IV. Ordinea socială şi familia

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea întâi: Liberalism şi socialism.
cuprins

1

Socialismul şi problema sexuală

Propunerile pentru transformarea raporturilor dintre sexe au mers, timp îndelungat, mână în mână cu planurile de socializare a mijloacelor de producţie. Căsătoria urma să dispară împreună cu proprietatea privată, făcând loc unui aranjament mai în concordanţă cu adevărurile fundamentale ale sexului. Când omul va fi eliberat de jugul muncii economice, dragostea va fi eliberată de toate cătuşele economice care au profanat-o. Socialismul promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. Semnificativ este şi faptul că nici o altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros şi nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui Bebel, Femeia şi socialismul, care este dedicată mai presus de toate temei amorului liber.

Nu este de mirare că sistemul de reglementare al raporturilor sexuale sub care trăim este resimţit de mulţi ca fiind nesatisfăcător. Acest sistem exercită o influenţă profundă, canalizând energiile sexuale, care stau la baza multor activităţi omeneşti, de la aspectul lor pur sexual către scopuri noi pe care dezvoltarea culturală le-a creat. S-au făcut mari sacrificii pentru construirea acestui sistem şi se fac în continuare noi sacrificii. Există un proces prin care fiecare individ trebuie să treacă în viaţă pentru ca energiile sale sexuale să-şi piardă forma difuză pe care o au în copilărie şi să ia forma lor matură, definitivă. Fiecare individ trebuie să-şi dezvolte forţa psihică interioară care împiedică curgerea energiei sexuale nediferenţiate şi care, asemenea unui dig, îi schimbă direcţia.

O parte din energia cu care natura a înzestrat instinctul sexual este deviată în felul acesta către alte scopuri. Nu toţi scapă nevătămaţi din tensiunea şi lupta acestei schimbări. Mulţi nu rezistă, unii devin nevrozaţi sau nebuni. Chiar şi omul care rămâne în limitele normalităţii şi devine un membru folositor al societăţii păstrează cicatrici pe care un accident nefericit le poate redeschide. [1] Cu toate că sfera sexuală ar trebui să devină izvorul fericirilor sale celor mai mari, va fi de asemenea şi izvorul amărăciunilor sale celor mai profunde; declinul îi va spune că anii l-au acoperit şi că soarta lui este să meargă pe urmele tuturor lucrurilor pământeşti trecătoare. În felul acesta sexul, care este pe rând sursă de fericire şi mizerie sufletească, nu-l lasă niciodată pradă inerţiei. Fie că e treaz, fie că doarme, dorinţele sale gravitează în jurul sexului. Reformatorii societăţii nu puteau să-l treacă cu vederea.

Aceasta era de aşteptat de vreme ce, chiar printre ei, mulţi erau nevrotici, suferind de o dezvoltare nefericită a instinctului sexual. Fourier, de pildă, suferea de o psihoză gravă. Boala unui om, a cărui viaţă sexuală este în cea mai mare dezordine, se reflectă în fiecare rând al scrierilor sale. Ar fi fost interesant să i se examineze biografia prin prisma metodei psihanalitice. Faptul că absurdităţile nebuneşti ale cărţilor sale au avut o circulaţie atât de largă şi au câştigat cele mai înalte laude se datorează în întregime faptului că acestea descriu, cu fantezie morbidă, plăcerile erotice pe care oamenii le vor cunoaşte în paradisul „falansterelor”.

Literatura utopică îşi prezintă idealurile de viitor ca pe o reconstrucţie a „epocii de aur” pe care umanitatea a pierdut-o din propria ei vină. La fel pretinde că cere, şi pentru viaţa sexuală, numai reîntoarcerea la o fericire originară. Poeţii antichităţii nu sunt mai puţin elocvenţi în lăudarea minunatelor timpuri de mult apuse, când dragostea era liberă, decât în cânturile lor despre epocile saturniene, când proprietatea nu exista. [2] Marxismul se face ecou al utopiştilor din antichitate.

Într-adevăr, marxismul caută să combată căsătoria întocmai cum încearcă să justifice desfiinţarea proprietăţii private, încercând să demonstreze originea ei istorică; întocmai cum a căutat să motiveze desfiinţarea statului prin faptul că nu ar fi existat „dintotdeauna”, că societăţile omeneşti au trăit fără nici un fel de urmă de „stat şi putere de stat”. [3] Pentru marxişti, cercetarea istorică este doar un mijloc de agitaţie politică; nu are altă utilitate decât de a furniza arme împotriva odioasei ordini burgheze a societăţii. Principala obiecţie la această metodă nu este că prezintă teorii frivole, de nesusţinut fără o examinare temeinică a materialului istoric, ci că introduce, în mod nepermis, o evaluare a acestui material într-o expunere care se pretinde ştiinţifică. A fost odată, spun marxiştii, o epocă de aur. Pe urmă a venit alta care era mai rea, dar suportabilă. În cele din urmă a venit capitalismul şi, odată cu el, toate relele imaginabile. Astfel, capitalismul este condamnat dinainte. I se poate acorda numai un singur merit, acela că, mulţumită exceselor şi abuzurilor sale, lumea este coaptă pentru a fi salvată de socialism.

2

Bărbatul şi femeia în epoca violenţei

Cercetările etnografice şi istorice recente au furnizat un bogat material pe care să se bazeze o judecată a istoriei raporturilor dintre sexe, iar noua ştiinţă a psihanalizei a pus bazele unei teorii ştiinţifice a vieţii sexuale. Până în prezent, sociologia nu a reuşit nici în cea mai mică măsură să înţeleagă bogăţia de idei şi material care a devenit disponibilă din aceste izvoare. Ea nu a fost în stare să reformuleze problemele în aşa fel încât să fie considerate în ordinea importanţei. Ceea ce avea de spus despre exogamie şi endogamie, despre promiscuitate, despre matriarhat şi patriarhat este depăşit de teoriile mai noi. De fapt, cunoştinţele sociologice despre istoria veche istoria timpurie a căsătoriei şi familiei sunt atât de deficiente, încât nu se poate recurge la ele pentru o interpretare a problemelor care ne preocupă aici. Ele sunt pe teren destul de sigur numai acolo unde se ocupă de condiţiile din timpurile istorice, şi nicăieri în altă parte.

