X. Socialismul în condiţii dinamice

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea I: Economia unei comunităţi socialiste izolate.
cuprins

1

Natura forţelor dinamice

Ideea unei stări staţionare este un ajutor pentru speculaţia teoretică. În domeniul realităţii nu există o stare staţionară, căci condiţiile în care are loc activitatea economică sunt supuse modificărilor perpetue, a căror limitare este mai presus de puterile omeneşti.

Influenţele care menţin această schimbare perpetuă în sistemul economic pot fi grupate în şase mari clase. Mai întâi şi mai presus de toate, vin schimbările în natura externă. Sub acest titlu trebuie clasificate nu numai toate acele schimbări ale climei şi altor condiţii specific naturale care au loc independent de acţiunile omeneşti, dar şi schimbările care rezultă din operaţiuni executate înlăuntrul acestor condiţii, precum epuizarea solului sau consumarea lemnului din păduri ori a depozitelor minerale. În al doilea rând, vin schimbările în cantitatea şi calitatea populaţiei, apoi schimbările în cantitatea şi calitatea bunurilor de capital, apoi modificările în tehnica producţiei, apoi schimbările în organizarea muncii şi, în cele din urmă, schimbările în cerere. [1]

Dintre toate aceste cauze de schimbare, prima este esenţialmente cea mai importantă. Din consideraţie pentru argument, să presupunem că o comunitate socialistă ar putea fi în stare să-şi adapteze în aşa fel creşterea populaţiei şi cererea pentru bunuri, încât să înlăture primejduirea echilibrului economic din partea acestor doi factori. Dacă aceasta ar fi aşa, există alte cauze de schimbare care ar putea fi evitate. Dar comunitatea socialistă nu ar fi niciodată în stare să influenţeze condiţiile naturale ale activităţii economice. Natura nu se adaptează la om. Omul trebuie să se adapteze pe sine la natură. Chiar şi comunitatea socialistă va trebui să ia în considerare schimbările în natura externă; va trebui să ţină seamă de consecinţele tulburărilor elementale. Va trebui să ţină seama de faptul că forţele şi resursele naturale la dispoziţia ei nu sunt de nesecat. Tulburările din afară vor pătrunde în mersul ei paşnic. Precum capitalismul, nici comunitatea socialistă nu va reuşi să rămână staţionară.

2

Schimbări în populaţie

Pentru socialistul naiv, există destul pe lume ca să facă pe fiecare fericit şi mulţumit. Raritatea bunurilor este numai rezultatul unei ordini sociale perverse care, pe de o parte, limitează extinderea puterilor productive şi, pe de alta, prin distribuţie inegală, lasă prea mult să meargă la bogaţi şi astfel prea puţin la săraci. [2]

Legea malthusiană a populaţiei şi legea randamentelor descrescânde pun capăt acestor iluzii. Ceteris paribus, creşterea populaţiei dincolo de un anumit punct nu este însoţită de o creştere proporţională a bogăţiei: dacă acest punct este depăşit, producţia per capita scade. Chestiunea dacă, la un oarecare moment dat, producţia a atins acest punct este o chestiune de fapt care nu trebuie confundată cu chestiunile de principiu general.

În lumina acestei legi, socialiştii au adoptat diverse atitudini. Unii au respins-o pur şi simplu. De-a lungul întregului secol al nouăsprezecelea, aproape nici un autor nu a fost atât de viguros atacat ca Malthus. Scrierile lui Marx, Engels, Dühring şi ale multor altora sunt presărate cu ocări la adresa „popei” Malthus. [3] Dar ei nu îl dovedesc greşit. Astăzi discuţia legii populaţiei poate fi considerată ca închisă. Legea randamentelor descrescânde nu este contestată în zilele de azi; aşa fiind, nu este necesar să ne ocupăm de acei autori care sau neagă doctrina, sau o ignoră.

Alţi socialişti îşi închipuie că este posibil să submineze astfel de consideraţiuni atrăgând atenţia la creşterea fără precedent în productivitate care va avea loc odată ce mijloacele de producţie vor fi socializate. Nu este necesar la acest punct să discutăm dacă de fapt ar avea loc o astfel de creştere; căci, chiar admiţându-se că ar avea loc, aceasta nu ar modifica faptul că la orice moment dat există o dimensiune definită optimă a populaţiei, dincolo de care orice creştere numerică trebuie să micşoreze producţia per capita. Dacă se doreşte a nega eficacitatea legilor populaţiei şi a randamentelor descrescânde în socialism, atunci trebuie dovedit că fiecare copil născut pe lume peste optimul existent va aduce cu sine, în acelaşi timp, o creştere atât de mare a productivităţii, încât producţia per capita să nu fie micşorată prin venirea sa.

