IX. Poziţia individului în socialism

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea I: Economia unei comunităţi socialiste izolate.
cuprins

1

Selecţia personalului şi alegerea ocupaţiei

Comunitatea socialistă este o mare asociaţie autoritară în care se emit şi se ascultă ordine. Aceasta e ceea ce este implicat prin cuvintele „economie planificată” şi „desfiinţarea anarhiei producţiei”. Structura lăuntrică a unei comunităţi socialiste poate fi cel mai bine înţeleasă dacă o comparăm cu structura lăuntrică a unei armate. Mulţi socialişti într-adevăr preferă să vorbească despre „armata muncii”. Ca şi într-o armată, în socialism toate lucrurile depind de ordinele autorităţii supreme. Fiecare are un loc căruia îi este încredinţat. Fiecare trebuie să rămână la locul său până când este mutat în altul. Urmează că oamenii devin bieţi pioni ai acţiunii oficiale. Ei se ridică numai când sunt avansaţi. Ei coboară numai când sunt degradaţi. Ar fi pierdere de timp descrierea unor astfel de condiţiuni. Ele sunt îndeobşte cunoscute fiecărui cetăţean al unui stat birocratic.

Este evident că, într-un stat de felul acesta, toate numirile ar trebui să fie întemeiate pe capacitatea personală. Fiecare situaţie ar trebui să fie deţinută de individul cel mai bine înzestrat ca s-o deţină, întotdeauna sub rezerva că nu este nevoie de el pentru treburi mai importante în altă parte. Astfel este principiul fundamental al oricărei organizaţii autoritare sistematic ordonate – al mandarinatului chinezesc, ca şi al birocraţiilor moderne.

Punând acest principiu în aplicare, cea dintâi problemă care se iveşte este numirea autorităţii supreme. Există două căi pentru rezolvarea acestei probleme, cea oligarhic-monarhică şi cea democratică, dar nu poate fi decât o singură soluţie – soluţia carismatică. Conducătorii supremi (sau conducătorul) sunt aleşi în virtutea graţiei cu care sunt înzestraţi prin orânduire divină. Ei au puteri şi capacităţi supraomeneşti, care îi ridică deasupra celorlalţi muritori. A le rezista înseamnă nu numai a rezista puterilor în fiinţă; înseamnă a înfrunta poruncile Dumnezeirii. De felul acesta este baza teocraţiilor – a aristocraţiilor clericale sau a regatelor „celor unşi de Domnul”. Dar la fel este şi baza dictaturii bolşevice din Rusia. Chemaţi de istorie la îndeplinirea misiunii lor sublime, bolşevicii pozează ca reprezentanţi ai umanităţii, ca instrumente ale necesităţii, ca executanţi ai marelui plan al lucrurilor. A le rezista este cea mai mare dintre toate crimele. Dar împotriva adversarilor lor ei pot recurge la orice expedient. Este vechea idee aristocratic-teocratică într-o formă nouă.

Democraţia este cealaltă metodă de rezolvare a problemei. Democraţia pune toate lucrurile în mâinile majorităţii. În capul ei este un conducător sau conducători aleşi prin decizia unei majorităţi. Dar baza acesteia este tot atât de carismatică cum este oricare alta. Numai că, în acest caz, graţia este considerată ca fiind acordată în proporţii egale tuturor. Fiecare este înzestrat cu ea. Vocea poporului este vocea lui dumnezeu. Aceasta se vede cu deosebită claritate în cartea lui Tommaso Campanella, City of the Sun. Regentul ales de adunarea naţională este de asemenea preot şi numele lui e „Hoh”, aceasta înseamnă: „metafizica”. [1] În ideologia autoritară, democraţia este apreciată nu pentru funcţiunile ei sociale, ci numai ca un mijloc de constatare al absolutului. [2]

Potrivit teoriei carismatice, autoritatea supremă numind funcţionari le transmite graţia pe care o posedă ea însăşi. O numire oficială ridică muritori obişnuiţi deasupra nivelului maselor. Ei contează mai mulţi decât alţii. Când sunt în exerciţiul funcţiunii, situaţia lor este în special avantajată. Nu este îngăduită nici o îndoială despre capacitatea sau aptitudinea lor pentru funcţie. Funcţia face pe om.