Dominaţia nelimitată a masculului caracterizează raporturile de familie acolo unde predomină principiul violenţei. Agresivitatea masculină, care este implicită în însăşi natura raporturilor sexuale, îmbracă aici aspecte extreme. Bărbatul ia în posesie femeia şi ţine acest obiect sexual în acelaşi sens în care „posedă” şi alte bunuri din lumea externă. În acest sens, femeia devine în întregime un obiect. Ea este furată şi cumpărată, dăruită şi vândută, alungată sau primită; pe scurt, este ca un sclav al casei. În timpul vieţii, bărbatul îi este judecător; când acesta moare, ea este îngropată în mormântul lui împreună cu celelalte posesii ale sale. [4] În unanimitate aproape absolută, izvoarele legale mai vechi ale mai tuturor naţiunilor arată că aceasta a fost starea de lucruri legală. De obicei, istoricii încearcă, în special când se ocupă cu istoria propriei lor naţiuni, să îndulcească impresia penibilă pe care o lasă descrierea acestor condiţii asupra minţii moderne. Practica, spun ei, era mai blândă decât litera legii; asprimea legii n-ar fi întunecat raporturile perechii căsătorite. În general, subiectul, care nu pare să se potrivească prea bine în sistemul lor, este tratat superficial şi în fugă, cu câteva observaţii despre severitatea moralei din vechime şi despre puritatea vieţii de familie. [5] Dar aceste încercări de justificare, spre care punctul lor de vedere naţionalist şi o predilecţie pentru epoci trecute îi atrage, sunt deformări ale realităţii. Concepţia ce se desprinde din legile şi cărţile vechi de drept cu privire la raporturile dintre bărbat şi femeie nu este speculaţia teoretică a unor visători de pe altă lume, ci o imagine reprodusă din viaţă, care exprimă exact ceea ce credeau bărbaţii şi femeile despre căsătorie şi raporturile dintre sexe. Faptul că femeile romane pe care soţii lor le aveau in manus sau care erau sub tutela clanului, respectiv femeile germane din vechime, care rămâneau supuse munt-ului toată viaţa, găseau acest raport perfect natural şi drept, că nu se revoltau în sinea lor împotriva acestei condiţii de inferioritate şi nu făceau nici o încercare să scuture jugul – acest fapt nu dovedeşte că între lege şi practică s-ar fi format o prăpastie largă, ci că instituţia era în perfectă concordanţă cu felul de a simţi al femeilor, ceea ce n-ar trebui să ne surprindă deloc. Concepţiile morale şi legale prevalente în anumite vremuri, nu le au numai cei care par să beneficieze de pe urma lor, ci şi cei pe care în aparenţă îi lezează. Dominaţia acestor concepţii se exprimă în faptul că oamenii de la care ele pretind sacrificii le şi acceptă. Sub regimul principiului violenţei, femeia este servitoarea bărbatului. În aceasta îşi vede şi ea destinul. Femeia împărtăşeşte învăţătura şi atitudinea căreia noul testament i-a dat cea mai concisă expresie:

Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. [6]

Principiul violenţei recunoaşte numai dominaţia masculului. El singur posedă putere, deci numai el are drepturi. Femeia este doar un obiect sexual. Nici o femeie nu este fără stăpân, fie tată sau tutore, soţ sau patron. Nici chiar prostituatele nu sunt libere: ele aparţin proprietarului casei de toleranţă. Vizitatorii acestora nu-şi încheie socotelile cu acestea, ci cu el. Femeia vagabondă este vânat liber pe care fiecare îl poate folosi după bunul său plac. Dreptul de a-şi alege singură un bărbat nu aparţine femeii. Ea este dată soţului şi luată de la el. Ca să-l iubească este datoria ei, poate şi virtutea ei; sentimentul va intensifica plăcerea pe care o primeşte bărbatul din căsătorie. Femeia nu este consultată, părerea ei nu contează. Bărbatul are dreptul s-o repudieze sau să divorţeze; ea însăşi nu are nici un astfel de drept.

Astfel, în epoca violenţei, credinţa în dominaţia bărbatului triumfă peste toate tendinţele mai vechi de a ajunge la drepturi egale între sexe. Legendele păstrează câteva urme dintr-un timp când femeia se bucura de libertate sexuală mai mare –personajul Brünhilda, de pildă – dar ele de mult nu mai sunt înţelese. Dominaţia bărbatului este atât de mare încât a intrat în conflict cu natura raportului sexual, motiv pentru care, din raţiuni sexuale, bărbatul trebuie să-şi slăbească dominaţia în propriul său interes.

Fireşte că este împotriva naturii ca bărbatul să ia femeia ca pe un obiect lipsit de voinţă. Actul sexual este dăruire şi primire reciprocă; o atitudine pasivă din partea femeii micşorează plăcerea bărbatului. În interesul propriei sale satisfacţii trebuie să trezească afecţiunea femeii. Învingătorul care a târât sclava în patul său conjugal, cumpărătorul care a tocmit fiica de la părintele ei trebuie să curteze pentru a obţine ceea ce violarea femeii potrivnice nu poate să-i dea. Bărbatul care, în aparenţă, este stăpânul absolut al femeii sale, la el în casă nu este atât de puternic pe cât îşi închipuie; el trebuie să cedeze femeii o parte din prerogativele sale, chiar dacă se jenează să admită în faţa lumii.

La cele precedente se mai adaugă un al doilea factor. Actul sexual devine treptat un efort psihic extraordinar, care reuşeşte numai cu ajutorul unor stimulenţi speciali. Acest fapt se accentuează din ce în ce mai mult, în măsura în care individul este impulsionat de principiul violenţei - care face din toate femeile obiecte aflate în proprietate, îngreunând astfel raportul sexual - să-şi reţină pornirile şi să-şi controleze poftele naturale. Actul sexual necesită acum o atitudine specială faţă de obiectul dorit. Această atitudine este dragostea, necunoscută omului primitiv şi masculului violent. Asemenea bărbaţi folosesc orice ocazie pentru a săvârşi actul posesiei fără discriminare. Ceea ce caracterizează dragostea, şi anume supraevaluarea persoanei dorite, nu poate exista când femeia este reprezentată în postura demnă de dispreţ, la care o reduce principiul violenţei. Într-adevăr, în acest sistem ea nu este decât o sclavă, în timp ce în firea dragostei este s-o adore ca pe o regină.

Din acest contrast se naşte primul mare conflict în relaţiile dintre sexe pe care îl putem percepe în plină lumină a istoriei. Căsătoria şi dragostea devin contradictorii. Formele în care se manifestă acest contrast variază, dar în esenţă rămâne mereu acelaşi. Dragostea a pus stăpânire pe simţurile şi gândurile protagoniştilor şi devine din ce în ce mai mult punctul central al vieţii lor psihice, dând sens şi încântare existenţei. În fazele incipiente, dragostea nu are nimic de-a face cu căsătoria şi relaţiile dintre soţi. Aceasta a dus în mod inevitabil la conflicte grave, care ne sunt mărturisite cu adevărat în poezia epică şi lirică din timpurile cavalerismului. Aceste conflicte ne sunt familiare pentru că au fost imortalizate în opere de artă nepieritoare; ele mai sunt tratate încă şi astăzi de epigoni şi de o anumită artă ce îşi mai ia temele din astfel de condiţii primitive, care mai persistă încă şi astăzi. Noi, modernii, nu putem percepe însă esenţa conflictului. Nu putem înţelege de ce conflictul nu poate să capete o rezolvare care să satisfacă toate părţile, de ce îndrăgostiţii trebuie să rămână separaţi şi fiecare legat de altă persoană pe care n-o iubeşte. Acolo unde dragostea este reciprocă şi bărbatul şi femeia nu doresc nimic altceva decât să fie lăsaţi să rămână pentru totdeauna devotaţi unul altuia, potrivit felului nostru de a vedea problema, acolo totul ar trebui să fie foarte simplu. Ficţiunea zilelor noastre, care abordează asemenea subiecte, nu poate să facă nimic altceva decât să-i aducă pe Hansel şi Gretel unul în braţele celuilalt, un deznodământ, fără îndoială, calculat să fie pe placul cititorilor de romane şi care evită orice fel de conflict tragic.

