VIII. Comunitatea socialistă în condiţii staţionare

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea I: Economia unei comunităţi socialiste izolate.
cuprins

1

Condiţiile staţionare

A presupune condiţii staţionare este un expedient teoretic, şi nu o încercare de a descrie realitatea. Acest procedeu teoretic este indispensabil pentru a înţelege legile transformărilor economice. Pentru a studia mişcarea trebuie mai întâi să imaginăm o condiţie în care ea nu există. Condiţia staţionară este acel punct de echilibru către care concepem că tind toate formele de activitate economică şi care ar fi actualmente atins dacă factori noi nu ar crea, între timp, un nou punct de echilibru. În starea imaginară de echilibru, toate unităţile factorilor de producţie sunt întrebuinţate în modul cel mai economic şi nu există nici un motiv de a ne aştepta la vreo schimbare în numărul sau dispoziţia lor.

Chiar dacă o ordine economică socialistă reală, adică schimbătoare, este cu neputinţă de imaginat, pentru că activitatea economică fără calcul economic pare de neconceput, este totuşi foarte uşor de postulat o ordine economică socialistă în condiţii staţionare. Trebuie numai să evităm de a întreba cum s-a ajuns la această condiţie staţionară. Procedând astfel, nu există nici o greutate de a examina statica unei comunităţi socialiste. Toate teoriile şi utopiile socialiste au avut totdeauna în minte numai condiţia staţionară.

2

Disutilităţile şi satisfacţiile muncii

Autorii socialişti descriu comunitatea socialistă ca pe o ţară după placul inimii, un fel de paradis terestru. Fanteziile bolnăvicioase ale lui Fourier merg cel mai departe în această direcţie. În statul viitor utopic al lui Fourier, toate animalele vătămătoare vor fi dispărut, iar în locul vor exista numai animale care îl vor ajuta pe om în muncile sale – sau chiar vor munci în locul său. Un anti-castor va avea grijă de pescuit; o anti-balenă va mişca vasele cu pânze spre locuri liniştite; un anti-hipopotam va remorca şlepurile pe râuri. În locul leului va exista un anti-leu, în locul calului, un anti-cal de o sprinteneală admirabilă, pe spinarea căruia călăreţul va sta tot atât de confortabil ca şi într-un vehicul cu suspensie perfectă. „Va fi o plăcere să trăieşti într-o lume cu asemenea servitori.” [1] Godwin credea chiar că oamenii ar putea să devină nemuritori după ce se va fi desfiinţat proprietatea. [2] Kautsky spune că în socialism „se va naşte un nou tip de om... un supra-om... un om exaltat”. [3] Trotsky oferă informaţii chiar şi mai amănunţite: „Omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai delicat. Trupul său mai armonios, mişcările sale mai ritmice, vocea sa mai muzicală... Inteligenţa medie a omului se va ridica la nivelul unui Aristotel, unui Goethe, unui Marx. Peste aceştia se vor ridica alte înălţimi, noi piscuri de genialitate.” [4] Iar autorii care scriu astfel de bazaconii sunt retipăriţi mereu, lucrările lor sunt traduse în limbi străine şi alese ca subiect pentru teze istorice aprofundate!

Alţi scriitori socialişti sunt mai circumspecţi în afirmaţiile lor, dar, în esenţă, se bazează pe presupoziţii asemănătoare. Prezentă în mod tacit în teoria marxistă este ideea nebuloasă că factorii naturali de producţie sunt de asemenea natură, încât nu este nevoie să fie economisiţi. Fireşte că o astfel de concluzie decurge inevitabil dintr-un sistem care consideră că munca este singurul element al costului, care nu acceptă legea randamentelor descrescânde, care respinge legea malthusiană a populaţiei şi care se pierde în fantezii obscure cu privire la posibilitatea nelimitată de a mări productivitatea. [5] Nu e nevoie să continuăm dezvoltarea acestei teme. Este suficient să se recunoască faptul că şi într-o comunitate socialistă factorii naturali de producţie sunt limitaţi cantitativ şi de aceea trebuie să fie economisiţi.

Al doilea element care va trebui să fie economisit este munca. Chiar fără a lua în seamă deosebirile de calitate, munca este evident disponibilă numai într-o măsură limitată: individul poate presta numai o anumită cantitate de muncă. Chiar dacă munca ar fi o plăcere pură, trebuie să fie întrebuinţată cu economie, deoarece viaţa omenească este limitată în timp şi energia omenească nu este inepuizabilă. Chiar şi omul care trăieşte după bunul său plac, netulburat de consideraţiuni băneşti trebuie să dispună de timpul său, adică să aleagă între diferitele moduri posibile de a-l petrece.

Este clar, prin urmare, că în lumea aşa cum o cunoaştem comportarea omenească trebuie să fie guvernată de consideraţiuni economice. Aceasta pentru că, în timp ce nevoile noastre sunt nelimitate, bunurile de ordinul întâi dăruite de natură sunt rare; iar, la o anumită productivitate a muncii, bunurile de un ordin mai înalt pot servi pentru satisfacerea sporită a nevoilor numai mărind volumul de muncă. Acum, cu totul în afară de faptul că volumul de muncă nu poate fi mărit dincolo de un anumit punct, o mărire a muncii este însoţită de o disutilitate mărită.

Fourier şi şcoala lui privesc disutilitatea muncii ca pe un rezultat al aranjamentelor sociale perverse, care sunt singurele vinovate de faptul că, după părerea lor, în întrebuinţarea acceptată, cuvintele „muncă” şi „trudă” sunt sinonime. Munca în sine nu este neplăcută. Dimpotrivă, toţi oamenii simt nevoia să fie activi. Inactivitatea atrage după sine o stare de plictiseală intolerabilă. Pentru ca munca să devină mai atrăgătoare, trebuie să fie execută în ateliere sănătoase şi curate. Bucuria de a munci trebuie să fie trezită printr-un sentiment fericit de uniune între muncitori şi întrecere veselă între ei. Cauza principală a repulsiei pe care o trezeşte munca este continuitatea ei. Chiar şi plăcerile pălesc dacă durează prea mult. De aceea trebuie să li se îngăduie muncitorilor să-şi schimbe ocupaţiile după voinţă. Munca va fi atunci o plăcere şi va înceta de a mai crea aversiune. [6]

Nu este greu de dezvăluit eroarea conţinută în acest argument, deşi este acceptat de socialiştii din toate şcolile. Omul simte impulsul de a desfăşura o activitate. Chiar dacă nevoia nu l-ar împinge să muncească, el nu ar fi totdeauna mulţumit să stea tolănit pe iarbă şi să se prăjească la soare. Chiar şi animalele tinere, ca şi copiii de a căror hrană se îngrijesc părinţii, zburdă, dansează, sar şi aleargă pentru a-şi exersa puteri încă nereclamate de muncă. A fremăta este o nevoie fizică şi psihică. Astfel, în general, munca cu scop dă satisfacţie. Totuşi numai până la un anumit punct, dincolo de care este numai trudă. În diagrama următoare, linia OX, de-a lungul căreia este măsurat produsul muncii, marchează linia de despărţire dintre disutilitatea muncii şi satisfacţia pe care o dă exersarea puterilor noastre, care poate fi numită satisfacţie imediată datorată muncii. Curba a, b, c, p reprezintă disutilitatea muncii şi satisfacţia imediată a ei în raport cu produsul. În faza iniţială, munca este neplăcută. După ce au fost învinse primele greutăţi, iar trupul şi mintea sunt mai bine adaptate, atunci neplăcerea scade. În punctul b nu predomină nici neplăcerea, nici satisfacţia. Între punctele b şi c primează satisfacţia directă. După c, neplăcerea reîncepe. Pentru alte forme de muncă, drumul urmat de curbă poate fi diferit, ca în o c1 p1 sau în o p2.

