Introducere

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică.
cuprins

1

Succesul ideilor socialiste

Socialismul este lozinca şi cuvântul de ordine al zilelor noastre. Ideea socialistă domină spiritul modern. Iar masele o aprobă. Ideea socialistă exprimă gândurile şi simţirile tuturor; ea şi-a pus pecetea asupra vremurilor noastre. Când istoria va relata povestea timpurilor noastre, va scrie în fruntea capitolului: „Epoca socialismului”.

Este adevărat, deocamdată socialismul nu a creat o societate despre care să se poată spune că îi reprezintă idealurile. Dar de mai bine de o generaţie, politica naţiunilor civilizate nu a urmărit altceva decât o realizare treptată a socialismului. [1] În ultimii ani, mişcarea a crescut vizibil în vigoare şi tenacitate. Unele naţiuni au căutat să înfăptuiască socialismul în înţelesul său deplin, dintr-o singură mişcare. Sub ochii noştri, bolşevismul rusesc a realizat ceva ce, indiferent de semnificaţia pe care credem că o are, trebuie să fie considerat, prin însăşi dimensiunea concepţiei, ca una dintre cele mai remarcabile realizări cunoscute în istoria mondială. Nicăieri nu a realizat cineva atât de mult. În cazul altor popoare, numai contrazicerile lăuntrice ale socialismului însuşi, cât şi faptul că nu poate fi realizat pe deplin au frustrat triumful socialist. Ele au mers, de asemenea, atât de departe cât le-a fost cu putinţă în circumstanţele date. În principiu, nu există opoziţie faţă de socialism. Astăzi nici un partid influent nu ar îndrăzni să proclame pe faţă proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Cuvântul „capitalism” exprimă pentru epoca noastră suma tuturor relelor. Chiar şi adversarii socialismului sunt dominaţi de idei socialiste. Căutând să combată socialismul din punctul de vedere al intereselor lor speciale de clasă, aceşti adversari, ale căror partide se numesc răspicat „burgheze” sau „ţărăniste”, admit indirect valabilitatea tuturor elementelor esenţiale ale gândirii socialiste. Căci, dacă singurul mijloc posibil de a argumenta împotriva programului socialist este că pune în primejdie interesele particulare ale unei părţi din umanitate, atunci de fapt se afirmă socialismul. Dacă cineva se plânge că sistemul de organizare economică şi socială care este bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie nu ţine îndeajuns seamă de interesele comunităţii, că serveşte numai scopurilor unor straturi izolate şi că limitează productivitatea, şi dacă de aceea se cere, împreună cu susţinătorii diverselor mişcări de „politică socială” şi „reformă socială”, amestecul statului în toate domeniile de viaţă economică, atunci se acceptă fundamental principiul programului socialist. Sau, iarăşi, dacă nu se poate argumenta împotriva socialismului decât că lipsa de perfecţiune a naturii omeneşti stă în calea realizării sale, sau că este nepotrivit în condiţiile economice existente să se treacă deodată la socializare, atunci se face doar mărturisirea capitulării în faţa ideilor socialiste. Naţionalistul afirmă de asemenea socialismul, căruia nu-i impută decât internaţionalismul său. El doreşte să combine socialismul cu ideile imperialiste şi lupta împotriva naţiunilor străine. Naţionalistul este un socialist naţional, nu internaţional; dar şi el aprobă principiile esenţiale ale socialismului. [2]

De aceea susţinătorii socialismului nu sunt limitaţi numai la bolşevici şi prietenii lor din afara Rusiei sau la membrii numeroaselor partide socialiste; sunt socialişti toţi aceia care consideră ordinea socialistă a societăţii superioară, economiceşte şi etic, aceleia bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, chiar dacă aceştia pot încerca, pentru un motiv sau altul, să facă un compromis temporar sau permanent între idealul lor socialist şi interesele particulare pe care ei înşişi cred că le reprezintă. Dacă definim socialismul într-un sens atât de larg ca aici, vedem că marea majoritate a oamenilor sunt astăzi de partea socialismului. Sunt extrem de rari aceia care fac profesiune de credinţă din principiile liberalismului şi care văd în ordinea bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie singura formă posibilă de societate economică.