În afară de valoarea lor polemică, toate aceste teorii sunt pur formale. Ele nu ne spun nimic despre cum funcţionează în practică astfel de numiri. Ele sunt indiferente faţă de origini. Ele nu cercetează dacă dinastiile şi aristocraţiile în chestiune au ajuns la putere prin şansa războiului. Ele nu dau nici o idee despre mecanismul sistemului de partid care îi aduce pe şefii unei democraţii la cârmă. Ele nu spun nimic despre mecanismul de selecţionare a funcţionarilor publici.

Dar, pentru că un conducător atotştiutor ar putea să se lipsească de ei, trebuie făcute aranjamente speciale pentru numirea funcţionarilor publici. Deoarece autoritatea supremă nu poate să facă totul, cel puţin numirile în situaţiile mai puţin importante trebuie lăsate în sarcina autorităţilor subordonate. Pentru a împiedica această putere de a degenera în simplu bun plac, trebuie îngrădită de regulamente. În chipul acesta, selecţiunea ajunge să fie bazată nu pe capacitate adevărată, ci pe conformarea cu anumite forme, trecerea anumitor examene, trecerea prin anumite şcoli, petrecerea unui anumit număr de ani într-o poziţie subordonată, ş.a.m.d. Despre neajunsurile unor astfel de metode nu poate exista decât o singură părere. Conducerea încununată de succes a afacerilor cere calităţi cu totul altele decât acelea necesare pentru trecerea examenelor – chiar dacă examenele sunt despre subiecte în legătură cu lucrul situaţiei în chestiune. Un om care a petrecut un anumit timp într-o capacitate subordonată este departe de a fi, din acest motiv, corespunzător pentru un post mai înalt. Nu este adevărat că cineva învaţă să comande învăţând mai întâi să asculte. Vârsta nu este un substitut pentru capacitate personală. Pe scurt, sistemul este defectuos. Singura sa justificare este că nu se cunoaşte nimic mai bun de pus în locul său.

S-au făcut încercări de a invoca ajutorul psihologiei şi fiziologiei experimentale şi mulţi promit de la acestea rezultate de cea mai mare importanţă pentru socialism. Nu poate exista nici o îndoială că, în socialism, ceva corespunzător examenelor medicale pentru serviciul militar va trebui să fie întrebuinţat pe o scară mai întinsă şi cu metode mai rafinate. Aceia care ar pretexta diformităţi trupeşti pentru a scăpa de muncă grea şi neplăcută vor trebui să fie examinaţi tot aşa cum vor trebui şi aceia care ar începe să facă o muncă pentru care ei nu ar fi dezvoltaţi cum trebuie. Dar nici cei mai călduroşi susţinători ai unor astfel de metode nu ar putea pretinde că ele ar putea face mai mult decât să pună o frână foarte slabă abuzurilor celor mai grosolane ale oficialităţii. Pentru toate acele feluri de muncă pentru care se cere ceva mai mult decât simplă forţă musculară şi o bună dezvoltare a unor anumite simţuri, ele nu sunt deloc aplicabile.

2

Artă şi literatură, ştiinţă şi jurnalism

Societatea socialistă este o societate de birocraţi. Modul de trai predominant în ea şi modul de gândire al membrilor ei sunt determinate de acest fapt. Oameni care sunt veşnic în aşteptarea promovării, oameni care au întotdeauna un şef de care depind, oameni care, pentru că primesc un salariu fix, nu înţeleg niciodată legătura dintre producţie şi propriul lor consum – ultimii zece ani au fost martori la ridicarea acestui tip peste tot în Europa. În Germania însă se simte în special acasă. Întreaga psihologie a timpului nostru derivă de la acest tip.

