Libertatea de exprimare

Șantajistul

La prima vedere nu este greu de răspuns la întrebarea „Este șantajul cu adevărat nelegitim?” Singura problemă de rezolvat ar fi „De ce se pune această întrebare?” La urma urmelor, șantajiștii…șantajează oamenii, nu? Și ce ar putea fi mai rău? Ei se folosesc de secretele întunecate și ascunse ale oamenilor. Ei amenință că le vor face cunoscute. Își chinuie victimele și, adesea, le împing la sinucidere.

Vom descoperi totuși că pledoaria împotriva șantajistului nu rezistă la o analiză serioasă; că ea se bazează pe o rețea de lozinci neanalizate și de neînțelegeri filozofice grave.

Ce este, mai exact, șantajul? Șantajul este o ofertă de schimb. El este oferta de a schimba ceva, de obicei tăcerea, contra unui bun oarecare, de obicei banii. Dacă oferta de schimb este acceptată, șantajistul păstrează în continuare tăcerea, iar cel șantajat plătește prețul cuvenit. Dacă oferta șantajistului este respinsă, acesta poate să-și exercite dreptul la liberă exprimare și să facă public secretul. Nu este nimic rău aici. Tot ceea ce se întâmplă este că se face o ofertă de a păstra tăcerea. Dacă oferta este respinsă, șantajistul nu face decât să-și exercite dreptul la liberă exprimare.

Singura diferență între un bârfitor și un șantajist este aceea că șantajistul se va abține să vorbească – pentru un anumit preț. Într-un sens, bârfitorul este mult mai rău decât șantajistul, pentru că șantajistul îi dă celui șantajat o șansă de a-l face să tacă. Bârfitorul dezvăluie secretul fără avertizare. Oare persoana care are un secret nu se găsește într-o poziție mai bună față de șantajist decât față de bârfitor? Cu bârfitorul, totul este pierdut; cu șantajistul, se poate câștiga sau se poate rămâne la nivelul existent. Dacă prețul cerut de șantajist este mai scăzut decât valoarea secretului, persoana în cauză va plăti șantajistul – acesta fiind cel mai mic dintre două rele. În acest caz, el câștigă diferența dintre valoarea secretului și prețul șantajului. Dacă șantajistul cere mai mult decât valorează secretul, cererea lui nu va fi satisfăcută și informația va deveni publică. Totuși, în acest caz, persoana nu este într-o situație mai rea față de șantajist decât ar fi fost față de un bârfitor înveterat. De aceea este într-adevăr dificil să accepți înfierarea suferită de șantajist, cel puțin în comparație cu bârfitorul, care de obicei este ignorat cu un ușor dispreț și înfumurare.

Șantajul nu presupune întotdeauna oferta tăcerii în schimbul banilor. Aceasta este doar forma lui cea mai cunoscută. Șantajul poate fi definit fără referire la nici una dintre ele. În termeni generali, șantajul este amenințarea de a face ceva – orice (ceea ce nu este în sine ilegal) – dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.

Multe acțiuni din domeniul public pot fi calificate drept acte de șantaj, dar, în loc să fie înfierate, câștigă adesea un statut de respectabilitate! De exemplu, recentul boicot al salatei este o formă de șantaj. Prin boicotul salatei (sau oricare alt boicot) sunt amenințați vânzătorii cu amănuntul și cu ridicata de fructe și legume. Dacă ei manevrează salata în afara sindicatului, spune boicotul, oamenilor li se va cere să nu cumpere de la ei. Aceasta este în perfectă conformitate cu definiția: amenințarea că ceva, care nu este ilegal în sine, se va întâmpla dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.

Dar ce se poate spune despre amenințările implicate de șantaj? Mai mult decât orice altceva, poate, acest aspect al șantajului este cel mai greșit înțeles și temut. La prima vedere, suntem înclinați să acceptăm că amenințările sunt imorale. Obișnuitul dicton împotriva agresiunii, de exemplu, avertizează nu numai împotriva agresiunii per se, ci și împotriva amenințării cu agresiunea. Dacă un autostopist acostează un călător pe autostradă, de obicei este suficientă amenințarea cu agresiunea pentru a-l face să se supună.

Să analizăm natura amenințărilor. Când ești amenințat cu violența agresivă, amenințarea este condamnabilă. Nici un individ nu are dreptul să inițieze violența agresivă împotriva altuia. Cu toate acestea, în șantaj se amenință cu ceva pe care șantajistul are dreptul să-l facă! – fie că este vorba despre exercitarea dreptului la liberă exprimare, fie că este refuzul de a cumpăra de la anumite magazine, fie a-i convinge pe alții să facă acest lucru. Lucrul cu care se amenință nu este nelegitim în sine; de aceea, nu este posibil să numim „amenințarea” o „amenințare nelegitimă”.

Șantajul poate fi nelegitim numai atunci când între șantajist și cel șantajat există o relație specială, bazată pe un jurământ prealabil. Cel care are un secret poate angaja un avocat sau un detectiv particular cu condiția ca informațiile încredințate acestuia să rămână confidențiale. Dacă avocatul sau detectivul încearcă să îl șantajeze pe deținătorul secretului, aceasta ar fi o violare a contractului și, în consecință, nelegitim. Când însă un străin deține un secret fără obligații contractuale, atunci este legitim ca el să-și ofere tăcerea spre „vânzare”.

Pe lângă faptul că este o activitate legitimă, șantajul are și unele efecte bune, plângerile contrare neputând fi susținute. În afară de câteva victime inocente prinse în plasă, cine îi cade victimă șantajistului de obicei? Există în principal două grupuri. Unul este alcătuit din delicvenți: criminali, hoți, escroci, delapidatori, pungași, violatori etc. Celălalt grup constă din oameni care se angajează în activități care nu sunt nelegitime prin ele însele, dar sunt contrare obiceiurilor și moralei majorității: homosexuali, sado-masochiști, perverși sexuali, comuniști, soți adulteri etc. Instituția șantajului are efecte benefice, dar diferite, asupra fiecăruia din aceste grupuri.

În cazul delicvenților, șantajul și amenințarea cu șantajul servesc drept factor de descurajare. Ele se adaugă riscurilor implicate de activitatea delicventă. Câte dintre informațiile anonime primite de poliție – a căror valoare nu poate fi supraestimată – pot fi puse în legătură, în mod direct sau indirect, cu un șantaj? Câți delicvenți sunt determinați să comită delicte singuri, evitând ajutorul prietenilor delicvenți în „lovituri” care necesită cooperarea, de teama unui posibil șantaj? Și, în sfârșit, există acei indivizi aflați pe punctul de a comite delicte, sau „la marginea delicvenței” (cum ar spune un economist), unde cel mai mic factor îi va împinge într-o direcție sau alta. Teama de șantaj ar putea fi suficientă, în unele cazuri, pentru a-i face să se răzgândească.

