V. Natura activităţii economice

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea I: Economia unei comunităţi socialiste izolate.
cuprins

1

Contribuţie la critica conceptului de „activitate economică”

Ştiinţa economică a luat naştere din controversa cu privire la preţul în bani al bunurilor şi serviciilor. Primele ei începuturi se găsesc în cercetări despre baterea de monedă, care au evoluat în studii referitoare la fluctuaţia preţurilor. Moneda, preţurile în bani şi tot ce are de-a face cu calculul în termeni de bani – acestea formează problemele din discutarea cărora s-a ivit ştiinţa economică. Încercările de cercetare economică ce pot fi întrevăzute în lucrările de administraţie gospodărească şi organizare a producţiei – îndeosebi agricole – nu s-au dezvoltat mai departe în această direcţie. Ele au devenit numai punctul de plecare pentru diferite ramuri de tehnologie şi ştiinţe naturale. Faptul acesta nu a fost un accident. Numai prin raţionalizarea inerentă calculului economic bazat pe utilizarea monedei mintea omenească a reuşit să înţeleagă şi să traseze legile acţiunii economice.

Economiştii mai vechi nu se întrebau ce erau în realitate „economicul” şi „activitatea economică”. Ei se ocupau cu lămurirea problemelor speciale ce li se puneau şi nu aveau timp să studieze metodologia. Mult mai târziu au început să precizeze şi să cerceteze metodele şi ţelurile finale ale ştiinţei economice şi locul ei în sistemul general al cunoaşterii. Apoi s-a ivit un obstacol care părea de netrecut: problema definirii conţinutului activităţii economice.

Toate cercetările teoretice – atât cele ale economiştilor clasici, cât şi cele ale celor moderni – pornesc de la principiul economic. Totuşi, aşa cum s-a perceput în mod necesar destul de repede, acest principiu nu oferă nici o bază pentru definirea clară a materiei care constituie subiectul ştiinţei economice. Principiul economic este un principiu general de acţiune raţională, şi nu un principiu specific unor astfel de acţiuni care ar forma subiectul cercetării economice. [1] Principiul economic dirijează orice acţiunea raţională, orice acţiune capabilă a deveni subiectul unei ştiinţe. Acest principiu părea absolut inutilizabil pentru separarea „economicului” de „non-economic”, atâta vreme cât erau tratate problemele economice tradiţionale. [2]

Pe de altă parte, era tot atât de imposibil să fie împărţite acţiunile raţionale potrivit scopului imediat către care erau îndreptate şi să fie considerate ca subiect ale ştiinţei economice numai acele acţiuni care aveau ca scop aprovizionarea oamenilor cu bunurile lumii externe. Obiecţia hotărâtoare împotriva unei astfel de proceduri este aceea că, în ultimă analiză, furnizarea bunurilor materiale serveşte nu numai acele scopuri denumite în mod obişnuit economice, ci de asemenea şi multe altele.

O astfel de împărţire a motivaţiilor acţiunii raţionale presupune o concepţie dualistă despre acţiune – pe de o parte, acţiune din motive economice, pe de altă parte, acţiune din motive non-economice – care este absolut incompatibilă cu unitatea necesară a voinţei şi acţiunii. O teorie a acţiunii raţionale trebuie să conceapă acţiunea de felul acesta ca o acţiune unitară.

2

Acţiunea raţională

Acţiunea întemeiată pe raţiune, prin urmare acţiunea care poate să fie înţeleasă numai prin raţiune, cunoaşte numai un singur scop, plăcerea cea mai mare a individului care acţionează. Împlinirea plăcerii, evitarea durerii, iată care sunt intenţiile acţiunii raţionale. Prin aceasta, desigur, nu se înţelege „plăcere” şi „durere” în acelaşi sens în care aceşti termeni se obişnuia să fie întrebuinţaţi. În terminologia economică modernă, plăcerea trebuie să fie înţeleasă ca îmbrăţişând toate acele lucruri pe care oamenii le socotesc dezirabile, toate acele lucruri pe care le vor şi pe care se străduiesc să le obţină. Prin urmare, în cele ce urmează nu mai poate fi vorba de nici un fel de contrast între etica „nobilă” a datoriei şi etica „vulgară” hedonistă. Conceptele moderne de plăcere, fericire, utilitate, satisfacţie şi altele asemenea includ toate scopurile omeneşti, indiferent dacă motivele acţiunii sunt morale sau imorale, nobile sau josnice, altruiste sau egoiste. [3]

În general, oamenii acţionează numai pentru că nu sunt complet satisfăcuţi. Dacă s-ar bucura totdeauna de fericire deplină, ei ar fi fără voinţă, fără dorinţă şi fără acţiune. În ţara făgăduinţei nu există acţiune. Acţiunea ia naştere numai din nevoie, din lipsa de satisfacţie. Acţiunea este străduinţă către un scop. Ţelul ei final este totdeauna să elimine o situaţie resimţită ca deficitară – să împlinească o nevoie, să producă satisfacţie, să mărească fericirea. Dacă oamenii ar avea toate resursele externe ale naturii într-o abundenţă atât de mare la dispoziţie încât ar putea să-şi satisfacă în întregime prin acţiune orice dorinţă, atunci ar putea să folosească aceste resurse fără nici o grijă. În asemenea condiţii, ei ar trebui să ţină seamă numai de propriile lor puteri şi de timpul limitat care le stă la dispoziţie, întrucât, prin comparaţie cu ansamblul nevoilor lor, ei ar dispune totuşi numai de puteri limitate şi de o durata limitată a vieţii. Dar de economisirea de bunuri şi resurse nu le-ar păsa. De fapt însă bunurile şi materialele sunt de asemenea limitate, astfel că şi ele trebuie să fie folosite în aşa fel încât nevoile cele mai urgente să fie satisfăcute în primul rând, cu cea mai mică cheltuială posibilă de resurse pentru fiecare satisfacţie în parte.

