice – cablurile transoceanice – sunt acelea care nu au fost naţionalizate, în timp ce linii mici şi fără importanţă în ţările etatiste au fost demult naţionalizate. Naţionalizarea serviciului poştal, în afară de aceasta, s-a făcut în primul rând pentru motive politice, şi aceea a căilor ferate, pentru motive militare. Se poate oare spune că aceste naţionalizări erau „economiceşte inevitabile”? Şi ce oare, pentru numele lui Dumnezeu, înseamnă „economiceşte inevitabil”?

Kautsky, de asemenea, se mulţumeşte cu respingerea punctului de vedere „că fiecare naţionalizare a unei funcţiuni economice sau a unei întreprinderi economice este un pas către socialism şi că acesta ar putea fi înfăptuit printr-o naţionalizare generală a întregii maşini economice, fără nevoia unei schimbări fundamentale în natura statului”. [5] Dar nimeni nu a contestat vreodată că natura fundamentală a statului ar fi mult schimbată dacă ar fi transformat într-o comunitate socialistă prin naţionalizarea întregului aparat economic. Astfel, Kautsky nu este în stare să spună nimic mai mult decât că, „atâta vreme cât clasele proprietare sunt clasele guvernante”, naţionalizarea completă este cu neputinţă. Ea va fi înfăptuită când „muncitorii vor deveni clasele guvernante din stat.” Numai când proletariatul va fi pus mâna pe puterea politică, „va transforma statul într-o mare societate economică, eminamente autosuficientă”. [6] Chestiunea principală – singura chestiune care cere un răspuns – dacă naţionalizarea completă efectuată de un alt partid decât cel socialist ar constitui de asemenea socialism, Kautsky o evită cu grijă.

Există, desigur, o deosebire fundamentală de cea mai mare importanţă între naţionalizarea sau municipalizarea întreprinderilor individuale care sunt administrate în mod public sau comunal într-o societate dealtfel menţinând principiul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi socializarea completă, care nu tolerează nici un fel de stăpânire privată de către indivizi asupra mijloacelor de producţie alături de aceea a comunităţii socialiste. Atâta vreme cât numai câteva întreprinderi vor fi conduse de stat, se vor stabili pe piaţă preţuri pentru mijloacele de producţie şi astfel va mai fi încă posibil pentru întreprinderile de stat să facă calcule. În ce măsură conducerea acestor întreprinderi ar fi bazată pe rezultatul acestor calcule este o altă chestiune; dar însuşi faptul că, într-o oarecare măsură, rezultatele operaţiunilor pot fi stabilite cantitativ asigură administraţiei de afaceri a unor astfel de întreprinderi un instrument de măsură care nu ar fi disponibil administraţiei unei comunităţi pur socialiste. Modul în care sunt administrate întreprinderile de stat poate fi pe bună dreptate numit afaceri proaste, dar sunt totuşi afaceri. Într-o comunitate socialistă, după cum am văzut, economia în înţelesul strict al cuvântului nu poate exista. [7]

Naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie implică socialismul complet. Naţionalizarea unora dintre mijloacele de producţie este un pas către socialismul complet. Dacă va trebui să rămânem satisfăcuţi cu primul pas sau dacă dorim să procedăm mai departe nu-i modifică caracterul fundamental. În acelaşi chip, dacă dorim să transferăm toate întreprinderile în stăpânirea comunităţii organizate, nu putem face altfel decât să naţionalizăm fiecare întreprindere în parte, simultan sau succesiv.

Obscuritatea aruncată de marxism asupra ideii de socializare a fost ilustrată în mod izbitor în Germania şi Austria când au venit la putere social-democraţii, în noiembrie 1918. O deviză nouă şi până atunci neauzită deveni populară peste noapte: socializarea (Sozialisierung) era soluţia. Aceasta era doar parafrazarea cuvântului german Vergesellschaftung cu un cuvânt străin de sonoritate plăcută. Ideea că Sozialisierung nu era nimic mai mult decât naţionalizare sau municipalizare nu a putut să-i vină nimănui; oricine ar fi susţinut aceasta era crezut pur şi simplu că nu ştie nimic despre ea, de vreme ce se credea că între cele două lucruri se căsca o prăpastie. Comisiilor de socializare formate curând după venirea la putere a social-democraţilor li s-a pus problema de a defini Sozialisierung în aşa fel încât, măcar în chip ostentativ, să poată fi deosebit de naţionalizarea şi municipalizarea regimului precedent.

Primul raport publicat de comisia germană se ocupa de socializarea industriei de cărbuni şi, prin respingerea ideii de a înfăptui aceasta prin naţionalizarea minelor de cărbuni şi a comerţului de cărbuni, a scos în evidenţă într-un chip izbitor neajunsurile unei industrii naţionale de cărbuni. Dar nimic nu a fost spus despre cum diferă actualmente naţionalizarea de socializare. Raportul profesa părerea că „o naţionalizare izolată a industriei de cărbuni nu poate fi considerată ca socializare, în timp ce întreprinderea capitalistă continuă în alte ramuri de producţie: ea ar însemna numai înlocuirea unui patron prin altul”. Dar lăsa deschisă chestiunea dacă socializarea izolată, astfel cum intenţiona şi propunea, ar putea însemna altceva în aceleaşi condiţii. [8] Ar fi fost de înţeles dacă comisia ar fi continuat mai departe spunând că, pentru a împlini rezultatele fericite ale unei ordini socialiste a societăţii, nu era suficient să se naţionalizeze o singură ramură de producţie şi dacă ar fi recomandat ca statul să preia toate întreprinderile dintr-o singură lovitură, aşa cum au făcut bolşevicii în Rusia şi Ungaria şi cum au vrut să facă spartaciştii în Germania. Dar nu a făcut aceasta. Dimpotrivă, a elaborat propuneri de socializare care susţineau naţionalizarea izolată a mai multor ramuri de producţie, începând cu producţia şi distribuţia cărbunelui. Faptul că s-a evitat de către comisie întrebuinţarea termenului naţionalizare nu face nici o diferenţă. Era doar tipicărie juridică atunci când comisia propunea ca proprietarii industriei germane de cărbuni socializate să nu fie statul german, ci „un trust public german al cărbunelui” şi când a continuat prin a afirma că această proprietate să fie concepută „numai într-un sens juridic formal”, dar că „poziţia materială a patronului particular şi, prin aceasta, posibilitatea de a exploata muncitori şi consumatori sunt negate acestui trust public”, [9] comisia întrebuinţa cele mai goale din frazele de propagandă de trotuar. Într-adevăr, întregul raport nu este nimic altceva decât o colecţie a tuturor credinţelor populare eronate despre relele sistemului capitalist. Singurul chip în care industria de cărbuni, socializată în concordanţă cu propunerile majorităţii, s-ar deosebi de alte întreprinderi publice este compunerea directoratului ei. În capul minelor de cărbuni n-ar trebui să fie un singur funcţionar superior, ci un comitet constituit într-un anumit mod. Parturiunt montes, nascentur ridiculus mus!