Aceasta depinde de natura muncii şi de personalitatea muncitorilor. Este diferită pentru lucrători de terasament şi pentru jochei, pentru oameni molatici şi pentru oameni energici. [7]

Se pune întrebarea de ce se continuă munca atunci când disutilitatea negativă pe care o provoacă continuarea ei întrece satisfacţia ce derivă din ea. Răspunsul e simplu: pentru că, pe lângă satisfacţia directă din muncă, mai intervine încă un factor, şi anume satisfacţia derivată din produsul muncii, pe care o vom numi satisfacţia indirectă a muncii. Munca va fi continuată atâta vreme cât nesatisfacţia pe care o trezeşte este contrabalansată de plăcerea derivată din produsul ei. Munca va fi întreruptă numai la punctul în care continuarea ei ar da naştere la mai multă disutilitate decât utilitate.

Metodele prin care Fourier dorea să lipsească munca de neatractivitatea ei erau într-adevăr bazate pe observaţii corecte, dar modul de prezentare a argumentului era supraestimat cu mult. Este clar că volumul de muncă plăcută pentru satisfacerea directă a nevoilor considerate strict necesare este insuficient, astfel că oamenii acceptă prompt să îndeplinească un supliment de muncă obositoare. Este însă greşit să se presupună că ar avea loc vreo schimbare dacă li s-ar permite muncitorilor să-şi schimbe ocupaţia şi locul de muncă la intervale scurte, deoarece, în primul rând, produsul muncii ar fi redus din cauza pierderii de timp la fiecare schimbare, iar munca ar fi irosită cu această ocazie, şi, în al doilea rând, pentru că numai o foarte mică parte a excesului de disutilitate a muncii peste efortul care procură o satisfacţie directă din muncă se datorează saturaţiei atinse la procesul de muncă în curs. Deci, capacitatea de a obţine satisfacţie directă dintr-o altă formă de muncă nu este ceea ce ar fi fost, dacă prima treabă nu ar fi fost îndeplinită. În mod clar, cea mai mare parte a disutilităţii muncii se datorează oboselii generale a organismului şi dorinţei de a fi eliberat de orice altă constrângere. Omul care a lucrat ore în şir la un birou ar prefera să spargă lemne timp de o oră, mai degrabă decât să stea în continuare încă o oră la birou. Dar ceea ce făcea munca sa neplăcută nu era numai nevoia de schimbare, ci mai degrabă durata muncii. Dacă producţia nu trebuie micşorată, durata zilei de lucru poate fi redusă numai prin mărirea productivităţii. Părerea răspândită că ar exista muncă obositoare numai pentru trup şi muncă obositoare numai pentru minte este incorectă, cum ştie fiecare din experienţă proprie. Orice fel de muncă afectează întregul organism. Ne înşelăm în această privinţă pentru că, observând alte forme de ocupaţie, nu vedem decât satisfacţia directă a muncii. Funcţionarul invidiază şoferul, pentru că i-ar plăcea să se recreeze puţin la volan: dar invidia lui ar dura numai atâta timp cât satisfacţia întrece oboseala. În mod asemănător, vânatul şi pescuitul, alpinismul, călăria şi ciclismul sunt întreprinse ca sport. Dar sportul nu este o muncă în sens economic. Faptul brut că oamenii nu pot să-şi câştige existenţa printr-o cantitate mică de muncă ce dă satisfacţie directă este acela care îi constrânge să îndure neplăcerea trudei, nu proasta organizare a muncii.

Este evident că îmbunătăţirea condiţiilor în care este îndeplinită munca poate mări produsul cu oboseala neschimbată sau micşora oboseala pentru acelaşi produs. Ar fi însă imposibil ca aceste condiţii să fie îmbunătăţite mai mult decât se întâmplă de fapt în capitalism fără a mări costul. Faptul că munca este mai puţin obositoare când este îndeplinită în comun se cunoaşte din bătrâni, iar acolo unde s-ar părea că muncitorii pot fi lăsaţi să lucreze împreună fără a micşora producţia, aşa se şi face.

Există, desigur, naturi excepţionale, care se ridică peste nivelul general. Marile genii creatoare care se perpetuează în opere şi fapte nepieritoare nu fac deosebire între plăcere şi durere atunci când lucrează. Pentru astfel de oameni creaţia este în acelaşi timp cea mai mare bucurie şi cea mai amară tortură, o necesitate interioară. Ceea ce creează nu are valoare pentru ei ca produs: ei creează de dragul creaţiei, nu pentru rezultat. Produsul nu-i costă nimic, pentru că, atunci când lucrează, ei nu renunţă la nimic mai drag decât munca lor. Iar costul pentru societate al produsului muncii lor este echivalent cu ceea ce ar fi putut să producă prin altă muncă. În comparaţie cu valoarea serviciului pe care îl fac, acest cost nu reprezintă nimic. Geniul este cu adevărat un dar divin.

Acum istoria vieţii oamenilor mari ne este familiară tuturor. Un reformator este astfel tentat cu uşurinţă să considere ceea ce a auzit despre ei ca şi cum ar fi atribute obişnuite. Se găsesc mereu oameni înclinaţi să privească modul de viaţă al unui geniu ca şi cum ar fi tipic pentru modul de viaţă al unui simplu cetăţean dintr-o comunitate socialistă. Dar nu oricine este un Sofocle sau un Shakespeare; şi a sta în faţa unui strung nu este acelaşi lucru cu a scrie poemele lui Goethe sau a întemeia un imperiu ca cel al lui Napoleon.

Se poate recunoaşte, aşadar, cu uşurinţă natura iluziilor întreţinute de marxişti cu privire la truda şi satisfacţiile membrilor unei comunităţi socialiste. Aici, ca şi în toate celelalte lucruri pe care le are de spus despre comunitatea socialistă, marxismul se mişcă de-a lungul liniilor trasate de utopişti. Referindu-se în mod expres la ideile lui Fourier şi ale lui Owen de a restitui muncii „atractivitatea pierdută prin diviziunea muncii”, organizând munca în aşa fel ca fiecare formă de muncă să fie îndeplinită numai pentru scurt timp, Engels vede în socialism o organizare a producţiei „în care munca va fi un mijloc, nu de înrobire, ci de eliberare a neamului omenesc, care va oferi fiecărui individ ocazia să-şi dezvolte şi să-şi exercite toate capacităţile sale, atât corporale, cât şi spirituale, în toate direcţiile şi care va transforma o pacoste într-o binefacere”. [8] La fel şi Marx vorbeşte despre „o fază mai înaltă a societăţii comuniste, după ce se va fi isprăvit cu supunerea de sclav a individului sub diviziunea muncii, o societate în care contrastul dintre munca intelectuală şi cea fizică va fi dispărut” şi „munca va fi devenit nu numai un mijloc de câştigare a existenţei, ci şi prima necesitate a vieţii înseşi”. [9] Max Adler promite că societatea socialistă „cel puţin” nu va încredinţa nimănui vreo muncă „ce ar putea să-i provoace neplăcere”. [10] Aceste afirmaţii se deosebesc de spusele lui Fourier şi ale Şcolii sale numai prin faptul că nu se face nicăieri vreo încercare de a le însoţi cu un temei de dovadă.