Socialismul nu cunoaşte libertatea de alegere a ocupaţiei. Fiecare trebuie să facă ceea ce i se spune şi să se ducă unde este trimis. Orice altceva este de negândit. Vom discuta mai târziu şi în legătură cu altceva cum va fi afectată de către aceasta productivitatea muncii. Aici avem de discutat poziţia artei şi a ştiinţei, a literaturii şi a presei în condiţiuni de felul acesta.

Sub regim bolşevic în Rusia şi Ungaria, artiştii, oamenii de ştiinţă şi scriitorii, care erau recunoscuţi ca atare de către selectorii numiţi în acest scop, au fost scutiţi de la obligaţia generală de a munci şi li s-a dat un salariu anumit. Toţi aceia care nu erau recunoscuţi ca atare rămâneau supuşi obligaţiei generale de a munci şi nu primeau nici un reazem pentru altă activitate. Presa a fost naţionalizată.

Aceasta este cea mai simplă soluţie a problemei şi încă una care se armonizează complet cu structura generală a societăţii socialiste. Birocraţia este extinsă în sfera spiritului. Acelora care nu sunt pe placul deţinătorilor puterii nu li se permite să picteze sau să sculpteze sau să conducă o orchestră. Operele lor nu sunt tipărite sau reprezentate. Şi dacă decizia nu depinde de libera judecată a administraţiei economice, ci este dirijată spre avizare unui consiliu de experţi, cazul nu este substanţial modificat. Dimpotrivă, consiliile experte, care sunt inevitabil compuse din ce este vechi şi stabilit, trebuie recunoscute a fi chiar mai puţin competente decât laicii pentru a sprijini ridicarea tinerelor talente cu vederi deosebite şi poate cu măiestrie mai mare decât a lor. Chiar dacă alegerea ar fi reiterată întregii naţiuni, ridicarea spiritelor independente care se împotrivesc tehnicii tradiţionale şi părerilor acceptate nu ar fi uşurată. Astfel de metode nu pot face decât să prăsească o rasă de epigoni.

În Icaria lui Cabet vor fi tipărite numai asemenea cărţi care sunt pe placul publicului (les ouvrages préférés). Scrierile din timpurile presocialiste vor trebui să fie examinate de republică. Cele care sunt în parte folositoare vor trebui să fie revăzute. Acelea care sunt considerate ca primejdioase sau inutile vor trebui să fie arse. Obiecţiunea că aceasta ar trebui să se facă, ceea ce a a făcut Omar prin arderea bibliotecii din Alexandria, Cabet o socotea drept cu totul de nesusţinut. Pentru că, zicea el, „nous faisons en faveur de l’humanité ce que ses oppresseurs faisaient contre elle: Nous avons fait du feu pour brûler les méchants livres, tandis que des brigandes ou des fanatiques allumaient les bûchers pour brûler d’innocents hérétiques”. [3] Dintr-un astfel de punct de vedere, soluţia problemei toleranţei este imposibilă. Cu excepţia oportuniştilor, fiecare este convins de dreptatea părerilor sale. Dar, dacă o astfel de convingere ar fi prin ea însăşi o justificare pentru intoleranţă, atunci fiecare ar avea dreptul să-i constrângă şi să-i persecute pe toţi ceilalţi care gândesc altfel. [4] În aceste circumstanţe, cererea pentru tolerare poate fi numai o prerogativă a celor slabi. Împreună cu puterea vine şi exercitarea intoleranţei. Într-un astfel de caz trebuie să existe veşnic război şi animozitate între oameni. Cooperarea paşnică este în afară de discuţie. Tocmai pentru că doreşte pace, liberalismul cere tolerare pentru toate părerile.

