Prefaţă la ediţia a doua germană

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică.
cuprins

O chestiune mult controversată este aceea dacă, înainte de mijlocul secolului al nouăsprezecelea, exista o concepţie clară despre ideea socialistă – prin care se înţelege socializarea mijloacelor de producţie împreună cu corolarul ei, controlul centralizat al întregii producţii de către un singur organ social sau, mai exact, de către stat.

Răspunsul depinde, în primul rând, de faptul dacă privim cererea pentru o administrare centralizată a mijloacelor de producţie în întreaga lume ca pe o trăsătură esenţială a unui plan socialist. Socialiştii mai vechi considerau „naturală“ autarhia micilor teritorii, iar orice schimb de bunuri dincolo de frontierele lor, din capul locului ca „artificial” şi „dăunător”. Numai după ce adepţii englezi ai liberului schimb au dovedit avantajele unei diviziuni internaţionale a muncii, vederi popularizate prin mişcarea cobdenistă, au început socialiştii să-şi dezvolte ideile lor de socialism sătesc şi regional în acelea ale unui socialism naţional şi, în cele din urmă, în ale unui socialism mondial. Cu excepţia acestui aspect, concepţia fundamentală a socialismului fusese pusă la punct în mod clar în cursul celui de-al doilea sfert al secolului al nouăsprezecelea de către acei scriitori pe care marxismul îi numeşte „socialişti utopişti”. Planurile unei ordini utopiste a societăţii erau discutate pe larg în acea vreme, dar discuţia nu le era favorabilă. Utopiştii nu reuşiseră să plănuiască structuri sociale care să reziste criticii economiştilor şi sociologilor. În proiectele lor lacunele puteau fi găsite cu uşurinţă; era lesne de dovedit că o societate construită pe asemenea principii trebuie să fie lipsită de eficacitate şi vitalitate şi că, fără îndoială, nu ar corespunde aşteptărilor. Astfel, către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, idealul socialist părea să fie lichidat. Ştiinţa demonstrase lipsa de valoare a socialismului cu ajutorul logicii stricte, iar susţinătorii săi nu erau în stare să găsească un singur contraargument de efect.

În acest moment a apărut Marx. Adept al dialecticii hegeliene – un sistem care se pretează uşor la abuzuri din partea acelora care caută să domine gândirea cu jocuri arbitrare ale închipuirii şi cu verbozitate metafizică – lui nu i-a trebuit mult să afle o rezolvare a dilemei în care se aflau socialiştii. De când ştiinţa şi logica argumentaseră împotriva socialismului, se impunea născocirea unui sistem în care să se poată avea încredere că îl va apăra împotriva unei critici atât de puţin agreate. Aceasta era sarcina pe care socialismul întreprinse s-o îndeplinească. El avea trei căi de procedură. În primul rând, putea să nege că logica ar fi universal valabilă pentru toată omenirea şi pentru toate timpurile. Putea să afirme că gândirea ar fi determinată de clasa socială a gânditorilor; că este, de fapt, o „suprastructură ideologică” a intereselor de clasă ale acestora. Tipul de raţionament care infirmase ideea socialistă era „relevat” ca un raţionament „burghez”, ca o apologie a capitalismului. În al doilea rând, stabilea că dezvoltarea dialectică ar duce în chip necesar la socialism; că scopul şi ţelul oricărui fel de istorie ar fi socializarea mijloacelor de producţie prin exproprierea expropriatorilor – negarea negaţiei. În cele din urmă, se statua că nu era îngăduit nimănui să facă, aşa cum făcuseră utopiştii, propuneri precise pentru înfăptuirea unui „Pământ al Făgăduinţei” socialiste. De vreme ce venirea socialismului era inevitabilă, ar fi în avantajul ştiinţei să renunţe la orice tentativă de a-i determina natura exactă.