Fourier şi şcoala lui aveau totuşi un alt procedeu, în afara schimbărilor de ocupaţie, pentru a face munca mai atrăgătoare: concurenţa. Oamenii ar fi capabili de cele mai înalte realizări dacă vor fi animaţi de un sentiment de rivalité joyeuse ou de noble émulation (un sentiment de rivalitate voioasă sau de emulaţie nobilă). Aici, măcar de data aceasta, ei recunosc avantajele concurenţei, pe care o descriu peste tot în altă parte ca pernicioasă. Dacă muncitorii dau semne de deficienţă în realizări, va fi de ajuns să fie împărţiţi în grupe; imediat o concurenţă acerbă va izbucni între grupe, care va dubla energia indivizilor şi va trezi în toţi deodată un acharnement passioné au travail (o îndârjire pasionată pentru muncă). [11]

Observaţia că se pot obţine realizări mai mari prin concurenţă este desigur destul de corectă, dar superficială. Concurenţa în sine nu este o pasiune omenească. Eforturile făcute de oameni în concurenţă nu sunt făcute de dragul concurenţei, ci pentru ţelul atins prin ea. Lupta este dusă nu de dragul ei, ci pentru răsplata care îl aşteaptă pe învingător. Dar ce răsplată ar îndemna la emulaţie pe muncitori într-o comunitate socialistă? Experienţa arată că titlurile şi recompensele de onoare nu sunt apreciate prea mult. Nu s-ar putea da ca premii bunuri materiale pentru satisfacerea sporită a nevoilor, deoarece principiul distribuţiei ar fi independent de performanţa individuală, iar creşterea per capita prin efortul mărit al unui singur muncitor ar fi atât de neînsemnată, încât nu ar conta. Simpla satisfacţie a datoriei împlinite nu ar fi de ajuns; tocmai pentru că nu se poate pune bază pe acest stimulent, se caută altele. Şi chiar dacă mulţumirea de sine pentru datoria împlinită ar fi suficientă, munca nu ar fi mai puţin obositoare şi, ca atare, nu ar deveni atrăgătoare în sine.

Şcoala lui Fourier, după cum am văzut, considera ca punct de plecare principal al soluţiei pe care o dă pentru rezolvarea problemei sociale tocmai faptul că, în loc de a fi o trudă, munca va deveni o plăcere. [12] Dar, din nefericire, mijloacele pe care le oferă pentru aceasta sunt cu totul nepracticabile. Dacă Fourier ar fi arătat într-adevăr cum se poate face ca munca să devină atrăgătoare, ar fi meritat onorurile aproape divine pe care i le-au acordat urmaşii săi. [13] Dar mult-lăudatele sale doctrine nu sunt nimic altceva decât fantezii ale unui om incapabil să vadă clar lumea aşa cum este în realitate.

Chiar şi într-o comunitate socialistă munca va trezi senzaţii de durere, şi nu de plăcere. [14]

3

Plăcerea muncii

Dacă se admite că şi în regim socialist munca este penibilă, atunci se năruie unul din principalii stâlpi de susţinere a structurii de gândire socialistă. De aceea este foarte uşor de înţeles de ce socialiştii încearcă cu încăpăţânare să susţină că există în om un impuls şi o străduinţă înnăscută de a munci, că munca dă satisfacţie per se şi că numai condiţiile nesatisfăcătoare în care este îndeplinită într-o societate capitalistă ar putea restrânge această plăcere naturală de a munci, transformând-o în trudă. [15]

În sprijinul acestei afirmaţii, socialiştii adună cu asiduitate declaraţii făcute de muncitori din fabrici moderne despre calităţile plăcute ale muncii. Ei pun muncitorilor întrebări ticluite în sensul acesta şi sunt extraordinar de satisfăcuţi când răspunsurile sunt de felul acelora pe care vor să le audă. Dar, din cauza părerii lor preconcepute, omit să observe că între acţiunile şi răspunsurile celor chestionaţi există o contradicţie care se cere rezolvată. Dacă munca dă satisfacţie în sine, de ce mai este plătit muncitorul? De ce nu plăteşte el pe acela care îi dă de lucru pentru plăcerea ce i-o procură permiţându-i să muncească? Nicăieri în altă parte nu sunt plătiţi oamenii pentru plăcerea ce li se face, iar faptul că plăcerile sunt recompensate ar trebui să dea cel puţin de gândit. Prin definiţie, munca obişnuită nu poate să dea satisfacţie în chip direct. Munca se defineşte tocmai prin aceea că este o activitate care nu dă nici o senzaţie directă plăcută şi care este îndeplinită numai pentru că produsul ei dă indirect senzaţii plăcute, suficiente pentru a contrabalansa senzaţiile primare de neplăcere. [16]

Aşa numita „plăcere a muncii”, pe care se sprijină în general punctul de vedere potrivit căruia munca ar trezi senzaţii de satisfacţie, nu de neplăcere, poate fi descompusă în trei senzaţii separate.

Ar fi mai întâi plăcerea care poate fi obţinută prin perversiunea muncii. Astfel, de pildă, când un funcţionar public abuzează de poziţia lui, adesea îndeplinindu-şi funcţia în mod cu totul corect din punct de vedere formal, pentru ca să-şi satisfacă instinctele de putere, sau să dea frâu liber impulsurilor sadice, sau să-şi satisfacă înclinaţii erotice – lucruri care nu sunt totdeauna condamnate de lege sau morală – plăcerile respective nu sunt, evident, legate de muncă, ci derivate din anumite circumstanţe însoţitoare. Considerente similare se aplică şi altor feluri de muncă. Literatura psihoanalitică a arătat în mod repetat cât de mult influenţează chestiuni de felul acesta alegerea ocupaţiilor. Măsura în care aceste plăceri contrabalanseză neplăcerea cauzată de efortul muncii se reflectă şi în ratele salariale: ocupaţiile care dau ocazii la astfel de perversiuni fiind mai căutate, salariile tind în mod corespunzător să fie mai mici. Salariatul plăteşte pentru „plăcere” cu un venit mai mic decât ar fi putut câştiga altfel.

Prin „plăcerea muncii” oamenii înţeleg şi satisfacţia de a duce la bun sfârşit o treabă. Aceasta este însă mai degrabă plăcerea de a fi scăpat de muncă, de ceva greu, neplăcut, chiar dureros. Socialiştii romantici laudă Evul Mediu pentru că atunci plăcerea muncii ar fi fost totală. De fapt, nu există nici o informaţie demnă de încredere de la meşteşugari, ţărani şi alţi muncitori din evul mediu care să confirme că munca le-ar fi procurat o plăcere deosebită, alta decât aceea de a fi terminat-o, de-abia acum începând odihna şi adevăratele plăceri ale vieţii. Călugării medievali, care copiau manuscrise în liniştea contemplativă a mănăstirilor, ne-au transmis observaţii care sunt cu siguranţă mai adevărate şi mai demne de încredere decât afirmaţiile socialiştilor romantici. La sfârşitul multor manuscrise putem citi: Laus tibi sit Christe, quoniam liber explicit iste. [17] (Lăudat fie Domnul, pentru că munca este isprăvită). Nu pentru că munca însăşi a oferit plăcere.

Să nu uităm însă a treia şi cea mai importantă sursă de plăcere a muncii – satisfacţia pe care o simte muncitorul pentru că munca sa merge atât de bine, încât prin ea poate să câştige un trai pentru sine şi familia sa. Aceasta ţine de plăcerea indirectă a muncii. Muncitorul resimte plăcere, pentru că în capacitatea sa de a munci şi în îndemânarea sa el vede baza existenţei şi a poziţiei sale sociale. El se bucură pentru că a ajuns la o poziţie mai bună decât a altora, pentru că vede în capacitatea sa de a munci garanţia succesului economic viitor. El este mândru pentru că poate să facă ceva „bun”, altfel spus, ceva ce societatea apreciază şi pentru care, în consecinţă, plăteşte pe piaţa muncii. Nimic nu ridică respectul de sine mai sus decât acest sentiment, care într-adevăr este adesea exagerat până la credinţa ridicolă că cineva ar fi indispensabil. Omului sănătos îi dă însă tăria să se consoleze la gândul că este în stare să-şi satisfacă nevoile numai prin trudă şi efort nu tocmai plăcut, fapt de altfel nemodificabil.