Sferele acţiunii raţionale şi ale acţiunii economice sunt deci co-extensive. Orice acţiune raţională este economică. Orice activitate economică este acţiune raţională. Orice acţiune raţională este în primul rând acţiune individuală. Numai individul gândeşte. Numai individul raţionează. Numai individul acţionează. Modul în care societatea ia naştere din acţiuni individuale va fi arătat mai târziu în cursul acestei expuneri.

3

Calculul economic

În măsura în care este raţională, orice acţiune omenească apare ca un schimb al unei condiţii cu alta. Oamenii aplică bunurile economice, timpul şi munca personală în direcţia care, în circumstanţele date, promite cel mai înalt grad de satisfacţie şi renunţă la satisfacerea nevoilor de mai mică importanţă pentru ca să poată satisface nevoile mai urgente. Aceasta este esenţa activităţii economice: ducerea la îndeplinire a acţiunilor de schimb. [4]

Fiecare om care, în cursul activităţii economice, alege între satisfacerea a două nevoi din care numai una poate fi satisfăcută face judecăţi de valoare. [5] Astfel de judecăţi privesc, în primul rând şi direct, însăşi satisfacţiile; doar pornind de la acestea ele sunt reflectate înapoi asupra bunurilor. De regulă, orice persoană în deplină posesie a facultăţilor sale senzoriale este în stare să evalueze, fără altă pregătire, bunurile finite pentru consum. În condiţii foarte simple, orice persoană ar trebui să-şi poată forma, fără mare greutate, o judecată asupra satisfacţiei relative a factorilor de producţie pentru sine. Când însă condiţiile sunt cât de puţin complicate şi legătura dintre lucruri se descoperă mai greu, trebuie să facem calcule mai speciale pentru ca să putem evalua asemenea instrumente. Omul izolat poate să decidă cu uşurinţă dacă să extindă vânatul sau culturile sale. Procesele de producţie de care trebuie să ţină seama sunt relativ scurte. Cheltuiala pe care o cer şi produsul pe care îl dau pot fi percepute în ansamblu cu uşurinţă. Dar a alege dacă să întrebuinţăm o cascadă sau un baraj pentru a produce electricitate, sau să extindem industria de extragere a cărbunelui şi să întrebuinţăm mai bine energia conţinută în cărbune este o chestiune cu totul diferită. Aici procesele de producţie sunt atât de numeroase şi de lungi, condiţiile necesare succesului întreprinderilor atât de multiple, încât nu ne putem declara mulţumiţi cu idei vagi. Pentru a decide dacă o întreprindere este rentabilă şi sănătoasă, trebuie să calculăm cu grijă.

Dar calculele necesită unităţi. Însă nu poate să existe o unitate a valorii subiective de întrebuinţare a bunurilor şi serviciilor. Utilitatea marginală nu oferă nici un fel de unitate de valoare. Valoarea a două unităţi dintr-un bun dat nu este de două ori mai mare decât a unei singure unităţi – deşi este în mod necesar mai mare sau mai mică decât a uneia singure. Judecăţile de valoare nu măsoară, ele aranjează şi gradează. [6] Bazându-se numai pe evaluarea subiectivă, nici chiar un om izolat nu poate ajunge la o hotărâre întemeiată pe calcule mai mult sau mai puţin exacte, în cazurile în care soluţia nu este imediat evidentă. Pentru a se ajuta în calcule, trebuie să presupună raporturi de substituţie între mărfuri. De regulă, nu va fi în stare să le reducă pe toate la o unitate comună. Dar poate să reducă toate elementele din calcul la astfel de bunuri de consum finite şi la disutilitatea muncii şi atunci va fi în stare să-şi bazeze hotărârea pe aceste date. Evident că nici acest artificiu de calcul nu este posibil decât în cazuri foarte simple. Pentru procese de producţie complicate şi lungi ar fi cu totul în afară de orice discuţie.

Într-o economie de schimb, valoarea obiectivă de schimb a bunurilor devine unitatea de calcul. Aceasta prezintă un triplu avantaj. În primul rând, se poate lua ca bază de calcul evaluarea tuturor indivizilor care participă la negoţ. Evaluarea subiectivă a unui singur individ nu este direct comparabilă cu evaluarea subiectivă a altora. Ea devine comparabilă numai ca valoare de schimb rezultată din jocul evaluărilor subiective ale tuturor acelora care iau parte la operaţiunile de cumpărare şi vânzare. În al doilea rând, calculele de felul acesta oferă avantajul unui control asupra întrebuinţării potrivite a mijloacelor de producţie. Ele permit acelora care doresc să calculeze costul proceselor complicate de producţie să vadă dintr-o dată dacă lucrează tot atât de economic ca şi alţii. În cazul că nu pot duce până la capăt procesul de producţie cu câştig la preţurile în vigoare pe piaţă, înseamnă că alţii sunt mai capabili să folosească cu folos bunurile instrumentale în chestiune. În cele din urmă, calculele întemeiate pe valorile de schimb permit reducerea valorilor la o unitate comună. Întrucât preţurile pieţei rezultate din jocul cererii şi al ofertei stabilesc raporturile de substituţie dintre mărfuri, orice marfă dorită poate să fie aleasă pentru acest scop. Într-o economie monetară, banul este marfa aleasă.