Un fapt izbitor ilustrează succesul ideilor socialiste: şi anume acela că ne-am obişnuit să considerăm socialismul ca fiind numai acea politică care tinde să pună imediat şi în întregime programul socialist în aplicare, în timp ce dăm alte denumiri tuturor mişcărilor îndreptate cu mai multă moderaţie şi rezervă către acelaşi ţel, ba chiar le descriem pe acestea ca inamice ale socialismului. Acest fapt s-a putut întâmpla numai pentru că au rămas puţini adversari reali ai socialismului. Chiar şi în Anglia, căminul liberalismului, o naţiune care a devenit bogată şi mare prin politica ei liberală, oamenii nu mai ştiu ce înseamnă cu adevărat liberalismul. „Liberalii” englezi de astăzi sunt nişte socialişti mai mult sau mai puţin moderaţi. [3] În Germania, care nu a cunoscut niciodată cu adevărat liberalismul şi care a ajuns neputincioasă şi sărăcită din pricina politicii antiliberale, oamenii de abia dacă au o concepţie vagă despre ce ar putea să fie liberalismul.

Marea putere a bolşevismului rusesc se bizuie pe victoria completă a ideilor socialiste din ultimele decenii. Ceea ce face bolşevismul puternic nu este artileria şi mitralierele sovietelor, ci faptul că lumea întreagă primeşte ideile sale cu simpatie. Mulţi socialişti consideră întreprinderea bolşevicilor prematură şi privesc către viitor pentru triumful socialismului. Dar nici un socialist nu poate să rămână indiferent la cuvintele prin care internaţionala a treia cheamă popoarele lumii la luptă împotriva capitalismului. Pe tot globul se simte îndemnul către bolşevism. Printre cei slabi şi nehotărâţi, simpatia este amestecată cu oroare şi cu admiraţia pe care o trezeşte întotdeauna credinciosul curajos în oportunistul timid. Dar oamenii mai îndrăzneţi şi mai consecvenţi salută fără ezitare zorile noii epoci.

2

Analiza ştiinţifică a socialismului

Punctul de plecare al doctrinei socialiste este critica ordinii burgheze a societăţii. Ne dăm seama că scriitorii socialişti nu au avut prea mult succes în această privinţă. Ştim că au conceput greşit funcţionarea mecanismului economic şi că nu au înţeles funcţia diverselor instituţii ale ordinii bazată pe diviziunea muncii şi pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. N-a fost prea greu de arătat greşelile pe care le-au făcut teoreticienii socialişti în analiza procesului economic: criticii au reuşit să demonstreze că doctrinele lor economice sunt profund eronate. Însă a întreba dacă ordinea capitalistă a societăţii este mai mult sau mai puţin defectuoasă nu constituie un răspuns hotărâtor la întrebarea dacă socialismul ar fi în stare să ofere un substitut mai bun. Nu este suficient să se fi demonstrat că ordinea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie are defecte şi că nu a creat cea mai bună dintre lumile posibile; este necesar să se arate mai departe că ordinea socialistă este mai bună. Numai câţiva dintre socialişti au încercat să dovedească acest lucru, şi au făcut-o în cea mai mare parte într-un chip neştiinţific, unii chiar într-o manieră frivolă. Ştiinţa socialismului este rudimentară, şi tocmai acel tip de socialism care se intitulează „ştiinţific” nu este cel din urmă de blamat pentru aşa ceva. Marxismul nu s-a mulţumit să prezinte venirea socialismului ca pe o fază inevitabilă în evoluţia socială. Dacă ar fi făcut numai acest lucru, nu ar fi putut exercita acea influenţă pernicioasă asupra tratamentului ştiinţific al problemelor vieţii sociale, influenţă de care trebuie făcut responsabil. Dacă nu ar fi făcut nimic altceva decât să descrie ordinea socialistă a societăţii ca pe cea mai bună formă conceptibilă a vieţii sociale, n-ar fi putut niciodată să aibă consecinţe atât de vătămătoare. Dar prin argumentări sofistice a împiedicat tratamentul ştiinţific al problemelor sociologice şi a otrăvit atmosfera intelectuală a timpului.