Din cele trei surse a ceea ce am putea numi „plăcerea muncii”, prima, care se naşte din perversiunea adevăratelor ţeluri ale muncii, va exista fără îndoială şi în comunitatea socialistă. Ca şi în societatea capitalistă, va fi natural limitată la un cerc restrâns. Celelalte două surse de plăcere a muncii este de presupus că vor seca complet. Dacă se dizolvă legătura dintre randamentul muncii şi venitul muncitorului, aşa cum trebuie să fie în societatea socialistă, individul va lucra totdeauna sub impresia că i s-a pus în spinare proporţional prea multă muncă. Se va dezvolta o neplăcere excesivă, neurastenică de muncă, similară cu aceea pe care o vedem astăzi aproape fără excepţie în toate birourile de stat şi regiile publice. În astfel de oficii, în care plata depinde de programe rigide, fiecare crede că este supraîncărcat, că tocmai lui i se dă prea mult de făcut şi lucruri care nu sunt prea plăcute, că realizările sale nu sunt apreciate şi răsplătite cum trebuie. Din aceste sentimente se dezvoltă o ură morocănoasă faţă de muncă, un sentiment care neutralizează chiar şi plăcerea de a o termina.

Astfel, comunitatea socialistă nu poate conta pe „plăcerea de a munci”.

4

Stimulentul la muncă

Este datoria unui cetăţean al colectivităţii socialiste să muncească pentru comunitate potrivit puterilor şi abilităţilor sale; în schimb, are dreptul să pretindă de la comunitate o parte din dividendul social. Cel care omite în mod nejustificat să-şi facă datoria va fi rechemat la ordine prin metodele obişnuite de constrângere ale statului. Administraţia economică va exercita o putere atât de mare asupra cetăţenilor individuali, încât este de neconceput că cineva ar putea să-i reziste vreme îndelungată. Totuşi, nu este de ajuns ca cetăţenii să sosească punctual la treburile lor şi să petreacă numărul prescris de ore la post. Ei trebuie să muncească efectiv cât timp sunt acolo.

În sistemul capitalist, muncitorul primeşte contravaloarea produsului muncii sale. Rata de echilibru sau naturală a salariilor tinde către un astfel de nivel încât muncitorul să primească o remuneraţie echivalentă cu valoarea produsului muncii sale, adică tot ce se poate atribui muncii pe care a prestat-o. [18] Este deci interesul muncitorului ca productivitatea muncii sale să fie cât mai mare cu putinţă. Aceasta nu se aplică numai la munca retribuită cu bucata. Nivelul ratei orare salariale depinde de asemenea de productivitatea marginală a muncii respective la care se referă. Pe termen lung, forma tehnică de plată a salariului în vigoare nu modifică nivelul salariilor. Rata salarială are totdeauna o tendinţă de a reveni la nivelul său de echilibru, iar rata orară nu face excepţie.

Dar chiar aşa fiind, munca prestată cu ora nu permite să se observe felul în care este efectuată munca atunci când muncitorul simte că nu munceşte pentru sine, întrucât nu este nici o legătură între randament şi remuneraţie. Sub regimul salariilor cu ora, muncitorul mai îndemânatic nu are nici un stimulent ca să facă mai mult decât minimul aşteptat de la fiecare. Salariile cu bucata stimulează activitatea la maxim, cele cu ora, la minim. În capitalism, gradarea salariilor cu ora pe categorii pentru diferitele feluri de muncă rectifică în cea mai mare măsură efectele sociale ale acestui sistem de plată. Muncitorul se simte motivat să găsească o situaţie în care cantitatea minimă de muncă cerută să fie egală cu performanţa sa maximă, pentru că salariul real se măreşte cu creşterea productivităţii minime impuse.

Salariul cu ora începe să afecteze producţia în mod negativ numai când ne îndepărtăm de la principiul gradării salariilor pro rata temporis potrivit cu munca cerută. Aceasta se poate observa în special în cazul slujbelor municipale şi la stat. Aici, în ultimele câteva decenii, nu numai că minimul cerut de la salariaţii individuali a fost redus încontinuu, dar şi orice stimulent pentru o muncă mai bună – ca tratament diferenţiat pentru diferite categorii şi avansare mai rapidă în posturi mai bine retribuite a salariaţilor sârguincioşi şi capabili – a fost abandonat. Rezultatul acestei politici a justificat clar principiul potrivit căruia muncitorul face eforturile cele mai mari când ştie că are numai de câştigat prin aceasta.

În socialism, relaţia obişnuită între munca prestată şi remuneraţia ei nu poate exista. Toate încercările de a stabili ce a produs munca unui individ şi de a determina astfel rata salarială trebuie să dea greş din pricina imposibilităţii de a calcula contribuţiile productive ale diferiţilor factori de producţie. O comunitate socialistă probabil că ar putea să facă distribuţia dependentă de anumite aspecte externe ale muncii efectuate, dar orice diferenţiere de felul acesta ar fi arbitrară. Să presupunem că se poate determina cererea minimă pentru fiecare ramură de producţie şi că aceasta se poate face pe baza propunerii lui Rodbertus pentru o „zi normală de lucru”. Pentru fiecare industrie s-ar stabili timpul cât poate să muncească un om cu puteri obişnuite, care face un efort mediu şi cantitatea de muncă pe care un muncitor cu îndemânare şi sârguinţă medie poate să o îndeplinească în acest timp. [19] Vom ignora complet dificultăţile luării unei decizii, în orice exemplu concret dat, cu privire la chestiunea dacă acest minim a fost atins sau nu. Cu toate acestea, este evident că orice determinare de felul acesta nu poate fi decât cu totul arbitrară. Muncitorii din diferite industrii nu vor putea să cadă niciodată de acord asupra acestui punct. Fiecare va susţine că a fost supraîncărcat cu treabă şi se va sili să obţină o reducere din cât i s-a dat să facă. Îndemânarea, puterea, sârguinţa şi calitatea medii ale unui muncitor – toate acestea sunt concepte vagi, care nu pot fi determinate cu exactitate.

Acum este evident că performanţa minimă calculată pentru un muncitor de calitate, îndemânare şi putere medie va fi îndeplinită numai de o parte – să zicem – jumătate dintre lucrători. Ceilalţi vor face mai puţin. Se pune întrebarea: cum vor putea autorităţile să stabilească dacă o performanţă sub minim se datorează leneviei sau incapacităţii? Se va permite joc liber deciziei necondiţionate a administraţiei sau se vor stabili criterii generale? Fără îndoială că rezultatul va fi reducerea neîntreruptă a volumului de muncă îndeplinit.

În sistemul capitalist, oricine ia parte activă la viaţa de afaceri este interesat să se plătească muncii întregul său produs. Patronul care concediază un muncitor bun şi reţine unul prost influenţează negativ rezultatele economice ale secţiei din sarcina sa şi, în felul acesta, indirect, îşi face rău sie însuşi. Aici nu avem nevoie de criterii formale pentru a limita deciziile celor care au de judecat munca făcută. În socialism vor trebui să fie stabilite astfel de criterii, pentru că altfel puterile încredinţate persoanelor cu această misiune ar putea să fie întrebuinţate în mod arbitrar, ceea ce ar avea ca rezultat pierderea interesului pentru îndeplinirea muncii: productivitatea ar scădea până la limita inferioară permisă fără penalizare.