În nici o fază a istoriei nu a găsit vreo doctrină politică o acceptare atât de imediată şi completă ca aceea conţinută în aceste trei principii ale marxismului. Mărimea şi persistenţa succesului a fost în mod obişnuit subestimată. Aceasta se datorează obiceiului de a aplica termenul „marxist” exclusiv membrilor formali ai unuia sau altuia dintre partidele autointitulate marxiste, care sunt legate să susţină, cuvânt cu cuvânt, doctrinele lui Marx şi Engels, aşa cum sunt interpretate de către sectele lor respective şi să considere atare doctrine ca fundaţie de neclintit şi izvor definitiv a tot ceea ce se ştie despre societate, iar în treburile politice, ca cel mai înalt standard. Dar dacă vom cuprinde în termenul „marxist” pe toţi aceea care au acceptat principiile de bază a lui Marx – şi anume că clasa socială condiţionează gândirea, că venirea socialismului este inevitabilă şi că cercetările în domeniul existenţial şi operativ al unei comunităţi socialiste este neştiinţific – se vor găsi foarte puţini nemarxişti în Europa la răsărit de Rin, ba chiar şi în Europa apuseană, iar în Statele Unite mult mai mulţi partizani decât adversari ai marxismului. Creştinii declaraţi atacă materialismul marxiştilor, monarhiştii – republicanismul lor, naţionaliştii – internaţionalismul lor; cu toate acestea, ei înşişi, fiecare pe rând, doresc să fie cunoscuţi ca Creştini Socialişti, Socialişti de Stat, Socialişti Naţionali etc. Fiecare pretinde că numai propria sa varietate de socialism este cea adevărată – aceea care „va veni” – aducând cu ea mulţumire şi fericire pentru toţi. Socialismul altora, spun ei, nu are adevărata origine de clasă ca a lor. În acelaşi timp, ei respectă cu scrupulozitate interdicţia lui Marx de a întreprinde orice fel de cercetare cu privire la instituţiile economice socialiste ale viitorului şi încearcă să interpreteze modul de funcţionare al sistemului economic în vigoare ca o desfăşurare ce duce în mod inevitabil la socialism, potrivit cu inexorabila necesitate a procesului istoric. Desigur, nu numai marxiştii, dar şi majoritatea acelora care se declară cu emfază antimarxişti, gândesc în stil cu totul marxist şi adoptă dogmele arbitrare, neconfirmate şi uşor refutabile ale lui Marx. Dacă vin şi când vin la putere, ei guvernează şi lucrează pe de-a întregul în spirit socialist.

Succesul incomparabil al marxismului se datorează perspectivei pe care o oferă de a împlini acele aspiraţii onirice, acele vise de răzbunare care au fost atât de adânc împlântate în sufletul omenesc din timpuri imemoriale. Marxismul promite un paradis pe pământ, o „ţară după placul inimii”, plină de fericire şi bucurii şi – ceea ce este cu atât mai plăcut celor care au pierdut în lupta pentru existenţă – umilirea tuturor acelora care sunt mai tari şi mai buni decât mulţimea. Logica şi raţionamentul, care ar putea arăta absurditatea unor asemenea vise de desfătare şi răzbunare, trebuie să fie respinse. Marxismul este astfel cea mai radicală dintre toate reacţiunile împotriva dominaţiei gândirii peste viaţă şi acţiune, întronată de raţionalism. El este împotriva logicii, împotriva ştiinţei şi împotriva activităţii însăşi a gândirii. Principiul său predominant este prohibirea gândirii şi a cercetării, în special cu aplicaţie la instituţiile şi funcţionarea unei economii socialiste. Caracteristic pentru marxism este şi faptul de a fi adoptat denumirea de „socialism ştiinţific” şi de a-şi fi însuşit în felul acesta prestigiul câştigat de ştiinţă, prin succesul de necontestat al domniei ei peste viaţă şi acţiune, pentru a-l întrebuinţa în propria sa luptă împotriva oricărei contribuţii ştiinţifice la construcţia economiei socialiste. Bolşevicii proclamă în mod persistent că religia este opiu pentru popor. Marxismul este fără îndoială opiu pentru acei care ar putea să deprindă obiceiul de a gândi şi trebuie, de aceea, să fie dezbăraţi de el.