Calculele în bani au limitele lor. Moneda nu este o unitate de măsură nici pentru valori, nici pentru preţuri. Moneda nu măsoară valoarea. De asemenea, nici preţurile nu sunt măsurate în bani: ele sunt cantităţi de bani. Şi, cu toate că cei care descriu moneda ca pe un „standard de plată amânată” presupun cu naivitate că aşa şi este, ca marfă moneda nu are valoare stabilă. Raportul dintre monedă şi bunuri fluctuează neîncetat nu numai de „partea bunurilor”, ci şi de „partea monezii”. De regulă, într-adevăr, aceste fluctuaţii nu sunt prea violente. Ele nu stânjenesc prea mult calculul economic, întrucât, într-o stare de continuă schimbare a tuturor condiţiilor economice, acest calcul ia în considerare numai perioade comparativ scurte, în care cel puţin „moneda sănătoasă” nu-şi schimbă puterea de cumpărare într-o măsură prea mare.

Deficienţele calculelor monetare se nasc, în cea mai mare parte, nu pentru că ar fi făcute în termenii unui mediu general de schimb, care este moneda, ci pentru că sunt bazate pe valori de schimb, mai degrabă decât pe valori subiective de folosinţă. Din acest motiv, toate elementele de valoare care nu sunt supuse schimbului eludează astfel de calcule. Dacă, de pildă, considerăm rentabilitatea unei instalaţii hidroelectrice, nu se poate cuprinde în calcul eventuala diminuare a pitorescului unei căderi de apă, cu excepţia cazului în care se ia in calcul pierderea de valoare datorată scăderii traficului turistic. Astfel de consideraţiuni trebuie să fie totuşi avute în vedere la luarea deciziei cu privire la înfiinţarea unei întreprinderi sau punerea în aplicare a unui proiect.

Aceste consideraţiuni sunt adesea numite „non-economice”. Expresia este acceptabilă pentru că discuţiile asupra terminologiei nu sunt profitabile. Dar nu toate consideraţiunile din această categorie pot fi denumite şi iraţionale. Pitorescul unui loc sau frumuseţea unei clădiri, sănătatea unei naţiuni, onoarea indivizilor sau demnitatea naţională, chiar dacă nu intră în relaţii de schimb (pentru că nu se ocupă nimeni de ele pe o piaţă), sunt tot atâtea motive de acţiune raţională, cu condiţia ca oamenii să le socotească semnificative, ca şi cele în mod obişnuit denumite economice. Faptul că ele nu pot face obiectul unor calcule monetare se datorează naturii înseşi a acestor calcule. Dar aceasta nu micşorează câtuşi de puţin valoarea calculelor monetare în chestiunile economice obişnuite, căci toate bunurile morale de felul acesta sunt bunuri de ordinul întâi. Aceste bunuri pot să fie evaluate direct şi de aceea putem ţine cont de ele, cu toate că sunt în afara sferei calculelor monetare. Faptul că eludează astfel de calcule nu înseamnă că trebuie să fie neglijate. Dacă ştim precis cât trebuie să plătim pentru frumuseţe, sănătate, onoare, demnitate, mândrie şi altele asemenea, nimic nu ne poate împiedica să le dăm consideraţiunea cuvenită. Oamenii sensibili pot resimţi faptul de a fi obligaţi să aleagă între ideal şi material, dar aceasta nu este vina unei economii monetare. Într-adevăr, aceasta este în natura lucrurilor, deoarece chiar şi acolo unde putem face judecăţi de valoare fără calcule monetare nu putem evita o asemenea alegere. Această opţiune incumbă atât individului izolat, cât şi comunităţilor socialiste, iar naturile cu adevărat sensibile nu o vor găsi niciodată penibilă. Chemate să aleagă între pâine şi onoare sau demnitate, asemenea naturi nu vor fi niciodată în dubiu cum să acţioneze. Dacă onoarea nu poate fi mâncată, se poate cel puţin renunţa la mâncare pentru onoare. Numai cei care se tem de agonia alegerii, pentru că ştiu în sinea lor că nu ar putea renunţa la partea materială, vor considera necesitatea alegerii ca o profanare.

Calculele monetare sunt semnificative numai sub raport economic. În acest domeniu rostul lor este ca bunurile să fie folosite numai în conformitate cu criteriile economice. În astfel de calcule, bunurile sunt luate în seamă numai în măsura în care, în condiţiile date, sunt susceptibile a fi schimbate cu bani. Orice extensie a sferei calculului monetar poate să inducă în eroare. Ea este înşelătoare când, în cercetările istorice, este utilizată în scopul măsurării valorilor trecute ale mărfii. Ea induce în eroare când este întrebuinţată pentru a evalua capitalul sau venitul naţional al naţiunilor sau pentru a aprecia valoarea lucrurilor ce nu pot să fie supuse schimbului ca, de pildă, atunci când oamenii încearcă să evalueze pierderile datorate emigrării populaţiei sau războiului. [7] Toate acestea sunt acţiuni de diletantism, chiar atunci când sunt întreprinse de cei mai competenţi economişti.

Dar în cadrul acestor limite – care în viaţa practică nu sunt depăşite – calculul monetar face tot ceea ce suntem îndreptăţiţi să cerem de la el. În primul rând, oferă un criteriu de conducere prin mulţimea extraordinară a opţiunilor economice şi permite extinderea judecăţilor de valoare, care se aplică direct numai bunurilor de consum – sau, în cel mai bun caz, bunurilor de producţie de ordinul cel mai coborât – la toate bunurile de ordin mai înalt. Fără calcul monetar, toată producţia prin procese îndelungate şi complexe ar fi bâjbâială în întuneric.