Socialismul de stat, prin urmare, nu se distinge prin faptul că statul este pivotul organizaţiei comunale, de vreme ce socialismul este cu totul de neconceput altfel. Dacă dorim să-i înţelegem natura, nu trebuie să ne uităm la termenul însuşi. Aceasta nu ne-ar duce mai departe decât ar face-o încercarea de a pricepe conceptul de metafizică dintr-o examinare a înţelesului părţilor care compun cuvântul. Trebuie să ne întrebăm ce idei au fost asociate cu această expresie de către aceia care sunt în general priviţi ca partizani ai mişcărilor socialiste de stat, adică etatiştii „à outrance”.

Socialismul etatist se deosebeşte de alte sisteme socialiste în două chipuri. Prin opoziţie cu multe alte mişcări socialiste care urmăreau cea mai mare măsură cu putinţă de egalitate prin distribuirea venitului social între indivizi, socialismul etatist face baza distribuţiei meritul şi rangul individului. Este evident superfluu a arăta că judecata meritului este pur subiectivă şi nu poate fi probată în nici un chip dintr-un punct de vedere ştiinţific despre relaţiile omeneşti. Etatismul are vederi bine definite despre valoarea etică a claselor individuale în comunitate. El este îmbibat de o mare stimă pentru monarhie, nobilime, marii proprietari, cler, soldaţii de meserie, în special clasa ofiţierească şi funcţionarii publici. Cu anumite rezerve, el alocă de asemenea o poziţie privilegiată savanţilor şi artiştilor. Ţăranii şi micii negustori sunt într-o clasă specială şi dedesubtul lor vin muncitorii manuali. La urmă vin elementele pe care nu se poate conta, care sunt nemulţumite cu sfera de acţiune şi venitul alocat lor de către planul etatist şi se străduiesc să-şi îmbunătăţească situaţia materială. Etatistul construieşte mental o ierarhie a membrilor care compun statul lui viitor. Cei mai nobili vor avea mai multă putere, mai multe onoruri şi mai mult venit decât cei mai puţin nobili. Ce este nobil şi ce este plebeu va fi decis mai presus de toate prin tradiţie. Pentru etatist, trăsătura cea mai rea a sistemului capitalist este că nu repartizează venitul potrivit cu propria evaluare a meritului. Ca un negustor de lapte sau un fabricant de nasturi de pantaloni să obţină un venit mai mare decât vlăstarul unei familii nobile, decât un consilier de stat sau un locotenent îl izbeşte ca intolerabil. Pentru remedierea acestei stări de lucruri, sistemul capitalist trebuie înlocuit prin cel etatist.

Această încercare din partea etatiştilor de a menţine ordinea tradiţională de rang şi evaluarea etică a diferitelor clase, în nici un chip nu presupunea transferarea întregii proprietăţi asupra mijloacelor de producţie în stăpânirea formală a statului. Aceasta într-adevăr, potrivit vederii etatiste, ar fi o răsturnare completă a tuturor drepturilor istorice. Numai marile întreprinderi ar fi naţionalizate, şi chiar şi atunci s-ar face o excepţie în favoarea agriculturii pe scară largă, în special în favoarea proprietăţii de familie moştenite. În agricultură şi în industrii mici şi mijlocii, proprietatea urma să continue măcar cu numele. În acelaşi chip li se va permite profesiunilor libere să se manifeste într-un câmp de activitate, cu anumite limitări. Dar toate întreprinderile trebuie să devină esenţialmente întreprinderi de stat. Agricultorul va păstra numele şi titlul de proprietar, dar îi va fi interzis „să caute cu egoism doar profitul mercantil”; el are „datoria de a executa ţelurile statului”. [10] Deoarece agricultura, potrivit etatistului, este o funcţie publică. „Agricultorul este un funcţionar de stat şi trebuie să cultive pentru nevoile statului, potrivit cu conştiinţa şi cu cele mai bune cunoştinţe ale sale sau în conformitate cu ordinele statului. Dacă îşi capătă dobânda şi destul ca să se întreţină, el are toate lucrurile pe care este îndreptăţit să le ceară”. [11] Acelaşi lucru se aplică meseriaşului şi negustorului. Pentru antreprenorul cu mână liberă asupra mijloacelor de producţie este tot atât de puţin loc în socialismul de stat, cât este în orice alt socialism. Autorităţile controlează preţurile şi decid ce şi cât de mult să fie produs şi în ce mod. Nu va exista nici o speculaţie pentru beneficii „excesive”. Funcţionari superiori vor avea grijă ca nimeni să nu tragă mai mult decât potrivitul „venit just”, adică un venit care să-i asigure un standard de viaţă conform cu rangul său. Orice exces va fi „suprimat prin impozite”.

Scriitorii marxişti sunt de asemenea de părere că, pentru a înfăptui socialismul, întreprinderile mici nu e nevoie să fie necesarmente transferate direct în stăpânire publică. Ba chiar au considerat aceasta cu totul imposibil; singurul chip în care poate fi efectuată socializarea acestor mici întreprinderi este lăsarea lor în posesiunea formală a proprietarilor şi simpla lor punere sub supravegherea atotcuprinzătoare a statului. Însuşi Kautsky spune că „nici un socialist demn de consideraţie serioasă nu a cerut vreodată ca ţăranii să fie expropriaţi, cu atât mai puţin ca să li se confişte proprietatea”. [12] De asemenea, Kautsky nu propune să-i socializeze pe micii producători expropriindu-le proprietatea. [13] Ţăranul şi meşteşugarul vor fi încadraţi în maşinăria comunităţii socialiste într-un astfel de mod, încât producţia lor şi valorificarea produselor lor va fi reglementată de către administraţia economică, în timp ce formal proprietatea va rămâne a lor. Desfiinţarea pieţei libere îi va transforma din stăpâni şi antreprenori independenţi în funcţionari ai comunităţii socialiste, deosebiţi de alţi cetăţeni numai prin forma remuneraţiei. [14] Prin urmare, nu poate fi privit ca o particularitate a planului etatist socialist faptul că, în felul acesta, persistă formal rămăşiţe de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie. Singura particularitate caracteristică este măsura în care este aplicată această metodă de aranjare a condiţiilor sociale de producţie. S-a spus deja că etatismul în general propune în acelaşi chip să lase pe marii proprietari – cu excepţia poate a latifundiarilor – în posesiunea formală a proprietăţilor lor. Ceea ce este încă mai important este că porneşte de la presupunerea că cea mai mare parte a populaţiei va găsi de lucru în agricultură şi mici întreprinderi şi că în mod comparativ puţini vor intra în serviciul direct al statului ca angajaţi la mari întreprinderi. Etatismul nu este numai opus marxiştilor ortodocşi, cum sunt reprezentanţi de Kautsky, prin teoria că agricultura pe scară mică nu este mai puţin productivă decât agricultura pe scară mare, dar este şi de părerea că, în industrie de asemenea, întreprinderile pe scară mică au un mare câmp de activitate alături de marile concerne. Aceasta este a doua particularitate care distinge socialismul de stat de alte sisteme socialiste, în special de social-democraţie.