Potrivit concepţiei marxiste, condiţia socială a unui om îi determină felul de a gândi. Faptul că este membru al unei clase sociale decide ce fel de vederi va exprima un scriitor. El nu este în stare să-şi depăşească apartenenţa de clasă sau să-şi elibereze gândirea de dictatele intereselor clasei sale. [4] În felul acesta este contestată posibilitatea unei ştiinţe generale, care să fie valabilă pentru toţi oamenii, indiferent de clasa din care fac parte. Pentru Dietzgen nu era decât un pas în plus pentru a înainta în construirea unei logici specific proletare. [5] Totuşi, adevărul este numai de partea ştiinţei proletare: „ideile logicii proletare nu sunt idei de partid, ci, pur şi simplu, consecinţe ale logicii”. [6] Astfel se protejează marxismul împotriva tuturor criticilor inoportune. Adversarul nu este învins cu argumente: ajunge doar să fie demascat ca burghez. [7] Marxismul critică înfăptuirile tuturor acelora care gândesc altfel, reprezentându-i ca pe nişte servitori venali ai burgheziei. Marx şi Engels nu au încercat niciodată să-şi combată adversarii cu argumente. I-au insultat, i-au ridiculizat, i-au luat în derâdere, i-au defăimat şi i-au calomniat, iar în întrebuinţarea acestor metode urmaşii lor nu sunt mai puţin experţi. Polemica lor nu este niciodată îndreptată împotriva argumentului adversarului, ci totdeauna împotriva persoanei sale. Puţini au putut rezista unei astfel de tactici. Puţini într-adevăr au fost destul de curajoşi să combată socialismul cu acea critică implacabilă pe care omul de ştiinţă are datoria să o aplice oricărui subiect de cercetare. Numai în felul acesta se explică faptul că susţinătorii şi adversarii socialismului au ascultat, fără a cerceta, prohibiţia pe care marxismul a impus-o asupra oricărei discuţii mai amănunţite despre condiţiile sociale şi economice ale unei comunităţi socialiste. Marxismul declară, pe de o parte, că socializarea mijloacelor de producţie este ţelul către care duce evoluţia economică cu inevitabilitatea unei legi naturale; iar, pe de altă parte, prezintă o asemenea socializare ca scop al efortului său politic. În felul acesta el a expus primul principiu al unei organizaţii socialiste. Scopul interdicţiei de a studia modul de funcţionare al unei comunităţi socialiste, care a fost justificat printr-o serie de argumente banale, avea în realitate scopul de a împiedica să iasă clar la lumină slăbiciunile doctrinei marxiste cu privire la crearea unei societăţi socialiste viabile. O expunere clară a naturii societăţii socialiste ar fi putut să slăbească entuziasmul maselor, care căutau în socialism mântuirea de toate relele pământeşti. Suprimarea reuşită a acestor investigaţii primejdioase, care provocaseră căderea tuturor teoriilor socialiste de mai înainte, a fost una dintre mişcările tactice cele mai îndemânatice ale lui Marx. Socialismul a fost în stare să devină mişcarea dominantă a secolului al nouăsprezecelea târziu şi al secolului al douăzecilea timpuriu numai pentru că oamenilor nu le era îngăduit să vorbească şi să gândească despre natura unei comunităţi socialiste.