Rezultatele ce pot fi obţinute cu muncitori care nu sunt direct interesaţi în productivitatea muncii sunt comparabile cu cele cunoscute din experienţa unui mileniu de muncă cu sclavi. Conducătorii şi salariaţii întreprinderilor municipale şi de stat oferă exemple de actualitate. S-ar putea încerca o diminuare a forţei de convingere a primului exemplu, spunând că sclavii nu aveau nici un interes în rezultatul muncii lor pentru că nu luau parte la distribuţie; în comunitatea socialistă, fiecare şi-ar da seama că munceşte pentru sine, ceea ce l-ar face să depună o activitate cât mai intensă. În aceasta constă însă problema. Cu cât efortul depus de muncitor este mai mare, cu atât creşte disutilitatea muncii pe care trebuie să o învingă. Dar el va primi numai o fracţiune infinitezimală a rezultatului efortului său mărit. Perspectiva de a primi a doua mia milioana parte a rezultatului efortului său mărit nu e de natură să-l stimuleze la sforţări mai mari decât este strictul necesar. [20]

În general, scriitorii socialişti trec aceste chestiuni delicate sub tăcere sau fac doar câteva remarci inconsecvente, câteva fraze sentenţioase şi nimic altceva. [21] Omul nou al socialismului va fi eliberat de urmărirea josnică a interesului personal; el va fi moralmente infinit superior omului din epoca îngrozitoare a proprietăţii private; având o profundă cunoaştere a coerenţei lucrurilor şi o nobilă percepţie a datoriei, el îşi va închina toate puterile binelui general.

O examinare atentă a acestor argumente ar duce însă numai la două alternative, singurele care pot fi concepute: ascultarea liberă a legii morale fără altă constrângere decât aceea a conştiinţei individuale sau serviciu obligatoriu în cadrul unui sistem de recompense şi penalizări. Nici una nu va atinge ţelul: prima, pentru că nu oferă suficientă încurajare pentru a persevera în învingerea disutilităţii muncii, cu toate că este ridicată în slăvile cerului în public cu fiecare ocazie posibilă şi proclamată în toate şcolile şi bisericile; a doua, pentru că poate duce numai la o îndeplinire formală a datoriei, niciodată la îndeplinirea datoriei cu cheltuiala tuturor puterilor cuiva.

Scriitorul care s-a ocupat cel mai temeinic cu această problemă este J. S. Mill. Toate argumentele care au fost aduse după aceea au fost derivate din ale sale. Ideile lui Mill pot fi întâlnite peste tot în literatura referitoare la acest subiect şi în discuţiile politice la ordinea zilei; ele au devenit chiar şi lozinci populare. Fiecare le cunoaşte, chiar dacă nu ştie cine este autorul. [22] Ele au fost decenii în şir suporterii principali ai ideii socialiste şi au contribuit la popularitatea ei mai mult decât argumentele inspirate de ură şi adesea contradictorii ale agitatorilor socialişti.

Una din principalele obiecţii, spune Mill, care ar putea să fie adusă împotriva practicabilităţii ideii socialiste, este preocuparea continuă a fiecărui individ de a evita să îndeplinească partea sa de muncă ce îi revine. Cei care fac această obiecţie uită însă că aceeaşi dificultate există într-o măsură foarte mare şi în sistemul în care sunt conduse acum nouă zecimi din afacerile societăţii. Obiecţia presupune că o muncă cinstită şi eficientă se poate obţine numai de la cei care vor culege ei înşişi individual rodul sau beneficiul propriilor lor eforturi. În actualul sistem însă numai o mică fracţiune din totalul muncii depuse în societate poate să facă aceasta. Ratele salariale orare sau salariile fixe sunt formele predominante de remuneraţie. Munca este îndeplinită de oameni care au mai puţin interes personal în executarea treburilor decât ar avea membrii unei comunităţi socialiste, deoarece, spre deosebire de aceştia din urmă, ei nu muncesc pentru o întreprindere în care să fie tovarăşi. În majoritatea cazurilor, ei nu sunt supravegheaţi şi dirijaţi personal de oameni ale căror interese proprii să fie legate de rezultatele întreprinderii, întrucât salariaţii plătiţi „pro rata temporis” îndeplinesc de asemenea şi muncile de supraveghere, administrare şi tehnică. Se poate admite că munca ar fi mai productivă într-un sistem în care produsul efortului suplimentar ar aparţine muncitorului în total sau în mare parte, dar în sistemul actual tocmai acesta este stimulentul care lipseşte. Chiar dacă munca în sistemul comunist ar fi mai puţin productivă sub raportul efortului depus decât aceea a unui ţăran, proprietar al pământului pe care îl munceşte, sau a unui muncitor care lucrează pe cont propriu, ar fi probabil depusă cu mai multă râvnă decât ar depune un muncitor angajat cu leafă, care nu are nici un interes personal în activitatea de ansamblu.

Se poate vedea cu uşurinţă cauza erorii lui Mill. Ca cel din urmă reprezentant al şcolii clasice de economişti, el nu a supravieţuit ca să vadă transformarea ştiinţelor economice prin teoria subiectivă a valorii şi n-a cunoscut legătura dintre ratele salariale şi productivitatea marginală a muncii; n-a perceput faptul că muncitorul este interesat să dea maximul de randament de care este capabil, pentru că venitul său depinde de valoarea muncii pe care o îndeplineşte. Lipsit de lumina gândirii economice moderne, el vede numai la suprafaţă, nu şi în profunzimea lucrurilor. Fără îndoială că individul care lucrează pentru un salariu raportat la durata muncii nu are nici un interes să facă mai mult decât e nevoie ca să-şi păstreze slujba. Dar dacă poate să facă mai mult, dacă puterea, capacitatea şi cunoştinţele sale o permit, el va căuta un loc de muncă unde se cere mai mult şi unde va putea astfel să-şi mărească venitul. Se poate întâmpla ca el să nu facă aşa ceva din lene, dar aceasta nu este vina sistemului. Sistemul face tot ce poate pentru a incita pe fiecare la maximul de silinţă, pentru că asigură fiecăruia roadele muncii sale. În faptul că socialismul nu poate face aceasta constă marea deosebire dintre socialism şi capitalism.

După cum gândeşte Mill, în cazul extrem al neîndeplinirii perseverente a unei porţiuni de muncă, comunitatea socialistă va dispune de o rezervă de forţe pe care societatea le are acum la dispoziţie şi ar putea supune pe muncitori regulilor unei instituţii de constrângere. Concedierea, singurul mijloc de constrângere în prezent, nu este un remediu atunci când nici un alt muncitor care poate fi angajat în locul celui concediat nu ar putea face mai mult şi mai bine decât predecesorul său. Puterea de a concedia permite unui patron să obţină de la muncitorul său doar cantitatea de muncă obişnuită; dar această muncă obişnuită poate avea orice grad de ineficienţă.

Eroarea acestui argument este vizibilă. Mill nu-şi dă seama că rata salariilor se ajustează potrivit cu această cantitate obişnuită de muncă şi că muncitorul care doreşte să câştige mai mult trebuie să producă mai mult. Se poate admite de-a dreptul că oriunde predomină remunerarea muncii după durată muncitorul individual este obligat să caute în altă parte o slujbă unde cantitatea obişnuită de muncă este mai mare, pentru că el nu are nici o şansă de a-şi mări venitul făcând mai multă muncă, adică producând mai mult, dacă rămâne unde este. În aceste circumstanţe, el trebuie să schimbe trecând la lucrul cu bucata, luându-şi o altă ocupaţie sau chiar pornind în emigrare. În felul acesta, milioane de oameni din acele ţări europene unde cantitatea obişnuită de muncă este redusă au emigrat în Europa de Vest sau în Statele Unite ale Americii, unde trebuie să muncească mai mult. Muncitorii mai slabi rămân pe loc şi sunt mulţumiţi să muncească mai puţin pentru salarii mai mici.