Dacă șantajul însuși ar fi legalizat, fără îndoială că el ar fi un factor de descurajare mult mai eficient. Legalizarea ar duce fără îndoială la o creștere a șantajului, însoțită de adevărate ravagii în clasa delicvenților.

Se spune uneori că ceea ce duce la scăderea delicvenței nu este pedeapsa corespunzătoare delictului, ci siguranța de a fi prins. Deși această controversă se desfășoară cu mare aprindere și relevanță în dezbaterile actuale privind pedeapsa capitală, este suficient să subliniem că instituția șantajului face ambele lucruri. Ea crește pedeapsa asociată delictului, pentru că îi forțează pe delicvenți să împartă o parte din prada lor cu șantajistul. Ea duce, de asemenea, la creșterea probabilității de a fi prins, pentru că șantajiștii se adaugă forțelor poliției, cetățenilor și grupurilor „vigilante” și altor unități anti-delicvenți. Șantajiștii, adesea membri ai lumii interlope, au o poziție privilegiată pentru a împiedica delictele. Statutul lor de persoane „din interior” îl depășește adesea pe cel al spionului sau al infiltratului, care este obligat să joace un rol. Legalizarea șantajului ar permite astfel unităților anti-delicvență să profite în același timp de două principii de bază ale luptei împotriva criminalității: „dezbină și stăpânește” și „lipsa onoarei între hoți”. Este foarte clar că un efect important al legalizării șantajului ar fi diminuarea delicvenței, și anume a celei reale.

Legalizarea șantajului ar avea efecte benefice și asupra acțiunilor care nu implică agresiune, dar sunt contrare obiceiurilor societății luate ca întreg. Asupra acestora, legalizarea șantajului ar avea un efect de emancipare. Chiar și în condițiile în care șantajul este ilegal, suntem martorii unor efecte benefice. De exemplu, homosexualitatea este în anumite împrejurări ilegală din punct de vedere tehnic, dar nu este cu adevărat un delict, deoarece nu implică agresiunea. Pentru indivizii homosexuali, șantajul produce adesea un rău considerabil și anevoie poate fi considerat benefic. Dar pentru un grup luat ca întreg, adică pentru fiecare individ ca membru al grupului, șantajul a fost de ajutor, făcând ca publicul să devină conștient și familiarizat cu homosexualitatea. A-i forța pe membrii individuali ai unui grup opresat din punct de vedere social să se dezvăluie, să „iasă în câmp deschis” nu poate fi considerat, desigur, un serviciu. Folosirea forței este o violare a drepturilor unui individ. Totuși, aceasta duce la conștientizarea, de către o parte a unui grup, a existenței membrilor celeilalte părți. Forțând această percepție, șantajul poate, în mod legitim, să-și atribuie un oarecare merit în emanciparea oamenilor a căror crimă unică este devierea de la normă într-un mod nedelictual.

Reflectând asupra vechiului aforism „adevărul te va elibera”, singura „armă” aflată la dispoziția șantajistului este adevărul. Folosind adevărul pentru a-și susține amenințările (așa cum trebuie să facă uneori), el eliberează adevărul, adesea fără intenție, pentru a face binele sau răul pe care acesta este capabil să îl facă.

Calomniatorul și defăimătorul

Este ușor să fii un susținător al libertății cuvântului atunci când aceasta se referă la drepturile persoanelor cu care ești de acord. Dar testul crucial se referă la discursurile controversate, la afirmații pe care le putem considera rele sau rău intenționate și care pot, de fapt, chiar să fie rele sau rău intenționate.

Probabil că nu există nimic mai respingător sau mai vicios decât calomnia. De aceea, trebuie să fim deosebit de atenți în apărarea drepturilor la liberă exprimare ale calomniatorilor, pentru că, dacă ele pot fi apărate, atunci drepturile celorlalți – care nu ofensează în aceeași măsură – vor fi cu certitudine mai sigure. Dar dacă drepturile la libertatea cuvântului ale calomniatorilor și defăimătorilor nu sunt protejate, drepturile celorlalți vor fi mai puțin sigure.

Motivul pentru care libertarienii bine crescuți nu s-au implicat în apărarea drepturilor calomniatorilor este clar – calomnia ruinează reputațiile. Abundă, astfel, poveștile fioroase despre pierderea slujbelor, a prietenilor etc. Departe de a fi preocupați de drepturile calomniatorului și ale defăimătorului la libertatea cuvântului, manierații libertarieni au fost preocupați de protejarea celor cărora le-au fost distruse reputațiile, ca și cum acest lucru în sine ar fi de neiertat. Dar, evident, faptul de a apăra reputația unei persoane nu este o valoare absolută. Dacă ar fi, adică dacă reputațiile ar într-adevăr sacrosancte, atunci ar trebui să interzicem majoritatea categoriilor de denigrare, chiar și pe cele întemeiate. Critica literară nefavorabilă, satira din filme, din teatru, recenziile muzicale sau cele de cărți nu ar mai putea fi permise. Orice ar diminua reputația oricărui individ sau a oricărei instituții ar trebui să fie interzis.

Desigur, politicoșii libertarieni ar nega faptul că rezerva pe care o au față de calomnie îi determină să fie adepții punctului de vedere descris mai sus. Ei ar admite că reputația unei persoane nu poate fi întotdeauna apărată, că, uneori, ea trebuie sacrificată. Dar aceasta, ar spune ei, nu îl exonerează pe calomniator. Pentru că reputația unei persoane nu este ceva care să poată fi tratat cu ușurință. Ea nu poate fi maculată fără motive serioase.

Dar ce este „reputația” unei persoane? Ce este acest lucru care nu trebuie să „fie tratat cu ușurință”? În mod clar, nu este o posesie, ceva despre care să se poată spune că îi aparține unei persoane în același mod în care îi aparțin, de exemplu, hainele. De fapt, reputația unei persoane nu îi „aparține” acesteia deloc. Reputația unei persoane este ceea ce cred alții despre acea persoană; ea constă din gândurile pe care le au alți oameni.