În capitalism, artistul şi omul de ştiinţă au pentru ei deschise mai multe alternative. Dacă sunt bogaţi, îşi pot urma propriile lor înclinaţii. Ei pot căuta patroni bogaţi. Ei pot lucra în calitate de funcţionari publici. Ei pot încerca să trăiască din vânzarea muncii lor creative. Fiecare din aceste alternative are primejdiile ei, în special ultimele două. S-ar putea întâmpla foarte bine ca acela care dă valori noi neamului omenesc sau care este capabil să dea aşa ceva să îndure nevoi şi sărăcie. Dar nu există nici un mijloc de a împiedica aceasta efectiv. Spiritul creativ inovează necesarmente. El trebuie să împingă înainte. El trebuie să distrugă ce e vechi şi să pună ce e nou în loc. Nu este de conceput că ar putea fi uşurat de această sarcină. Dacă ar fi, ar înceta de a mai fi pionier. Progresul nu poate fi organizat. [5] Nu este greu de asigurat că geniul care şi-a desăvârşit opera să fie încoronat cu lauri; ca rămăşiţele sale mortale să fie puse într-un mormânt de cinste şi să se ridice monumente pentru memoria sa. Dar este cu neputinţă de a netezi calea pe care el trebuie să păşească pentru a-şi împlini destinul. Societatea nu poate face nimic pentru a ajuta progresul. Dacă nu încătuşează individul cu lanţuri ce nu pot fi fărâmate, dacă nu împrejmuieşte cu ziduri de netrecut închisoarea în care îl ţine, a făcut tot ceea ce se poate aştepta de la ea. Geniul va găsi curând o cale pentru a câştiga propria sa libertate.

Naţionalizarea vieţii intelectuale, care trebuie încercată în socialism, trebuie să facă orice progres intelectual cu neputinţă. Este posibil să ne înşelăm asupra acestei chestiuni, pentru că în Rusia feluri noi de artă au ajuns la modă. Dar autorii acestor inovaţiuni lucrau deja când Sovietele au venit la putere. Ei s-au dat de partea lor, căci, neavând o recunoaştere anterioară, sperau să o obţină de la noul regim. Marea întrebare este dacă inovatorii care vor apărea mai târziu vor reuşi să-i scoată din poziţia pe care au câştigat-o acum.

În utopia lui Bebel, numai munca fizică este cunoscută în societate. Arta şi ştiinţa sunt surghiunite la orele de răgaz. În modul acesta, gândeşte Bebel, societatea viitorului „va poseda oameni de ştiinţă şi artişti de toate felurile în cantităţi nenumărate”. Aceştia, potrivit înclinaţiilor lor multiple, îşi vor continua studiile şi artele în timpul lor liber. [6] Astfel, Bebel se lasă dus de resentimentul filistin al muncitorilor manuali împotriva tuturor acelora care nu sunt tăietori de lemne sau cărăuşi de apă. Orice fel de lucru intelectual el îl consideră ca simplu diletantism, după cum se poate vedea din gruparea acestuia cu „relaţiunile sociale”. [7] Dar, cu toate acestea, trebuie să cercetăm dacă în asemenea condiţii spiritul ar fi în stare să creeze acea libertate fără de care nu poate exista.

Evident că orice fel de muncă artistică şi ştiinţifică care cere timp, voiajuri, educaţie tehnică şi mare cheltuială materială ar fi cu totul în afară de discuţie. Dar vom presupune că este posibil ca cineva să se consacre scrisului sau muzicii, după ce s-a terminat munca zilnică. Vom presupune mai departe că astfel de activităţi nu vor fi stânjenite prin intervenţia răuvoitoare din partea administraţiei economice – de pildă, transferând autori nepopulari în localităţi îndepărtate – astfel că, poate cu ajutorul prietenilor devotaţi, un autor sau un compozitor este în stare să economisească destul pentru a plăti taxa cerută de tipografia statului pentru publicarea unei mici ediţii. În felul acesta, el poate chiar reuşi să scoată un mic periodic independent – poate chiar să realizeze o producţie teatrală. [8] Dar toate acestea ar avea de învins concurenţa covârşitoare a artelor sprijinite artificial, şi administraţia economică l-ar putea suprima oricând. Căci nu trebuie să uităm că, neputându-se stabili costul tipăritului, administraţia economică ar fi liberă să decidă condiţiile de afaceri în care s-ar putea face publicarea. Nici un cenzor, nici un împărat, nici un papă nu a posedat vreodată puterea de a suprima vreodată libertatea intelectuală pe care ar poseda-o comunitatea socialistă.