Aceste afirmaţii nu pot fi ilustrate mai bine decât printr-un citat din Hermann Cohen, unul dintre aceia care, în deceniile imediat precedente primului război mondial, a exercitat cea mai puternică influenţă asupra gândirii germane. „Astăzi”, spune Cohen, „nici o dorinţă de a înţelege nu ne împiedică să recunoaştem esenţa chestiunii sociale şi, prin urmare, chiar dacă numai deghizat, necesitatea politicii de reformă socială, dar numai cei răi sau cei insuficient de buni nu o recunosc. Pretenţia iraţională de a dezvălui vederii generale imaginea statului viitor, prin care se fac încercări de a pune în încurcătură socialismul de partid, poate fi explicată numai prin faptul că există asemenea naturi defectuoase. Statul presupune lege, dar aceşti oameni se întreabă numai cum ar arăta statul, mai degrabă decât care sunt cerinţele etice ale legii. Astfel, răsturnând conceptele, se confundă etica socialismului cu poezia utopiilor. Dar etica nu este poezie şi ideea conţine adevăr fără imagine. Imaginea ei este realitatea care trebuie să se producă numai potrivit prototipului ei. Idealismul socialist poate fi privit astăzi ca un adevăr general al conştiinţei publice, deşi ca unul care totuşi este încă un secret deschis. Numai egoismul implicit în idealurile de lăcomie hrăpăreaţă, care este adevăratul materialism, îi neagă o credinţă”. [8] Omul care a scris şi a gândit astfel a fost lăudat ca cel mai mare şi mai îndrăzneţ gânditor german al timpului său; chiar şi adversarii învăţăturilor sale îl apreciau ca intelect. Tocmai pentru acest motiv este necesar să accentuăm nu numai că H. Cohen acceptă fără critică sau rezervă comandamentele socialismului şi recunoaşte interdicţia asupra încercărilor de a examina condiţiile existente într-o comunitate socialistă, ci şi că el reprezintă ca pe o fiinţă moralmente inferioară pe oricine încearcă să pună în încurcătură „socialismul de partid” cu o cerere de a clarifica problemele economiei socialiste. Ca îndrăzneala unui gânditor, a cărui critică altfel nu cruţă nimic, să înceteze brusc, în faţa unui idol atotputernic al timpului său, este un fenomen care poate fi observat adesea în istoria gândirii – chiar şi Kant, marele model al lui Cohen, este acuzat de acest lucru. [9] Dar ca un filosof să acuze de rea-voinţă, înclinare anormală şi lăcomie hrăpăreaţă nu numai pe toţi cei care sunt de altă părere, dar şi pe toţi cei care ridică probleme incomode pentru deţinătorii puterii – este ceva despre care istoria, din fericire, poate să arate puţine exemple.

Oricine nu a reuşit să se conformeze necondiţionat acestei constrângeri era proscris şi scos în afara legii. În felul acesta socialismul a fost în stare, de la an la an, să câştige din ce în ce mai mult teren, fără ca cineva să simtă imboldul de a face o cercetare fundamentală în felul cum ar funcţiona practic o comunitate socialistă. Astfel, când într-o bună zi socialismul marxist a luat frâiele puterii şi a căutat să pună în practică programul său complet, a trebuit să recunoască că nu avea nici o ideea clară despre ceea ce a încercat să înfăptuiască de-a lungul deceniilor.

Din această pricină, şi nu numai pentru a înţelege contrastul dintre politica liberală şi cea socialistă, o discuţie asupra problemelor comunităţii socialiste este de cea mai mare importanţă. Fără o asemenea discuţie, nu pot fi înţelese situaţiile care s-au dezvoltat de când a început mişcarea de naţionalizare şi municipalizare. Până în prezent, economia politică a cercetat – cu o unilateralitate de înţeles, dar regretabilă – exclusiv mecanismul unei societăţi întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Golul astfel creat trebuie să fie umplut.

Chestiunea dacă societatea trebuie să fie construită pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie sau pe baza proprietăţii publice asupra acestor mijloace este de ordin politic. Ştiinţa nu poate hotărî în această privinţă. Ştiinţa nu poate prezenta o judecată asupra valorilor relative ale formelor de organizare socială. Dar singură ştiinţa, examinând efectele instituţiilor, poate să pună temeliile pentru o înţelegere a societăţii. Deşi omul de acţiune, politicianul, poate să nu ţină seamă de rezultatele acestei examinări, cugetătorul nu va înceta niciodată să cerceteze toate lucrurile accesibile inteligenţei omeneşti. Iar pe termen lung gândirea trebuie să determine acţiunea.

3

Moduri alternative de acces la analiza socialismului

Problemele pe care socialismul le pune ştiinţei pot fi tratate după două metode.

Un filosof al culturii poate să se ocupe de socialism încercând să-l situeze în ordine pe lângă toate celelalte fenomene culturale. El cercetează originea sa intelectuală, examinează relaţia sa cu alte forme de viaţă socială, îi caută izvoarele ascunse în sufletul individului, încearcă să-l înţeleagă ca pe un fenomen de masă. El îi examinează efectele asupra religiei şi filosofiei, artei şi literaturii. El încearcă să arate raportul în care acesta stă cu ştiinţele naturale şi intelectuale ale timpului. Îl studiază ca pe un stil de viaţă, ca pe un mod de manifestare a psihicului, ca pe o expresie a credinţelor etice şi estetice. Aceasta este metoda cultural-istorico-psihologică. Întrebuinţată necontenit, ea este metoda a mii de cărţi şi eseuri.