Unui om nu-i aparține propria reputație mai mult decât îi aparțin gândurile celorlalți – pentru că doar din acestea este alcătuită reputația lui. Reputația unui om nu-i poate fi furată mai mult decât îi pot fi furate lui gândurile altor oameni. Indiferent dacă reputația „i-a fost luată” prin mijloace cinstite sau nu, prin adevăr sau minciună, această reputație nu i-a aparținut niciodată și, deci, nu ar trebui să recurgă la lege pentru a cere daune.

Și atunci, ce facem noi când ne opunem calomniei sau o scoatem în afara legii? Interzicem cuiva să influențeze sau să încerce a influența gândurile altor oameni. Dar ce înseamnă dreptul la liberă exprimare dacă nu faptul că suntem cu toții liberi să încercăm să influențăm gândurile celor din jurul nostru? Deci, trebuie să tragem concluzia că defăimarea și calomnia sunt consistente cu dreptul la liberă exprimare.

În sfârșit, oricât de paradoxal ar părea, reputațiile probabil că ar fi mai sigure fără legile care interzic afirmațiile calomnioase! În condițiile legilor actuale, care interzic minciuni defăimătoare, există o tendință naturală de a crede orice mormăială publicată, referitoare la caracterul cuiva. „Dacă nu ar fi adevărat, nu s-ar fi publicat”, raționează publicul credul. Totuși, dacă ar fi permisă calomnia, publicul nu ar mai fi atât de ușor de înșelat. Atacurile ar deveni atât de dese și rapide, încât ar trebui să fie dovedite cu probe înainte de a avea vreun impact. S-ar putea organiza agenții similare cu Uniunea Consumatorilor sau Better Business Bureau, care să răspundă cererii publicului pentru informații triviale cât mai corecte.

Publicul ar învăța curând să digere și să evalueze afirmațiile calomniatorilor – dacă acestora li s-ar „da frâu liber”. Un calomniator sau un defăimător nu ar mai avea puterea automată de a ruina reputația unei persoane.

Cel care neagă libertatea academică

Pentru ideea de libertate academică s-au vărsat poate mai multe lacrimi de crocodil decât pentru oricare altă idee. În legătură cu această libertate, poate, universitarii sunt mai elocvenți decât în legătură cu oricare alt subiect care le solicită atenția. În ochii unora, ea pare să fie totuna cu însuși fundamentul civilizației occidentale! Aproape că nu trece nici o zi fără declarații indignate ale Uniunii Americane pentru Libertăți Civile, privind o violare reală sau imaginară a libertății academice. Iar toate acestea par șterse în comparație cu mânia sindicatelor profesionale ale profesorilor și ale celorlalte persoane care lucrează în domeniul academic.

Judecând după nume, libertatea academică pare să fie destul de inofensivă. Universitarii, desigur, la fel ca toată lumea, ar trebui să aibă libertăți – libertatea de exprimare, libertatea de a călători, libertatea de a accepta o slujbă sau de a o părăsi – libertățile obișnuite de care se bucură fiecare. Dar nu aceasta se înțelege prin expresia „libertate academică”. Dimpotrivă, ea are o semnificație foarte specială – libertatea de a preda o materie în orice formă dorește profesorul, în ciuda oricăror dorințe sau opinii contrare ale celui care l-a angajat. Deci, „libertatea academică” îl împiedică pe director sau pe patron să-l concedieze pe profesor, atâta timp cât acesta predă materia convenită, indiferent de ce obiecții s-ar putea aduce modului în care o predă.

Aceasta este o doctrină foarte specială și spectaculoasă. Să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă ea ar fi aplicată în aproape orice altă ocupație – în salubritate sau în munca instalatorilor. „Libertatea instalatorului” ar consta în dreptul de a instala țevi și alte părți ale instalațiilor în modul pe care el îl consideră cel mai bun. Ce s-ar întâmpla dacă un client ar dori o instalație realizată într-un mod diferit de judecata profesională a instalatorului? Fără doctrina „libertății instalatorului”, instalatorul ar fi, desigur, liber să refuze slujba. Dar, potrivit doctrinei despre „libertatea instalatorului”, el nu ar trebui să o refuze. Ar avea dreptul să accepte slujba și să o facă în modul în care crede el de cuviință. Ar avea dreptul să spună că punctul lui de vedere trebuie să aibă întâietate, iar clientul nu ar avea dreptul să-l concedieze.

„Libertatea șoferului de taxi” ar garanta șoferilor dreptul de a merge unde vor ei să meargă, indiferent de direcția în care vrea să fie dus clientul care plătește. „Libertatea chelnerului” ar da chelnerului dreptul de a decide ce veți mânca dumneavoastră. De ce nu ar avea și instalatorii, chelnerii și șoferii de taxi o „libertate a vocației”? De ce ar trebui aceasta să fie rezervată universitarilor?

Fundamental, diferența presupusă a exista între aceste vocații și cele universitare este aceea că profesiile din domeniul academic necesită libertatea de cercetare, dreptul la liberă expresie și dreptul de a urmări gândurile, indiferent unde ar putea duce acestea. Această pretenție și această distincție sunt făcute, desigur, de universitari. Pe lângă faptul că este supărător de elitist, acestui argument îi lipsește un punct important, care nu se referă la problema despre ceea ce este implicat în activitatea intelectuală. Este vorba despre incorectitudinea „libertății de vocație” atunci când sprijină „dreptul” angajatului la o slujbă pe baza unor cerințe pur formale, indiferent de dorința și voința clienților și a patronilor.

Dacă este acceptat argumentul elitist, care pretinde că profesiilor „intelectuale” trebuie să le fie acordată o libertate care nu este potrivită în alte profesii, ce se întâmplă cu celelalte profesii care pot fi calificate drept „intelectuale”? Ce putem spune despre „libertatea medicală” pentru medici, „libertatea legală” pentru avocați, „libertatea artistică” pentru artiști etc.? „Libertatea medicală” ar putea da medicilor dreptul de a efectua operații, indiferent dacă pacientul este de acord sau nu. I-ar împiedica ea pe pacienți să-i concedieze pe medicii cu ale căror proceduri nu sunt de acord? Ar da „libertatea artistică” dreptul artiștilor de a fixa un preț pentru opere de artă care nu sunt nici dorite și nici apreciate? Având în vedere modul în care funcționează „libertatea academică”, răspunsul la toate aceste întrebări ar trebui să fie afirmativ. Nu putem decât să ne cutremurăm la gândul că ar fi posibil ca aceste libertăți să fie acordate chimiștilor, avocaților sau politicienilor.