3

Libertatea personală

Se obişnuieşte a descrie poziţia individului în socialism spunând că el ar fi lipsit de libertate, că comunitatea socialistă ar fi un „stat-închisoare”. Această expresie conţine o judecată de valoare care, ca atare, stă în afara sferei de gândire ştiinţifică. Ştiinţa nu poate decide dacă libertatea este un bine sau un rău sau doar o chestiune de indiferenţă. Ea poate cerceta numai în ce constă libertatea şi unde rezidă libertatea.

Libertatea este un concept sociologic. Este lipsit de înţeles a-l aplica la condiţii în afara societăţii, după cum se poate vedea foarte bine din confuziile predominând peste tot în celebra controversă a liberului arbitru. Viaţa omului depinde de condiţii naturale pe care ele nu are nici o putere să le modifice. El trăieşte şi moare în aceste condiţii şi, pentru că ele nu sunt supuse voinţei sale, el trebuie să se subordoneze lor. Tot ceea ce face este supus lor. Dacă aruncă o piatră, ea urmează un drum condiţionat de natură. Dacă mănâncă şi bea, procesele înlăuntrul corpului său sunt condiţionate în mod asemănător. Noi încercăm să expunem această dependenţă a procesului evenimentelor de relaţia funcţională, definită şi permanentă, prin ideea conformităţii tuturor întâmplărilor naturale cu legile infailibile neschimbătoare. Aceste legi domină viaţa omului, el este complet circumscris de ele. Voinţa şi acţiunile sale pot fi concepute ca având loc numai în limitele lor. Împotriva naturii şi în cadrul naturii nu există libertate.

Viaţa socială de asemenea face parte din natură şi, în cadrul ei, legi inalterabile ale naturii îşi exercită dominaţia. Acţiunea şi rezultatele acţiunii sunt condiţionate de aceste legi. Dacă asociem o idee de libertate cu originea acţiunii în voinţă şi cu îndeplinirea ei în societate, nu facem aceasta pentru că am concepe că o acţiune de felul acesta are loc independent de legile naturale: înţelesul acestui concept de libertate este cu totul diferit.

Nu este aici o chestiune a problemei libertăţii interne. Problema care ne interesează este aceea a libertăţii externe. Prima este o problemă a originii voinţei, ultima, a modului de înfăptuire a acţiunii. Fiecare om este dependent de atitudinea semenilor săi. El este afectat de acţiunile lor într-o mulţime de feluri. Dacă el trebuie să-i rabde ca să-l trateze ca şi cum el n-ar avea o voinţă a sa proprie, dacă nu-i poate împiedica să calce fără consideraţie peste dorinţele sale, el cu siguranţă va simţi o dependenţă unilaterală faţă de ei şi va spune că nu este liber. Dacă este mai slab, el trebuie să se acomodeze cu constrângerea din partea lor.

În relaţiile sociale care se nasc din cooperare în muncă comună, această dependenţă unilaterală devine reciprocă. În măsura în care fiecare individ acţionează ca un membru al societăţii, el este obligat să se adapteze la voinţa tovarăşilor săi. În modul acesta, nici unul nu depinde mai mult de alţii decât depind alţii de el. Aceasta este ceea ce înţelegem prin libertate externă. Este o dispoziţie a indivizilor în cadrul necesităţii sociale, care presupune, pe de o parte, limitarea libertăţii individului în raport cu alţii şi, pe de alta, limitarea libertăţii altora în raport cu el.