Dacă am încerca să ne închipuim conflictul psihic al galanteriei cavalerismului, fără a cunoaşte literatura acelei epoci şi bazând judecata noastră doar pe informaţii despre raporturile dintre sexe obţinute din alte surse, ne-am închipui probabil o situaţie în care bărbatul este împărţit între două femei: pe de o parte, soţia de care este legată soarta copiilor săi, pe de alta, o doamnă căreia îi aparţine inima sa. Am mai putea imagina situaţia unei soţii neglijate de bărbatul ei, care iubeşte altă femeie. Nimic n-ar fi însă mai departe de adevărul unei epoci dominate de principiul violenţei. Omul grec al antichităţii, care îşi împărţea timpul liber între „hetaeras” (prostituate sau curtezane) şi băieţi androgini, nu resimţea ca o povară psihică relaţiile cu soţia sa, iar aceasta nu vedea în dragostea dăruită curtezanei vreo încălcare a drepturilor ei. Nici trubadurul care se devota în întregime femeii visurilor sale, nici soţia care aştepta nerăbdătoare acasă nu sufereau din pricina conflictului dintre dragoste şi căsnicie. Atât Ulrich von Lichtenstein, cât şi buna sa gospodină găseau firesc „Minnedienst”-ul cavaleresc al poeţilor cântăreţi germani din secolele XII-XIV. De fapt, conflictul în dragostea cavalerească era de cu totul altă natură. Când soţia acorda favorurile depline altuia, drepturile soţului erau lezate. Oricât s-ar fi străduit el să câştige favorurile altor femei, nu ar fi tolerat ingerinţe în drepturile sale de proprietar, nu ar fi permis nimănui să posede femeia sa. Acesta este un conflict întemeiat pe principiul violenţei. Bărbatul este jignit nu pentru că a pierdut dragostea soţiei sale, ci pentru că trupul ei, care îi aparţine, ar fi putut să fie al altuia. Acolo unde dragostea bărbatului nu căuta nevestele altora, ci prostituate, sclave şi masculi androgini, toţi aflaţi în afara societăţii, lucru curent în antichitate şi în orient, nu putea să se ivească vreun conflict. Dragostea forţează conflictul numai din partea geloziei masculine. Singur bărbatul, ca proprietar al nevestei sale, poate să pretindă posesiunea ei completă. Soţia nu are acelaşi drept asupra soţului. În felul radical diferit de a judeca adulterul bărbatului şi pe cel al femeii, respectiv în chipul deosebit în care soţul şi soţia privesc adulterul celuilalt, vedem astăzi rămăşiţele acelui cod al unor vremuri trecute, care altfel este deja greu de înţeles pentru noi.

În asemenea circumstanţe, atâta timp cât domneşte principiul violenţei, impulsul dragostei este frustrat de posibilitatea de a se dezvolta. Îndepărtată de la vatra căminului, dragostea caută tot felul de ascunzişuri, unde ia forme bizare. Libertinajul se întinde ca buruiana, perversiunile instinctelor naturale devin din ce în ce mai obişnuite. Condiţiile sunt propice răspândirii bolilor venerice. Dacă sifilisul era indigen în Europa sau dacă a fost introdus după descoperirea Americii este o chestiune discutabilă. Oricare ar fi adevărul, ştim că a început să devasteze Europa ca o epidemie pe la începutul secolului al şaisprezecelea. Odată cu mizeria pe care a adus-o, a pus capăt jocului de dragoste al romantismului cavaleresc.

3

Căsătoria sub influenţa ideii de contract

În zilele noastre se exprimă doar o singură părere despre influenţa pe care „economicul” a exercitat-o asupra relaţiilor sexuale: se spune că a fost profund dăunătoare. Potrivit acestui fel de a vedea, puritatea originară naturală a raportului sexual a fost pătată de către imixtiunea factorilor economici. În nici un domeniu al vieţii omeneşti nu a avut progresul culturii şi creşterea bogăţiei un efect mai pernicios. Femeile şi bărbaţii preistorici se împerecheau în dragostea cea mai pură; în epoca precapitalistă căsătoria şi viaţa de familie erau simple şi naturale; capitalismul a adus, pe de o parte, căsătoriile pentru zestre şi cele de convenienţă (mariages de convenances), iar pe de altă parte prostituţia şi excesele sexuale. Cercetările istorice şi etnografice mai recente au demonstrat lipsa de temei a acestui argument şi ne-au dat o altă imagine despre viaţa sexuală în timpurile primitive şi la rasele înapoiate. Literatura modernă a arătat cât de îndepărtată de realităţile vieţii rurale este concepţia noastră, chiar şi în timpurile cele mai recente, despre morala simplă a omului de la ţară. Dar vechile prejudecăţi erau prea înrădăcinate ca să fi fost zdruncinate de aceasta. În plus, literatura socialistă, cu ajutorul unei retorici deosebit de impresionante, a căutat să popularizeze legenda, dându-i un patos nou. Aşa se face că astăzi există prea puţină lume care să nu considere concepţia modernă despre căsătorie ca un contract, ca pe o insultă la adresa spiritului esenţial al uniunii sexuale şi că puritatea vieţii de familie a fost distrusă de capitalism.

Omului de ştiinţă îi vine greu să ia atitudine faţă de metoda de tratare a unor astfel de probleme, care este bazată pe sentimente cu caracter moral pretenţios, mai degrabă decât pe discernământul faptelor.

Omul de ştiinţă ca atare nu este în măsură să judece ce este Bun, Nobil, Moral şi Virtuos. Dar el trebuie, cel puţin, să corecteze concepţia curent acceptată asupra unui punct important. Idealul raporturilor sexuale din vremea noastră este cu totul diferit de acela al timpurilor trecute şi nici o epocă nu s-a apropiat mai mult de atingerea idealului decât a noastră. Relaţiile sexuale din timpurile bune de mult par profund nesatisfăcătoare când sunt evaluate prin comparaţie cu idealul nostru. Deci acest ideal trebuie să se fi născut tocmai din acea evoluţie care este condamnată de teoria curentă ca fiind răspunzătoare de faptul că nu am reuşit să ne atingem idealul în întregime. Aşadar, este clar că doctrina predominantă nu reprezintă faptele, că într-adevăr întoarce faptele pe dos şi este cu totul lipsită de valoare în tentativa de a înţelege problema.

Acolo unde domină principiul violenţei, poligamia este universală. Fiecare are atâtea neveste câte poate să întreţină şi să apere. Soţiile sunt o formă de proprietate, din care este totdeauna preferabil să ai mai multă decât mai puţină. Un bărbat se străduieşte să stăpânească mai multe neveste, tot aşa cum se străduieşte să stăpânească mai multe sclave sau vaci; atitudinea sa morală este de fapt aceeaşi faţă de sclave, vaci şi soţii. De la nevastă, el cere fidelitate; el singur poate dispune de munca şi trupul ei, el rămânând însă liber de orice legături. Fidelitatea la bărbat implică monogamia. [7] Un stăpânitor mai puternic are dreptul să dispună şi de nevestele supuşilor săi. [8] Mult discutatul jus primae noctis era un ecou al acestor condiţii, a căror ultimă dezvoltare a fost raportul dintre socru şi noră în „familia colectivă” a slavilor din sud.