Două lucruri sunt necesare ca să se poată efectua calcule de valoare în termeni de bani. Mai întâi, nu numai bunurile de consum finite, ci şi bunurile de ordin mai înalt trebuie să poată fi schimbate pe bani. Dacă nu ar fi aşa, n-ar putea să ia fiinţă un sistem de relaţii de schimb. Este adevărat că, dacă un om izolat „schimbă” muncă şi făină pe pâine în propria sa casă, considerentele de care trebuie să ţină seama nu diferă de cele care i-ar guverna acţiunile dacă ar avea de schimbat pâine pentru haine pe piaţă. Este deci foarte corect ca orice fel de activitate economică, inclusiv activitatea economică a omului izolat, să fie considerată ca schimb. Dar nici un om, nici chiar un geniu fără precedent, nu posedă un intelect capabil să aprecieze importanţa relativă a fiecăruia dintr-un număr practic infinit de bunuri de ordin mai înalt. Nici un individ nu ar putea să evalueze diferenţiat un număr practic infinit de metode alternative de producţie, făcând judecăţi directe asupra valorii lor relative fără calcule auxiliare. În societăţile bazate pe diviziunea muncii, distribuţia drepturilor de proprietate efectuează un fel de diviziune intelectuală a muncii, fără de care nici economia, nici producţia sistematică nu ar fi cu putinţă.

În al doilea rând, trebuie să existe un mediu general de schimb, o monedă în uz, iar aceasta trebuie să servească ca mijloc intermediar în schimbul bunurilor de producţie la fel ca în schimbul tuturor celorlalte. Dacă n-ar fi aşa, ar fi imposibil ca toate relaţiile de schimb să fie aduse la un numitor comun.

Calculele monetare pot fi ignorate numai în condiţii extrem de simple. În cercul strâmt al unei gospodării închise, unde tatăl are sub control întreaga activitate, el poate să evalueze modificările în metodele de producţie fără să recurgă la socoteli băneşti, deoarece în astfel de circumstanţe producţia se face cu relativ puţin capital. Metode de producţie mai complexe se întrebuinţează în număr mic. De regulă, producţia se concentrează asupra bunurilor de consum sau a bunurilor de ordin mai înalt, dar nu prea îndepărtate de bunurile de consum. Diviziunea muncii este încă într-un stagiu incipient. Agricultorul realizează producţia unui bun de la început până la sfârşit. Într-o societate avansată, toate aceste lucruri se petrec altfel. Nu se poate argumenta pe baza experienţei societăţilor primitive că în condiţiile moderne ne putem dispensa de bani.

În condiţiile simple ale unei gospodării închise, întregul proces de producţie poate fi supravegheat de la început până la sfârşit. Există posibilitatea de a aprecia dacă un anumit proces dă mai multe bunuri de consum decât un altul. Dar în condiţiile incomparabil mai complicate ale zilelor noastre, aceasta nu mai este cu putinţă. Într-adevăr, într-o societate socialistă s-ar putea vedea că o mie de litri de vin ar fi mai bine decât opt sute şi s-ar putea hotărî dacă o mie de litri de vin ar fi de preferat în locul a cinci sute de litri de ulei. O astfel de hotărâre nu ar comporta nici un calcul. Decizia s-ar putea lua prin voinţa unui om. Dar adevărata misiune a administraţiei economice, care este adaptarea mijloacelor la scopuri, începe de-abia atunci când s-a luat o astfel de hotărâre, şi numai calculul economic face cu putinţă această adaptare. Fără ajutorul unui astfel de calcul, în haosul uluitor al materialelor şi proceselor alternative, mintea omenească ar fi într-o încurcătură totală. Ori de câte ori ar trebui să luăm o hotărâre între procese alternative sau diferite centre de producţie am fi cu totul lipsiţi de puncte de reper. [8]

A presupune că o societate socialistă ar putea substitui calculul în natură calculului monetar este o iluzie. Într-o comunitate care nu practică schimbul, calculul în natură nu poate acoperi niciodată mai mult decât bunurile de consum. Calculul în natură dă greş complet acolo unde este vorba de bunuri de un ordin mai înalt. De îndată ce societatea abandonează formarea liberă a preţurilor bunurilor de producţie, producţia raţională devine imposibilă. Fiecare pas ce ne îndepărtează de la proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de la întrebuinţarea monedei este un pas care ne îndepărtează de activitatea economică raţională.

Toate acestea au scăpat din vedere pentru că socialismul pe care îl cunoaştem îndeaproape există, am putea spune, numai în enclave socialiste într-un sistem bazat pe liberul schimb şi întrebuinţarea monedei. În această măsură putem fi de acord cu afirmaţia socialistă – de altfel întrebuinţată numai pentru scopuri de propagandă – că întreprinderile naţionalizate şi municipalizate în cadrul unui sistem capitalist sub toate celelalte raporturi nu însemnă socialism. Căci existenţa unui sistem adiacent de formare liberă a preţurilor susţine asemenea întreprinderi naţionalizate în activităţile lor de afaceri într-o măsură atât de mare, încât în ele nu iese la lumină particularitatea esenţială a activităţii economice în socialism. Îmbunătăţirile tehnice mai sunt încă posibile în întreprinderile de stat şi municipale, pentru că se pot observa efectele unor îmbunătăţiri similare în alte întreprinderi de acelaşi profil, din ţară sau din străinătate. În asemenea întreprinderi naţionalizate mai este încă posibil să se stabilească avantajele reorganizării, pentru că ele sunt înconjurate de o economie internă sau externă bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe întrebuinţarea monedei. Ele mai pot încă să ţină registre şi să calculeze, ceea ce pentru întreprinderi similare într-un mediu pur socialist ar fi cu totul imposibil.