Este poate inutil să elaborăm mai departe tabloul statului ideal schiţat de socialiştii de stat. Peste o mare parte a Europei a fost de decenii idealul tacit a milioane de oameni, şi fiecare îl cunoaşte, chiar dacă nimeni nu l-a definit cu claritate. Este socialismul funcţionarului public paşnic şi loial, al moşierului, al ţăranului, al micului producător şi al nenumăraţi muncitori şi angajaţi. Este socialismul profesorilor, faimoşii „socialişti ai catedrei” – numit Kathedersozialismus – este socialismul artiştilor, poeţilor, scriitorilor, într-o epocă a istoriei artelor purtând vizibil semnele decadenţei. Este socialismul susţinut de bisericile de toate confesiunile. Este socialismul caesarismului şi al imperialismului, idealul aşa-zisei „monarhii sociale”. Aceasta este ceea ce politica celor mai multe state europene, în special statele germane, preconizau ca ţel îndepărtat al străduinţelor omului. Este idealul social al epocii care a pregătit războiul cel mare [Primul Război Mondial] şi a pierit cu el. Un socialism care alocă părţile cuvenite din dividendul social după merit şi rang poate fi conceput numai sub formă de socialism de stat. Ierarhia pe care îşi păstrează distribuţia este destul de populară ca să nu trezească o opoziţie copleşitoare. Deşi este mai puţin capabilă să reziste criticii raţionaliste decât multe altele care ar putea fi sugerate, cu toate acestea are aprobarea vremii. În măsura în care socialismul de stat încearcă să perpetueze această ierarhie şi să împiedice orice schimbare în scara relaţiilor sociale, descrierea „socialism conservator” ce i se aplică uneori este justificată. [15] De fapt, este îmbibată mai mult decât oricare altă formă de socialism cu idei care creditează posibilitatea cristalizării complete şi a îngheţării condiţiilor economice: adepţii săi privesc fiecare inovaţie economică ca superfluă şi chiar dăunătoare. Şi corespunzătoare acestei atitudini este metoda prin care etatismul doreşte să-şi atingă scopurile. Dacă socialismul marxist este idealul social al acelora care nu aşteaptă nimic decât printr-o subversiune radicală a ordinii existente prin revoluţii sângeroase, socialismul de stat este idealul acelora care cheamă poliţia la cel mai mic semn de dezordine. Marxismul se bizuie pe judecata infailibilă a unui proletariat plin de spirit revoluţionar, etatismul, pe infailibilitatea autorităţii domnitoare. Ambii sunt de acord asupra credinţei într-un absolutism politic care nu admite posibilitatea erorii.

În contrast cu socialismul de stat, socialismul municipal nu prezintă nici o formă specială a idealului socialist. Municipalizarea întreprinderilor nu este privită ca un principiu general pe care să se bazeze un nou aranjament al vieţii economice. Ar afecta numai întreprinderile cu o piaţă limitată în spaţiu. Într-un sistem riguros de socialism de stat, întreprinderile municipale ar fi subordonate administraţiei economice principale şi nu ar fi mai libere să se dezvolte decât întreprinderile agricole sau industriale rămase formal în mâini private.

3

Socialismul militarist

Socialismul militarist este socialismul unui stat în care toate instituţiile sunt plănuite pentru purtarea războiului. Este un socialism de stat în care scara de valori pentru determinarea stării sociale şi a venitului cetăţenilor este bazată exclusiv sau de preferinţă pe situaţia deţinută în forţele de luptă. Cu cât mai înalt rangul militar, cu atât mai mare valoarea socială şi dreptul la dividendul naţional.

Statul militar, adică statul omului luptător în care toate lucrurile sunt subordonate scopurilor de război, nu poate admite proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Starea de pregătire pe picior de război este imposibilă dacă alte ţeluri decât războiul influenţează viaţa indivizilor. Toate castele războinice ai căror membri au fost susţinuţi prin acordarea de drepturi boiereşti sau acordări de pământ sau chiar prin industrii bazate pe resurse de muncă forţată şi-au pierdut în timp natura lor războinică. Stăpânul feudal a devenit absorbit de activitatea economică şi a căutat alte interese decât purtarea războiului şi culegerea onorurilor militare. Peste tot globul sistemul feudal a demilitarizat pe războinic. Cavalerii au fost urmaţi de către Junkeri. Proprietatea schimbă pe omul luptător în omul economic. Numai excluderea proprietăţii particulare poate menţine caracterul militar al statului. Numai războinicul care nu are altă ocupaţie în afară de război decât pregătirea de război este întotdeauna gata pentru război. Oamenii ocupaţi cu afaceri pot purta războaie defensive, dar nu războaie lungi de cucerire.

Statul militar este un stat de bandiţi. El preferă să trăiască din pradă şi tribut. Comparată cu această sursă de venit, activitatea economică joacă numai un rol subordonat; adesea lipseşte cu totul. Şi dacă prada şi tributul sosesc din străinătate, este clar că ele nu pot merge direct la indivizi, ci numai la trezoreria comună, care le poate distribui numai potrivit rangului militar. Armata, care singură asigură continuarea acestei surse de venit, nu ar tolera nici o altă metodă de distribuţie. Şi aceasta sugerează ca acelaşi principiu de distribuţie să fie aplicat produselor producţiei indigene, care revin în chip asemănător cetăţenilor ca tributul şi produsul şerbiei.

În felul acesta poate fi explicat comunismul piraţilor eleni de la Lipara şi toate celelalte state de tâlhari. [16] Este „comunismul tâlharilor şi jefuitorilor”, [17] care se naşte din aplicarea ideilor militare la toate relaţiile sociale. Caesar relatează despre suebi, pe care el îi numeşte gens longe bellicossima Germanorum omnium, că ei trimiteau în fiecare an războinici peste frontiere după jaf. Aceia care rămâneau acasă duceau mai departe activitatea economică pentru cei plecaţi în campanie; în anul următor, rolurile erau schimbate. Nu exista pământ în proprietatea exclusivă a indivizilor. [18] Numai împărtăşindu-se fiecare din produsul activităţii militare şi economice dusă într-un scop comun şi supuse primejdiei comune, poate statul războinic să facă din fiecare cetăţean un soldat şi din fiecare soldat un cetăţean. Odată ce permite unora să rămână soldaţi şi altora să rămână cetăţeni muncind cu propria lor proprietate, cele două vocaţii vor sta în curând în contrast. Sau războinicii trebuie să-i subjuge pe cetăţeni şi, în acest caz, ar fi îndoielnic dacă ar putea să pornească la expediţii de jaf lăsând acasă o populaţie oprimată – sau cetăţenii vor reuşi să câştige supremaţia. În cazul din urmă, războinicii vor fi reduşi la rangul de mercenari şi li se va interzice să pornească în căutare de jaf pentru că, fiind o primejdie continuă, nu li se poate permite să devină prea puternici. În ambele cazuri statul trebuie să piardă caracterul său pur militar. Prin urmare, orice slăbire a instituţiilor „comuniste” atrage după sine o reducere a naturii militare a statului, şi societatea războinică este transformată cu încetul într-una industrială. [19]