Un al treilea grup de scriitori se mulţumesc cu reflecţia că, odată cu întinderea civilizaţiei şi a traiului raţional, cu creşterea bogăţiei şi a dorinţei pentru un standard de viaţă mai ridicat, creşterea populaţiei slăbeşte. Dar aceasta înseamnă a trece cu vederea faptul că rata natalităţii nu scade pentru că standardul de viaţă este mai înalt, ci numai din pricina „restricţiei morale”, şi că incitativul pentru individ de a se abţine de la procreaţie dispare din momentul în care este posibil a avea o familie fără sacrificiu economic, deoarece copii sunt întreţinuţi de societate. Aceasta este fundamental aceeaşi eroare în care s-a prins Godwin când credea că există „un principiu în societatea omenească”, care ţinea în permanenţă populaţia în limitele impuse de mijloacele de subzistenţă. Malthus a dezvăluit natura acestui misterios „principiu”. [4]

Fără reglementarea prin constrângere a creşterii populaţiei o comunitate socialistă este de neconceput. O comunitate socialistă trebuie să fie în situaţia de a împiedica dimensiunea populaţiei de a creşte peste, sau a scădea sub, anumite limite definite. Ea trebuie să încerce să menţină populaţia întotdeauna la acel număr optim care permite maximul de producţie per capita. Asemenea oricărei alte ordini a societăţii, ea trebuie să considere atât sub-, cât şi suprapopulaţia ca un rău. Şi de vreme ce în ea nu există acele motive care, într-o societate bazată pe mijloacele private de producţie, armonizează numărul naşterilor cu limitările mijloacelor de subzistenţă, ea însăşi va fi obligată să reglementeze chestiunea. Cum va îndeplini aceasta nu este nevoie să fie discutat aici. Nici nu este relevant pentru scopul nostru de a cerceta dacă măsurile sale vor servi idei eugenice sau etnologice. Dar este sigur că o comunitate socialistă, chiar dacă aduce „amorul liber”, nu poate cu nici un chip să aducă naştere liberă. Dreptul la existenţă al fiecărei persoane născute se poate spune că există numai când naşterile indezirabile pot fi împiedicate. În comunitatea socialistă, ca în oricare alta, vor exista aceia pentru care „nu s-a pus un tacâm la marele banchet al naturii” şi cărora va trebui să li se dea ordinul să se retragă cât de curând cu putinţă. Nici o indignare pe care aceste cuvinte ale lui Malthus ar putea să o provoace nu poate modifica acest fapt.

3

Schimbări în cerere

Rezultă din principiile pe care trebuie să le urmeze în chip necesar comunitatea socialistă în distribuţia bunurilor de consum că modificărilor în cerere nu li se poate permite joc liber. Dacă ar fi cu putinţă calculul economic şi, împreună cu acesta, o stabilire chiar aproximativă a costurilor de producţie, atunci, în cadrul limitelor totalului unităţilor de consum acordate lui, fiecărui cetăţean individual i s-ar putea permite să ceară ceea ce-i place, fiecare ar alege ceea ce îi este agreabil. Ar fi într-adevăr posibil ca anumite bunuri, ca un rezultat al intenţiei maliţioase din partea directorilor producţiei, să fie preţuite mai scump decât este necesar. Fie că li s-ar pune în sarcină o proporţie prea mare din cheltuielile generale, sau ar putea fi scumpite prin metode neeconomice de producţie, iar cetăţenii care ar suferi nu ar avea nici o apărare, exceptând agitaţia politică împotriva guvernământului. Atâta vreme cât ar rămâne în minoritate, ei înşişi nu ar fi în stare nici să rectifice conturile, nici să îmbunătăţească metodele de producţie. Dar, în orice caz, faptul că măcar cei mai numeroşi dintre factorii vizaţi ar putea fi măsuraţi şi că, rezultând din aceasta, întreaga chestiune ar putea fi pusă relativ cu claritate, ar fi un oarecare sprijin pentru punctul lor de vedere.

De vreme ce, în socialism, nici un calcul de acest fel nu este cu putinţă, toate chestiunile asemănătoare cu privire la cerere trebuie în chip necesar lăsate în seama guvernământului. Cetăţenii în ansamblu vor avea aceeaşi influenţă asupra lor ca şi asupra altor acte de guvernământ. Individul va exercita această influenţă numai în măsura în care el contribuie la voinţa generală. Minoritatea va trebui să se plece înaintea voinţei majorităţii. Sistemul reprezentării proporţionale, care prin însăşi natura sa este potrivit numai pentru alegeri şi nu poate fi niciodată întrebuinţat numai pentru hotărâri cu privire la acte speciale, nu-i va proteja.