Un exemplu va lămuri aceasta. În capitalism, patronul pare să aibă putere mare peste salariat. Dacă angajează un om, cum îl întrebuinţează, ce salariu îi dă, dacă îl concediază – toate acestea depind de hotărârea lui. Dar această libertate de partea lui şi lipsa de libertate corespunzătoare a celuilalt sunt numai aparente. Conduita patronului faţă de angajat este parte dintr-un proces social. Dacă nu se poartă cu angajatul într-un chip potrivit evaluării sociale a serviciului pe care îl face angajatul, atunci se produc consecinţe pe care trebuie să le suporte el însuşi. El poate, desigur, să se poarte prost cu angajatul, dar el însuşi trebuie să suporte costul purtării sale arbitrare. Deci în măsura aceasta angajatul depinde de el. Dar această dependenţă nu este mai mare decât dependenţa fiecăruia dintre noi de vecinul nostru. Căci, chiar şi într-un stat unde legile sunt în vigoare, orişicine, desigur, care vrea să suporte consecinţele acţiunii sale este liber să ne spargă geamurile sau să ne vatăme trupeşte.

Strict vorbind, desigur, potrivit acestei vederi, nu poate exista acţiune socială care să fie în întregime arbitrară. Chiar şi despotul oriental care, pentru toate aparenţele, este liber să facă ce vrea cu viaţa inamicului pe care îl capturează trebuie să ţină seama de rezultatele acţiunii sale. Dar există diferenţe de grad în chipul cum sunt legate spezele acţiunii arbitrare de satisfacţiile care se nasc din ea. Nici o lege nu ne poate oferi protecţie împotriva agresiunilor oamenilor a căror ostilitate este de aşa natură, încât sunt dispuşi să suporte toate consecinţele acţiunii lor. Dar dacă legile sunt suficient de severe pentru a ne asigura, ca regulă generală, că pacea noastră nu va fi tulburată, atunci ne simţim independenţi de intenţiile rele ale semenilor noştri, în orice caz într-o oarecare măsură. Relaxarea istorică a legilor penale trebuie atribuită nu unei ameliorări a moralei sau decadenţei de partea legislatorilor, ci pur şi simplu faptului că, în măsura în care oamenii au învăţat să-şi domine resentimentul prin considerarea consecinţelor acţiunii lor, a fost cu putinţă să se diminueze severitatea pedepselor, fără a li se micşora puterea lor deterentă. Astăzi ameninţarea cu o scurtă perioadă de închisoare este o protecţie mai eficace împotriva infracţiunilor contra persoanei decât era odată spânzurătoarea.

Nu este loc pentru arbitrar acolo unde socoteli băneşti exacte ne permit să calculăm complet acţiunea. Dacă ne lăsăm duşi de curentul lamentărilor cu privire la împietrirea inimii unei epoci care socoteşte totul în termeni de lei şi bani, trecem cu vederea faptul că tocmai această conexiune a acţiunii cu consideraţiuni de profit bănesc este mijlocul cel mai eficace al societăţii de a limita acţiunea arbitrară. Tocmai aranjamente de genul acesta sunt cele ce-l fac pe consumator, pe de o parte, pe patron, pe capitalist, pe proprietarul de pământ şi pe muncitor, pe de alta – pe scurt, pe toţi cointeresaţii în a produce pentru cereri altele decât ale lor proprii – dependenţi de cooperarea socială. Numai nereuşita completă de a înţelege această reciprocitate de relaţiune poate face pe cineva să întrebe dacă debitorul este dependent de creditor sau creditorul de debitor. De fapt, fiecare este dependent de celălalt, şi raportul dintre cumpărător şi vânzător, patron şi angajat este de aceeaşi natură. Se obişnuieşte a se deplânge faptul că, în zilele de azi, consideraţiunile personale sunt surghiunite din viaţa de afaceri şi că banul conduce totul. Dar lucrul care se deplânge aici în realitate este pur şi simplu că, în acel departament de activitate pe care o numim pur economică, capriciile şi favorurile sunt surghiunite şi numai acele consideraţiuni sunt valabile care sunt cerute de cooperarea socială.