Reformatorii morali nu au desfiinţat poligamia, cum nici biserica nu a combătut-o la început. Secole de-a rândul, creştinismul nu a ridicat nici o obiecţie la adresa poligamiei regilor barbari. Carol cel Mare întreţinea numeroase concubine. [9] Prin natura ei, poligamia nu a fost niciodată o instituţie pentru omul sărac; singuri bogaţii şi aristocraţii puteau să se bucure de ea. [10] Dar la aceştia din urmă a devenit din ce în ce mai complexă, în măsura în care femeile intrau în căsătorie ca moştenitoare sau proprietărese, erau înzestrate cu dote bogate şi cu drepturi mai mari de a dispune de dota lor. În felul acesta, monogamia a fost instaurată treptat de către soţia care aduce bogăţie bărbatului şi de către rudele ei – o manifestare directă a felului în care gândirea şi calculul capitalist a pătruns în familie. În scopul de a proteja legal proprietatea soţiilor şi a copiilor lor, s-a tras o linie netă de demarcaţie între rudenie şi succesiunea legitimă şi nelegitimă. Raportul între soţ şi soţie este recunoscut ca un contract. [11]

Pe măsură ce ideea contractului pătrunde în dreptul matrimonial, ea înfrânge dominaţia masculului şi face din soţie un partener cu drepturi egale. Dintr-un raport unilateral sprijinit pe forţă, căsătoria devine astfel o convenţie reciproc avantajoasă; soţia servitoare devine soţie legitimă îndreptăţită să pretindă de la bărbat tot ceea ce el este îndreptăţit să ceară de la ea. Pas cu pas femeia câştigă, în căminul ei, situaţia pe care o deţine astăzi. În zilele noastre, situaţia femeii se deosebeşte de a bărbatului numai în măsura în care se deosebesc modurile individuale de a-şi câştiga existenţa. Rămăşiţele privilegiilor bărbatului sunt de puţină importanţă. Ele sunt privilegii de onoare. Soţia, de exemplu, mai poartă încă numele soţului ei.

Această evoluţie a căsătoriei a avut loc prin intermediul legii privind proprietatea persoanelor căsătorie. Situaţia femeii în căsătorie a fost îmbunătăţită pe măsură ce principiul violenţei era respins şi, pe măsură ce ideea contractului a făcut progrese în alte domenii ale dreptului proprietăţii, ea a transformat, în mod necesar, raporturile de proprietate în cadrul perechii căsătorite. Soţia a fost eliberată, pentru prima oară, de sub incidenţa puterii soţului ei, când a câştigat drepturi egale asupra averii pe care o aducea în căsnicie şi pe care o dobândea în cursul acesteia, precum şi atunci când ceea ce primea, în mod obişnuit, de la soţul ei a fost transformat într-o obligaţie a cărei îndeplinire putea fi asigurată pe cale juridică.

În felul acesta căsătoria, aşa cum o cunoaştem noi, a luat fiinţă ca un rezultat al pătrunderii ideii contractuale în această sferă a vieţii. Toate idealurile noastre mult apreciate despre căsătorie s-au format din această idee. Faptul că prin căsătorie se uneşte un singur bărbat cu o singură femeie, că poate să fie contractată numai cu consimţământul liber al ambelor părţi, că impune o datorie de fidelitate reciprocă, iar violările făgăduinţelor căsătoriei de către bărbat se judecă fără nici o deosebire de ale femeii, că drepturile soţului şi ale soţiei sunt în esenţă aceleaşi – aceste principii s-au dezvoltat din atitudinea contractuală faţă de problema vieţii matrimoniale. Nici un popor nu se poate lăuda că strămoşii săi gândeau despre căsnicie aşa cum gândim noi astăzi. Ştiinţa nu poate judeca dacă morala a fost cândva mai severă decât este astăzi. Tot ce putem noi stabili este că vederile noastre asupra ceea ce trebuie să fie căsătoria sunt diferite de concepţiile generaţiilor trecute şi că idealul lor despre căsătorie ni se pare astăzi imoral.

Când panegiriştii bunei şi vechii moralităţi vitupirează împotriva instituţiei divorţului şi a separaţiei, ei au probabil dreptate că pe vremuri nu existau asemenea lucruri. Dreptul de a-şi alunga soţia, pe care bărbatul îl avea odată, nu are nici o asemănare cu dreptul modern al divorţului. Nimic nu ilustrează mai clar marea schimbare de atitudine decât contrastul dintre aceste două instituţii. Iar când biserica a luat conducerea în lupta împotriva divorţului, este bine să se ia în considerare că existenţa idealului modern al căsătoriei monogame – a bărbatului şi soţiei cu drepturi egale – în apărarea căreia biserica doreşte să intervină, este rezultatul dezvoltării capitaliste, nu ecleziastice.

4

Problemele vieţii conjugale

În căsătoria modernă contractuală, care se încheie la dorinţa expresă a celor doi parteneri, căsnicia şi dragostea sunt unite într-un tot. Căsătoria apare moralmente justificată numai când este contractată din dragoste; fără dragoste între soţi, pare nelalocul ei. Acele nunţi regale care sunt aranjate de la distanţă şi în care este evocată epoca violenţei, ca în cea mai mare parte din gândirea şi activitatea caselor domnitoare, ni se par neobişnuite. Faptul că ele găsesc necesar să prezinte aceste căsătorii publicului ca şi cum ar fi rezultate din dragoste arată ca nici chiar familiile domnitoare n-au fost în stare să se sustragă idealului căsătoriei burgheze.

Conflictele vieţii maritale moderne izvorăsc în primul rând din durata, în mod necesar limitată, a pasiunii într-un contract încheiat pe viaţă. „Die Leidenschaft flieht, die Liebe muss bleiben” („Pasiunea trece, dragostea trebuie să rămână”), spune Schiller, poetul vieţii maritale burgheze. În cele mai multe căsnicii binecuvântate cu copii, dragostea maritală păleşte încet şi neobservat; în locul ei se dezvoltă o prietenească afecţiune, care vreme îndelungată este întreruptă din când în când de scurte pâlpâiri ale vechii iubiri; traiul împreună devine obişnuinţă, iar în copii, în a căror dezvoltare îşi retrăiesc tinereţea, părinţii găsesc consolare pentru renunţarea la care sunt forţaţi pe măsură ce înaintarea în vârstă îi lipseşte de puteri.

Dar lucrurile nu se petrec aşa pentru toţi. Există multe căi prin care omul se poate împăca cu natura trecătoare a pelerinajului său pământesc. Celui care are harul credinţei, religia îi aduce consolare şi îi dă curaj; ea îi îngăduie să se vadă pe sine ca pe un fir în ţesătura vieţii eterne; ea îi indică un loc în planul nepieritor al unui creator al lumii şi îl plasează dincolo de timp şi de spaţiu, de bătrâneţe şi de moarte, acolo sus în păşunile celeste. Altul găseşte satisfacţie în filosofie. El refuză să creadă într-o providenţă binefăcătoare, a cărei idee este în conflict cu experienţa; el dispreţuieşte mângâierea facilă pe care poate să o dea o plăsmuire arbitrară a închipuirii, un plan imaginar conceput ca să creeze iluzia unei ordini a lumii diferită de acea ordine pe care este forţat s-o recunoască în jurul său. Marea masă a oamenilor însă ia altă cale. Stupizi şi nepăsători, ei sucombă în faţa vieţii de toate zilele, nu gândesc niciodată dincolo de moment şi devin sclavi ai năravurilor şi pasiunilor. Între aceştia există însă o a patra grupă formată din oamenii care nu ştiu unde şi cum să găsească pacea. Asemenea oameni nu mai pot crede, căci s-au înfruptat din pomul cunoaşterii; ei nu-şi pot înăbuşi inimile rebele până la nepăsare; ei sunt prea neliniştiţi şi prea dezechilibraţi pentru a se adapta cu înţelepciune realităţii. Ei vor, cu orice preţ, să câştige şi să păstreze fericirea. Ei forţează, cu toată puterea lor, strânsorile care le ţin instinctele încătuşate. Nevrând să consimtă, doresc imposibilul şi caută fericirea nu în strădanie, ci în împlinire, nu în luptă, ci în victorie.