Voinţa generală, adică voinţa acelora care din întâmplare sunt la putere, va prelua acele funcţii care într-un sistem economic liber sunt îndeplinite la cerere. Nu indivizii, ci guvernământul ar decide care nevoi sunt cele mai urgente şi trebuie, de aceea, satisfăcute în primul rând.

Pentru acest motiv cererea va fi mult mai uniformă, mult mai puţin schimbătoare decât în capitalism. Forţele care în capitalism provoacă încontinuu modificări în cerere vor lipsi în socialism. Cum vor obţine recunoaştere inovaţiile, ideile care deviază de la acelea acceptate în chip tradiţional? Cum vor reuşi inovatorii să scoată masele inerte din făgaşul obişnuinţei? Oare va consimţi majoritatea să renunţe la obiceiurile îndrăgite ale înaintaşilor lor pentru ceva mai bun care le este încă necunoscut? În capitalism, unde fiecare individ poate decide, în cadrul limitelor mijloacelor sale, ce va consuma, este suficient ca un individ sau câţiva să fie făcuţi să recunoască faptul că noile metode pot satisface mai bine nevoile lor decât cele vechi. Alţii vor adopta treptat exemplul lor şi această adoptare progresivă a modurilor noi de satisfacţie este în special uşurată de faptul că veniturile nu sunt egale. Bogaţii adoptă noutăţile şi se obişnuiesc cu întrebuinţarea lor. Aceasta lansează o modă pe care alţii o imită. Odată ce clasele mai bogate au adoptat un anumit fel de trai, producătorii au un incitativ pentru a îmbunătăţi metodele de fabricaţie, astfel încât curând devine posibil claselor mai sărace să le urmeze exemplul. Astfel luxul promovează progresul. Inovaţia „este capriciul unei elite mai înainte de a deveni o nevoie a marelui public. Obiectul de lux de astăzi este nevoia de mâine”. [5] Luxul este deschizătorul de drum al progresului: el dezvoltă nevoi latente şi face oamenii nemulţumiţi. În măsura în care ei gândesc consecvent, moraliştii care condamnă luxul trebuie să recomande existenţa comparativ lipsită de dorinţe a sălbăticiunilor care rătăcesc prin păduri ca un ideal ultim al vieţii civilizate.

4

Schimbări în cantitatea de capital

Bunurile de capital întrebuinţate în producţie sunt, mai devreme sau mai târziu, folosite până la dispariţie. Aceasta este adevărat nu numai despre acele bunuri care constituie capital circulant, dar şi despre acelea care constituie capital fix. Acelea, de asemenea, mai devreme sau mai târziu, sunt consumate în producţie. Pentru a putea menţine capitalul în aceleaşi proporţii sau de a-l putea mări, este necesar efortul constant din partea acelora care supraveghează producţia. Trebuie avut grijă ca bunurile de capital utilizate în procesul de producţie să fie înlocuite; şi, dincolo de aceasta, ca să fie creat capital nou. Capitalul nu se reproduce pe sine.

Într-un sistem economic complet staţionar, această operaţie nu cere nici o prevedere deosebită. Acolo unde toate lucrurile rămân neschimbate, nu este prea greu de stabilit ceea ce se uzează şi ceea ce trebuie deci pus de o parte pentru înlocuire. În condiţii schimbătoare, lucrurile stau cu totul altfel. Aici direcţia producţiei şi diferitele procese implicate se schimbă fără încetare. Aici nu este destul a înlocui instalaţiile uzate şi a consuma produsele semifabricate în cantităţi şi calităţi similare: altele – mai bune sau cel puţin corespunzând mai bine noilor condiţii ale cererii – trebuie să le ia locul; sau înlocuirea bunurilor de capital uzate într-una din ramurile de producţie trebuie restrânsă, pentru ca o altă ramură de producţie să poată fi extinsă sau începută. Pentru a putea efectua operaţiuni complicate de felul acesta, este necesar calculul. Fără calcule economice, calculele capitalului sunt imposibile. Astfel, în faţa uneia din cele mai fundamentale probleme ale activităţii economice, comunitatea socialistă – care nu are mijloace de calcul economic – trebuie să fie cu totul neputincioasă. Cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, îi va fi cu totul imposibil de a efectua acele operaţiuni necesare pentru a aduce producţia şi consumul într-un astfel de echilibru, încât valoarea capitalului să fie cel puţin menţinută şi numai ceea ce se produce în plus faţă de aceasta să fie consumat.

Dar, în afară de această dificultate în sine cu totul de neînvins, executarea unei politici economice raţionale într-o comunitate socialistă ar întâmpina alte greutăţi.