Fără calcul, activitatea economică nu este cu putinţă. Din moment ce în socialism calculul economic este imposibil, în socialism nu poate să existe o activitate economică in sensul pe care îl atribuim cuvântului. În lucruri mici şi fără importanţă ar mai putea să persiste o acţiune economică cât de cât raţională. În cea mai mare parte a economiei însă nu ar fi posibil să se vorbească de o producţie raţională. În absenţa criteriilor de raţionalitate, producţia nu ar putea să fie conştient economică.

Pentru un timp, se poate ca tradiţia acumulată a mii de ani de libertate economică să împiedice dezintegrarea completă a administraţiei economice. Vechile procedee s-ar păstra nu pentru că ar fi raţionale, ci pentru că sunt consfinţite prin tradiţie. Cu trecerea timpului însă, condiţiile în permanentă schimbare le-ar face iraţionale. Ele ar deveni neeconomice ca rezultat al schimbărilor produse de declinul general al gândirii economice. Este adevărat că producţia nu ar mai fi „anarhică”. Controlul unei autorităţi supreme ar guverna atribuţiile ofertei. În locul economiei cu producţie „anarhică” s-ar instaura o ordine fără sens bazată pe un mecanism iraţional. Roţile s-ar învârti, însă fără rezultate raţionale.

Să încercăm să imaginăm situaţia unei comunităţi socialiste. Vor exista sute şi mii de întreprinderi în care se va lucra. O mică parte dintre acestea vor produce bunuri finite pentru consum. Majoritatea vor produce bunuri capitale şi semifabricate. Toate aceste întreprinderi vor fi strâns legate unele de altele. Fiecare articol produs va trece printr-o serie întreagă de astfel de întreprinderi înainte de a fi gata pentru consum. Totuşi, sub presiunea continuă a tuturor acestor procese, administraţia economică nu ar avea nici un sens real al direcţiei. Îi vor lipsi orice fel de mijloace pentru a stabili dacă o porţiune dată de lucru este realmente necesară, dacă munca şi materialele nu sunt irosite executând-o. Ar fi o problemă să descopere care din două procese este cel mai economic. În cel mai bun caz ar putea să compare cantitatea produselor finite ce se obţine, dar numai rareori ar putea să compare cheltuielile făcute în producţia lor. Ar şti exact sau şi-ar închipui că ştie ceea ce vrea să producă. Ar trebui deci să depună eforturi pentru a obţine rezultatele dorite cu cea mai mică cheltuială posibilă. Dar pentru aceasta ar trebui să poată face calcule care trebuie neapărat să fie calcule ale valorii. Asemenea calcule nu pot fi doar „tehnice”, nu pot fi calcule ale valorii obiective de folosinţă ale bunurilor şi serviciilor. Acest lucru este atât de evident, încât nu mai necesită altă demonstraţie.

Într-un sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, scara valorilor este rezultatul acţiunilor individuale ale fiecărui membru independent al societăţii. Fiecare joacă un rol dublu la aşezarea ei, mai întâi în calitate de consumator şi apoi ca producător. În calitate de consumator, fiecare contribuie la stabilirea valorii bunurilor de consum finite. Ca producător, fiecare dirijează bunurile de producţie către acele întrebuinţări care dau cel mai mare randament de produse în raport cu cererea. În felul acesta, toate bunurile de ordin mai înalt sunt de asemenea ordonate în mod corespunzator în condiţiile existente ale producţiei, adică oferta, şi cele de pe piaţă, adică cererea. Jocul dintre aceste două procese, de cerere şi ofertă, asigură respectarea principiului economic atât în consum, cât şi în producţie. În felul acesta se formează un sistem de preţuri gradat cu exactitate, care permite fiecăruia să-şi încadreze cererea după norme economice.

În socialism, toate acestea trebuie în mod necesar să lipsească. Administraţia economică poate fără îndoială să ştie de ce fel de bunuri este nevoie mai urgent. Dar aceasta este numai jumătate din problemă. Cealaltă jumătate, evaluarea mijloacelor de producţie, administraţia economică nu o poate rezolva. Ea poate stabili valoarea totalităţii unor astfel de instrumente. Aceasta este evident egală cu valoarea satisfacţiei pe care o permit. Dacă poate calcula pierderea ce ar fi suferită prin retragerea lor, ea poate stabili de asemenea şi valoarea instrumentelor izolate de producţie, dar nu le poate asimila unui numitor comun de preţ, aşa cum se poate face într-un sistem de libertate economică şi preţuri monetare.