Astfel de caractere nu pot tolera căsnicia când focul sălbatic al primei iubiri a început să moară. Ei au cele mai mari pretenţii de la dragoste şi exagerează supraevaluarea obiectului iubit. Astfel ei sunt sortiţi să încerce, fie numai din motive pur fiziologice, mai devreme decât oamenii moderaţi, dezamăgirea în viaţa intimă a căsniciei, iar această dezamăgire se poate schimba cu uşurinţă în repulsie. Dragostea se transformă în ură, dragostea cu iubita de odinioară devine un chin. Acela care nu se poate mulţumi cu puţinul pe care îl are, acela care nu are bunăvoinţa de a-şi modera iluziile cu care a intrat într-o căsnicie din dragoste, care nu învaţă să treacă asupra copiilor săi, într-o formă sublimată, acele dorinţe pe care căsnicia nu le mai poate satisface – acel om nu este făcut pentru căsătorie. El îşi va sfărâma legăturile cu noi proiecte de fericire în dragoste, repetând mereu vechea experienţă.

Dar toate acestea nu au nimic de a face cu condiţiile sociale. Asemenea căsătorii nu sunt sfărâmate pentru că perechea căsătorită trăieşte în ordinea capitalistă a societăţii şi pentru că mijloacele de producţie sunt în proprietate privată. Boala germinează nu în afară, ci înăuntru; ea se formează din înclinaţia naturală a părţilor în cauză. Este eronat să se argumenteze că asemenea conflicte lipseau în societatea precapitalistă şi, ca atare, căsătoria trebuie să fi oferit ceea ce lipseşte în aceste căsnicii în suferinţă. Adevărul este că dragostea şi căsătoria erau separate, şi oamenii nu se aşteptau să găsească în căsnicie fericire durabilă şi fără griji. A fost necesar ca ideea contractului şi a consimţământului să se fi impus în căsătorie pentru ca soţii să aibă pretenţia ca uniunea lor să satisfacă dorinţa în permanenţă. Acesta este un deziderat pe care dragostea nu îl poate împlini. Fericirea dragostei constă în lupta pentru favorurile părţii iubite şi în împlinirea dorinţei de a fi unit cu ea. Este inutil să discutăm dacă o astfel de fericire poate dura când satisfacţia fiziologică este refuzată. Dar ştim cu siguranţă că dorinţa gratificată se răceşte mai devreme sau mai târziu şi că străduinţele de a permanentiza orele fugitive de romantism sunt zadarnice. Ar fi nerealist să învinuim căsătoria pentru că nu este în stare să schimbe viaţa noastră pământească într-o serie nesfârşită de momente extatice, toate radiind cu plăcerile dragostei. Ar fi tot atât de greşit să învinuim mediul social.

Conflictele pe care condiţiile sociale le provoacă în viaţa maritală sunt de importanţă minoră. Ar fi greşit să se presupună că mariajele lipsite de dragoste, făcute pentru zestrea soţiei sau pentru bogăţia soţului sau care au devenit insuportabile din pricina unor factori economici reprezintă un aspect atât de important al chestiunii, pe cât ar da de bănuit frecvenţa cu care ele sunt tratate în literatură. S-ar găsi întotdeauna o soluţie uşoară pentru orice conflict dacă oamenii ar face efortul s-o caute.

Ca instituţie socială, căsătoria este o adaptare a individului la ordinea socială, prin care un anumit câmp de activitate îi este încredinţat, împreună cu toate sarcinile şi cerinţele sale. Naturile excepţionale, ale căror abilităţi le ridică mult deasupra mediei, nu pot să suporte constrângerile pe care trebuie să le comporte o astfel de ajustare la felul de viaţă al maselor. Omul care simte în sinea sa impulsul de a plănui şi înfăptui lucruri mari, care este pregătit să-şi sacrifice viaţa mai degrabă decât să nu-şi împlinească misiunea, nu-şi va înăbuşi impulsul de dragul unei soţii şi al copiilor. În viaţa unui geniu, oricât de afectuos, femeia şi tot ceea ce este legat de ea ocupă un loc minor. Facem abstracţie de acei oameni ieşiţi din comun, la care instinctul sexual era complet sublimat şi îndrumat pe alte căi – ca, de pildă, la Kant – sau de acei cu spirit aprins, nesăţios în urmărirea trăirilor erotice, ce nu puteau să consimtă la seninătatea vieţii conjugale şi se grăbeau, mânaţi de un imbold neliniştit, de la o pasiune la alta. Chiar şi omul de geniu, a cărui atitudine faţă de viaţa sexuală nu se deosebeşte de a altor oameni, nu poate, până în cele din urmă, să se simtă legat de căsnicie fără să-şi constrângă violent propriul său eu. Geniul nu-şi permite să fie împiedicat de nici o consideraţie pentru liniştea sufletească a semenilor săi – nici măcar a celor care sunt cei mai apropiaţi de el. Legăturile căsniciei devin lanţuri, de care geniul încearcă să scape sau, cel puţin, să le mai desfacă astfel încât să se poată mişca liber. Perechea căsătorită trebuie să meargă strâns unită, în rând cu restul umanităţii. Oricine doreşte să-şi urmeze drumul său propriu trebuie să iasă din rând. Într-adevăr, foarte rar îi este dată fericirea de a găsi o femeie care să-l poată urma pe poteca sa solitară.

Toate acestea au fost recunoscute demult. Masele le-a acceptat atât de complet încât oricine se făcea vinovat de adulter se simţea îndreptăţit să se justifice în aceşti termeni. Dar genialitatea este rară, iar o instituţie socială nu devine impracticabilă doar pentru că un număr foarte redus de oameni excepţionali nu sunt în stare să se adapteze la ea. Nici o primejdie nu ameninţă matrimoniul din partea lor.

Atacul lansat împotriva căsătoriei de feminismul secolului al nouăsprezecelea părea mult mai serios. Purtătoarele sale de cuvânt susţineau că femeile erau forţate de căsnicie să-şi sacrifice personalitatea. Această instituţie ar fi creat suficient spaţiu de manevră pentru bărbat ca să-şi dezvolte abilităţile, în timp ce femeii îi refuza orice libertate. Acest reproş era adresat naturii neschimbătoare a căsătoriei, care înhamă împreună soţul cu soţia şi astfel reduce femeia la rolul de servitoare a bărbatului. Nici un fel de reformă n-ar putea modifica această stare a lucrurilor; singură desfiinţarea întregii instituţii putea îndrepta răul. Femeile trebuie să lupte pentru eliberarea lor din acest jug, dar nu numai pentru ca să poată fi libere să-şi satisfacă dorinţele sexuale, ci şi pentru ca să-şi poată dezvolta individualitatea. Legături uşoare care să dea libertate ambelor părţi trebuie să ia locul căsniciei.