A menţine şi a acumula capital implică cheltuieli. Implică sacrificiul satisfacţiilor prezente în scopul de a putea obţine satisfacţii mai mari în viitor. În capitalism, sacrificiul care trebuie făcut este făcut de către posesorul mijloacelor de producţie şi de către aceia care, limitând consumul, sunt pe cale de a deveni posesori de mijloace de producţie. Avantajul pe care ei îl procură prin aceasta pentru viitor nu le revine într-adevăr în întregime lor. Ei sunt obligaţi să-l împartă cu aceia ale căror venituri sunt derivate din muncă, fiindcă celelalte lucruri fiind egale, acumularea de capital măreşte productivitatea marginală a muncii şi, împreună cu aceasta, salariile. Dar faptul că, în principal, câştigul de a nu trăi peste mijloace (adică de a nu consuma capitalul) şi de a economisi (adică de a mări capitalul) le rentează, este un stimulent suficient pentru a incita la menţinerea şi extinderea lui. Şi acest stimulent este cu atât mai puternic, cu cât sunt satisfăcute mai complet nevoile lor imediate. Căci cu cât mai puţin urgente sunt acele nevoi prezente care nu sunt satisfăcute când se face rezerva pentru viitor, cu atât mai uşor este de făcut sacrificiul. În capitalism, menţinerea şi acumularea capitalului este una din funcţiile distribuţiei inegale a proprietăţii şi venitului.

În socialism, menţinerea şi acumularea capitalului sunt misiuni pentru comunitatea organizată – statul. Utilitatea unei politici raţionale este aceeaşi aici ca şi în capitalism. Avantajele vor fi aceleaşi pentru toţi membrii comunităţii: şi costurile vor fi aceleaşi. Deciziile în chestiunile de politică a capitalului vor fi luate de către comunitate – imediat de către administraţia economică, finalmente de către toţi cetăţenii. Ei vor trebui să decidă dacă să se producă mai multe bunuri de producţie sau mai multe bunuri de consum – dacă să fie întrebuinţate metode de producţie care sunt mai scurte, dar care dau un produs mai mic, sau metode care sunt mai lungi, dar care dau un produs mai mare. Nu este cu putinţă de spus ce roade vor da aceste hotărâri ale majorităţii. Nu ar avea nici u sens să presupunem. Condiţiile în care vor trebui luate hotărârile sunt diferite de cele ce sunt în capitalism. În capitalism, decizia dacă să aibă loc economii aparţine celor economi şi celor avuţi. În socialism, ea priveşte pe toată lumea fără deosebire – deci şi pe trândav, şi pe risipitor. În afară de aceasta, trebuie ţinut minte că aici incitativul care asigură un standard mai ridicat de viaţă în schimbul economisirii nu va exista. Uşa va fi deschisă, prin urmare, demagogilor. Opoziţia va fi întotdeauna gata să dovedească că s-ar putea repartiza mai mult satisfacţiilor imediate, iar guvernul nu va fi lipsit de înclinaţia de a se menţine mai mult la putere cheltuind cu largheţe. „Après nous le déluge” (După mine, potopul) este o veche maximă de guvernământ.

Experienţa cu politica privitoare la capital a instituţiilor publice nu inspiră multă speranţă în chibzuiala economică a viitoarelor guvernăminte socialiste. În general, capitalul nou este creat numai când sumele necesare au fost obţinute prin împrumuturi – altfel spus, din economiile cetăţenilor particulari. Este foarte rar ca să se fi acumulat capital din impozite sau venituri publice speciale. Pe de altă parte, numeroase exemple pot fi date de cazuri în care mijloacele de producţie stăpânite de instituţii publice s-au depreciat în valoare, pentru că, în scopul de a micşora cât de mult cu putinţă costurile prezente, nu s-a avut destulă grijă pentru menţinerea capitalului.

Este adevărat că guvernămintele comunităţilor socialiste sau semi-socialiste care există astăzi sunt frământate să restrângă consumul de dragul unei cheltuieli care este în general considerată ca investiţie şi formare de nou capital. Atât guvernământul sovietic în Rusia, cât şi guvernământul naţional-socialist în Germania cheltuiesc sume mari pentru construcţia de lucrări cu caracter militar şi pentru construcţia de instalaţii industriale, al căror scop este să facă ţara independentă de importurile din străinătate. O parte din capitalul necesitat în acest scop a fost asigurat prin împrumuturi externe; dar cea mai mare parte a fost asigurată printr-o restrângere atât a consumului intern, cât şi a investiţiilor de un asemenea tip care ar putea servi pentru producţia bunurilor de consum de care are nevoie poporul. Dacă putem considera această politică ca pe o politică de economii şi formare de nou capital sau nu, depinde de chipul în care judecăm o politică al cărei ţel este să mărească echipamentul militar al unei ţări şi să facă sitemul ei economic independent de importurile din străinătate. Faptul singur că consumul este restrâns de dragul construirii unor mari instalaţii de diferite feluri nu constituie dovada că s-a creat capital nou. Aceste instalaţii vor trebui să dovedească în viitor dacă ele vor contribui la furnizarea mai adecvată de bunuri necesitate pentru îmbunătăţirea situaţiei economice a ţării.