Forţele care împing un stat militar către socialism au putut fi observate cu claritate în Războiul Mondial. Cu cât dura mai mult războiul şi cu cât statele Europei erau transformate într-o mai mare măsură în tabere înarmate, cu atât părea mai intenabilă politiceşte distincţia dintre omul luptător, care trebuia să îndure mizeriile şi primejdia războiului, şi omul care rămânea acasă să profite de prosperitatea de război. Povara era distribuită în mod prea inegal. Dacă diferenţa ar fi fost lăsată să persiste şi războiul ar fi continuat mai multă vreme, ţările ar fi fost despărţite fatalmente în două facţiuni şi armatele şi-ar fi întors în cele din urmă armele împotriva propriilor lor neamuri. Socialismul armatelor recrutate cere, ca şi complement, socialismul muncii recrutate acasă.

Faptul că ele nu-şi pot păstra caracterul lor militar fără o organizaţie comunistă nu întăreşte statele războinice la război. Comunismul este pentru ele un rău pe care trebuie să-l accepte; el produce o slăbiciune prin care ele pierd în cele din urmă. Germania a călcat în primii ani ai războiului pe cărarea spre socialism, pentru că spiritul militar etatist, care a fost răspunzător de politica ce a dus la război, o împingea către socialismul de stat. Către sfârşitul războiului, socializarea era efectuată din ce în ce mai energic pentru că, din motivele tocmai arătate, era necesar să se facă acasă condiţii similare celor de pe front. Socialismul de stat, cu toate acestea, nu a uşurat situaţia în Germania, ci a înrăutăţit-o; nu a stimulat producţia, ci a restrâns-o; nu a îmbunătăţit aprovizionările armatei şi acelea de acasă, ci le-a făcut mai proaste. [20] Şi, inutil de spus, era vina spiritului etatist că, în convulsiile uriaşe ale războiului şi ale revoluţiei care i-a urmat, nici un individ puternic nu s-a ridicat din poporul german.

Productivitatea redusă a metodelor comuniste de activitate economică este un dezavantaj pentru statul războinic comunist când intră în conflict cu membrii mai bogaţi şi deci mai bine înarmaţi şi aprovizionaţi ai naţiunilor care recunosc principiul proprietăţii private. Distrugerea iniţiativei în individ, inevitabilă în socialism, o privează în ceasul hotărâtor al bătăliei de conducători care să indice drumul către victorie şi de subordonaţi care să poată executa instrucţiunile lor. Marele stat militar comunist al incaşilor [21] a fost cu uşurinţă răsturnat de o mână de spanioli.

Dacă inamicul împotriva căruia trebuie să se lupte statul războinic poate fi găsit acasă, atunci putem vorbi despre un comunism de supra-stăpâni. „Comunism de cazinou” era numele dat de Max Weber aranjamentelor sociale ale dorienilor din Sparta, din pricina obiceiurilor lor de a mânca împreună. [22] Dacă casta conducătoare, în loc de a adopta instituţii comuniste, alocă pământ împreună cu locuitorii lui în proprietatea indivizilor, mai devreme sau mai târziu ea va fi absorbită etnic de către învins. Ea este transformată într-o nobilime proprietară de pământ, care în cele din urmă atrage chiar şi pe învins în regimul militar. În chipul acesta, statul pierde caracterul bazat pe purtarea războiului. Această dezvoltare a avut loc în regatele longobarzilor, vizigoţilor şi francilor şi în toate regiunile în care normanzii au apărut ca învingători.

4

Socialismul creştin

O organizaţie teocratică a statului cere fie o economie de familie auto-suficientă, sau organizarea socialistă a industriei. Ea este incompatibilă cu o ordine economică care permite joc liber individului pentru a-şi dezvolta puterile. Credinţa simplă şi raţionalismul economic nu pot sălăşlui împreună. Este de negândit ca preoţii să-i guverneze pe antreprenori.

Socialismul creştin, aşa cum a prins rădăcini în ultimele câteva decenii printre adepţii tuturor bisericilor creştine, este doar o varietate de socialism de stat. Socialismul de stat şi socialismul creştin sunt atât de strâns legate, încât este greu de tras o linie precisă de demarcaţie între ele sau de spus despre socialişti individuali că aparţin uneia sau alteia. Chiar mai mult decât etatismul, socialismul creştin este guvernat de ideea că sistemul economic ar fi perfect staţionar, dacă dorinţa de profit şi câştig personal a oamenilor care îşi dirijează eforturile lor exclusiv pentru satisfacerea intereselor materiale nu i-ar tulbura cursul lin. Avantajul îmbunătăţirilor progresive ale metodelor de producţie este admis, fie numai cu limitări; dar creştinul socialist nu înţelege lămurit că tocmai aceste inovaţii tulbură cursul paşnic al sistemului economic. În măsura în care se recunoaşte aceasta, starea existentă de lucruri este preferată oricărui progres. Agricultura şi meşteşugul, poate cu micul negoţ, sunt singurele ocupaţii admisibile. Comerţul şi speculaţia sunt superflue, dăunătoare şi rele. Fabricile şi industriile pe scară mare sunt invenţii păcătoase ale „spiritului iudaic”; ele produc numai bunuri proaste care sunt băgate pe gât cumpărătorului de către marile magazine şi de către alte monstruozităţi ale comerţului modern, în paguba cumpărătorilor. Este datoria legislaţiei să suprime aceste excese ale spiritului de afaceri şi să redea meşteşugului locul în producţie din care a fost înlăturat de maşinaţiunile marelui capital. [23] Marile întreprinderi de transport care nu pot fi desfiinţate trebuie naţionalizate.

Ideea de bază a socialismului creştin care se găseşte în toate învăţăturile reprezentanţilor lui este pur staţionară în felul său de a vedea. În sistemul economic pe care îl are în minte nu există antreprenor, nici speculaţie, nici profit „necuvenit”. Preţurile şi salariile cerute şi date sunt „juste”. Fiecare este mulţumit cu partea sa, pentru că nemulţumirea ar însemna rebeliune împotriva legilor divine şi omeneşti. Pentru acei incapabili de a munci, caritatea creştină va asigura necesarul. Acest ideal, se afirmă, a fost înfăptuit în timpurile medievale. Numai necredinţa a putut să fi izgonit neamul omenesc din acest paradis. Pentru a fi recâştigat, neamul omenesc trebuie mai întâi să regăsească drumul înapoi la biserică. Secolul raţiunii şi gândirea liberală au creat tot răul care chinuie lumea de astăzi.