Nu este necesar ca socialismul să se lipsească în întregime de bani. Se pot concepe aranjamente care să permită întrebuinţarea banilor pentru schimbul bunurilor de consum. Dar, din moment ce preţurile diverşilor factori de producţie (inclusiv munca) nu ar putea fi exprimate în bani, banii nu ar putea juca nici un rol în calculele economice. [9]

Să presupunem, de pildă, că uniunea socialistă ar intenţiona să construiască o nouă linie de cale ferată. Se pune problema dacă o nouă linie de cale ferată ar fi o idee bună sau nu. Dacă da, atunci care din numeroasele trasee posibile ar trebui să le acopere? Într-un sistem bazat pe proprietatea privată s-ar putea întrebuinţa calculul monetar pentru a decide aceste chestiuni. Noua linie ar ieftini costul transportului anumitor articole şi pe această bază s-ar putea evalua dacă diferenţa de cost ar fi destul de mare ca să contrabalanseze costul construcţiei şi funcţionării acestei linii. Un astfel de calcul s-ar putea face numai în termeni de bani. Un calcul prin compararea diverselor categorii de cheltuieli şi economii în natură nu este posibil. Dacă este exclusă posibilitatea reducerii la o unitate comună a cantităţilor de diverse feluri de muncă, materiale, maşini şi alte lucruri necesare construcţiei şi întreţinerii unei căi ferate, atunci este imposibil ca ele să devină subiect al calculului economic. Planuri economice sistematice se pot face numai atunci când bunurile în discuţie pot fi aduse la acelaşi numitor comun monetar. Într-adevăr, calculele monetare sunt incomplete şi au lipsuri profunde, dar nu avem nimic mai bun de pus în locul lor, iar în condiţii monetare sănătoase sunt suficiente pentru scopurile practice. Dacă ar fi abandonate, orice calcul economic ar deveni absolut imposibil.

Aceasta nu însemnă că o comunitate socialistă ar fi în întregime lipsită de mijloace de acţiune economică. Se poate lua o hotărâre pentru sau contra unei întreprinderi propuse şi da un decret în consecinţă. În cel mai bun caz însă, o astfel de hotărâre ar fi bazată pe evaluări vagi, nicidecum pe calcule exacte de valoare.

O societate staţionară („a stationary society”) ar putea, într-adevăr, să se lipsească de aceste calcule, întrucât într-o astfel de societate operaţiunile economice nu fac altceva decât să se repete. Presupunând că un sistem socialist de producţie ar fi bazat pe ultima etapă a sistemului de libertate economică de piaţă pe care l-a înlocuit şi că nici un fel de schimbări nu vor avea loc în viitor, s-ar putea într-adevăr concepe un socialism real şi economic, dar numai în teorie. Un sistem economic staţionar nu poate exista niciodată. Lucrurile sunt în continuă schimbare, iar starea staţionară, deşi necesară ca un artificiu de speculaţie, este o presupunere teoretică fără duplicat în realitate. Făcând abstracţie de aceasta, menţinerea unei astfel de legături cu ultima stare a economiei de schimb este cu totul exclusă prin faptul că tranziţia de la aceasta la socialism, care implică egalizarea veniturilor, ar transforma în mod necesar întregul echilibru al producţiei şi consumului. În plus, s-ar ajunge la o comunitate socialistă care ar avea de trecut întregul ocean al permutaţiilor economice posibile şi imaginabile fără busola calculului economic.

Prin urmare, orice schimbare economică ar presupune operaţiuni a căror valoare economică nu ar putea fi nici prezisă dinainte, nici constatată după ce au avut loc. Totul ar fi un salt în beznă. Socialismul este renunţarea la economia raţională.

4

Economia capitalistă

Termenii „capitalism” şi „producţie capitalistă” sunt expresii tematice de propagandă politică. Ei au fost inventaţi de socialişti nu pentru a extinde cunoştinţele, ci pentru a mustra, pentru a critica şi pentru a condamna. Astăzi este suficient ca să fie doar pronunţaţi pentru a evoca o imagine a exploatării neînduplecate a sclavilor salariaţi de către bogătaşii nemiloşi. Ei nu sunt aproape niciodată folosiţi altfel decât pentru a implica o situaţie nesănătoasă, o maladie în corpul politic. Dintr-un punct de vedere ştiinţific, aceşti termeni sunt atât de obscuri şi plini de ambiguitate, încât nu au nici un fel de valoare. Cei care îi întrebuinţează sunt de acord numai în privinţa faptului că indică trăsăturile caracteristice ale sistemului economic modern, dar în ce anume constau aceste caracteristici rămâne totdeauna o chestiune de dispută. Întrebuinţarea lor este, prin urmare, în întregime pernicioasă, iar propunerea de a-i exclude cu totul din terminologia economică şi de a-i lăsa propagandiştilor şi agitatorilor politici de profesie merită să fie luată serios în considerare. [10]

Dacă dorim totuşi să le găsim o aplicaţie precisă, trebuie să începem de la ideea de calcul al capitalului. Din moment ce ne interesează numai analiza fenomenelor actuale, nu şi teoria economică – în care termenul „capital” este adesea întrebuinţat într-un sens extins special pentru anumite scopuri – trebuie mai întâi să ne întrebăm ce semnificaţie este legată de acest termen în practica afacerilor. Acolo îl găsim folosit numai în domeniul calculului economic şi serveşte doar ca să adune proprietăţile originale ale unei întreprinderi sub o singură denumire, indiferent dacă ar consta numai din bani sau ar fi doar exprimate în bani. [11] Obiectul acestor calcule ale capitalului este de a permite să se stabilească măsura în care s-a modificat valoarea acestor proprietăţi în cursul operaţiunilor de afaceri. Conceptul de capital este derivat din calculul economic. Locul său nimerit este contabilitatea – instrumentul principal al raţionalităţii comerciale. Calculul monetar este un element esenţial al conceptului de capital. [12]

Dacă termenul „capitalism” este întrebuinţat pentru a desemna un sistem economic în care producţia este controlată prin calculele capitalului, el capătă o semnificaţie specială pentru definirea activităţii economice. Înţeles astfel, se poate vorbi despre „capitalism” şi „metode capitaliste de producţie” fără a induce în eroare, iar expresii ca „mentalitate capitalistă” şi „convingeri anticapitaliste” capătă conotaţii rigid circumscrise. Noţiunea de capitalism se potriveşte mai bine ca antiteză a celei de socialism decât noţiunea de individualism, care este adesea întrebuinţată în felul acesta. De regulă, cei care contrastează socialismul cu individualismul o fac pe baza presupunerii tacite că există o contradicţie între interesele individului şi cele ale societăţii şi că, în timp ce socialismul îşi ia ca obiect binele public, individualismul serveşte interesele unor anumiţi oameni. Şi fiindcă aceasta este una din erorile sociologice cele mai grave, trebuie să evităm cu grijă orice formă de exprimare ce i-ar permite să se strecoare neobservată în discuţie.