Aripa radicală a feminismului, care ţine ferm la acest punct de vedere, nu ia în seamă că expansiunea puterilor şi abilităţilor femeii este împiedicată nu de căsnicie, nu de faptul că este legată de bărbat, copii şi gospodărie, ci de forma monopolizantă în care funcţia sexuală afectează organismul femeiesc. Graviditatea şi îngrijirea copiilor grevează anii cei mai frumoşi din viaţa unei femei, anii în care bărbatul poate cheltui energiile pentru realizarea capacităţii sale creatoare. S-ar putea crede că repartizarea inegală a poverii reproducerii este o nedreptate a naturii sau că este nedemn ca femeia să fie doar născătoare de copii şi doică, dar a admite asemenea afirmaţii nu schimbă faptul în sine. S-ar putea ca o femeie să aibă latitudinea să aleagă între cea mai profundă bucurie feminină, bucuria maternităţii, şi dezvoltarea mai masculină a personalităţii ei în alte activităţi sociale care implică mai multă acţiune şi străduinţă. S-ar putea ca ea să nu aibă posibilitatea unei astfel de opţiuni. S-ar putea ca, reprimând instinctul reproducerii şi dorinţa de a fi mamă, să-şi provoace un dezechilibru care să se repercuteze în toate celelalte funcţii ale fiinţei sale. Dar oricare ar fi adevărul în această privinţă, faptul rămâne că atunci când devine mamă, cu sau fără căsătorie, ea este împiedicată să-şi ducă viaţa tot atât de liberă şi de independentă ca un bărbat. Femei extraordinar de înzestrate pot îndeplini lucruri minunate în ciuda maternităţii; dar pentru că funcţiile sexului au precădere la femeie, geniul şi înfăptuirile cele mai mari i-au fost refuzate de natură.

În măsura în care feminismul caută să pună semnul egalităţii între situaţia legală a femeii şi aceea a bărbatului, în măsura în care caută să-i ofere libertate legală şi economică pentru a se dezvolta şi a acţiona potrivit înclinărilor şi dorinţelor ei şi a circumstanţelor economice – în această măsură feminismul nu este nimic mai mult decât o ramură a marii mişcări liberale care proclamă evoluţia paşnică şi liberă a tuturor. Trecând dincolo de aceasta, când atacă instituţiile vieţii sociale sub impresia că va putea astfel să ridice barierele impuse de natură, feminismul este un copil spiritual al socialismului. Într-adevăr, este o caracteristică a socialismului să atribuie instituţiilor sociale originea faptelor nemodificabile ale naturii şi să se străduiască să reformeze natura prin reformarea acestor instituţii.

5

Amorul liber

Practicarea liberă a activităţilor sexuale este soluţia radicală a socialismului pentru problemele din această sferă. Societatea socialistă desfiinţează dependenţa economică a femeii, care rezultă din faptul că este dependentă de venitul soţului. Bărbatul şi femeia au aceleaşi drepturi economice şi aceleaşi îndatoriri, în măsura în care maternitatea nu cere consideraţii speciale pentru ea. Fondurile publice au grijă de subzistenţa şi educarea copiilor, care nu mai sunt obligaţii ale părinţilor, ci ale societăţii. În felul acesta, raporturile dintre sexe nu mai sunt influenţate de condiţiile sociale şi economice. Împerecherea încetează de a mai sta la baza celei mai simple forme de uniune interpersonală: căsnicia şi familia. În consecinţă, familia dispare şi societatea este confruntată numai cu indivizi separaţi. Alegerea în dragoste devine complet liberă. Bărbaţii şi femeile se împerechează şi se despart întocmai după cum îi mână dorinţele. Socialismul nu doreşte să creeze nimic nou în toate acestea, ci doar „să reediteze, pe un plan mai ridicat de cultură şi în forme sociale noi, ceea ce era universal valabil la un nivel cultural mai primitiv şi înainte ca proprietate privată să domine societatea”. [12]

Argumentele, uneori siropoase, alteori veninoase, pe care le aduc teologii şi alţi învăţători morali, constituie un răspuns total nepotrivit la acest program. Majoritatea scriitorilor care s-au ocupat de problemele raportului sexual au fost dominaţi de ideile monastice şi ascetice ale teologilor moralişti. Pentru ei instinctul sexual este răul absolut, senzualitatea este păcat, voluptatea este un dar al diavolului şi chiar gândul la asemenea lucruri este imoral. Dacă aderăm la această condamnare a instinctului sexual sau nu – depinde în întregime de înclinaţiile individuale şi de scara noastră de valori. Strădania moraliştilor de a o ataca sau apăra din punct de vedere ştiinţific este muncă irosită în zadar. Limitele metodei ştiinţifice sunt greşit concepute dacă i se atribuie rolul de judecător şi evaluator; natura metodei ştiinţifice este greşit înţeleasă când se aşteaptă de la ea ca să influenţeze acţiunea nu numai arătând eficacitatea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, ci şi determinând valoarea relativă a scopurilor în sine. Omul de ştiinţă care tratează probleme etice ar trebui totuşi să atragă atenţia că nu putem începe prin a respinge instinctul sexual ca pe un rău în sine şi să continuăm apoi dând actului sexual aprobarea noastră morală sau tolerarea în anumite circumstanţe. Mentalitatea obişnuită care condamnă sentenţios plăcerea senzuală care însoţeşte raportul sexual, dar declară cu toate acestea că îndeplinirea legală a aşa numitei debitum conjugale (datoria conjugală) în scopul reproducerii este cu totul morală, face parte dintr-un sistem de sofistică decadentă. Perechea căsătorită acţionează în limitele senzualităţii; nici un copil n-a fost procreat şi conceput până acum din considerente de lealitate faţă de nevoile statului de recruţi şi contribuabili. Pentru a fi cu totul logic şi consecvent, un sistem etic care înfierează actul procreaţiei ca ruşinos ar trebui să ceară abstinenţă completă şi necondiţionată. Dacă nu vrem să vedem cum se stinge viaţa oamenilor pe pământ, nu trebuie să numim izvorul din care se reînnoieşte o cloacă de viciu. Nimic nu a otrăvit mai mult morala societăţii moderne decât acest sistem etic care, nici recomandând logic, nici aprobând logic, împăienjeneşte deosebirea dintre bine şi rău – şi dă păcatului o atracţie sclipitoare. Mai mult decât orice, acest sistem este de condamnat pentru faptul că omul modern şovăie nedumerit în chestiunile de moralitate sexuală şi nu este nici măcar în stare să aprecieze problemele dificile ale raporturilor dintre sexe.