Protagoniştii reformei social-creştine de regulă nu privesc societatea lor ideală a socialismului creştin ca într-un chip oarecare socialistă. Dar asta este pur şi simplu auto-amăgire. Socialismul creştin pare să fie conservator pentru că doreşte să menţină ordinea existentă a proprietăţii sau, mai nimerit, pare reacţionar pentru că doreşte să restaureze şi apoi să menţină o ordine a proprietăţii care a predominat în trecut. Este de asemenea adevărat că el combate cu mare energie planurile socialiştilor de alte convingeri pentru o desfiinţare radicală a proprietăţii private şi, spre deosebire de ei, afirmă că nu socialismul, ci reforma socială îi este scopul. Dar conservatorismul poate fi înfăptuit numai de socialism. Acolo unde există proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie nu numai cu numele, ci şi în realitate, venitul nu poate fi distribuit potrivit unei ordini determinate istoriceşte sau stabilite permanent în orice alt chip. Acolo unde există proprietatea privată, numai preţurile pieţei pot determina formarea venitului. În măsura în care se înţelege aceasta, reformatorul social creştin este împins pas cu pas către socialism, care pentru el nu poate fi decât socialism de stat. El trebuie să vadă că altfel nu poate exista acea aderenţă completă la starea de lucruri tradiţională pe care o cere idealul său. El vede că preţurile şi salariile fixe nu pot fi menţinute, cu excepţia situaţiei în care devierile de la ele sunt ameninţate cu pedepse aspre de către o autoritate supremă. El trebuie de asemenea să-şi dea seama că salariile şi preţurile nu pot fi determinate arbitrar după ideile unui reformist al lumii, pentru că fiecare deviaţie de la preţurile pieţei distruge echilibrul vieţii economice. El trebuie deci să treacă progresiv de la o cerere de reglementare a preţurilor la o cerere de stăpânire supremă peste producţie şi distribuţie. Este acelaşi drum pe care l-a urmat etatismul practic. La sfârşit, în ambele cazuri, este un socialism rigid, care lasă proprietatea privată numai cu numele şi, de fapt, transferă statului întreaga stăpânire asupra mijloacelor de producţie.

Numai o parte din mişcarea socialistă creştină a subscris pe faţă la acest program radical. Ceilalţi s-au ferit de o declaraţie deschisă. Ei au evitat cu grijă de a trage concluziile logice din premisele lor. Ei dau să se înţeleagă că ei combat numai excrescenţele şi abuzurile ordinii capitaliste; ei protestează că nu au nici cea mai mică dorinţă de a desfiinţa proprietatea privată; şi accentuează neîntrerupt opoziţia lor faţă de socialismul marxist. Dar ei percep în chip caracteristic că această opoziţie constă, în cea mai mare parte, din diferenţe de părere cu privire la calea optimă prin care poate fi înfăptuită cea mai bună stare a societăţi. Ei nu sunt revoluţionari şi aşteaptă totul de la o înţelegere crescândă că reforma este necesară. Pentru restul, ei proclamă constant că nu doresc să atace proprietatea privată. Dar ceea ce ar vrea să reţină este numai numele de proprietate privată. Dacă stăpânirea proprietăţii private este transferată statului, proprietarul este numai un funcţionar public, un reprezentant al administraţiei economice.

Se poate vedea dintr-o dată cum socialismul creştin de astăzi corespunde idealului economic al scolasticilor medievali. Punctul de plecare, cererea de salarii şi preţuri „juste”, adică pentru o distribuţie definită de venit înfăptuită istoriceşte, este comună amândurora. Numai înţelegerea că aceasta este cu neputinţă dacă sistemul economic reţine proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie forţează mişcarea modernă de reformă creştină către socialism. În scopul de a-şi înfăptui cererile lor, ei trebuie să susţină măsuri care, chiar dacă reţin formal proprietatea privată, duc la socializarea completă a societăţii.

Se va arăta mai târziu că acest socialism creştin modern nu are nimic a face cu presupusul, dar ades citatul comunism al creştinilor primitivi. Ideea socialistă este nouă pentru biserică. Aceasta nu este modificată de faptul că cea mai recentă dezvoltare a teoriei sociale creştine a făcut biserica [24] să recunoască legitimitatea fundamentală a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, în timp ce învăţătura veche a bisericii, în virtutea poruncii scripturii care condamnă orice activitate economică, evitase de a accepta necondiţionat chiar şi numele de proprietate privată. Căci trebuie să înţelegem ce a făcut biserica recunoscând legitimitatea proprietăţii private, numai ca opoziţie faţă de eforturile socialiştilor de a răsturna ordinea existentă cu forţa. În realitate, biserica nu doreşte altceva decât socialismul de stat de o anumită culoare.

Natura metodelor socialiste de producţie este independentă de metodele concrete implicate în încercarea de a-l realiza. Orice încercare de socialism, oricum s-ar fi produs, trebuie să se sfarme de impracticabilitatea amenajării unei economii pur socialiste. Pentru acest motiv, şi nu din pricina lipsurilor caracterului moral al neamului omenesc, socialismul trebuie să eşueze.

Se poate concede că însuşirile morale cerute de la membrii unei comunităţi socialiste ar putea fi cel mai bine dezvoltate de către biserică. Spiritul care trebuie să predomine într-o societate socialistă este cel mai înrudit cu acela al unei comunităţi religioase. Dar, pentru a învinge dificultăţile din calea înfiinţării unei comunităţi socialiste, ar fi nevoie de o schimbare în natura omenească sau în legile naturii de care suntem înconjuraţi şi nici chiar credinţa nu poate face ca să se întâmple aceasta.

5

Economia planificată

Aşa numita economie planificată (Planwirtschaft) este o varietate mai recentă de socialism.