5

Elementul schimbării în economia socialistă

Ar trebui să fie deja destul de clar din ceea ce s-a spus că în socialism, ca şi în oricare alt sistem, nu ar putea să existe o stare perfect staţionară. Nu numai schimbările neîncetate în condiţiile naturale de producţie ar face aceasta cu neputinţă; cu totul separat de acestea, forţele dinamice neîntrerupte ar fi la lucru, în schimbări în volumul populaţiei, în cererea de bunuri şi în cantitatea de bunuri de capital. Nu se poate concepe eliminarea acestor factori din sistemul economic. Astfel este inutil de a cerceta dacă aceste schimbări ar implica de asemenea schimbări în organizarea muncii şi în procesele tehnice de producţie. Căci, odată ce sistemul economic încetează de a mai fi în echilibru perfect, este o chestiune indiferentă dacă se mai gândeşte cineva la inovaţiile de actualitate şi dacă ele sunt puse în practică. Odată ce totul este într-o stare de schimbare, tot ceea ce se întâmplă este inovaţie. Chiar când se repetă şi ceea ce este vechi, este totuşi o inovaţie, pentru că, în condiţiile noi, efectele vor fi diferite. Este o inovaţie prin consecinţele ce le are.

Dar aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin a spune că sistemul socialist va fi un sistem progresiv. Schimbarea economică şi progresul economic nu sunt cu nici un chip acelaşi lucru. Că un sistem economic nu este staţionar nu este o dovadă că progresează. Schimbarea economică este necesitată de faptul schimbărilor în condiţiile în care are loc activitatea economică. Când condiţiile se schimbă, sistemul economic trebuie de asemenea să se schimbe. Progresul economic constă doar în schimbarea care are loc numai într-o direcţie definită, către ţelul întregii activităţi economice, de pildă cea mai mare bogăţie cu putinţă. (Această concepţie a progresului este cu totul liberă de implicaţii de judecată subiectivă). Când mai mulţi sau acelaşi număr de oameni sunt mai bine înzestraţi cu ce le trebuie, atunci sistemul economic este progresiv. Că dificultăţile de a măsura valoarea fac cu neputinţă măsurarea cu exactitate a progresului şi că nu este cu nici un chip sigur că aceasta îi face pe oameni „mai fericiţi” sunt chestiuni care nu ne privesc aici.

Progresul poate avea loc în multe chipuri. Organizarea poate fi îmbunătăţită. Tehnica producţiei poate fi făcută mai eficace, cantitatea de capital poate fi mărită. Pe scurt, multe căi duc la această ţintă. [6] Ar fi oare societatea socialistă în stare să le urmeze?

Putem presupune că ar încredinţa dirijarea producţiei celor mai indicaţi oameni. Dar, oricât de talentaţi ar fi ei, cum ar fi în stare să acţioneze raţional dacă n-ar putea să socotească, să facă calcule? Pe această singură cale socialismul trebuie cu siguranţă să naufragieze.

6

Speculaţia

În orice sistem economic care este în proces de schimbare, întreaga activitate economică este bazată pe un viitor nesigur. Este deci legată de risc. Este în esenţă speculaţie.

Marea majoritate a oamenilor, neştiind cum să speculeze cu succes, precum şi scriitorii socialişti de toate nuanţele de opinie vorbesc foarte rău despre speculaţie. Literatul şi birocratul, ambii străini de o atmosferă de activitate de afaceri, sunt plini de invidie şi necaz când se gândesc la speculanţii norocoşi şi antreprenorii care au avut succes. Resentimentului lor îi datorăm eforturile multor scriitori de ştiinţă economică de a descoperi deosebiri subtile între speculaţie, pe de o parte, şi „negoţ legitim”, „producţie creatoare de valoare”, etc., pe de alta. [7] În realitate, întreaga activitate economică în afara stării staţionare este speculaţie. Între munca meşteşugarului umil care promite să livreze o pereche de ghete peste o săptămână la un preţ fix şi săparea unei mine de cărbuni bazată pe conjecturi cu privire la desfacerea produselor ei de-a lungul anilor ce vor urma există numai o deosebire de grad. Chiar şi aceia care investesc în efecte de rangul întâi cu dobândă fixă speculează – cu totul în afară de riscul neputinţei debitorului de a plăti. Ei cumpără bani livrabili în viitor – întocmai cum speculanţii de bumbac cumpără bumbac livrabil în viitor. Activitatea economică este necesarmente speculativă pentru că este bazată pe un viitor nesigur. Speculaţia este veriga care leagă acţiunea economică izolată de activitatea economică a societăţii în întregime.