Este clar că sexul joacă un rol mai puţin important în viaţa bărbatului decât în cea a femeii. Satisfacţia îi aduce relaxare şi pace lăuntrică bărbatului, dar pentru femeie povara maternităţii începe aici. Destinul ei este complet circumscris de sex; în viaţa bărbatului acesta este doar un incident. Oricât de fervent şi din toată inima ar iubi, oricâte sarcini şi-ar lua asupra sa de dragul femeii, el rămâne totdeauna deasupra sexualităţii. În cele din urmă, şi femeile nutresc dispreţ faţă de bărbaţii care sunt obsedaţi şi în totul acaparaţi de sex. Femeia însă trebuie să se consume ca iubită şi ca mamă în serviciul instinctului sexual, care asigură reproducerea speciei. Frământat de griji profesionale, pentru bărbat poate adesea să fie dificil să-şi păstreze libertatea interioară şi să-şi dezvolte individualitatea, dar nu viaţa sexuală va fi cea care îl distrage cel mai mult. Pentru femeie sexul este obstacolul cel mai mare.

Aşadar sensul problemei feministe este o luptă a femeii pentru personalitate. Acest lucru afectează pe bărbaţi nu mai puţin decât pe femei, căci sexele pot atinge cel mai înalt grad de cultură individuală numai cooperând. Bărbatul care este mereu atras de femeie în sferele mai joase ale încătuşării psihice nu se poate dezvolta liber pe termen lung. Adevărata problemă a femeii este să-şi păstreze libertatea vieţii lăuntrice; aceasta face parte din problema culturală a umanităţii.

Nereuşita rezolvării acestei probleme este ceea ce a împiedicat orientul să evolueze. Acolo femeia este un obiect al patimii, o născătoare şi îngrijitoare de copii. Fiecare mişcare progresistă care începea cu dezvoltarea personalităţii era frustrată prematur de femei, care târau mereu bărbaţii în miasma haremului. Nimic nu separă astăzi orientul şi occidentul în mod mai categoric decât situaţia femeii şi atitudinea faţă de ele. Se susţine adesea că înţelepciunea orientală a pătruns miezul problemei ultime a existenţei mai profund decât toată filosofia europeană. În orice caz, faptul că nu a fost niciodată în stare să se elibereze de sex a pecetluit soarta culturii lor.

La jumătatea drumului dintre orient şi occident s-a dezvoltat cultura unică a grecilor. Dar nici antichitatea greacă nu a reuşit să ridice femeia la nivelul la care îl situase pe bărbat. Femeia măritată era exclusă din cultura greacă. Soţia rămânea în odăile destinate femeii, nimic mai mult decât mamă a moştenitorilor bărbatului şi intendentă a casei sale. Dragostea lui era rezervată numai aşa-numitelor hetaera. Până la urmă, nici acestea nu-l mai satisfăceau şi a trecut la dragostea homosexuală. Platon concepe dragostea pentru băieţi transfigurată de uniunea spirituală a îndrăgostiţilor şi abandonarea plină de bucuria pe care o inspiră frumuseţile sufletului şi ale trupului. Pentru el, dragostea de femeie era doar o satisfacţie senzuală grosolană.

Pentru omul occidental, femeia este camarada, pentru cel oriental, este tovarăşa de pat. Femeia europeană nu a deţinut dintotdeauna poziţia pe care o ocupă astăzi. Ea a dobândit-o în cursul evoluţiei de la principiul violenţei la cel al contractului. Iar în prezent bărbatul şi femeia sunt egali în faţa legii. Micile deosebiri care mai există încă în dreptul privat nu au nici o semnificaţie practică. Faptul că legea obligă femeia să asculte de bărbat nu este deosebit de important; atât timp cât căsătoria va supravieţui, una din părţi va trebui să o urmeze pe cealaltă, iar dacă soţul sau soţia este mai tare, cu siguranţă că acesta nu este un lucru pe care să-l decidă paragrafele codului civil. De asemenea, nu mai are importanţă faptul că drepturile politice ale femeii sunt restrânse, că nu au dreptul la vot şi la deţinerea funcţiilor publice. Căci acordând votul femeilor, raportul de putere politică dintre partide nu este mult modificat în ansamblu; femeile din acele partide care trebuie să sufere de pe urma schimbărilor ce sunt de aşteptat (desigur în nici un caz importante) ar trebui, în propriul lor interes, să devină adversare ale sufragiului feminin, mai degrabă decât susţinătoare ale acestuia. Dreptul de a ocupa funcţii publice este refuzat femeilor mai puţin din pricina limitărilor legale ale drepturilor lor, cât din cauza particularităţilor caracterului lor sexual. Fără a subestima valoarea luptei feministe pentru extinderea drepturilor civile ale femeii, se poate risca fără primejdie afirmaţia că nici femeile nu sunt păgubite prea mult de insuficienţele poziţiei legale a femeilor, care mai rămân încă în legislaţia unor state civilizate.

Înţelegerea greşită a principiului egalităţii în faţa legii în domeniul raporturilor sociale generale se regăseşte în domeniul special al raporturilor dintre sexe. Întocmai cum mişcarea pseudo-democratică se străduieşte să şteargă prin decrete inegalităţile naturale şi cele condiţionate social, întocmai cum vrea să-l facă pe cel puternic egal cu cel slab, pe cel talentat cu cel lipsit de talent, pe cel sănătos cu cel bolnav, tot astfel aripa radicală a mişcării feministe caută să facă femeile egale cu bărbaţii. [13] Deşi nu pot merge atât de departe încât să treacă jumătate din povara maternităţii asupra bărbaţilor, le-ar plăcea să desfiinţeze căsătoria şi viaţa de familie, astfel ca femeile să poată avea în întregime măcar acea libertate care pare compatibilă cu naşterea copiilor. Nestânjenită de soţ şi copii, femeia se va mişca liber, va acţiona liber şi va trăi pentru ea însăşi şi pentru dezvoltarea personalităţii sale.

Dar deosebirea dintre caracterul sexual şi destinul sexual nu pot fi desfiinţate prin decret, cum nu pot fi desfiinţate alte inegalităţi specifice neamului omenesc. Nu căsătoria este ceea ce lipseşte femeia de libertate lăuntrică, ci faptul că natura sexualităţii ei cere abandonul în faţa unui bărbat şi că dragostea de soţ şi copii îi consumă cea mai mare parte a energiei de care dispune. Nu există nici o lege omenească prin care o femeie, care îşi caută fericirea într-o carieră, să fie împiedicată să renunţe la dragoste şi căsătorie. Dar acelor femei care nu renunţă la ele nu le rămân destule forţe ca să domine viaţa aşa cum o poate domina un bărbat. Faptul că sexul îi stăpâneşte întreaga personalitate, şi nu impedimentele căsniciei şi ale familiei, este ceea ce înlănţuieşte femeia. „Desfiinţarea” căsătoriei nu ar face femeia mai liberă şi mai fericită; i-ar lua doar conţinutul esenţial al vieţii sale fără să-i ofere ceva în loc.

Lupta femeii pentru păstrarea personalităţii ei în căsnicie face parte din acea luptă pentru integritate personală caracteristică societăţii raţionaliste a ordinii economice bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Nu este exclusiv în interesul femeii ca ea să reuşească în această luptă; a pune în contrast interesele bărbaţilor cu cele ale femeilor, aşa cum încearcă să facă feminismul extremist, nu este deloc înţelept. Întreaga omenire ar suferi dacă femeia nu ar reuşi să-şi dezvolte eul şi dacă nu ar fi în stare să se alăture bărbatului într-un spirit de tovărăşie şi camaraderie, ca două fiinţe egale şi libere din naştere.