Fiecare încercare de a realiza socialismul se loveşte repede de dificultăţi de neînvins. Aceasta este ce s-a întâmplat socialismului de stat prusac. Nereuşita naţionalizării a fost atât de izbitoare, încât nu a putut fi trecută cu vederea. Condiţiile în întreprinderile guvernamentale nu erau astfel încât să încurajeze alţi paşi înainte pe drumul către controlul de stat şi municipal. Vina pentru aceasta a fost aruncată pe funcţionarii publici. Fusese o greşeală de a exclude „omul de afaceri”. Într-un chip sau altul, abilităţile antreprenorului trebuie aduse în serviciul socialismului. De la această noţiune a venit aranjamentul întreprinderilor „mixte”. În loc de naţionalizare sau municipalizare completă, avem întreprinderea particulară în care statul sau municipalitatea sunt interesate. În chipul acesta, pe de o parte, se ţine socoteală de cererea acelora care fiinţează sub guvernarea lor augustă. Desigur, statul ar putea să capete şi capătă partea lui cu mai multă eficacitate prin impunere, fără a expune finanţele publice posibilităţii de pierdere. Pe de altă parte, se crede a se aduce prin acest sistem toate puterile active ale antreprenorului în serviciul întreprinderii comune – o eroare grosolană. Pentru că, de îndată ce reprezentanţi ai guvernului iau parte la administraţie, toate piedicile care paralizează iniţiativa funcţionarilor publici intră în joc. Forma „mixtă” de întreprindere face cu putinţă scutirea funcţionarilor şi a muncitorilor de la regulamentele care se aplică funcţionarilor publici şi, prin aceasta, să se îndrepte puţin efectele dăunătoare pe care spiritul oficial le exercită asupra rentabilităţii întreprinderilor. Întreprinderile mixte s-au dovedit cu certitudine mai bune, una peste alta, decât întreprinderile pur guvernamentale. Dar aceasta nu arată în măsură mai mare că socialismul este practicabil decât o fac bunele rezultate arătate ocazional de întreprinderi publice individuale. Faptul că este posibil, în anumite circumstanţe favorabile, de a conduce o întreprindere publică cu oarecare succes, în mijlocul unei societăţi dealtfel bazate pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie, nu probează că este practicabilă o socializare completă a societăţii.

În timpul Războiului Mondial, autorităţile au încercat în Germania şi Austria, sub regimul socialismului de război, să lase antreprenorilor conducerea întreprinderilor naţionalizate. Graba cu care au fost adoptate măsurile socialiste în condiţii foarte grele de război şi faptul că, la început, nimeni nu avea vreo idee clară despre implicaţiile fundamentale ale noii politici, nici despre cât de departe trebuia dusă nu lăsa nici un alt mijloc deschis. Conducerea ramurilor individuale de producţie a fost trecută unor asociaţii obligatorii de patroni, care au fost puse sub supravegherea guvernului. Reglementarea preţului, pe de o parte, şi impunerea drastică a beneficiilor, pe de alta, trebuiau să asigure că patronul nu este nimic mai mult decât un funcţionar care se împărtăşeşte din produs. [25] Sistemul a funcţionat foarte prost. Cu toate acestea, era necesar să se adere la el, afară numai de cazul în care s-ar fi abandonat toate încercările de socialism, pentru că nimeni nu cunoştea ceva mai bun de pus în loc. Memorandumul Ministerului Economic German (7 mai 1919), întocmit de Wissell şi Moellendorff, afirmă pe faţă că nu era nimic altceva de făcut, pentru un guvernământ socialist, decât să menţină sistemul cunoscut în timpul războiului ca „economie de război”. „Un guvernământ socialist”, spune acesta, „nu poate ignora faptul că, din pricina câtorva abuzuri, opinia publică este otrăvită prin critici interesate împotriva unei economii sistematice planificate; ea poate să îmbunătăţească sistemul planificat; ea poate reorganiza vechea birocraţie; ea poate chiar, sub forma unei autoguvernări, să treacă răspunderea oamenilor interesaţi în afacere; dar trebuie să se autoproclame un aderent al economiei planificate obligatorii: altfel spus, un partizan al celor mai nepopulare concepte de datorie şi constrângere”. [26]

Economia planificată este întocmirea unei comunităţi socialiste care încearcă să rezolve într-un chip anumit problema insolubilă a răspunderii organelor active. Nu numai că ideea pe care este bazată această încercare este deficientă, dar soluţia însăşi este o amăgire, şi ca creatorii şi susţinătorii acestei întocmiri să treacă cu vederea aceasta este deosebit de caracteristic despre atitudinea psihică a oficialităţii. Auto-guvernământul acordat unor zone individuale şi unor ramuri individuale de producţie este important numai în chestiuni minore, deoarece centrul de gravitate al activităţii economice stă în ajustarea dintre zonele individuale şi ramurile individuale de producţie. Această ajustare poate continua numai uniform; dacă nu se prevede pentru aceasta, întregul plan va trebui privit ca sindicalist. De fapt, Wissell şi Moellendorff au în vedere un consiliu economic de stat care are „stăpânirea supremă asupra sistemului economic german, în cooperare cu organele de cea mai înaltă competenţă ale statului.” [27] În esenţă deci, întreaga propunere nu revine la nimic mai mult decât ca răspunderea pentru administraţia economică să fie împărţită între miniştri şi o a doua autoritate.

Socialismul economiei planificate se deosebeşte de socialismul de stat al statului prusac de sub Hohenzollerni în principal prin faptul că poziţia privilegiată în controlul afacerilor şi în distribuţia veniturilor, pe care cei din urmă o alocau Junkerilor şi birocraţilor, este aici repartizată presupusului antreprenor. Aceasta este o inovaţie dictată de schimbarea situaţiei politice rezultând din catastrofa care a copleşit coroana, nobilimea, birocraţia şi clasa ofiţerească; în afară de aceasta, este fără însemnătate pentru problema socialismului.

În ultimii câţiva ani a fost găsit un cuvânt nou pentru ceea ce era acoperit de expresia „economie planificată”: capitalism de stat şi. fără îndoială, în viitor vor fi aduse mult mai multe propuneri pentru salvarea socialismului. Vom învăţa multe nume noi pentru acelaşi lucru vechi. Dar lucrul, nu numele său, este ceea ce contează, şi toate schemele de felul acesta nu vor modifica natura socialismului.

6

Socialismul corporatist

În primii ani după Războiul Mondial, oamenii din Anglia şi de pe continent priveau către socialismul corporatist ca la remediul universal. De atunci a fost uitat de mult. Cu toate acestea, nu trebuie să trecem peste el în tăcere când discutăm proiectele socialiste; pentru că el reprezintă contribuţia unică la planurile socialiste moderne făcută de anglo-saxoni, cel mai înaintat dintre popoare în chestiuni economice. Socialismul corporatist este o altă încercare de a învinge problema insolubilă a unei conduceri socialiste a industriei. Nu a fost nevoie de eşuarea activităţilor socialiste de stat pentru a deschide ochii poporului englez, ferit de lunga domnie a ideilor liberale de la acea supraevaluare a statului care a fost predominantă în Germania modernă. Socialismul în Anglia nu a fost niciodată în stare să înfrângă neîncrederea în capacitatea guvernământului de a reglementa toate treburile omeneşti spre binele lor. Englezii au recunoscut întotdeauna marea problemă pe care alţi europeni înainte de 1914 nici că au priceput-o.

În socialismul corporatist trebuie deosebite trei lucruri diferite. El stabileşte necesitatea de a înlocui sistemul capitalist printr-unul socialist; această teorie profund eclectică nu trebuie să ne îngrijoreze mai departe. Prevede, de asemenea, o cale prin care poate fi realizat socialismul; aceasta este important pentru noi numai în măsura în care ar putea cu uşurinţă să ducă la sindicalism în loc de socialism. În cele din urmă, elaborează programul unei ordini socialiste viitoare a societăţii. Aceasta este ceea ce ne interesează.