Acolo unde termenul capitalism este întrebuinţat corect, se intenţionează de obicei evocarea unei asocieri legată de dezvoltarea şi răspândirea întreprinderilor pe scară mare. [13] Putem admite aceasta – deşi acest fel de a înţelege capitalismul este destul de greu de reconciliat cu faptul că oamenii vorbesc în mod curent despre „marele capital”, „marii capitalişti” şi apoi de „micii capitalişti”. Dacă ne amintim însă că numai calculul capitalului a făcut posibilă creşterea întreprinderilor gigantice, aceasta nu invalidează cu nici un chip definiţiile pe care le propunem.

5

Conceptul mai restrâns al „economicului”

Obiceiul comun al economiştilor de a deosebi între acţiune „economică” sau „pur economică” şi „non-economică” este tot atât de nesatisfăcător ca şi vechea distincţie între bunuri ideale şi materiale, pentru că acţiunea şi voinţa sunt unitare. Toate scopurile sunt în conflict între ele şi tocmai acest conflict este cel care le ordonează pe aceeaşi ierarhie de valori. Nu numai satisfacerea dorinţelor şi impulsurilor care poate fi realizată prin acţiune reciprocă cu lumea externă, ci şi satisfacerea nevoilor ideale trebuie să fie judecată după acelaşi unic şi singur criteriu. În viaţă avem de ales între „ideal” şi „material”. Este deci tot atât de esenţial să-l supunem pe cel dintâi unui criteriu unitar de valori ca şi pe cel din urmă. Alegând între pâine şi onoare, credinţă şi bogăţie, dragoste şi bani, supunem ambele alternative la aceeaşi probă.

Este deci nelegitim să privim „economicul” ca pe o sferă definită a acţiunii omeneşti care să poată fi delimitată net de alte sfere de acţiune. Activitatea economică este activitate raţională. Din moment ce satisfacţia completă este imposibilă, sfera activităţii economice este coextensivă cu sfera acţiunii raţionale. Ea constă mai întâi în evaluarea ţelurilor, şi apoi în evaluarea mijloacelor care duc la acele ţeluri. Orice fel de activitate economică depinde, aşadar, de existenţa ţelurilor. Ţelurile domină economia şi singure îi dau un sens.

De vreme ce principiul economic se aplică fiecărei acţiuni omeneşti, este necesară multă băgare de seamă când se face deosebirea, înăuntrul sferei ei, între acţiunea „pur economică” şi alte feluri de acţiune. O astfel de diviziune este într-adevăr indispensabilă pentru multe scopuri ştiinţifice. Ea izolează un anumit ţel şi îl contrastează cu toate celelalte. Acest ţel anumit – deocamdată nu trebuie să discutăm dacă este ultim sau nu – este realizarea celui mai mare rezultat care poate fi măsurat în bani. De aceea este cu neputinţă să i se indice o sferă de acţiune special delimitată. Este adevărat că pentru fiecare individ acest ţel are o astfel de sferă delimitată, dar aceasta variază ca extindere potrivit cu vederile generale ale individului în chestiune; este una pentru omul care ţine la onoare, şi alta pentru cel gata să-şi vândă prietenul pentru arginţi. Nici natura ţelului, nici particularitatea mijloacelor nu este ceea ce justifică distincţia, ci doar natura specială a mijloacelor întrebuinţate. Numai faptul că întrebuinţează calculul exact deosebeşte acţiunea „pur economică” de alte acţiuni.

Sfera „pur economicului” nu este, nici mai mult, nici mai puţin, decât sfera calculului monetar. Faptul că în anumite domenii de activitate ne permite să comparăm mijloacele cu exactitate minuţioasă, până la cel mai mic amănunt, înseamnă atât de mult deopotrivă pentru gândire şi pentru acţiune, încât tindem să acordăm acestui fel de acţiune o importanţă specială. Se poate trece uşor cu vederea faptul că o astfel de deosebire se referă numai la tehnica gândirii şi acţiunii, nicidecum la ţelul ultim al acţiunii, care este unitar. Nereuşita tuturor încercărilor de a expune „economicul” ca un compartiment special al raţionalului, înăuntrul căruia să descopere încă un compartiment definit şi mai net al „pur economicului”, nu este vina aparatului analitic întrebuinţat. Fără nici un fel de îndoială că asupra acestei probleme a fost concentrată o mare subtilitate de analiză, iar faptul că nu a fost rezolvată indică clar că chestiunea nu este una căreia i se poate da un răspuns satisfăcător. Sfera economicului este vădit aceeaşi cu sfera raţionalului, iar sfera pur economicului nu este altceva decât sfera în care este posibil calculul monetar.

În ultimă instanţă, individul poate să recunoască un ţel şi numai un singur ţel: dobândirea celei mai mari satisfacţii. Această expresie cuprinde satisfacerea nevoilor şi dorinţelor omeneşti de toate felurile, indiferent dacă ele sunt „materiale” sau „spirituale” sau morale. În locul cuvântului „satisfacţie” am putea întrebuinţa cuvântul „fericire”, dacă nu am avea să ne temem de neînţelegerile la care a dat loc controversa asupra hedonismului şi eudemonismului.