Se obişnuieşte să se atribuie productivitatea notoriu scăzută a întreprinderilor guvernamentale faptului că personalul întrebuinţat nu este suficient de interesat în succesul eforturilor lor. Dacă ar fi cândva posibil de a ridica fiecare cetăţean la un asemenea nivel încât să-şi poată da seama de legătura dintre propriile sale eforturi şi venitul social, din care o parte îi aparţine lui, dacă vreodată caracterul lui ar putea fi astfel întărit încât să rămână neclintit în faţa tuturor tentaţiilor de a lenevi, atunci întreprinderile guvernamentale nu ar fi mai puţin productive decât acelea ale antreprenorului particular. Problema socializării apare astfel a fi o problemă de etică. Pentru a face socialismul cu putinţă este necesar numai de a ridica oamenii suficient peste starea de ignoranţă şi imoralitate la care au fost degradaţi în timpul teribilei epoci a capitalismului. Până când este atins acest plan trebuie să se întrebuinţeze prime ş.a.m.d., pentru a face oamenii mai sârguincioşi.

S-a arătat deja că, în socialism, lipsa unui stimulent adecvat pentru individ ca să învingă disutilitatea muncii trebuie să aibă efectul de a micşora producţia. Această dificultate s-ar naşte chiar şi într-o stare staţionară. În condiţiuni dinamice se naşte o alta, dificultatea speculaţiei.

Într-un sistem economic bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, speculantul este interesat în rezultatul speculaţiei sale în cel mai înalt grad cu putinţă. Dacă reuşeşte, atunci, în primul rând, este câştigul său. Dacă dă greş, atunci el este primul care va simţi pierderea. Speculantul munceşte pentru comunitate, dar el însuşi acţiunii sale proporţional mai mult decât comunitatea. Ca profit şi pierdere, ele apar mult mai mari în proporţie cu mijloacele sale decât cu resursele totale ale societăţii. Cu cât speculează mai reuşit, cu atât mai multe mijloace de producţie sunt la dispoziţia sa, cu atât mai mare devine influenţa sa asupra afacerilor societăţii. Cu cât speculează mai puţin reuşit, cu atât mai mică devine proprietatea sa, cu atât mai slabă devine influenţa sa în afaceri. Dacă pierde totul prin speculaţie, el dispare din rândurile acelora care sunt chemaţi la conducerea treburilor economice.

În socialism este cu totul altfel. Aici conducătorul industriei este interesat de profit şi pierdere numai în măsura în care participă la ele ca cetăţean – unul printre milioane. De acţiunile sale depinde soarta tuturor. El poate duce naţiunea la bogăţii. El poate, tot aşa de bine, să o ducă la sărăcie şi nevoie. Geniul său poate să aducă prosperitate neamului. Incapacitatea sau indiferenţa sa îl pot duce la distrugere şi decădere. În mâinile sale sunt fericirea şi mizeria, ca în mâinile unui zeu. Şi el trebuie să fie într-adevăr asemenea unui Dumnezeu pentru a îndeplini ceea ce are de făcut. Viziunea sa trebuie să cuprindă toate lucrurile care sunt semnificative pentru comunitate. Judecata sa trebuie să fie fără greş; el trebuie să fie în stare să cântărească just condiţiile părţilor îndepărtate şi secolelor viitoare.

Că socialismul ar fi imediat practicabil dacă o zeitate atotputernică şi atotştiutoare ar coborî în persoană să ia în mâini guvernământul treburilor omeneşti este incontestabil. Dar, atâta vreme cât nu se poate conta pe acest eveniment, nu este de aşteptat că oamenii vor acorda neconstrânşi o astfel de poziţie unuia din mijlocul lor. Unul din faptele fundamentale ale oricărei vieţi sociale, de care toţi reformatorii trebuie să ţină seamă, este că oamenii au propriile lor gânduri şi propriile lor voinţe. Nu este de presupus că ei s-ar face pentru totdeauna în mod subit, din propria lor voinţă, liberi şi neconstrânşi, uneltele pasive ale unuia din mijlocul lor – chiar dacă ar fi cel mai înţelept şi mai bun dintre toţi.

Dar, atâta vreme cât este exclusă posibilitatea ca un singur individ să plănuiască în permanenţă conducerea treburilor, se impune să se revină la deciziile cu majoritate de voturi ale comitetelor, adunărilor generale şi, în ultimă instanţă, ale întregii populaţii cu drept de vot. Dar odată cu aceasta se naşte primejdia de care se lovesc inevitabil toate întreprinderile colectiviste – paralizarea iniţiativei şi a simţului răspunderii. Inovaţiile nu sunt introduse pentru că majoritatea membrilor corpurilor guvernante nu pot fi convinse să consimtă la ele.