Ţelul socialismului corporatist este socializarea mijloacelor de producţie. Suntem de aceea justificaţi în a-l numi socialism. Trăsătura sa caracteristică unică este structura pe care o dă organizaţiei administrative a viitorului stat socialist. Producţia va fi controlată de muncitori în ramurile individuale de producţie. Ei aleg contra-maiştrii, directorii şi alţi conducători de afaceri şi reglementează direct şi indirect condiţiile muncii şi decid metodele şi scopurile producţiei. [28] Corporaţiile, ca organizaţii ale producătorilor din ramurile individuale de industrie, întâmpină statul ca organizaţie a consumatorilor. Statul are dreptul să taxeze corporaţiile şi este astfel în măsură de a reglementa preţul şi politica lor salarială.

Socialismul corporatist se înşală amarnic dacă crede că în chipul acesta ar putea crea o ordine socialistă a societăţii care nu ar pune în primejdie libertatea individului şi ar evita toate acele rele ale socialismului centralizat pe care englezii le detestă ca prusianisme. [30] Chiar şi într-o societate corporatist-socialistă controlul producţiei aparţine în întregime statului. Statul singur indică scopul producţiei şi determină ce trebuie făcut pentru a atinge acest ţel. Direct sau indirect, prin politica sa fiscală, el determină condiţiile muncii, mută capitalul şi forţa de muncă dintr-o ramură de industrie în alta, face ajustări şi acţionează ca intermediar între corporaţii şi între producători şi consumatori. Aceste misiuni, căzând în sarcina statului, sunt singurele importante şi ele constituie esenţa controlului economic. [31] Ceea ce este lăsat corporaţiilor individuale şi, înlăuntrul lor, uniunilor şi concernelor individuale locale este execuţia treburilor alocate lor de stat. Întregul sistem este o încercare de a traduce constituţia politică a statului englez în sfera producţiei; modelul este raportul în care stă guvernământul local cu guvernământul central. Socialismul corporatist se descrie pe sine în mod expres ca federalism economic. Dar în constituţia politică a unui stat liberal nu este greu să se lase o oarecare independenţă guvernământului local. Coordonarea necesară a părţilor înlăuntrul întregului este suficient asigurată prin constrângerea impusă fiecărei unităţi teritoriale de a-şi conduce treburile în conformitate cu legile. Dar în cazul producţiei, aceasta nu este nici pe de parte de ajuns. Societatea nu poate lăsa în seama lucrătorilor înşişi din ramurile individuale de producţie determinarea cantităţii şi calităţii muncii pe care ei o îndeplinesc şi cum să fie aplicate mijloacele de producţie implicate prin aceasta. [32] Dacă lucrătorii dintr-o corporaţie muncesc mai puţin zelos sau întrebuinţează mijloacele de producţie în chip risipitor, aceasta este o chestiune care îi priveşte nu numai pe ei, ci întreaga societate. Statul căruia i s-a încredinţat producţia nu poate de aceea să se abţină de a se ocupa el însuşi de treburile interne ale corporaţiei. Dacă nu i se permite să exercite un control direct prin numirea administratorilor şi directorilor de uzine, atunci trebuie în alt chip – poate prin mijloacele care le impun la îndemână dreptul de impunere sau influenţa pe care o are asupra distribuţiei bunurilor de consum – să se străduiască să reducă independenţa corporaţiilor la o faţadă fără însemnătate. Contramaiştrii care sunt în contact zilnic şi de fiecare ceas cu muncitorul individual pentru a-i dirija şi supraveghea munca sunt aceia pe care muncitorul îi urăşte cel mai mult. Reformatorii sociali, care preiau cu naivitate sentimentele muncitorilor, pot crede cu putinţă înlocuirea acestor organe de control cu oameni de încredere, aleşi de către lucrătorii înşişi. Aceasta nu este chiar atât de absurd cum este credinţa anarhiştilor că fiecare ar fi pregătit să asculte fără constrângere regulile indispensabile pentru viaţa în comun; dar nu este cu mult mai bună. Producţia socială este o unitate în care fiecare parte trebuie să îndeplinească exact funcţia ei în cadrul întregului. Nu poate fi lăsat la discreţia părţii să determine cum se va acomoda la schema generală. Dacă contramaistrul liber ales nu arată acelaşi zel şi aceeaşi energie în munca sa de supraveghere ca unul care nu este ales de muncitori, productivitatea muncii va scădea.

Socialismul corporatist deci nu desfiinţează nici una din dificultăţile din calea înscăunării unei ordini socialiste a societăţii. El face socialismul mai acceptabil spiritului englez înlocuind cuvântul naţionalizare, care sună dezagreabil în urechile engleze, prin expresia tematică de propagandă politică „auto-guvernare în industrie”. Dar, în esenţă, nu oferă nimic diferit de ceea ce recomandă socialiştii continentali astăzi, şi anume propunerea de a lăsa dirijarea producţiei pe seama comitetelor de muncitori şi funcţionari angajaţi în producţie şi a consumatorilor. Am văzut deja că aceasta nu ne aduce mai aproape de rezolvarea problemei socialismului.

Socialismul corporatist datorează o mare parte din popularitatea sa elementelor sindicaliste pe care mulţi dintre aderenţii săi cred că le conţine. Socialismul corporatist, aşa cum îl concep reprezentanţii săi literari, fără îndoială că nu este sindicalist. Dar chipul în care îşi propune să îşi atingă ţelul ar putea foarte uşor să ducă la sindicalism. Dacă se stabilesc, pentru început, corporaţii naţionale în anumite ramuri importante de producţie care ar trebui să lucreze într-un sistem de altfel capitalist, aceasta ar însemna sindicalizarea unor ramuri individuale de industrie. Ca şi în toate celelalte părţi, tot astfel şi aici, ceea ce pare să fie drumul către socialism poate să se dovedească cu uşurinţă a fi calea spre sindicalism.

< CAPITOLUL ANTERIOR | CUPRINS | CAPITOLUL URMĂTOR >


NOTE

1. Despre celelalte înţelesuri pe care le are termenul „revoluţie” pentru marxişti, vezi cap.III, 4.

2. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 299.

3. Kautsky, Das Erfurter Programm, ed. a 12-a, Stuttgart, 1914, pag. 129.

4. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 298 et seq.

5. Kautsky, Das Erfurter Programm, pag. 129.

6. Kautsky, Das Erfurter Programm, pag. 130.

7. Vezi mai sus cap. V, 3.

8. Bericht der Sozialisierungskommission über die Frage der Sozialisierung des Kohlenbergbaues vom 31 Juli 1920, cu apendicele: Vorläufiger Bericht vom 15 Februar 1919, ed. a 2-a, Berlin, 1920, pag. 32 et seq.