Păstrând aceasta în minte, este de asemenea uşor de înţeles cazul muncii de supraveghere, control şi administraţie îndeplinit de funcţionari. Activităţile lor sunt la fel plătite după valoarea serviciului efectuat; şi ei sunt obligaţi să dea maximul de randament dacă doresc să obţină cel mai mare venit posibil. Lor li se poate conferi şi chiar trebuie să li se dea autoritate în numele întreprinzătorului pentru a angaja şi concedia muncitori fără nici o teamă că vor abuza de putere. Ei îndeplinesc misiunea socială care le incumbă de a asigura ca muncitorul să obţină numai atâta salariu cât merită munca sa, făcând abstracţie de oricare alte considerente. [23] Sistemul calculului economic oferă o probă suficientă a eficacităţii muncii lor. Aceasta deosebeşte munca lor de felul de control care ar putea fi exercitat în socialism. Ei îşi fac singuri rău dacă, din motive personale, tratează pe un muncitor mai rău decât „merită”. (Fireşte că termenul „merită” nu este întrebuinţat aici în sensul etic.) Această autoritate de a concedia muncitori şi de a le fixa salariile pe care o posedă patronul şi pe care o trece asupra subordonaţilor săi este considerată de socialişti a fi primejdioasă în mâinile unor indivizi particulari. Socialiştii trec însă cu vederea faptul că abilitatea patronilor de a exercita această putere este limitată, că ei nu pot concedia şi trata rău în mod arbitrar, pentru că rezultatul i-ar fi dăunător lui însuşi. Străduindu-se să obţină munca la preţul cel mai scăzut cu putinţă, patronul îndeplineşte una din misiunile sale sociale cele mai importante.

Mill admite că, în starea actuală a societăţii, neglijarea îndatoririlor ce se angajează să le îndeplinească de către muncitorii din clasele needucate este flagrantă. Aceasta, gândeşte el, se poate atribui numai unui nivel scăzut de educaţie. În socialism, când educaţia va fi universală, toţi cetăţenii îşi vor îndeplini fără îndoială datoria faţă de societate cu tot atâta zel cât depune majoritatea acelor membri ale claselor de sus şi mijlocii care primesc salarii. Este clar că gândirea lui Mill cuprinde în mod repetat aceeaşi eroare. El nu vede că şi în acest caz există o corespondenţă între remunerare şi randament. În cele din urmă, el este constrâns să admită că nu poate exista nici o îndoială în privinţa faptului că remuneraţia cu salarii fixe nu generează maximum de zel, oricare ar fi categoria de funcţionari astfel remuneraţi. În această măsură, spune Mill, s-ar putea ridica obiecţii rezonabile împotriva organizării socialiste a muncii. După Mill, nu este de loc sigur că această inferioritate va continua şi într-o comunitatea socialistă, aşa cum se presupune de către cei a căror imaginaţie nu poate să treacă dincolo de stările de lucruri care le sunt familiare. S-ar putea ca în socialism spiritul public să fie atât de bine dezvoltat, încât devotamentul dezinteresat pentru binele comun să ia locul urmăririi intereselor personale. Aici Mill alunecă în visele utopiştilor şi concepe că este posibil ca opinia publică să ajungă destul de puternică pentru a incita individul să depună mai mult zel în procesul de muncă, că ambiţia şi auto-aprecierea vor fi motive eficace şi aşa mai departe.

Din nefericire, nu avem nici un motiv să presupunem că natura omenească va fi diferită în socialism de ceea ce este acum şi nimic nu ne îndreptăţeşte să admitem că retribuţii sub formă de distincţii, daruri materiale sau chiar onorabila recunoaştere din partea tovarăşilor cetăţeni vor induce pe muncitori să facă mai mult decât să execute formal sarcinile ce le revin. Nimic nu poate înlocui complet motivaţia de învingere a neplăcerilor muncii ce decurge din perspectiva de a obţine contravaloarea întreagă a muncii depuse.

Mulţi socialişti, desigur, gândesc că acest argument poate fi respins făcând apel la munca ce a fost îndeplinită în trecut fără stimulentul plăţii unui salariu. Astfel se relevă cazul muncii oamenilor de ştiinţă şi artiştilor, a medicilor care se epuizează la căpătâiul bolnavilor, a soldaţilor care îşi jertfesc viaţa eroic, a oamenilor de stat care îşi închină viaţa pentru o idee. Dar artiştii şi oamenii de ştiinţă găsesc satisfacţie în însăşi munca lor şi în recunoaşterea pe care ei speră să o câştige cândva, fie chiar numai de la posteritate, cu toate că nu trag foloase materiale imediate. Medicii şi militarii de profesie sunt în aceeaşi situaţie ca şi mulţi alţi lucrători a căror muncă este legată de riscuri şi primejdii. Oferta de candidaţi pentru aceste profesiuni reflectă atractivitatea lor mai mică, iar salariul este adaptat în mod corespunzător. Dacă însă, în ciuda primejdiei, un om îmbrăţişează o profesie de dragul remuneraţiei mai mari şi a altor avantaje şi onoruri, nu poate evita primejdiile fără cele mai mari prejudicii pentru sine însuşi. Soldatul de profesie care şi-ar lua picioarele la spinare, medicul care ar refuza să trateze un caz infecţios şi-ar pune în primejdie carierele lor viitoare într-o măsură atât de mare încât virtualmente nu au nici o alegere în chestiune. Nu poate fi negat faptul că există medici care îşi dau osteneala să facă maximul ce le stă în putinţă în cazul în care nimeni n-ar putea observa lipsa de grijă şi că există militari de profesie care se expun primejdiei, când nimeni nu le-ar reproşa că ar fi evitat-o. Dar în aceste cazuri excepţionale, ca şi în cazul omului de stat convins, care este gata să moară pentru principiile sale, omul se ridică, aşa cum nu le este dat multora, la cele mai înalte piscuri de bărbăţie, în uniunea completă a voinţei cu fapta. În devotamentul său exclusiv pentru un singur scop, care înlătură toate celelalte dorinţe, gânduri şi sentimente, suprimă instinctul de autoconservare şi îl face indiferent la durere şi suferinţă, un astfel de om uită de lume şi nu rămâne nimic în afară de acel singur lucru căruia îi sacrifică persoana şi viaţa sa. Despre asemenea oameni se spunea în mod obişnuit, în raport cu aprecierea scopurilor urmărite de ei, că sunt animaţi de Duhul Sfânt sau mânaţi de Diavol – atât de neînţelese erau motivele lor pentru marea masă a oamenilor de rând.

Este sigur că speţa umană nu s-ar fi ridicat în fruntea regnului animal dacă n-ar fi avut asemenea conducători; este însă sigur că neamul omenesc nu constă în majoritate din astfel de oameni. Problema socială esenţială este ca membrii maselor generale să devină elemente folositoare societăţii.

Scriitorii au încetat demult să-şi exercite ingeniozitatea asupra acestei probleme insolubile. Kautsky nu ne poate spune nimic decât că obiceiul şi disciplina vor asigura stimulente la muncă în viitor. „Capitalul modern a obişnuit astfel muncitorul zilelor noastre să muncească cu regularitate, încât nu poate să înceteze de a munci.” Kautsky nu pare să se teamă că omul ar putea fi dezbărat de acest obicei mai uşor decât de alte obiceiuri ca dormitul sau mâncatul, dar nu este pregătit să se bizuie pe acest singur stimulent şi admite de la sine că este „cel mai slab”. El recomandă, de aceea, disciplina. Fireşte, nu „disciplina militară”, nici „supunerea oarbă în faţa unei autorităţi impuse de sus”, ci „disciplina democratică, supunerea de bună voie conducerii alese”. Dar atunci se nasc îndoieli şi se străduieşte să le risipească cu ideea că, în socialism, munca va fi atât de atrăgătoare, „încât va fi o plăcere să munceşti”. În cele din urmă, admite însă că aceasta nu va fi destul la început şi ajunge la concluzia că, pe lângă atractivitatea muncii, trebuie să devină operativ şi un alt stimulent, „acela al salariului muncii”. [24]

Astfel, chiar şi Kautsky, după multe limitări şi consideraţiuni, ajunge la acest rezultat, că oboseala muncii va fi învinsă numai dacă produsul muncii, şi numai produsul muncii sale proprii, revine muncitorului, în măsura în care el nu este de asemenea proprietar sau patron. Aceasta înseamnă însă a nega fezabilitatea organizării socialiste a muncii, din moment ce proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie nu poate fi desfiinţată fără abolirea, în acelaşi timp, a posibilităţii de remunerare a muncitorului potrivit cu produsul muncii sale.