Problema care se pune cu adevărat în cazul „libertății academice” este dreptul indivizilor de a stabili liber contracte între ei. Doctrina libertății academice este o negare a sanctității contractului. Sorții sunt potrivnici celui ce-l angajează pe universitar și fixează situația în favoarea profesorului. Acest lucru seamănă foarte mult cu sistemul medieval al ghildelor, caracterizat prin restricții, protecționism și stimularea unui sistem de caste.

Până aici, s-a presupus, în mod implicit, că școlile și universitățile sunt în proprietate privată. Controversa s-a referit la faptul că libertatea academică echivalează cu o violare a drepturilor acestor proprietari.

Dar efectiv toate instituțiile de învățământ din Statele Unite sunt controlate de guvern, adică sunt proprietate furată. Deci, libertatea academică ar putea fi apărată pe motivul că este, poate, singurul instrument prin care, măcar în parte, controlul asupra sistemului educațional poate fi smuls clasei conducătoare sau elitei puterii, care îl controlează[1]. Presupunând, de dragul dezbaterii, că această pretenție este adevărată, ea constituie un puternic factor în apărarea libertății academice.

În acest caz, nu inocentul consumator-student ar fi cel înșelat prin pretențiile la libertate academică; pentru că nu inocentul consumator-student este cel obligat, în prezent, să mențină în serviciu un profesor ale cărui servicii el nu le dorește. Cea care ar fi forțată în acest mod este non-inocenta clasă conducătoare. Dacă teoria clasei conducătoare este adevărată, universitarii cu vederi favorabile clasei conducătoare nu au nimic de câștigat de pe urma libertății academice. Oricum, ei ar fi păstrați în slujbele lor. Singurul care beneficiază este profesorul ale cărui vederi nu sunt pe placul clasei conducătoare. El are de câștigat de pe urma libertății academice, pentru că aceasta îi împiedică pe membrii clasei conducătoare, care îl angajează, să-l concedieze pe motive ideologice sau alte motive non-formale.

Libertatea academică, în sine, poate fi privită ca fraudă și furt, pentru că neagă individului dreptul la contracte libere și voluntare. Dar, uneori, nu trebuie să ne surprindă că un mijloc „rău” poate fi folosit pentru scopuri bune.

Cel care face reclamă

Reclama se bucură, de multă vreme, de o „presă proastă”. Împotriva ei s-a construit o pledoarie detaliată și care pare convingătoare. Se pretinde că reclama amăgește oamenii, obligându-i să cumpere produse pe care, altminteri, nu le-ar cumpăra. Ea se bazează pe temerile și slăbiciunile psihologice ale oamenilor. Este înșelătoare, prin alăturarea unor femei frumoase și a unui produs comercial, ce vrea să spună că femeia face parte, într-un fel sau altul, din tranzacție. Este prostească, cu concursurile ei, cu fanfarele și jongleriile ei. Este o insultă adusă inteligenței noastre.

Pledoaria culminează, de obicei, cu un apel la egoismul nostru – reclama este foarte scumpă. Un minut de reclamă TV la o oră de maximă audiență sau o pagină de reclamă într-o revistă sau un ziar cunoscut pot ajunge la mii de dolari. Ramura de activitate a reclamei, ca întreg, este o ramură de multe miliarde de dolari. Dacă am interzice reclama, se spune, toți acești bani ar putea fi economisiți. Banii ar putea fi utilizați apoi pentru a îmbunătăți produsul ori pentru a-i scădea prețul, sau amândouă. Activitatea de reclamă ar putea fi înlocuită cu o comisie guvernamentală, care ar prezenta descrieri și clasamente obiective. În locul unor înșelătoare jonglerii sexy, am avea descrieri de produse, rezumate probabil prin nivele standard, cum ar fi „Nivelul A”, „Nivelul B” etc. În orice caz, cei care fac reclamă, fiind neproductivi și, în esență, niște paraziți, ar fi lăsați fără obiect de activitate.

Acest punct de vedere despre reclamă are multe elemente greșite, dar are și precedente istorice. De fapt, este doar cel mai recent dintr-o lungă serie de argumente cu scopul de a arăta că o activitate sau alta este parazitară și neproductivă. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Franța, fiziocrații – o școală de gândire economică – considerau că toate activitățile economice sunt neproductive în afară de agricultură, pescuit și vânătoare. Argumentele lor susțineau că tot ce nu era legat de sol era steril și, în consecință, dependent și parazitar față de activitățile bazate pe sol. Alți economiști au făcut distincția între bunuri, considerate productive, și servicii, considerate neproductive. În sfârșit, alții au afirmat că toate bunurile și doar unele dintre servicii sunt productive. De exemplu, s-a negat că serviciile monetare, cum ar fi intermedierea financiară, brokerajul, activitatea bancară și speculațiile, ar avea vreo valoare. Astăzi este ușor să vedem limitările acestor teorii. Un bun nu trebuie să provină neapărat din sol pentru a fi productiv, iar un serviciu nu trebuie neapărat să fie „tangibil” – de pildă asistența medicală – pentru a fi productiv. Știm că brokerii pun oamenii în contact la costuri mai mici decât ar putea aceștia să o facă singuri. Știm că produsul netangibil al activității de asigurare duce la formarea de fonduri comune și, deci, la scăderea riscului. Dar chiar și în aceste vremuri sofisticate activitatea de reclamă se bucură de o largă reputație de parazit.

Cât de convingătoare sunt argumentele? În primul rând, pare limpede că reclama nu îi obligă pe oameni să cumpere ceea ce, altminteri, ei nu ar cumpăra. Reclama încearcă să îi convingă pe oameni – și poate că modul în care o face este discutabil pentru unii membri ai comunității. Dar ea nu constrânge și nu poate să o facă. (Reclama frauduloasă este echivalentă, din punct de vedere logic, cu furtul, dar nu trebuie confundată cu reclama per se. Dacă vânzătorul face reclamă la grâu și vinde pietre, el fură în realitate prețul în bani al „grâului”.)

Reclama care operează la nivelul subconștientului consumatorului, dacă există, ar putea fi considerată coercitivă. Dar nu putem afirma că reclama obișnuită este coercitivă, fără a șterge complet diferența dintre constrângere și convingere.

În al doilea rând, reclama are un conținut de informație. Acest lucru este recunoscut chiar și de către cei mai fervenți detractori ai săi, deși ei consideră că guvernul ar face o treabă mai bună. Dar acțiunea guvernamentală în domeniul reclamei nu este mai puțin reclamă doar pentru că este făcută de guvern. Există mai multe probleme greu de rezolvat în reclamele de proveniență guvernamentală. Nestânjenit de necesitatea obișnuită de a obține profituri făcând pe plac consumatorilor, când guvernul scapă situația de sub control nu se mai poate face mare lucru. Reclama guvernamentală pentru serviciul militar este doar un exemplu.