Nu trebuie niciodată să judecăm o metodă ştiinţifică în avans. Există numai o singură piatră de încercare în ceea ce priveşte capacitatea ei de a obţine rezultate: succesul. Este foarte posibil ca metoda cultural-istorico-psihologică să contribuie în mare măsură la o rezolvare a problemelor pe care socialismul le-a pus ştiinţei. Faptul că rezultatele ei au fost atât de nesatisfăcătoare trebuie să fie pus nu numai în sarcina lipsei de competenţă şi a prejudecăţilor politice ale acelora care au întreprins această muncă, dar mai presus de toate trebuie atribuit faptului că tratamentul economico-sociologic [10] al problemelor trebuie să-l preceadă pe cel cultural-istoric-psihologic. Căci socialismul este un program de transformare a vieţii economice şi a constituţiei societăţii potrivit unui ideal definit. Pentru a-i înţelege efectele în alte domenii de viaţă intelectuală şi culturală, trebuie să i se fi văzut mai întâi, cu claritate, semnificaţia sa socială şi economică. Atâta vreme cât mai există încă îndoieli despre aceasta, nu este înţelept să riscăm o interpretare cultural-istorico-psihologică. Nu se poate vorbi de etica socialismului înainte de a-i fi lămurit legătura cu alte standarde morale. O analiză importantă a influenţelor sale asupra religiei şi vieţii publice este cu neputinţă când nu există decât o concepţie obscură despre realitatea sa esenţială. Este cu totul imposibil a discuta despre socialism fără a se fi examinat în prealabil şi cu precădere mecanismul unei ordini economice întemeiată pe proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie.

Chestiunea aceasta apare cu claritate în fiecare punct de la care porneşte în mod obişnuit metoda cultural-istorico-psihologică. Adepţii acestei metode privesc socialismul ca pe o consecinţă finală a ideii democratice de egalitate, fără a fi decis ce înseamnă cu adevărat democraţie şi egalitate sau în ce relaţie este una cu cealaltă şi fără a fi luat în considerare dacă socialismul este în mod esenţial sau doar în general preocupat de ideea egalităţii. Uneori ei se referă la socialism ca la o reacţie a psihicului faţă de dizolvarea spirituală produsă de raţionalismul inseparabil de capitalism; iar alteori afirmă că socialismul tinde la cea mai înaltă raţionalizare a vieţii materiale, o raţionalizare la care capitalismul nu ar putea să ajungă niciodată. [11] Aceia care îşi cufundă expunerea culturală şi teoretică a socialismului într-un haos de misticism şi fraze de neînţeles este inutil să fie discutaţi aici.

Cercetările cuprinse în această carte sunt îndreptate, în principal, către problemele economice şi sociologice ale socialismului. Trebuie să le tratăm pe acestea înainte de a discuta problemele culturale şi psihologice. Numai pe baza rezultatelor unei asemenea cercetări putem întemeia studiile asupra culturii şi psihologiei socialismului. Singură cercetarea economică şi sociologică poate oferi un fundament solid pentru aceste expuneri – cu mult mai atrăgătoare pentru marele public – care prezintă o evaluare a socialismului în lumina aspiraţiilor generale ale neamului omenesc.


Note:

1. „Acum se poate spune pe bună dreptate că filosofia socialistă de astăzi este numai afirmarea conştientă şi explicită a principiilor de organizare socială, care au fost deja în mare parte adoptate în mod inconştient. Istoria economică a secolului este aproape în întregime o cronică a înaintării socialismului”. Citat din Sidney Webb în Fabian Essays, 1889, pag. 30.