În această nouă ediţie a cărţii mele, care a fost considerabil revăzută, am întreprins să înfrunt prohibiţia marxistă aproape universal respectată şi să examinez problemele construcţiei socialiste a societăţii pe căi ştiinţifice, altfel spus, cu ajutorul teoriei sociologice şi economice. În timp ce amintesc cu recunoştinţă pe acei oameni ale căror cercetări au deschis drumul pentru orice lucrare în acest domeniu, inclusiv a mea, este o sursă de mulţumire pentru mine de a fi în situaţia să pretind că am încălcat interdicţia impusă de marxism asupra tratamentului ştiinţific a acestor probleme. De la prima apariţie a cărţii de faţă, probleme mai înainte ignorate s-au ridicat pe planul întâi al interesului ştiinţific; discuţia socialismului şi a capitalismului a fost pusă pe o bază nouă. Acei care mai înainte se mulţumeau să facă unele observaţii despre binecuvântările pe care socialismul le-ar aduce sunt obligaţi acum să studieze natura societăţii socialiste. Problemele au fost definite şi nu mai pot fi ignorate.

Aşa cum era de aşteptat, socialiştii de toate felurile şi descrierile, de la cei mai radicali bolşevici sovietici până la socialiştii aşa-zis „generoşi” (Edelsozialisten) ai civilizaţiei apusene, au încercat să infirme raţionamentele şi concluziile mele. Dar nu au reuşit, nu au izbutit nici măcar să aducă vreun argument pe care să nu-l fi discutat şi combătut eu mai înainte. În momentul de faţă, discuţia ştiinţifică a problemelor de bază ale socialismului urmează linia de investigaţii a acestei cărţi.

Argumentele prin care am demonstrat că într-o comunitate socialistă calculul economic nu ar fi cu putinţă au atras în special atenţie largă. Cu doi ani înainte de apariţia primei ediţii a cărţii mele, am publicat această secţiune a investigaţiilor mele în Archiv für Sozialwissenschaft (Vol. XLVII, nr. 1), unde are aproape acelaşi text ca şi ambele ediţii ale lucrării de faţă. Problema, care aproape nici nu fusese atinsă mai înainte, a stârnit brusc o vie discuţie în ţările de limbă germană şi în străinătate. Se poate spune cu adevărat că discuţia este acum închisă; opoziţia faţă de aserţiunile mele este astăzi aproape inexistentă.

Curând după ce a apărut prima ediţie, Heinrich Herkner, şeful „socialiştilor de catedră” (Kathedersozialisten) ca urmaş al lui Gustav Schmoller, a publicat un eseu în care susţinea în toate părţile esenţiale critica pe care o aduc socialismului. [1] Observaţiile sale au stârnit o furtună printre socialiştii germani şi suitele lor literare. Astfel a luat naştere, în mijlocul luptei catastrofale din Ruhr şi al hiperinflaţiei (1923), o controversă care a devenit curând cunoscută sub numele de criză a „politicii reformei sociale”. Rezultatul controversei a fost într-adevăr slab. „Sterilitatea” gândirii socialiste, asupra căreia atrăsese atenţia un socialist înfocat, devenise deosebit de vizibilă cu această ocazie. [2] Despre bunele rezultate care pot fi obţinute printr-un studiu ştiinţific fără prejudecată al problemelor socialismului există dovezi în admirabilele lucrări ale lui Pohle, Adolf Weber, Röpke, Halm, Sulzbach, Brutzkus, Robbins, Hutt, Withers, Benn şi ale altora.