Satisfacţia este subiectivă. Filosofia socială modernă a accentuat atât de net acest adevăr prin contrast cu teoriile precedente, încât există o tendinţă de a uita că structura fiziologică a omenirii şi unitatea de concepţie şi emoţie care ia naştere din tradiţie creează o asemănare de vederi profundă privind nevoile şi mijloacele de a le satisface. Tocmai această asemănare de vederi este ceea ce face societatea posibilă. Oamenii sunt în stare să trăiască laolaltă tocmai pentru că au scopuri comune. Faţă de acest fapt, că majoritatea ţelurilor, şi acestea încă cele mai importante, sunt comune marii mase a omenirii, faptul că unele ţeluri aparţin numai câtorva este de importanţă secundară.

Prin urmare, diviziunea obişnuită între motive economice şi non-economice este invalidată de faptul că, pe de o parte, ţelul activităţii economice este situat în afara limitelor ştiinţei economice şi, pe de alta, că orice fel de activitate raţională este economică. Există totuşi o bună justificare pentru separaţia activităţilor „pur economice” – adică a activităţilor susceptibile de a fi evaluate în bani – de toate celelalte forme de activitate. Căci, după cum am văzut mai înainte, în afara sferei calculului monetar rămân numai ţelurile intermediare, care sunt capabile de a fi evaluate prin examinare imediată; şi odată această sferă părăsită, va fi necesar să se facă apel la astfel de judecăţi. Recunoaşterea acestei necesităţi este ceea ce oferă ocazia pentru distincţia pe care am discutat-o.

Dacă, de pildă, o naţiune doreşte să facă război, nu este legitim ca această dorinţă să fie considerată în mod necesar iraţională pentru că motivul de război este situat în afara acelora considerate în mod obişnuit ca „economice” – aşa cum poate fi cazul cu războaiele religioase. Dacă naţiunea se decide pentru război în deplină cunoştinţă a tuturor faptelor, pentru că judecă ţelurile avute în vedere ca fiind mai importante decât sacrificiul pe care îl implică şi pentru că socoteşte războiul ca mijlocul cel mai potrivit pentru a-l atinge, atunci războiul nu poate fi privit ca iraţional. Nu este necesar la acest punct să decidem dacă supoziţia aceasta este sau poate fi vreodată adevărată. Tocmai aceasta este ceea ce va trebui să fie examinat când se ajunge la alegerea dintre război şi pace. Această deosebire pe care am discutat-o a fost introdusă anume cu scopul de a pune claritate într-o astfel de examinare.

Este nevoie să se reamintească numai cât de des războaiele sau tarifele vamale sunt recomandate ca „afaceri bune” din punct de vedere „economic”, pentru a înţelege cât de des se uită aceasta. Cât de clare ar fi fost discuţiile politice ale secolului trecut dacă s-ar fi păstrat în minte deosebirea dintre motivele de acţiune „pur economice” şi „non-economice”.


NOTE

1. A fost lăsat în grija şcolii empirico-realiste, cu teribila ei confuzie a tuturor conceptelor, să explice principiul economic ca un principiu specific al producţiei într-o economie monetară. De exemplu: Lexis, Allgemeine Volkswirtschaftslehre, Berlin şi Leipzig, 1910, pag. 15.

2. Amonn, Objekt und Grundbegriffe der theoretischen Nationalökonomie, Viena şi Leipzig, 1927, pag. 185.

3. J. S. Mill, „Das Nützlickeitsprinzip”, tradus de Wahrmund, Gesammelte Werke, ed. germană a lui Th. Gomperz, Leipzig, 1869, vol. I, pag. 125-200.

4. Schumpeter, Das Wesen und der Hauptinhalt der theoretischen Nationalökonomie, Leipzig, 1908, pag. 50, 80.

5. Remarcile următoare reproduc părţi din eseul autorului Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen, Archiv für Sozialwissenschaft, vol. XLVII, pag. 86-121.

6. Cuhel, Zur Lehre von den Bedürfnissen, Innsbruck, 1907, pag. 198.

7. Wieser, Über den Ursprung und die Hauptgesetze des wirtschaftlichen Wertes, Viena, 1884, pag. 185 et seq.

8. Gottl-Otthlienfeld, „Wirtschaft und Technik”, Grundriss der Sozialökonomik, II, Tübingen, 1914, pag. 216.

9. Neurath recunoştea de asemenea aceasta; Durch die Kriegswirtschaft zur Naturalwirtschaft, München, 1919, pag. 216 et seq. Autorul afirmă că orice economie complet administrativă (planificată) este finalmente o economie naturală (sistem de troc). „A socializa înseamnă deci a propune economia naturală”. Neurath, cu toate acestea, nu a recunoscut dificultăţile de neînvins pe care calculul economic le-ar întâmpina într-o economie socialistă.

10. Passow, Kapitalismus, eine begrifflich-terminologische Studie, Jena, 1918, pag. 1 et seq. În ediţia a doua, publicată în 1927, Passow a exprimat părerea că, în lumina literaturii celei mai recente, termenul „capitalism” ar putea cu timpul să-şi piardă coloratura morală (pag. 15, nota 2).

11. Carl Menger, „Zur Theorie des Kapitals”, Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. XVII, pag. 41.

12. Passow, op. cit., ed. 2-a, pag. 49 et seq.

13. Passow, op. cit., ed. 2-a, pag. 132 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România