Atunci aceasta este libertatea în viaţa exterioară a omului – că este independent de puterea arbitrară a semenilor săi. O astfel de libertate nu este un drept natural. Ea nu a existat în condiţiunile primitive. Ea s-a născut în procesul de dezvoltare socială şi desăvârşirea ei finală este opera capitalismului matur. Omul din zilele precapitaliste era supus unui „stăpân binevoitor”, a cărui favoare el trebuia s-o capteze. Capitalismul nu recunoaşte nici o relaţie de felul acesta. El nu mai împarte societatea în conducători despotici şi şerbi fără drepturi. Toate raporturile sunt imateriale şi impersonale, calculabile şi capabile de substituire. Odată cu calculele capitaliste monetare, libertatea coboară din sfera visurilor în realitate.

Când oamenii au câştigat libertatea în raporturile pur economice, ei încep s-o dorească şi în altă parte. Mână în mână cu dezvoltarea capitalismului, de aceea, merg încercările de a elimina din stat tot ce este arbitrar şi toate dependenţele personale. A obţine recunoaşterea legală a drepturilor subiective ale cetăţenilor, a limita acţiunea arbitrară a funcţionarilor publici la câmpul cel mai strâmt cu putinţă – acestea sunt ţelul şi obiectul mişcării liberale. Ea nu cere favoruri, ci drepturi. Şi recunoaşte, din capul locului, că nu există nici un alt mijloc de a realiza această cerere, decât prin cea mai rigidă suprimare a puterilor statului asupra individului. Libertatea, după vederile sale, este liberarea de stat.

Căci statul – aparatul de constrângere operat de către persoanele care formează guvernământul – este nedăunător libertăţii numai când acţiunile sale trebuie să se conformeze anumitor norme clare, fără echivoc, universale sau când ei ascultă de principiile care guvernează toată munca pentru câştig. Cel dintâi este cazul când el funcţionează în capacitate judecătorească; pentru că judecătorul este legat de legi care permit un mic spaţiu părerii personale. Cel din urmă este cazul în care, în capitalism, statul funcţionează ca un antreprenor, lucrând în aceleaşi condiţii şi supuşi aceloraşi principii ca şi alţi antreprenori care lucrează pentru profit. Ceea ce face dincolo de aceasta nu poate fi determinat prin lege sau limitat, în orice alt chip, suficient pentru a proteja împotriva acţiunii arbitrare. Individul nu are atunci nici o apărare împotriva hotărârii exponenţilor oficiali ai statului. El nu poate calcula ce consecinţe vor avea acţiunile sale, pentru că nu poate spune cum vor fi privite de către aceia de care el depinde. Aceasta este negarea libertăţii.

Se obişnuieşte a privi problema libertăţii externe ca o problemă a mai marii sau mai micii dependenţe a individului faţă de societate. [9] Dar libertatea politică nu reprezintă întreaga libertate. Pentru ca un om să poată fi liber nu este suficient ca el să poată face orice lucru nu este dăunător altora fără împiedicare din partea guvernământului sau din partea puterii represive a uzanţelor. El trebuie să fie, de asemenea, şi în situaţia de a acţiona fără a se teme de consecinţele sociale neprevăzute. Numai capitalismul garantează această libertate, legând în mod explicit toate raporturile reciproce de principiul rece, impersonal al schimbului „du ut des”.