Dar cercetarea ştiinţifică a problemelor socialismului nu este de ajuns. Mai trebuie să fie sfărâmat şi zidul de prejudecăţi care închide actualmente drumul către o scrutare nepărtinitoare a acestor probleme. Orice susţinător al măsurilor socialiste este privit ca un prieten al binelui, nobilului şi moralului, ca un pionier dezinteresat al unor reforme necesare, pe scurt ca un om care îşi serveşte cu abnegaţie propriul său popor şi întreaga umanitate şi, mai presus de toate, ca un zelos şi curajos căutător al adevărului. Dar, îndrăznească cineva să măsoare cineva socialismul cu instrumentele raţionalismului ştiinţific, şi devine pe dată campion al principiului răului, un mercenar care serveşte interesele egoiste ale unei clase, o ameninţare pentru bunăstarea comunităţii, un ignoramus neiniţiat, care înoată contra curentului. Fiindcă lucrul cel mai curios în acest fel de a gândi este tocmai faptul că socoteşte chestiunea dacă socialismul sau capitalismul ar fi mai indicat să servească binele public ca rezolvată dinainte – în sensul, bineînţeles, că socialismul este considerat ca bun şi capitalismul ca rău – în timp ce, de fapt, cu siguranţă chestiunea nu poate fi decisă altfel decât numai printr-o cercetare ştiinţifică. Rezultatele investigaţiei economice sunt întâmpinate nu cu argumente, ci cu acel „patos moral”, pe care îl găsim în invitaţia la congresul din Eisenach din 1872, la care recurg socialiştii şi etatiştii, pentru că nu pot găsi un răspuns la critica căreia ştiinţa le supune doctrinele lor.

Liberalismul mai vechi, bazat pe economia politică clasică, susţinea că starea materială a tuturor claselor salariate putea fi ridicată permanent numai printr-o sporire a capitalului, iar pe aceasta o poate găsi numai societatea capitalistă bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Economia modernă subiectivă a întărit şi a confirmat baza acestei concepţii prin propria sa teorie a salariilor. În această privinţă, liberalismul modern este în întregime de acord cu şcoala mai veche. Cu toate acestea, socialismul crede că socializarea mijloacelor de producţie este un sistem care ar aduce bogăţie tuturor. Aceste vederi conflictuale trebuie să fie examinate în lumina ştiinţei obiective: indignările justificate şi văicărelile nu duc nicăieri.

Este adevărat că astăzi socialismul este o profesiune de credinţă pentru mulţi, poate pentru cei mai mulţi dintre aderenţii săi. Dar critica ştiinţifică nu poate avea o misiune mai nobilă decât aceea de a sfărâma credinţele false.

Pentru a proteja idealul socialist de efectul zdrobitor al unei astfel de critici, s-au făcut de curând încercări de îmbunătăţire a definiţiei acceptate a conceptului de „socialism”. Propria mea definiţie a socialismului, ca o politică tinzând la construirea unei societăţi în care mijloacele de producţie sunt socializate, este în concordanţă cu tot ceea ce oamenii de ştiinţă au scris asupra subiectului. Pretind că cineva trebuie să fie orb istoriceşte pentru a nu vedea că aceasta, şi nimic altceva, este ceea ce a însemnat socialism în ultima sută de ani şi că numai în acest sens mişcarea ei a fost şi este socialistă. Dar la ce bun cearta asupra denumirii ei! Dacă îi place cuiva să numească socialist un ideal social care păstrează proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, fireşte, e liber s-o facă! Un om poate să-i zică pisicii câine şi soarelui lună, dacă îi face plăcere. Dar o astfel de răsturnare a terminologiei uzuale nu serveşte la nimic, în afară doar de a da naştere la confuzii şi neînţelegeri. Problema cu care suntem confruntaţi aici este socializarea proprietăţii mijloacelor de producţie, adică însăşi problema în jurul căreia, de mai bine de o sută de ani, se duce o luptă amarnică în lumea întreagă, problema κατ′ ὲξοχήν (mai presus de toate celelalte) a epocii noastre.