În al treilea rând, importanța reclamei pentru firmele noi, și deci pentru încurajarea concurenței, nu trebuie subestimată. Dacă reclama ar fi interzisă, firmele mari și deja cunoscute ar avea un avantaj puternic pe piață. Chiar și în situația actuală, firmele mai vechi au șanse mai mari de a monopoliza o anumită industrie decât firmele noi. Reclama, prin avantajul comparativ pe care îl oferă noilor veniți, scade gradul de concentrare în economie.

În sfârșit, cauzele majorității, dacă nu ale întregii reclame care violează standardele de inteligență și decență ale comunității, pot fi găsite în hotărâri guvernamentale din alte domenii. De exemplu, guvernul[2] nu permite liniilor aeriene să concureze unele cu altele în domenii obișnuite. Campaniile lor de reclamă ne bombardează cu „noutăți” despre schimbarea decorului, despre numărul locurilor pe un rând, despre avioane cu nume de stewardese etc. („Mă numesc Marybeth. Zboară cu mine până la Miami”.) Dacă companiile aeriene ar fi libere să facă reclamă prețului, pasagerii ar fi scutiți de această repetare constantă a unor artificialități neesențiale.

Același lucru este valabil și în privința băncilor. Băncile sunt supuse unor limitări privind nivelul dobânzii pe care îl pot oferi depunătorilor. De aceea, ele concurează unele cu altele prin premiile pe care le pot oferi pentru a atrage noi depunători: cele mai bune ustensile de bucătărie, aparate de radio etc. (Să remarcăm că, deoarece băncile pot debita pentru împrumuturi atât cât permite piața, ele cheltuiesc cu mult mai puțini bani pentru reclame care să-i convingă pe oameni să împrumute bani de la ele.) Adevărata vină pentru reclamele de acest tip nu o poartă activitatea de reclamă, ci guvernul.

Aceste patru argumente, luate împreună, constituie o apărare valabilă împotriva criticilor reclamei. Totuși, ele nu atacă miezul problemei. Pentru că ele ignoră principala eroare a criticilor – și anume prezumția că, în adâncime, trebuie făcută o distincție între reclama care motivează și reclama care informează. Prezumția că reclama care motivează este „rea” în felurite moduri, în timp ce reclama care informează este „bună”. Adevărul este totuși că a-i expune pe oameni informației și a-i motiva sunt două lucruri atât de strâns întrețesute, încât nu are sens să facem măcar o distincție între ele.

Pentru a avea o mai bună perspectivă, să examinăm câteva exemple în care nu ei sunt cei care încearcă să ne ofere informație și motivație, ci noi încercăm să le oferim informație și motivație. Cei mai mulți dintre noi, de exemplu, am trecut prin experiența de a participa la un interviu pentru o nouă slujbă. Cum ne pregătim? Începem prin a scrie un material de reclamă despre noi înșine. (Acest document este numit uneori „Curriculum vitae” de cei nerăbdători să încurce lucrurile și să ascundă faptul că fiecare din noi face, aproape întotdeauna, reclamă.) În acest material de reclamă includem episoadele vieții noastre ca angajați, în măsura în care acestea se potrivesc cu slujba pe care o dorim. Și, într-o splendidă tradiție de reclamă, încercăm să facem aceste fapte să apară într-o lumină cât mai avantajoasă posibil. Angajăm o dactilografă profesionistă pentru a ne ajuta să-l „îmbiem” pe patron să ne angajeze și tipărim broșura pe hârtie fină pentru a „face impresie”, așa cum ar proceda un bun autor de reclamă.

Strict vorbind, în broșură nu facem decât să dăm informații. La prima vedere, ea conține „numai” reclamă care informează, dar încercarea de a prezenta informația într-o lumină favorabilă ne introduce, vrând-nevrând, în reclama care motivează.

În timpul interviului, continuăm să facem reclamă. Ne prezentăm într-un „ambalaj” cât mai bun cu putință. Chiar dacă nu facem acest lucru în fiecare zi, pentru interviu vom da o atenție specială modului în care ne îmbrăcăm.

Facem reclamă chiar și atunci când nu vânăm slujbe, încercând în mod invariabil să ne prezentăm într-o lumină bună. Chiar și inconștient încercăm să ne prezentăm bine. Încă din leagăn, părinții sunt preocupați să ne facă reclamă sau să creeze condițiile pentru o viitoare reclamă. Cum altfel putem explica acele lecții de balet, pian și vioară, vizitele la dentist sau la cosmeticiană?

„Mama evreică”, cu veșnicele ei predici despre poziția corectă și despre mâncare („Mănâncă, mănâncă, copiii din Europa mor de foame, iar tu nu mănânci”), este marea eroină anonimă a reclamei. Iar când mama evreică se fălește cu copiii ei? Și mai multă reclamă.

Pe măsură ce creștem, continuăm tradiția subtilă a reclamei. Purtăm haine care ne pun silueta în valoare. Ținem regim, sau măcar încercăm. Cel puțin o parte din cheltuielile noastre pentru educație, psihiatri, coafor și îmbrăcăminte pot fi considerate cheltuieli de reclamă. Mai târziu cumpărăm mașini, case, distracții, în mare parte ca reclame pentru noi înșine. Printre altele, cheltuielile mai mari (ca procent din venit) pe articole „de lux”, precum hainele sau mașinile, făcute de grupuri împotriva cărora se practică discriminarea, cum sunt femeile și negrii, pot fi explicate prin reclamă[3]. Ei simt că trebuie să facă cheltuieli mai mari pentru reclamă pentru a contracara discriminarea. Noi, ceilalți, nu avem nevoie să investim atât de mult în reclamă, pentru că noi suntem în sistem.