5

Productivitatea muncii

Vechile teorii „distributiste” erau bazate pe presupunerea că ar fi nevoie numai de o distribuţie egală pentru ca fiecare să aibă dacă nu bogăţii, cel puţin o existenţă confortabilă. Aceasta părea atât de evident, încât aproape nimeni nu şi-a dat osteneala să o dovedească. La început, socialismul a preluat această presupunere în întregime şi se aştepta să se ajungă la o viaţă confortabilă pentru toată lumea printr-o distribuţie egală a venitului social. Numai atunci când criticile adversarilor socialismului au atras atenţia asupra faptului că distribuţia egală a venitului obţinut de întreaga societate economic productivă nu ar îmbunătăţi aproape deloc condiţia materială a maselor, a apărut teza că metodele capitaliste de producţie restrâng productivitatea muncii şi că socialismul ar lichida aceste limitări şi ar multiplica producţia pentru a asigura fiecăruia o viaţă în circumstanţe confortabile. Fără să-i tulbure faptul că nu reuşiseră să infirme aserţiunea şcolii liberale că productivitatea în socialism ar scădea într-o măsură atât de mare, încât sărăcia ar fi generală, scriitorii socialişti au început să facă afirmaţii fanteziste cu privire la creşterea productivităţii muncii în regim socialist.

Kautsky menţionează două căi de înfăptuire a unei producţii mărite prin tranziţia de la metodele capitaliste la cele socialiste de producţie. Una este concentrarea întregii producţii în combinatele cele mai bune şi închiderea celorlalte întreprinderi mai puţin eficiente. [25] Nu se poate nega că şi acesta ar fi un mijloc de mărire a producţiei, dar este un mijloc care operează cu cea mai mare eficacitate sub regimul unei economii de schimb. Concurenţa într-o piaţă liberă elimină fără îndurare toate întreprinderile neproductive, indiferent de dimensiunea lor. Din această pricină libera concurenţă este o sursă de plângeri continue din partea celor care nu pot face faţă concurenţei şi care cer mereu subsidii de la stat, preferinţă la licitaţiile publice şi, în general, restrângerea libertăţii de concurenţă în toate chipurile posibile. Kautsky este forţat să admită că trusturile formate din întreprinderi private exploatează aceste mijloace la maxim, în aşa fel încât să obţină o productivitate mare, şi de fapt le consideră făţiş ca premergătoare ale revoluţiei sociale. Este mai mult decât discutabil dacă statul socialist ar simţi aceeaşi necesitate de îmbunătăţire a productivităţii. Mai degrabă ar continua să menţină în funcţie o întreprindere nerentabilă, decât să provoace o tensiune locală prin desfiinţarea ei. Un antreprenor privat închide fără mult zgomot întreprinderile care nu mai rentează şi, în felul acesta, îl constrânge pe muncitor să-şi schimbe locul de muncă, uneori chiar şi reşedinţa şi ocupaţia, recalificându-se. Fără îndoială că aceasta presupune greutăţi iniţiale pentru oamenii vizaţi, dar este spre binele general, fiindcă face cu putinţă o mai bună şi mai ieftină aprovizionare a pieţei. Este îndoielnic dacă statul socialist ar face la fel. Dimpotrivă, din raţiuni de ordin politic, ar fi constrâns să elimine nemulţumirile locale. Astfel, la cele mai multe căi ferate de stat, astfel de reforme sunt împiedicate de necesitatea de a împiedica pagubele ce ar rezulta pentru anumite regiuni prin eliminarea atelierelor, administraţiilor şi centralelor electrice devenite inutile. Chiar şi conducerile militare au întâmpinat opoziţie parlamentară când s-a pus problema restrângerii activităţii sau a retragerii unei garnizoane dintr-o anumită regiune.

Cea de a doua cale propusă de Kautsky pentru mărirea producţiei este „realizarea economiilor de toate felurile”. El însuşi este silit să recunoască faptul că această metodă este operativă în toate trusturile şi întreprinderile moderne. Kautsky se referă în special la economii de materiale, cheltuieli de transport şi cheltuieli de reclamă. [26] Întrucât priveşte economiile de muncă, materiale şi transport, experienţa arată că nicăieri risipa nu este mai mare ca în serviciile şi întreprinderile publice. Întreprinderea privată, pe de altă parte, obligă în mod natural pe întreprinzătorul privat să lucreze cu cea mai mare economie de muncă, materiale şi transport în propriul său interes.

Desigur că statul socialist ar economisi toate cheltuielile de reclamă, toate spezele voiajorilor şi reprezentanţilor comerciali. Dar este mai mult decât probabil că va întrebuinţa un personal mai numeros în serviciul aparatului de distribuţie. Astfel, costul cartelelor de pâine, făină, carne, zahăr şi altele nu a fost în realitate mai mic decât cheltuielile de reclamă. Personalul enorm de care a fost nevoie pentru funcţionarea unui sistem de raţionalizare n-a fost cu nimic mai ieftin decât costul voiajorilor şi reprezentanţilor comerciali.

Socialismul i-ar elimina pe micii vânzători cu amănuntul. Dar în locul lor trebuie să înfiinţeze centrale de distribuţie, care nu ar fi mai ieftine. Magazinele cooperative nu întrebuinţează mai puţină mână de lucru decât magazinele de desfacere cu amănuntul organizate pe principii moderne, iar multe dintre ele din pricina cheltuielilor mari, nu ar putea concura cu celelalte dacă nu li s-ar acorda privilegiul scutirii de impozite.

În general vorbind, trebuie spus că este inadmisibil a scoate în evidenţă cheltuieli speciale din societatea capitalistă şi a trage dintr-o dată concluzia, presupunând dispariţia lor într-o societate socialistă, că productivitatea acesteia din urmă ar fi mai mare decât a celei capitaliste. Pentru a trage o concluzie justă este necesar să se compare spezele totale şi randamentul total ale ambelor sisteme. Faptul că automobilul electric nu are nevoie de benzină nu constituie o dovadă că este mai ieftin de întreţinut decât maşina cu motor de explozie.

Slăbiciunea argumentului lui Kautsky este evidentă când el afirmă că „prin aplicarea acestor două metode, un regim proletar ar putea ridica producţia la un nivel atât de înalt, încât ar fi posibil să se mărească salariile în mod considerabil şi, în acelaşi timp, să se reducă orele de lucru.” Aici face o afirmaţie pentru care nu oferă nici un fel de dovadă. [27]

Nici celelalte argumente care se aduc frecvent pentru a dovedi presupusa productivitate sporită a unei societăţi socialiste nu sunt mai reuşite. De exemplu, când oamenii argumentează că în socialism fiecare om capabil să muncească va trebui să muncească, se înşeală amarnic cu privire la numărul de trândavi în capitalism.