Lucrurile nu ar fi îndreptate cu ceva prin faptul că imposibilitatea de a lăsa toate hotărârile unui singur om sau unui singur comitet ar duce la crearea de nenumărate subcomitete care ar lua deciziile. Toate subcomitetele de felul acesta ar fi numai delegaţii ale unicei autorităţi supreme care, ca un sistem economic operând potrivit unui plan unitar, este presupusă de însăşi natura socialismului. Ele ar fi din necesitate legate de instrucţiunile autorităţii supreme, şi aceasta, în sine, ar face să se întindă lipsa de răspundere.

Cunoaştem cu toţii aspectul aparatului unei administraţii socialiste: o nenumărată mulţime de deţinători de funcţii, fiecare preocupat cu zel să-şi păstreze poziţia şi să împiedice pe cineva să pătrundă în sfera sa de activitate – totuşi, în acelaşi timp, străduindu-se cu nelinişte să arunce răspunderea acţiunii asupra altcuiva.

În ciuda întregii sale oficiozităţi, o astfel de birocraţie oferă un exemplu clasic de indolenţă omenească. Nimic nu mişcă în lipsa unui stimulent extern. În concernele naţionalizate, existând înlăuntrul unei societăţi bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, orice stimulent în vederea îmbunătăţirii proceselor vine de la acei antreprenori care, ca furnizori de articole semifabricate şi de maşini, speră să realizeze un câştig prin ele. Capii concernului însuşi rareori fac inovaţii, dacă le fac vreodată. Ei se mulţumesc cu imitarea celor ce se întâmplă în întreprinderile similare aflate în proprietate privată. Dar acolo unde toate întreprinderile sunt socializate, aproape că nici nu va fi vorba de reformă şi de îmbunătăţiri.

7

Societăţile anonime pe acţiuni şi economia socialistă

Una din ideile curente eronate ale socialismului este că societăţile anonime sunt un stagiu preliminar al întreprinderii socialiste. Şefii societăţilor anonime – se argumentează – nu sunt proprietari ai mijloacelor de producţie, şi totuşi întreprinderile înfloresc sub conducerea lor. Dacă, în locul acţionarilor, societatea şi-ar asuma funcţia de proprietate, lucrurile nu ar fi modificate. Directorii nu ar munci mai prost pentru societate decât pentru acţionari.

Această noţiune, că în societatea anonimă funcţia de antreprenor este numai a acţionarului şi că toate organele societăţii activează numai ca angajate ale acţionarilor, s-a infiltrat şi în teoria legală şi s-a încercat a se face din ea baza dreptului societăţilor. Ea este răspunzătoare de faptul că ideea de afaceri, care însoţeşte crearea societăţii anonime, a fost falsificată şi că până în zilele de astăzi oamenii n-au fost în stare să găsească pentru societatea anonimă o formă legală care i-ar permite să funcţioneze fără fricţiune, şi că sistemul societăţilor suferă peste tot de grave abuzuri.

De fapt, nu au existat niciodată şi nicăieri societăţi anonime prospere corespunzătoare idealului pe care l-au creat juriştii etatişti. Succesul a fost atins întotdeauna numai de către aceleaşi societăţi ale căror directori au interese predominant personale în prosperitatea societăţii. Forţa vitală şi eficacitatea societăţii anonime stă în tovărăşia dintre administratorii adevăraţi ai societăţii – care în general au puterea de a dispune de o parte, dacă nu de majoritatea capitalului acţionar – şi ceilalţi acţionari. Numai acolo unde aceşti directori au acelaşi interes în proprietatea întreprinderii ca fiecare proprietar, numai acolo unde interesele lor coincid cu interesele acţionarilor, sunt conduse treburile în interesul societăţii anonime. Acolo unde directorii au alte interese decât acelea ale unei părţi sau ale majorităţii sau ale tuturor acţionarilor, treburile sunt conduse împotriva intereselor societăţii. Căci în toate societăţile anonime care nu se ofilesc în birocraţie, aceia care sunt într-adevăr la putere totdeauna conduc afacerile în propriul lor interes, indiferent dacă acestea coincid cu ale acţionarilor sau nu. Este o presupunere inevitabilă a intereselor societăţilor ca cei de la putere să primească o mare parte din beneficiile întreprinderii şi ca ei să fie în primul rând afectaţi de nenorocirile societăţii. În toate societăţile anonime înfloritoare, astfel de oameni, indiferent de statutul lor legal, mânuiesc influenţa hotărâtoare. Tipul de om căruia societăţile anonime îi datorează succesul lor nu este tipul de director general care seamănă directorului public în modurile sale de gândire, el însuşi adesea un fost funcţionar public, a cărui cea mai importantă calificare sunt legăturile bune cu cei de la puterea politică. Este directorul care este interesat el însuşi prin acţiunile sale, este fondatorul şi întemeietorul – aceştia sunt răspunzători de prosperitate.