Chiar și membrii stângii radicale, care se numără printre cei mai acerbi critici ai reclamei, își fac reclamă lor înșiși. (Aceasta nu ar trebui să surprindă pe nimeni, din moment ce definim reclama în sensul ei corect, dar larg, de „ambalare creativă și interesantă”.) De obicei, ori de câte ori stânga radicală are acces la un panou de afișare, mesajele plasate pe el sunt la început la fel de mici, simple și tipărite identic. După o vreme, pentru a atrage atenția, unele dintre mesaje sunt tipărite în culori diferite și pe fâșii de mărimi diferite. În cele din urmă, în competiția pentru atragerea atenției, sunt folosite suprafețe din ce în ce mai mari, cu caractere, culori și ilustrații mai îndrăznețe. În încercarea lor de a răspândi informație, ei sunt conduși „ca de o mână invizibilă” spre angajarea în reclamă care motivează. Motivul pentru care radicalii scriu mesaje ca „JOS CU PORCUL” sau „LA DRACU’ CU STATUL” pe pereți sau pe clădiri, cu litere mari roșii, nu este numai din dorința de a șoca. Este și din dorința de a împărtăși mesajul revoluționar, în primul rând atrăgând atenția asupra lui. Dacă nu este citit, oricât de informațional ar fi, nu va oferi nici o informație. Dar același lucru poate fi spus despre reclama tipică pentru melodramele ieftine.

Oricine a trebuit să țină un discurs acolo unde exista posibilitatea clară de a adormi audiența va înțelege dificultatea de a face distincția între oferirea de informație și „împachetarea” unui discurs. Desigur, nu poate fi imaginat un discurs mai plictisitor decât o conferință pe teme economice. Oratorul sau profesorul va folosi unele metode, cum ar fi păstrarea contactului vizual, va spune glume sau va pune întrebări retorice. Acestea sunt uneori numite tehnici de vorbit în public. Un termen mai potrivit ar fi „tehnici de reclamă” – ambalarea produsului, crearea unei apariții interesante, sublinierea anumitor idei, captarea asistenței. Aceste tehnici de reclamă au cam tot atât de mult de-a face cu subiectul discursului cât are de-a face mersul pe bicicletă cu Coca-Cola, vocile feminine, profunde și sexi, cu spuma de bărbierit, sau întrecerile bărbaților „care duc mai mult de o bere” cu berea. Nu acesta este subiectul. Ideea este că, dacă vrei să transmiți informație – chiar și oamenilor bine, motivați, cum ar fi studenții în economie care trebuie să rămână treji dacă doresc să ia o notă bună – trebuie să folosești tehnici de reclamă. Dacă acest lucru este important când ai de-a face cu oameni motivați, imaginați-vă cu cât mai important este să faci reclamă informației atunci când „audiența” nu este bine motivată. Reclama făcută la televizor ar trebui să fie interpretată cel puțin la fel de favorabil – dacă nu mai favorabil – ca și reclama folosită de cei care vorbesc în public. Ambele sunt încercări de a transmite informație, făcând acea informație interesantă și atractivă. Dar reclama TV are de înfruntat problema suplimentară de a-l ține pe telespectator departe de frigiderul lui. Dacă orice conținut care nu este strict informațional ar fi interzis, ar trebui să-i împiedicăm pe oratori și pe profesori să încerce măcar să fie interesanți. Lor nu li s-ar mai permite să spună glume, să mențină contactul vizual sau să răspundă întrebărilor asistenței. Aceste tehnici se situează deasupra și dincolo de stricta transmitere a informației. Ca și scamatoriile reclamei TV, ele sunt încercări de a „acosta” asistența.

Este oare posibil să fie interzisă reclama care motivează, permițând reclama care informează? Nu. Informația poate fi prezentată bine sau rău (adică, într-un mod care să plictisească și să îndepărteze audiența, sau să o farmece și să o amuze), dar trebuie „ambalată” sau „prezentată” într-un anumit mod. Să ne imaginăm, de exemplu, că s-a inventat un covor magic și s-a luat hotărârea de a oferi informații despre el (viteza de zbor, raza de acțiune, costurile de întreținere, cum să fie strâns și depozitat atunci când nu se folosește etc.), dar prezentarea trebuie să fie pur informațională. Orice lucru care amintește câtuși de puțin de „promovarea” covorului este interzis. Dată fiind această condiție, un prezentator TV obișnuit, care arată bine, este convingător și are încredere în sine nu va putea prezenta produsul. Personalitatea lui ar putea face reclamă covorului. N-ar putea să fie nici muzică de fundal, deoarece ar putea fi învinuită că „inspiră”. Covorul, desigur, nu ar putea fi arătat „în acțiune”, adică purtând o femeie atrăgătoare. Nu putem risca, amăgindu-i pe oameni să creadă că, o dată cu cumpărarea covorului, ar primi și un exemplar din muzica aceea însuflețitoare sau din femeia muză.

Dacă nu putem folosi un prezentator profesionist, putem oare folosi unul neprofesionist sau, pur și simplu, un om obișnuit de pe stradă? Nu putem. Unele firme de publicitate, cu șmecheriile lor, folosesc deja cu mare succes mărturii ale „omului de pe stradă”, arătând că această procedură are un conținut motivațional.

Dacă informația nu poate fi citită, atunci poate ea să fie tipărită? Dar cum ar trebui să arate foaia respectivă? Cu siguranță nu ne trebuie un stil care să determine pe cineva – oroare! – să cumpere covorul zburător. Ar trebui să fie o foaie aproape indescifrabilă, astfel ca oamenii să o citească cu mare greutate. Altfel, cine știe, la un preț destul de scăzut, mulți ar fi tentați să ia hotărârea de a cumpăra. Întregul mesaj ar trebui prezentat într-o manieră intenționat inferioară, astfel încât să nu atragă deloc atenția.

Evident, nu se poate separa „ambalajul” de ceea ce conține el. Nu este posibil să fie prezentată informație „pură”. A crede că este posibilă prezentarea informației fără motivare este o nebunie de cel mai înalt grad.

Obiecția că reclama duce la creșterea costului produsului este o obiecție care nu a fost gândită până la capăt. Ar obiecta oare criticii pentru că ambalarea unui produs duce la creșterea costului acestuia? Sau transportul? Nu. Este de la sine înțeles că aceste costuri suplimentare sunt necesare pentru a pune produsul la dispoziția consumatorilor. Dar același lucru este valabil și pentru reclamă! Să presupunem că acel covor magic amintit mai sus costă 950 de dolari pentru a fi fabricat, 10 dolari pentru a fi ambalat și 40 de dolari pentru transport. Consumatorii trebuie să plătească întreaga sumă de 1 000 de dolari, dacă vor să beneficieze de serviciile de ambalare și livrare. Dar ei pot alege să ia un covor ambalat la prețul de 960 de dolari, unul neambalat cu 950 de dolari sau un covor neambalat livrat la domiciliu cu 990 de dolari.