În măsura în care se poate judeca, nu există nici un motiv convingător care să permită presupunerea că în socialism munca ar fi mai productivă decât în capitalism. Dimpotrivă, se poate afirma că într-un sistem care nu asigură nici un stimulent muncitorului pentru a învinge osteneala muncii şi a dat tot randamentul de care este capabil, productivitatea muncii trebuie în mod inevitabil să scadă. Dar problema productivităţii nu poate fi tratată numai în cadrul limitelor unui studiu în condiţii statice. Incomparabil mai importantă decât problema dacă tranziţia la socialism va mări productivitatea este problema dacă, în condiţiile existenţei unei ordini socialiste, aceasta va fi în stare să mărească productivitatea şi să realizeze un progres economic. Aceasta pune în discuţie problema dinamicii.


NOTE

1. Fourier, Oeuvres complètes, Vol. IV, ed. a 2-a, Paris, 1841, pag. 254 et seq.

2. Godwin, Das Eigentum, Leipzig, 1904, pag. 73 et seq.

3. Kautsky, Die soziale Revolution, ed. a 3-a, Berlin, 1911, II, pag. 48.

4. Trotsky, Literatur und Revolution, Viena, 1924, pag. 179.

5. „Astăzi toate întreprinderile... sunt în primul rând şi înainte de toate o chestiune de rentabilitate... O societate socialistă nu cunoaşte nici o altă problemă decât aceea a forţelor de muncă îndestulătoare, şi dacă le are pe acestea, munca... este îndeplinită.” (Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 308). „Nu suferim de o lipsă, ci de un prisos de alimente, tot aşa cum avem un prisos de produse industriale.” (ibid. Pag. 368). De asemenea, Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 305. „Nu avem prea mulţi oameni, ci mai degrabă prea puţini.” (Bebel, op. cit., pag. 370).

6. Considerant, Exposition abrégée du Système Phalanstérien de Fourier, 4-ème impression, ed. a 3-a, Paris,1846, pag. 29 et seq.

7. Jevons, The Theory of Political Economy, ed. a 3-a, Londra, 1888, pag. 169, 172 et seq.

8. Engels, Herrn Eugen Dührings..., op. cit., p. 317.

9. Marx, Zur Kritik des sozialdemokratischen Parteiprogramms von Gotha, pag. 17.

10. Max Adler, Die Staatsauffassung des Marxismus, Viena, 1922, pag. 287.

11. Considerant, Exposition abrégée..., op. cit., pag. 33.

12. Considerant, "Studien über einige Fundamentalprobleme der sozialen Zukunft" (conţinute în Fouriers System der sozialen Reform, tradus de Kaatz, Leipzig, 1906), pag. 55 et seq. Fourier are „meritul” de a fi introdus zânele în ştiinţele sociale. În viitorul său stat, copiii, organizaţi în „mici hoarde”, vor îndeplini ceea ce nu fac adulţii. Printre alte lucruri, lor le va fi încredinţată întreţinerea drumurilor. „C'est à leur amour propre que l'Harmonie sera redevable d'avoir, par toute la terre, des chemins plus somptueux que les allées de nos parterres. Ils seront entretenus d'arbres et d'arbustes, même de fleurs, et arrosés au trottoir. Les Petites Hordes courent frénétiquement au travail, qui est exécuté comme oeuvre pie, acte de charité envers la Phalange, service de Dieu et de l'Unité”. La trei de dimineaţă ei sunt treziţi ca să cureţe staulele, să îngrijească vitele şi caii şi să lucreze în abatoare, unde vor avea grijă ca niciodată vreun animal să nu fie tratat cu cruzime, sacrificarea având loc întotdeauna în chipul cel mai uman. „Elles ont la haute police du règne animal.” După ce şi-au isprăvit treaba, se spală, se îmbracă şi apar triumfători la gustarea de dimineaţă. Vezi Fourier, Oeuvres complètes, Vol. V, ed. a 2-a, Paris, 1841, pag. 141, 159.

13. Fabre des Essarts, Odes Phalanstériennes, Montreuil-sous-Bois, 1900. Béranger şi Victor Hugo l-au venerat de asemenea pe Fourier. Primul i-a dedicat un poem, retipărit în Charles Fourier de Bebel, Stuttgart, 1890, pag. 294 et seq.

14. Scriitorii socialişti sunt încă departe de a cunoaşte aceasta. Kautsky, în Die soziale Revolution, II, pag. 16 et seq., consideră că misiunea principală a unui regim proletar este „să schimbe munca, ce astăzi este o povară, într-o plăcere, astfel încât oamenilor le va plăcea să muncească, iar muncitorii vor merge bucuroşi la muncă”. El admite că „aceasta nu este o chestiune atât e simplă” şi conchide că „munca din fabrici şi mine aproape nici nu va fi cu putinţă să fie făcută atrăgătoare”. Dar nu poate să abandoneze complet iluzia fundamentală a socialismului.

15. Veblen, The Instinct of Workmanship, New York, 1922, pag. 31 et seq.; De Man, Zur Psychologie des Sozialismus, pag. 45 et seq.; De Man, Der Kampf um die Arbeitsfreude, Jena, 1927, pag. 149 et seq.

16. Aici nu ţinem seamă de plăcerea de la începutul muncii, menţionată în cele precedente, care în practică este fără importanţă.

17. Wattenbach, Das Schriftwesen im Mittelalter, ed. a 3-a, Leipzig, 1896, pag. 500. Printre numeroasele aforisme citate de Wattenbach este şi acela încă mai drastic: Libro completo saltat scriptor pede laeto.

(Odată ce cartea este isprăvită, autorul dansează cu bucurie).

18. Clark, Distribution of Wealth, New York, 1907, pag. 157 et seq.

19. Rodbertus, Johann Karl, Briefe und sozialpolitische Aufsätze, ed. R. Meyer, Berlin,1881, pag. 553 et seq. Nu vom intra aici în celelalte propuneri ale lui Rodbertus pentru ziua normală de lucru. Ele sunt bazate, de la un cap la altul, pe concepţia total de nesusţinut a lui Rodbertus despre problema valorii.

20. Schäffle, Die Quintessenz des Sozialismus, ed. a 18-a, Gotha, 1919, pag. 30 et seq.

21. Degenfeld-Schonburg, Die Motive des volkswirtschaftlichen Handelns und der deutsche Marxismus, Tübingen, 1920, pag. 80.

22. J. S. Mill, Principles, op. cit., pag. 126 et seq. Nu putem examina aici în ce măsură Mill a preluat aceste idei de la alţii. Marea lor răspândire o datoresc strălucitei expuneri în care Mill le-a prezentat în mult citita sa lucrare.

23. Concurenţa dintre întreprinzători face ca salariile să nu scadă sub acest nivel.

24. Kautsky, Die soziale Revolution, II, pag. 15 et seq.

25. Kautsky, Die soziale Revolution, II, pag. 21 et seq.

26. Kautsky, Die soziale Revolution, II, pag. 26.

27. În anii de economie dirijată, am auzit destul de des despre cartofi îngheţaţi, fructe stricate, legume putrezite. Asemenea lucruri să nu se fi întâmplat şi mai înainte? Desigur că s-au întâmplat, dar mai rar. Comerciantul ale cărui fructe s-ar fi stricat suferea pierderi băneşti, care îl făceau mai grijuliu în viitor, spre a evita de a fi ruinat în cele din urmă. Astfel, ar fi încetat de a mai stimula producţia într-o anumită direcţie şi ar fi fost mutat în viaţa economică într-un loc unde n-ar mai fi fost în situaţia de a mai provoca pagube. Alta este situaţia cu bunurile de care se ocupă statul. Aici, în spatele mărfurilor, nu există nici un interes personal; aici negociază funcţionari publici a căror răspundere este astfel împărţită, încât nimeni nu se agită prea mult pentru o mică pagubă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România