2. Fr. W. Foerster atrage în special atenţia asupra faptului că mişcarea laburistă şi-a dobândit adevăratul triumf „în inimile claselor posedante”; prin aceasta „forţa morală de rezistenţă a fost răpită acestor clase” (Foerster, Christentum und Klassenkampf, Zürich, 1908, pag.111 et seq.). În 1869, Prince-Smith notase faptul că ideile socialiste găsiseră susţinători printre patroni. El menţionează că printre oamenii de afaceri „oricât ar părea de curios, există unii care înţeleg propria lor activitate în economia naţională cu atât de puţină claritate încât socotesc ideile socialiste ca mai mult sau mai puţin întemeiate şi, în consecinţă, au conştiinţa cu adevărat tulburată, ca şi cum ar fi forţaţi să recunoască în sinea lor că beneficiile pe care le realizau ar fi fost în dauna muncitorilor angajaţi de ei. Aceasta îi face timizi şi îi pune chiar în mare încurcătură, ceea ce este foarte rău, deoarece civilizaţia noastră economică ar fi serios ameninţată dacă cei pe care se sprijină nu pot găsi, dintr-un sentiment de justificare deplină, curajul de a-i apăra temeliile cu o hotărâre nestrămutată.” (Prince-Smith, Gesammelte Schriften, vol.1, Berlin, 1877, pag. 362). Cu toate acestea, Prince-Smith nu ar fi ştiut cum să discute critic teoriile socialiste.

3. Aceasta se vede clar din programul liberalilor englezi de astăzi: Britain`s Industrial Future, being the Report of the Liberal Industrial Inquiry, Londra, 1928.

4. „Ştiinţa există numai în capul oamenilor de ştiinţă, care sunt şi ei produse ale societăţii. Ei nu pot ieşi din societate, nici trece dincolo de ea.” (Kautsky, Die soziale Revolution, ediţia a treia, Berlin, 1911, II, pag.39).

5. Dietzgen, „Briefe über Logik, speziell democratisch-proletarische Logik”, Internationale Bibliothek, vol.XXII, ed. a 2-a, Stuttgart, 1903, pag. 112): „În ultimă instanţă, logica merită epitetul de proletară de asemenea şi pentru motivul că pentru a o înţelege trebuie să fi învins toate prejudecăţile care constrâng burghezia.”

6. Dietzgen, „Briefe über Logik”, op. cit., pag. 112.

7. Este o fină ironie a destinului că însuşi Marx a suferit această soartă. Untermann descoperă că „chiar viaţa psihică a gânditorilor tipic proletari din şcoala marxistă” conţine „rămăşiţele de gândire din epoci trecute, fie numai în formă rudimentară. Aceste rudimente vor apărea cu atât mai pronunţat cu cât stagiile de gândire prin care a trăit gânditorul mai înainte de a fi devenit marxist au fost petrecute într-un mediu burghez sau feudal. Acesta era în mod notoriu cazul lui Marx, Engels, Plehanov, Kautsky, Mehring şi alţi marxişti proeminenţi.” (Untermann, Die logischen Mängel des engeren Marxismus, München, 1910, pag. 125). De Man crede, de asemenea, că pentru a înţelege „individualitatea şi varietatea teoriilor” trebuie să fie luate în considerare, în afară de fondul social general al gânditorului, de asemenea şi propria sa viaţă economică şi politică – o viaţă „burgheză” ... „în cazul lui Marx, educat la colegiu” (De Man, Zur Psychologie des Sozialismus, ediţia a doua, Jena 1927, pag. 17).

8. Cohen, Einleitung mit kritischem Nachtrag zür neunten Auflage der Geschichte des Materialismus von Friederich Albert Lange, ediţia a treia adăugită, Leipzig 1914, pag. 115. De asemenea, Natorp, Sozialpädagogik, ediţia a patra, Leipzig 1920, pag. 201.

9. Anton Menger, Neue Sittenlehre, Jena 1905, pag. 45 şi 62.

10. „sociologie” – termen ce desemna în gândirea misesiană a anilor ´20 ştiinţa acţiunii umane, denumită mai târziu praxeologie.

11. Muckle, Das Kulturideal des Sozialismus, München, 1918, se aşteaptă chiar ca socialismul să înfăptuiască atât „cea mai înaltă raţionalizare a vieţii economice”, cât şi „mântuirea de cea mai teribilă dintre barbarii: raţionalismul capitalist”.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România