Teoria socialist-etatistă desigur nu va admite aceasta. Ea se străduieşte să forţeze societatea anonimă într-o formă legală în care trebuie să lâncezească. Ea refuză să vadă în cei care conduc societatea altceva în afară de funcţionari, căci etatistul vrea să se gândească despre întreaga lume ca locuită numai de către funcţionari. Ea este aliată cu angajaţii şi muncitorii organizaţi în lupta lor îmbibată de resentiment împotriva sumelor mari plătite direcţiunii, crezând că beneficiile afacerii se nasc de la sine şi sunt reduse cu orice se plăteşte oamenilor responsabili. În cele din urmă, aceasta se întoarce de asemenea împotriva acţionarului. Ultima doctrină germană nu vrea ca, „în vederea evoluţiei conceptului de fair play”, să lase să decidă propriul interes al acţionarului, ci mai degrabă „interesul şi bunăstarea întreprinderii, ea însăşi, anume propria sa valoare economică, legală şi sociologică, independentă de majorităţile trecătoare ale acţionarilor trecători”. Ea vrea să creeze pentru administraţia societăţilor o poziţie de putere, care să le facă independente de voinţa acelora care au contribuit cu majoritatea capitalului acţionar. [8]

Că „motivele altruiste” sau altele asemenea sunt vreodată hotărâtoare în administraţia societăţilor anonime încununate de succes este o fabulă. Încercări de felul acesta, de a modela legea societăţilor după idealul iluzoriu al politicienilor etatişti, nu au reuşit să facă societatea anonimă o piesă din iluzoria „economie funcţională”; ei însă au vătămat întreprinderea sub formă de societate anonimă.


NOTE

1. Vezi de asemenea Clark, Essentials of Economic Theory, New York, 1907, pag. 131 et seq.

2. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 340. Bebel citează cu aceasta bine cunoscutul vers al lui Heine.

3. Heinrich Soetbeer, Die Stellung der Sozialisten zur Malthusschen Bevölkerungslehre, Berlin, 1886, pag. 33 et seq.; pag. 52 et seq.; pag. 85 et seq.

4. Malthus, An Essay on the Principle of Population, ed. a 5-a, Londra, 1817, Vol. II, pag. 245 et seq.

5. Tarde, Die Sozialen Gesetze, traducerea germană de Hammer, Leipzig, 1908, pag. 99. De asemenea şi numerosele exemple date de Roscher în Ansichten der Volkswirtschaft vom geschichtlichen Standpunkt, ed. a 3-a. Leipzig, 1878, Vol. I, pag. 112 et seq.

6. Despre dificultăţile pe care o economie socialistă trebuie să le pună în calea invenţiei şi, chiar mai mult, a realizării îmbunătăţirilor tehnice, vezi Dietzel, Technischer Fortschritt und Freiheit der Wirtschaft, Bonn şi Leipzig, 1922, pag. 47 et seq.

7. Vezi critica justificată a acestor eforturi, care este dovadă de bune intenţii, mai degrabă decât ascuţime de gândire ştiinţifică, în Michaelis, Volkswirtschaftliche Schriften, Berlin, 1873, Vol. II, pag. 3 et seq., şi a lui Petritsch, Zur Lehre von der Überwälzung der Steuern mir besonderer Beziehung auf den Börsenverkehr, Graz, 1903, pag. 28 et seq. Despre Adolf Wagner, Petritsch spune că „deşi lui îi place să numească viaţa economică un ‘organism’ şi doreşte să fie considerată ca atare şi deşi el accentuează întotdeauna interesul comunităţii împotriva aceluia al indivizilor, totuşi, în problemele economice concrete, el nu reuşeşte să treacă dincolo de indivizi şi ţelurile lor mai mult sau mai puţin morale şi cu rea voinţă trece cu vederea legătura organică între acestea şi alte fenomene economice. Astfel el termină unde ar trebui să fie punctul de plecare, nu sfârşitul oricărei investigaţii economice!” (pag. 59) Acelaşi lucru este adevărat despre toţi scriitorii care au tunat şi fulgerat împotriva speculaţiei.

8. Vezi critica acestor teorii şi mişcări în Passow, Der Strukturwandel der Aktiengesellschaft im Lichte der Wirtschaftsenquete, Jena, 1930, pag. 1 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România