9. Ibid., pag. 37.

10. Philipp v. Arnim, Ideen zu einer vollständigen landwirtschaftlichen Buchhaltung, 1805, p. vi (citat de Waltz, Vom Reinertrag in der Landwirtschaft, pag. 20).

11. Philipp v. Arnim, Ideen zu einer vollständigen landwirtschaftlichen Buchhaltung, 1805, pag. 2 (citat de Waltz, op. cit., pag. 21). Vezi de asemenea Lenz, Agrarlehre und Agrarpolitik der deutschen Romantik, Berlin, 1912, pag. 84. Vezi remarcile similare ale prinţului Alois Liechtenstein, conducătorul socialiştilor creştini austrieci, citat în Nitti, Le Socialisme Catholique, Paris, 1894, pag. 370 et seq.

12. Kautsky, Die Soziale Revolution, II, pag. 33.

13. Ibid., pag. 35.

14. Bourguin, Die sozialistischen Systeme, pag. 62 et seq.

15. Andler, Les Origines du Socialisme d'Etat en Allemagne, ed. a 2-a, Paris, 1911, pag. 2, accentuează în special acest caracter al socialismului de stat.

16. Despre Lipara vezi Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, Vol. I, pag. 44 et seq.

17. Max Weber, "Der Streit um den Charakter der altgermanischen Sozialverfassung in der deutschen Literatur des letzten Jahrzehnts", (Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. XXVIII, 1904, pag. 445).

18. Caesar, De bello Gallico, IV, 1.

19. Herbert Spencer, Die Prinzipien der Soziologie, traducere de Vetter, Vol. II, Stuttgart, 1899, pag. 710 et seq.

20. Vezi cartea mea Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 115 et seq.; 143 et seq.

21. Wiener, Essai sur les Institutions Politiques, Religieuses, Économiques et Sociales de l'Empire des Incas, Paris, 1874, pag. 64, 90 et seq. atribuie cucerirea uşoară a Perului de către Pizzaro faptului că poporul era slăbit de comunism.

22. Max Weber, „Der Streit um der Charakter der altgermanischen Sozialverfassung in der deutschen Literatur des letzten Jahrzehnts”, (Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. XXVIII, 1904), pag. 445.

23. Vezi critica politicii economice a Partidului Austriac Creştin Socialist în Sigmund Mayer, Die Aufhebung des Befähigungsnachweises in Österreich, Leipzig, 1894, în special pag. 124 et seq.

24. În textul de mai sus am vorbit întotdeauna numai despre biserică în general, fără a ţine seamă de diferenţele dintre diverse confesiuni. Aceasta este total admisibil. Evoluţia către socialism este comună tuturor confesiunilor. În catolicism, enciclica Papei Leo al XII-lea, „Rerum Novarum”, din 1891, a recunoscut originea proprietăţii private în Dreptul Natural; dar, simultan, biserica a stabilit o serie de principii etice fundamentale pentru distribuţia veniturilor, care ar putea fi puse în practică numai în socialismul de stat. Pe această bază stă de asemenea şi enciclica Papei Pius al XI-lea, „Quadragesimo anno” din 1931. În protestantismul german, ideea socialistă creştină este atât de legată de socialismul de stat, încât cele două aproape că nici nu pot fi deosebite.

25. Despre socialismul de război şi consecinţele lui, vezi cartea mea, Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 140 et seq.

26. Denkschrift des Reichswirtschaftsministeriums, retipărit în Wissell, p. 106.

27. Ibid., pag. 116.

28. „Corporatiştii se opun proprietăţii private a industriei şi favorizează puternic proprietatea publică. Desigur, aceasta nu înseamnă că ei doresc să vadă industria administrată birocratic de departamente de stat. Ei aspiră la controlul industriei prin corporaţii naţionale cuprinzând întregul personal al industriei. Dar ei nu doresc stăpânirea nici unei industrii de către muncitorii angajaţi în ea. Scopul lor este de a stabili democraţia industrială punând administraţia în mâinile lucrătorilor, dar în acelaşi timp de a elimina profitul, punând proprietatea în mâinile publicului. Astfel, muncitorii dintr-o corporaţie nu vor lucra pentru profit: preţul bunurilor lor şi, indirect măcar, nivelul remuneraţiei lor vor fi supuse într-o măsură considerabilă controlului public. Sistemul corporativ este unul de tovărăşie între muncitori şi public şi este, prin aceasta, net deosebit de propunerile descrise ca „sindicaliste”... Ideea conducătoare a corporaţiilor naţionale este aceea de auto-guvernare industrială şi de democraţie. Corporatiştii susţin că principiile democratice sunt tot atât de deplin aplicabile în industrie ca şi în politică.” Cole, Chaos and Order in Industry, Londra, 1920, pag. 58 et seq.

29. Cole, Self-Government in Industry, ed. a 5-a, Londra, 1920, pag. 235 et seq.; de asemenea, Schuster, "Zum englischen Gildensozialismus" (Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. CXV), pag. 487 et seq.

30. Cole, Self-Government in Industry, pag. 255.

31. „O clipă de gândire va arăta că una este să aşezi canale, alta să hotărăşi unde să fie aşezate canalele; una să faci pâine, alta să decizi câtă pâine trebuie făcută; este una să construieşti case, alta să hotărăşti unde să fie construite casele. Această listă de contrarii poate fi lungită la nesfârşit şi nici o cantitate de fervenţă democratică nu le va distruge. Pus în faţa acestor fapte, socialismul corporatist spune că este nevoie de autorităţi centrale şi locale, a căror treabă este să privegheze peste acea parte importantă din viaţă care stă în afara producţiei. Un constructor poate gândi că este recomandabil de a construi într-una, dar acelaşi om trăieşte într-o localitate oarecare şi are drept să spună dacă acestui punct de vedere pur industrial i se va da joc liber. Fiecare, de fapt, este nu numai un producător, ci şi un cetăţean.” G. D. H. Cole şi W. Mellor, The Meaning of Industrial Freedom, Londra, 1918, pag. 30.

32. Tawney, The Acquisitive Society, Londra, 1921, pag. 122, consideră că avantajul sistemului corporatist pentru muncitor este că pune capăt „sistemului odios şi degradant în care el este aruncat la o parte ca un material neîntrebuinţat, ori de câte ori se întâmplă să nu fie nevoie de serviciile lui”. Dar tocmai aceasta dezvăluie defectele cele mai grave ale sistemului recomandat. Dacă nu mai este nevoie să se construiască pentru că există relativ suficiente clădiri, totuşi trebuie să se construiască pentru a ocupa muncitorii din ramurile de construcţie care nu voiesc să treacă la alte ramuri de producţie care suferă de o lipsă comparativă de braţe de muncă, situaţia este ne-economică şi risipitoare. Însuşi faptul că capitalismul forţează oamenii să-şi schimbe ocupaţiile lor este avantajul lui din punctul de vedere al binelui general, chiar dacă ar putea dezavantaja interesele speciale ale unor grupuri mici.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România