Socialiştii încearcă de obicei să infirme argumentul în favoarea libertăţii susţinând că în capitalism numai posesorul este liber. Proletarul nu este liber, deoarece el trebuie să muncească pentru existenţa lui. Este cu neputinţă de imaginat o concepţie mai primitivă despre libertate. Că omul trebuie să muncească, pentru că dorinţa lui de a consuma este mai mare decât a animalelor de pe câmp, face parte din natura lucrurilor. Că posesorul este în stare să trăiască fără a se conforma acestei reguli este un câştig derivat din existenţa societăţii, care nu face rău nimănui – nici măcar celor lipsiţi de posesiuni. Iar cei lipsiţi de posesiuni, ei înşişi beneficiază de pe urma existenţei societăţii, prin aceea că cooperarea face munca mai productivă. Socialismul ar putea doar să micşoreze dependenţa individului de condiţiile naturale prin mărirea acestei productivităţi. Dacă nu poate face aceasta, dacă, dimpotrivă, micşorează productivitatea, atunci va micşora libertatea.


NOTE

1. Georg Adler, Geschichte des Sozialismus und Kommunismus, Leipzig, 1899, pag. 185 et seq.

2. Despre funcţiunile dinamic-sociale ale democraţiei vezi cap. III, 2 din această lucrare.

3. Cabet, Voyage en Icarie, Paris, 1848, pag. 127.

4. Luther îi îndemna pe principii din partidul său să nu tolereze sistemul monastic şi liturghia. Potrivit lui, ar fi irelevant de răspuns că, din moment ce împăratul Carol era convins că doctrina papistă era adevărată, acesta ar fi acţionat just din punctul lui de vedere, distrugând învăţăturile luterane ca erezie. Pentru că ştim „că el nu este sigur de aceasta, nici nu poate fi sigur, pentru că noi ştim că el greşeşte şi luptă împotriva Evangheliilor. Căci nu este datoria noastră să credem că el este convins, pentru că el merge fără cuvântul lui Dumnezeu şi noi mergem cu cuvântul lui Dumnezeu; mai degrabă este datoria lui să recunoască cuvântul lui Dumnezeu şi să-l propovăduiască asemenea nouă, cu toate puterile sale”. Dr. Martin Luther, Briefe, Sendschreiben und Bedenken, editat de de Wette, Part IV, Berlin, 1827, pag. 93 et seq.; Paulus, Protestantismus und Toleranz im 16. Jahrhundert, Freiburg, 1911, pag. 23.

5. „Este inducător în eroare a spune: progresul trebuie să fie organizat. Ceea ce este într-adevăr productiv nu poate fi pus în forme făcute mai dinainte; acesta înfloreşte numai în libertate nerestricţionată. Urmaşii pot apoi să se organizeze, ceea ce se numeşte de asemenea ‘a forma o şcoală’”. Spranger, Begabung und Studium, Leipzig, 1917, pag. 8. Vezi de asemenea Mill, On Liberty, ed. a 3-a, Londra,1864, pag. 114 et seq.

6. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 284.

7. Modul în care şi-a închipuit Bebel viaţa într-o comunitate socialistă se vede din următoarele: „Aici ea (Femeia) este activă în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbatul. La un moment dat muncitor practician într-o industrie oarecare, ea este educatoare în ceasul următor, învăţătoare, bonă; în a treia parte a zilei, ea practică o artă sau cultivă o ştiinţă; şi în a patra parte ea îndeplineşte vreo funcţie administrativă. Ea se bucură de studii, plăceri şi distracţii cu semenele ei sau cu bărbaţi, întocmai cum doreşte sau cum se oferă ocazia. În alegerea dragostei ea este liberă şi neîncătuşată ca şi bărbatul. Ea curtează sau se lasă curtată, etc.”. (Bebel, op. cit., pag. 342).

8. Aceasta corespunde ideilor lui Bellamy (Ein Rückblick, tradus de Hoops în Meyers Volksbücher, pag. 130 et seq.)

9. Formulată asemănător de J. S. Mill, On Liberty, pag. 7.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România