Această definire a socialismului nu poate fi ocolită prin aserţiunea că conceptul de socialism mai cuprinde şi alte lucruri pe lângă socializarea mijloacelor de producţie, spunând, de exemplu, că suntem mişcaţi de anumite motive speciale atunci când ne declarăm socialişti sau că există un al doilea ţel – poate un concept pur religios – legat de el. Susţinătorii socialismului pretind că singura varietate demnă de acest nume este aceea care doreşte socializarea mijloacelor de producţie pentru motive „nobile”. Alţii, care trec drept adversari ai socialismului, susţin că şi naţionalizarea mijloacelor de producţie pentru motive mai puţin „nobile” trebuie de asemenea intitulată socialism. Socialiştii religioşi spun că adevăratul socialism este legat de religie; socialiştii atei insistă asupra abolirii lui dumnezeu odată cu proprietatea privată. Dar problema felului în care o societate socialistă poate funcţiona este cu totul separată de chestiunea dacă aderenţii ei îşi propun să-l adore pe Dumnezeu sau nu, conduşi de motive pe care un X oarecare din punctul său propriu de vedere le-ar numi nobile sau vulgare. Fiecare grup al marii mişcări socialiste proclamă ca fiind singura adevărată propria sa varietate de socialism şi le consideră pe toate celelalte ca eretice; totodată încearcă în mod firesc să accentueze deosebirea dintre propriul său ideal şi acela al altor partide. Îndrăznesc să afirm că în cursul cercetărilor mele am arătat tot ceea ce trebuie spus despre aceste pretenţii.

În această accentuare a trăsăturilor caracteristice ale fiecăreia din tendinţele socialiste luate în parte, influenţa pe care o pot avea asupra ţelurilor democraţiei şi dictaturii joacă evident un rol însemnat. În această privinţă, de asemenea, nu mai am nimic de adăugat la cele ce am spus asupra subiectului în diverse părţi ale acestei cărţi (partea I, cap. III; partea II, cap. XV; partea IV, cap. XXXI). Este de ajuns să spun aici că economia planificată, pe care susţinătorii dictaturii proletariatului doresc s-o instaureze, este tot atât de socialistă ca şi socialismul propagat de autointitulaţii social-democraţi.

Societatea capitalistă este realizarea a ceea ce am numi democraţie economică, dacă termenul n-ar fi intrat în uz – în conformitate, cred, cu terminologia Lordului Passfield şi a doamnei Webb – şi nu ar fi aplicat exclusiv unui sistem în care muncitorii, ca producători, şi nu consumatorii înşişi, ar decide cu privire la ceea ce trebuie produs şi cum. Această stare de lucruri ar fi tot atât de puţin democratică cum ar fi, să zicem, o constituţie politică sub regimul căreia demnitarii guvernamentali, şi nu întregul popor, ar decide cum să fie guvernat statul – desigur, contrariul a ceea ce suntem obişnuiţi să numim democraţie. Când spunem că o societate capitalistă este o democraţie a consumatorilor, înţelegem prin aceasta că puterea de a dispune de mijloacele de producţie, care aparţine antreprenorilor şi capitaliştilor, poate fi dobândită numai prin intermediul votului consumatorilor, obţinut zilnic în pieţe. Fiecare copil care preferă o jucărie alteia îşi pune buletinul de vot în urnă, care în cele din urmă decide cine va fi ales comandant de industrie. Este adevărat că nu există egalitate de vot în această democraţie; unii au vot plural. Dar puterea mai mare de votare, ce o implică dispunerea de un venit mai mare, poate fi dobândită şi păstrată numai prin proba alegerii. Faptul că în balanţă consumul celor bogaţi atârnă mai greu decât consumul săracilor – deşi există o tendinţă puternică de a supraestima considerabil cantitatea de bunuri consumată de clasele înstărite în raport cu consumul maselor – este în sine un „rezultat al alegerilor”, deoarece într-o societate socialistă bogăţia poate fi adunată şi păstrată numai printr-o reacţiune corespunzătoare la cerinţele consumatorilor. Astfel, bogăţia oamenilor de afaceri care au reuşit este totdeauna rezultatul unui plebiscit al consumatorilor şi, odată dobândită, această bogăţie poate fi păstrată numai dacă este utilizată în felul considerat de consumatori ca fiind cel mai avantajos pentru ei. Omul de rând este mai bine informat şi mai puţin coruptibil în hotărârile pe care le ia în calitate de consumator, decât ca alegător în alegerile politice. Se spune că ar exista alegători care, puşi să aleagă între liberul schimb şi protecţionism, între standardul aur şi inflaţie, sunt incapabili să ia în considerare tot ceea ce implică decizia lor. Cumpărătorul care trebuie să aleagă între diferitele tipuri de bere sau fabricate de ciocolată are cu siguranţă o sarcină mai uşoară.