A lua unei femei copii şi a-i pune într-o instituţie înseamnă a-i lua o parte din viaţa ei; iar copiii sunt lipsiţi de influenţele cele mai pline de consecinţe pentru viaţa lor de mai târziu când sunt smulşi din sânul familiei. Freud a arătat cu puterea de pătrundere a geniului cât de adânci sunt impresiile pe care căminul părintesc le lasă copilului. De la părinţi copilul învaţă să iubească şi astfel ajunge să domine forţele care îi permit să se dezvolte şi să devină o fiinţă omenească integră şi sănătoasă. În instituţiile educative segregate se prăseşte homosexualitatea şi nevrozele. Nu este un accident faptul că propunerea ca bărbaţii şi femeile să fie trataţi cu egalitate radicală, ca raportul sexual să fie reglementat de către stat, ca pruncii să fie crescuţi în cămine publice de la naştere, ca părinţii şi copiii să rămână necunoscuţi unii altora să fi venit de la Platon; el vedea în raporturile dintre sexe numai satisfacerea unor dorinţe fizice.

Evoluţia care a dus de la principiul violenţei la cel al contractului a pus aceste raporturi pe baza alegerii libere din dragoste. Femeia are latitudinea să se refuze oricui, ea poate pretinde fidelitate şi constanţă de la bărbatul căruia i se dăruieşte. Numai în felul acesta se pot pune bazele pentru o dezvoltare deplină a individualităţii femeii Socialismul, revenind la principiul violenţei şi neglijând conştient ideea contractuală, chiar dacă urmăreşte o distribuţie egală a drepturilor şi obligaţiilor, trebuie în cele din urmă să ceară promiscuitate în viaţa sexuală.

6

Prostituţia

Manifestul comunist declară că „familia burgheză” are drept „complement” prostituţia publică. „Odată cu dispariţia capitalului” ar dispărea şi prostituţia. [14] Un capitol din cartea lui Bebel asupra femeii este intitulat: „Prostituţia - o instituţie socială necesară a lumii burgheze”. În acest capitol este expusă pe larg teoria conform căreia prostituţia ar fi tot atât de necesară societăţii burgheze ca şi „poliţia, armata permanentă, biserica, antreprenorii, etc.” [15] De la apariţia ei, viziunea conform căreia prostituţia ar fi un produs al capitalismului a câştigat teren enorm. Şi cum, pe deasupra, predicatorii încă se mai plâng că buna, vechea morală a decăzut şi acuză cultura modernă că ar fi dus la un mod de viaţă corupt, lumea este convinsă că toate relele sexuale reprezintă un simptom de decadenţă caracteristic epocii noastre.

Ca răspuns la această teorie, este suficient să arătăm că prostituţia este o instituţie extrem de veche, cunoscută tuturor popoarelor care s-au perindat pe pământ. [16] Prostituţia este o rămăşiţă a vechii morale, nu un simptom al decăderii unei culturi mai înalte. Cea mai puternică influenţă pentru combaterea ei în zilele noastre – şi anume obligaţia bărbatului de a fi abstinent în afara căsniciei – reprezintă unul din principiile cuprinse în egalitatea drepturilor morale pentru bărbat şi femeie şi este deci în întregime un ideal al epocii capitaliste. În vremurile care afirmau principiul violenţei, se cerea puritate sexuală numai de la mireasă, nu şi de la mire. Toţi acei factori care astăzi favorizează prostituţia nu au nimic de-a face cu proprietatea privată şi cu capitalismul. Militarismul, care împiedică tinerii de la căsătorie vreme mai îndelungată decât doresc ei, este orice altceva în afara unui produs al liberalismului iubitor de pace. Faptul că în anumite ţări înalţii funcţionari guvernamentali şi alte personalităţi se pot căsători numai când dispun de o anumită bunăstare materială, ca să facă faţă cheltuielilor la care îi obligă menţinerea unui anumit standard de viaţă, este, asemenea tuturor celorlalte fetişuri de castă, doar un vestigiu al gândirii pre-capitaliste. Capitalismul nu recunoaşte casta şi obiceiurile de castă; în capitalism fiecare trăieşte potrivit venitului său.

Unele femei se prostituează pentru că vor bărbaţi, altele pentru că vor hrană. Pentru multe femei operează ambele motive. Se poate admite, fără prea multe discuţii, că într-o societate în care veniturile ar fi repartizate în mod egal între toţi membrii ei tentaţia economică pentru prostituţie s-ar reduce la un minim, dacă n-ar înceta complet. Ar fi o speculaţie inutilă dacă într-o societate cu venituri egale şi uniform repartizate nu s-ar ivi alte motivaţii pentru prostituţie. În nici un caz nu se poate presupune pur şi simplu că moralitatea sexuală a unei societăţi socialiste ar fi mai satisfăcătoare decât aceea a unei societăţi capitaliste.

Ideile noastre au nevoie să fie modificate şi remodelate, mai mult decât în oricare alt domeniu de cunoaştere socială, tocmai în studiul relaţiilor dintre proprietate şi viaţa sexuală. Tratamentul contemporan al acestei probleme este presărat cu prejudecăţi de tot felul. Dar problema nu trebuie să fie privită cu ochii vizionarului care visează la un paradis pierdut, care vede viitorul într-o vâlvătaie de lumină trandafirie şi condamnă tot ceea ce se întâmplă în jurul său.


Note

1. Freud, Drei Abhandllungen zur Sexualtheorie, ed. a 2-a, Leipzig şi Viena, 1910, pag. 38 et seq.

2. Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, vol. II, pag. 576.

3. Engels, Der Ursprung der Familie, des Privateigentums und des Staates, pag. 182.

4. Westermarck, Geschichte der menschlichen Ehe, traducere de Katscher şi Grazer, ed. a 2-a, Berlin, 1902, pag. 122; Weinhold, Die deutschen Frauen in dem Mittelalter, ed. a 3-a, Viena, 1897, vol. II, pag. 9 et seq.

5. De exemplu, Weinhold, op. cit., vol. II, pag. 7 et seq.

6. I. Cor. XI, 9.

7. Weinhold, op. cit., pag. 292 et seq.

8. V. Westermarck, op. cit., pag. 74 et seq; Weinhold, op. cit., ed. a 3-a, vol. I, pag. 273 et seq.

9. Schröder, Lehrbuch der deutschen Rechtsgeschichte, ed. a 3-a, Leipzig, 1898, pag. 70, 110. Weinhold, op. cit., vol. II, pag. 12 et seq.

10. Tacit, Germania, cap. 17.

11. Marianne Weber, Ehefrau und Mutter in der Rechtsentwicklung, Tübingen, 1907, pag. 53 et seq., pag. 217 et seq.

12. August Bebel, Die Frau und der Sozialismus, ed. a 16-a, Stuttgart, 1892, pag. 343.

13. Examinarea măsurii în care aspiraţiile feminismului au fost formulate de femei şi bărbaţi al căror caracter sexual nu era dezvoltat normal ar trece dincolo de limitele impuse acestor expuneri.

14. Marx şi Engels, Das Kommunistische Manifest, ed. a 7-a, Berlin, 1906, pag. 35.

15. Bebel, op. cit., pag. 141 et seq.

16. Marianne Weber, op. cit., pag. 6 et seq.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România