La fel stau lucrurile și cu costurile pentru reclamă. Dacă a face reclamă covorului costă 100 de dolari, clienții au de ales între marca la care s-a făcut reclamă și care costă 1 100 de dolari și o marcă la care nu s-a făcut reclamă (pe care probabil că ar găsi-o dacă ar căuta suficient de mult) care costă 1 000 de dolari. Dacă un număr substanțial de consumatori ar dori să găsească mărci sau obiecte la care nu se face reclamă, producătorii ar fi nebuni să recurgă la reclamă. Totuși, unii consumatori ar putea să nu fie atât de întreprinzători sau energici în cumpărarea mărcilor la care nu se face reclamă, la prețuri mai mici. Acest lucru ar stimula producătorul să facă reclamă, iar costurile ei ar fi adăugate prețului de cumpărare. Este deci adevărat că reclama crește costul unui produs. Dar este la fel de adevărat că reclama este necesară în scopul de a aduce oamenilor un produs. Dacă unii ar refuza să cumpere covoare magice neîmpachetate și nelivrate, dar le-ar cumpăra dacă ar fi împachetate și livrate, s-ar mai putea spune oare că, în mod inutil, costurile împachetării și livrării se adaugă costului total? Desigur că nu. În același mod, reclama nu face să crească costul produsului în mod inutil.

Ce se poate spune despre o comisie guvernamentală care să raționalizeze reclama? Înainte de a mai da guvernului încă o sarcină, din cauza pretinselor „imperfecțiuni” ale pieței, să aruncăm o privire asupra slabelor performanțe de până acum ale guvernului. Mita și corupția scoase la iveală de Ralph Nader și asociații lui ar trebui să dea de gândit. Despre agențiile guvernamentale, una după alta, de la ICC și CAB până la FTC, FPC și altele, s-a arătat că reglementează ramurile respective nu în beneficiul consumatorilor, ci în beneficiul ramurilor și împotriva consumatorilor. Și acesta nu este numai un accident. Există o cauză a lui.

Fiecare dintre noi este cumpărător a mii de articole, dar producător doar al unuia. De aceea, capacitatea noastră de a influența legislația adoptată de stat este mult mai concentrată în calitate de producători decât în cea de consumatori. În concordanță cu acest lucru, agențiile guvernamentale tind să reglementeze mai degrabă în favoarea ramurii producătoare decât în favoarea masei consumatorilor. În realitate, agențiile guvernamentale tind să fie înființate chiar de ramurile pe care trebuie să le reglementeze. Milton Friedman, în capitolul intitulat „Autorizarea ocupațiilor” din Capitalism și libertate[4], demonstrează în mod strălucit performanțele slabe ale agențiilor guvernamentale din domeniul medical. Nu există nici un motiv să presupunem că o agenție de evaluare în domeniul reclamei ar fi diferită. Mai degrabă, și deloc surprinzător, cererile pentru reclame „obiective”, „informaționale”, reglementate de guvern ar fi probabil începute de firmele mari și bine stabilite, care își fac reclamă ca metodă de a încetini concurența crescândă din partea firmelor mai mici sau a noilor-veniți.

Dar cel mai puternic argument împotriva reglementării guvernamentale a reclamei nu este cel empiric, arătând slabele performanțe de până acum ale acesteia, oricâtă forță ar părea să aibă. Cel mai puternic argument este cel logic. Raționamentul folosit de cei care doresc o reglementare guvernamentală conține o contradicție în sine. Pe de o parte, ei afirmă că americanii sunt foarte ușor de păcălit. Ei trebuie protejați pentru că, dacă ar fi lăsați singuri, ar deveni victime. De exemplu, ei pot fi făcuți să creadă că, dacă folosesc o anumită marcă de loțiune după ras, vor cuceri fata din reclamă. Pe de altă parte, argumentația presupune că aceiași oameni sunt suficient de deștepți pentru a alege lideri politici capabili să reglementeze aceste sirene. Lucrul este imposibil.

În orice caz, dacă publicul este suficient de dornic de informații „obiective” cu privire la produsele de consum, el poate apela la serviciile unor firme și organizații cum ar fi Consumer Reports (Raporturi ale consumatorilor), Good House-keeping (Menaj bun), The Better Business Bureau (Biroul pentru afaceri mai bune), laboratoare de testare comercială și alte agenții private de certificare a întreprinderilor. Piața liberă este flexibilă. Ea poate oferi și acest gen de servicii. (Dar imposibilitatea de a separa reclama motivațională de cea informațională încă există. Când Consumer Reports spune că fulgii Zilch sunt cei mai buni fulgi de cumpărat, ea va motiva oamenii să cumpere această marcă mai presus de oricare alta. Ea nu poate oferi informație fără să ofere nici o motivație de a face ceva.)

Reclama poate fi apărată numai atunci când se petrece pe piața liberă. În cazul reclamei guvernamentale sau al reclamei marilor firme ajutate de guvern, nu mai rezistă nici una din posibilitățile de apărare ale pieței libere. În acest caz, oamenii sunt forțați să plătească pentru reclamă, indiferent dacă aleg să cumpere produsul respectiv sau nu. Când guvernul face reclamă, o face cu bani din impozite, colectați pe o bază non-voluntară. Reclama în care se angajează guvernul este foarte motivațională („Unchiul Sam te vrea”) și adesea frauduloasă. Este ciudat că reclama guvernamentală a fost atât de mult ignorată, chiar și de către cei mai zgomotoși critici ai reclamei. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă un om de afaceri privat s-ar angaja în reclamă frauduloasă, fie și numai în proporție de 1% față de cea comisă de Franklin Roosevelt, Lyndon Johnson sau Richard Nixon, care au făcut campanii cu platforme-program bazate pe pace, dar au implicat țara în războaie străine. Cum am putea încredința pedepsirea reclamei frauduloase celui mai mare autor de reclame frauduloase al tuturor timpurilor – guvernul?

În sfârșit, reclama trebuie apărată de cei care cred în libertatea cuvântului – pentru că aceasta este semnificația reclamei. Este mult prea ușor să apărăm dreptul de a vorbi al celor cu care suntem de acord în orice caz. Dar dacă dreptul la libertatea exprimării este să aibă vreun sens, trebuie apărați cei care nu se află în grațiile publicului. Libertarienii așteaptă cu nerăbdare ca Uniunea Americană pentru Libertăți Civice să apere dreptul la liberă exprimare al celor care fac reclamă. Dar această organizație a fost neliniștitor de tăcută atunci când reclamele pentru țigări au fost interzise pe posturile de televiziune.