Mişcarea socialistă îşi dă mari silinţe să pună adesea în circulaţie firme noi pentru statul său de construcţie ideală. Fiecare firmă uzată este înlocuită cu o alta, care face să reînvie speranţele unei soluţii definitive ale insolubilei probleme fundamentale a socialismului – până când devine evident că nimic nu s-a schimbat în afară de nume. Cea mai recentă deviză este „capitalism de stat”. În mod obişnuit nu se înţelege că această deviză înseamnă tot atât cât se numeşte economie planificată şi socialism de stat, şi că economia planificată, socialismul de stat şi capitalismul de stat se deosebesc de idealul „clasic” al socialismului egalitar numai în amănunte neesenţiale. Criticile din această carte sunt îndreptate imparţial către toate formele de comunitate socialistă care pot fi concepute.

Singur sindicalismul, care se deosebeşte fundamental de socialism, necesită un tratament special (partea II, secţiunea III, cap. XVI, 4).

Sper ca aceste observaţii să convingă şi pe cititorul pripit şi superficial că investigaţiile şi criticile mele nu se aplică numai socialismului marxist. Cum însă toate mişcările socialiste au fost puternic stimulate de marxism, voi acorda mai mult spaţiu concepţiilor marxiste decât acelora ale altor varietăţi de socialism. Cred că am trecut în revistă tot ceea ce are o legătură esenţială cu aceste probleme şi că am făcut de asemenea o critică amănunţită a trăsăturilor caracteristice ale programelor nemarxiste.

Cartea mea este o cercetare ştiinţifică, nu o polemică politică. Am analizat problemele fundamentale şi am trecut, pe cât a fost cu putinţă, peste toate luptele economice şi politice ale zilei şi peste ajustările politice ale guvernelor şi partidelor. Iar aceasta cred că se va dovedi a fi calea cea mai bună pentru pregătirea unei înţelegeri temeinice a politicii din ultimele câteva decenii şi din ultimii câţiva ani: mai presus de toate, a politicii de mâine. Numai un studiu critic complet al ideilor socialismului ne va face în stare să înţelegem ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Obiceiul de a vorbi şi a scrie despre chestiuni economice fără a fi sondat temeinic problemele a făcut să scadă interesul pentru discuţiile publice ale unor chestiuni vitale pentru societate şi a condus politica pe căi ce ar putea duce la distrugerea unor civilizaţii întregi. Proscrierea teoriei economice, care a început cu şcoala istorică germană, iar astăzi îşi găseşte expresia în special în instituţionalismul american, a subminat autoritatea gândirii calificate în această materie. Contemporanii noştri socotesc că tot ceea ce este cuprins sub titlul de economie politică şi sociologie este materie la discreţia oricărui critic necalificat. Se presupune că orice şef de organizaţie muncitorească, orice lider sindical şi orice antreprenor este calificat să ia decizii în chestiuni de economie politică numai în virtutea funcţiei sale. „Oamenii cu experienţă practică” de felul acesta, chiar şi cei ale căror activităţi au dus adesea în mod notoriu la nereuşită şi faliment, se bucură de un fals prestigiu de economişti, care trebuie anihilat cu orice preţ. Tendinţa de a evita cuvinte tari nu trebuie cu orice preţ să ducă la compromisuri. E timpul ca aceşti diletanţi să fie demascaţi.

Soluţia fiecăreia din nenumăratele chestiuni economice ale zilei necesită un proces de gândire de care sunt capabili numai acei specialişti care sunt pregătiţi să înţeleagă interconexiunea generală a fenomenelor economice. Numai cercetările teoretice care pătrund până în miezul lucrurilor au o valoare practică reală. Disertaţiile asupra chestiunilor teoretice care se pierd în amănunte sunt inutile, căci sunt prea mult absorbite de ceea ce este particular şi accidental ca să mai aibă răgaz pentru ceea ce este general şi esenţial.

Se spune adesea că toate cercetările ştiinţifice privitoare la socialism sunt inutile, pentru că nimeni nu le poate înţelege, cu excepţia unui număr relativ mic de oameni care sunt în stare să urmărească înlănţuirea ideilor ştiinţifice. Pentru majoritatea cetăţenilor, se spune, ele vor rămâne întotdeauna de neînţeles. Devizele socialismului sună ispititor în urechile maselor. Oamenii doresc cu ardoare socialismul pentru că speră să le aducă mântuire deplină şi să le satisfacă dorinţa de răzbunare. În consecinţă, vor continua să lucreze pentru socialism, ajutând astfel ca să se producă un inevitabil declin al civilizaţiei pentru ridicarea căreia le-au trebuit mii de ani naţiunilor din vestul Europei. În felul acesta ne vom angaja inevitabil pe panta care duce la haos şi mizerie, la întunericul barbariei şi la anihilare.

Nu împărtăşesc această vedere sumbră. Ar putea să se întâmple aşa, dar nu este obligatoriu să fie astfel. E adevărat că majoritatea oamenilor nu sunt în stare să urmărească înlănţuirii complicate de gândire, şi nici un fel de învăţătură nu va ajuta acelora care de abia pot pricepe cea mai simplă propoziţie să înţeleagă pe cele mai complicate. Dar tocmai pentru că nu pot gândi pentru ele însele, masele urmează conducerea oamenilor pe care îi numim instruiţi. Odată convinşi aceştia, partida este câştigată. Dar nu vreau să repet aici ceea ce am mai spus în prima ediţie a acestei cărţi, la sfârşitul primului capitol. [3]

Îmi dau prea bine seama că a-i convinge pe susţinătorii pasionaţi ai ideii socialiste cu demonstraţia logică a absurdităţii şi lipsei de noimă a concepţiei lor este o încercare lipsită de speranţă. Ştiu prea bine că nu vor să audă, nu vor să vadă şi, mai presus de toate, nu vor să gândească şi să înţeleagă şi că nu sunt accesibili nici unui argument. Dar generaţii noi cresc cu ochi mai limpezi şi minţi mai deschise. Aceste generaţii vor privi lucrurile dintr-un punct de vedere dezinteresat şi lipsit de prejudecăţi, vor cântări şi examina, vor gândi şi acţiona cu prevedere. Pentru ele este scrisă această carte.

Câteva generaţii de politică economică, care a fost aproape liberală, au multiplicat enorm bogăţiile lumii. Capitalismul a ridicat standardul de viaţă al maselor la un nivel pe care strămoşii noştri nu şi l-ar fi putut închipui. Intervenţionismul şi eforturile de a introduce socialismul au lucrat acum de câteva decenii la nimicirea temeliilor sistemului economic mondial. Stăm pe marginea unei prăpăstii care ameninţă să înghită civilizaţia noastră. Dacă umanitatea civilizată va pieri pentru totdeauna sau dacă această catastrofă va fi evitată în ceasul al unsprezecelea, iar singura cale de salvare reconstituită – înţelegând prin aceasta reclădirea unei societăţi întemeiate pe recunoaşterea fără rezerve a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie – este o chestiune care priveşte generaţiile chemate să acţioneze în deceniile ce vor veni, căci ideile pe care se vor sprijini acţiunile lor sunt acelea care o vor decide.

Viena, ianuarie, 1932


Note:

1. Herkner, „Sozialpolitische Wandlungen in der wissenschaftlichen Nationalökonomie“, Der Arbeigeber, vol. XIII, pag. 35.

2. Cassau, „Die sozialistische Ideenwelt vor und nach dem Kriege“, în Die Wirtschaftwissenschaft nach dem Kriege, Ediţei festivă pentru Lujo Brentano la a optzecea aniversare, München, 1925, vol. I, pag. 149 et seq.

3. Pag. 459 et seq. ale acestei ediţii: cap. 35, 3.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România