Persoana care strigă „foc!” într-un teatru aglomerat

Într-o pledoarie împotriva libertății de exprimare, cel care strigă „foc!” este exponatul A. Chiar și cei care pledează în favoarea libertăților civile și a dreptului la libertatea cuvântului afirmă că aceste drepturi nu includ dreptul de a striga „foc!” într-un teatru aglomerat. Acesta este cazul singular, în care toate părțile par să fie de acord că dreptul la liberă exprimare nu este la fel de important ca alte drepturi.

Dar a încălca dreptul la liberă exprimare, indiferent de motiv, este un precedent periculos și niciodată necesar. Cu siguranță nu este necesar în cazul persoanei care strigă „foc!”. Drepturile patronilor de teatre pot fi protejate fără a scoate în afara legii libertatea cuvântului. De exemplu, proprietarii de teatre ar putea stabili, prin contract cu clienții lor, să nu strige „foc!” (în afară, desigur, de situația în care este un incendiu în teatru). Contractul poate lua forma unei înțelegeri, tipărită cu caractere mici pe spatele biletului de teatru, sau a unui mesaj de format mare, scris pe postere plasate pe pereți, în întreg teatrul, care să interzică orice act ce ar deranja reprezentația sau numai pe cel de a striga cuvântul „foc!”. Dar indiferent de forma sub care ar apărea interdicția, contractul ar pune, într-adevăr, capăt presupusului conflict între dreptul la liberă exprimare și alte drepturi. Pentru că persoana care a strigat „foc!” ar încălca pur și simplu un contract și ar putea fi tratată în consecință. Situația ar fi în întregime analogă cu aceea a cuiva care a semnat un contract pentru a cânta la un concert, dar care refuză să cânte, ținând în schimb o conferință pe teme economice. În ambele cazuri, nu mai este vorba de dreptul la libertatea cuvântului, ci de obligația de a onora un contract. De ce să privim interdicția în acest mod? Există câteva motive importante.

În primul rând, piața ar fi mult mai eficientă în îndepărtarea amenințărilor la adresa sănătății și a siguranței publice – de tipul celei reprezentate de persoana care strigă „foc!” – decât o interdicție guvernamentală atotcuprinzătoare. Un sistem de contracte pe piață ar acționa mai eficient, pentru că între impresarii teatrelor s-ar naște o concurență relativ la eficiența cu care previn izbucnirile ce deranjează auditoriul. Deci ei ar avea un stimulent puternic de a diminua numărul și gravitatea unor asemenea răbufniri. Pe de altă parte, guvernul nu oferă nici un stimulent. Nimeni nu pierde bani în mod automat, atunci când guvernul nu reușește să mențină ordinea într-un teatru.

Un alt motiv, pentru care ne așteptăm ca piața să aibă un succes mai mare decât guvernul, este acela că piața, prin însăși natura ei, este mai flexibilă. Guvernul nu poate să facă decât o regulă valabilă peste tot, care ar avea, în cel mai bun caz, una sau două excepții. Piața nu are asemenea restricții. Flexibilitatea și complexitatea pieței sunt limitate numai de inventivitatea actorilor din cadrul ei.

În al doilea rând, sistemul guvernamental de protecție împotriva strigătului „foc!” – ce comportă o interdicție strictă – violează drepturile uneia dintre cele mai opresate minorități: sadicii și masochiștii. Ce se întâmplă cu drepturile sadicilor cărora le place să strige „foc!” într-un teatru aglomerat și apoi să privească mulțimea care se calcă în picioare în goana nebună de a ajunge la ieșire? Dar ale masochiștilor, care savurează gândul că vor auzi strigătul „foc!” în timp ce se află într-un teatru aglomerat și că vor face o cursă nebună, dar „excitantă”, spre ușă? În sistemul guvernamental de prohibiție strictă, acestor oameni li se refuză ceea ce ar putea fi cea mai fierbinte dorință a lor – șansa de a părăsi scena în culmea gloriei. În schimb, în sistemul flexibil al pieței, acolo unde există o cerere pentru un serviciu, va apărea curând și o ofertă. Acolo unde există o cerere neonorată pentru sado-masochiști care să strige „foc!” și apoi să-i urmărească pe ceilalți cum se îmbrâncesc înnebuniți, întreprinzătorii vor prinde ocazia și vor oferi serviciul cerut.

Fără îndoială, astfel de reflecții le vor părea celor ce au poziție „corectă” în problema sado-masochistă ca fiind doar vorbe goale. Dar acest lucru era de așteptat. Nici o clasă dominantă nu a privit vreodată chinul celor asupriți de ea altfel decât cu dispreț și batjocură. Adulții sado-masochiști neagresivi au tot atât de mult dreptul la practicile lor reciproc agreabile ca și restul lumii. A scoate din discuție drepturile sado-masochiștilor, ca nefiind demne de luat în considerare, constituie o dovadă a obiceiurilor fasciste de gândire cărora le-au căzut pradă majoritatea celor „normali”. Sado-masochiștii ar trebui să fie liberi să se dedea practicilor lor meagresive. La urma urmelor, publicul nu are nevoie să frecventeze vreun teatru care anunță clar că va permite „întreruperi neplanificate”. Pe de altă parte, sado-masochiștii ar trebui să-și modereze entuziasmul când ar intra în teatre „normale”.

În sfârșit, în afară de cazul când interdicția de a striga „foc!” într-un teatru aglomerat provine dintr-un contract privat, dreptul la libertatea cuvântului va fi în conflict cu ceea ce este deosebit de prețuit – și anume dreptul oamenilor de a nu li se întrerupe spectacolul și de a nu fi striviți la ieșire.

Libertatea cuvântului este, în cel mai bun caz, o trestie subțire. Ea este întotdeauna în primejdie de a fi frântă. Într-adevăr, uneori avem o priză foarte delicată asupra ei. De aceea, trebuie să ne opunem oricărui lucru care tinde să o slăbească și mai mult. Cu greu poate fi găsită o tactică de înspăimântare mai bine gândită pentru a distruge libertatea cuvântului decât crearea unui fals conflict între dreptul de a vorbi liber și alte drepturi la care oamenii țin mult mai mult. Și totuși, exact asta realizează interpretarea obișnuită a acțiunii de a striga „foc!”. Dacă sunt acceptate „excepții” de la dreptul la liberă expresie, stăpânirea noastră, și așa destul de rarefiată asupra ei, este și mai mult slăbită. Nu există nici o excepție legitimă de la dreptul la liberă expresie. Nu există nici un caz în care libertatea cuvântului să fie în conflict cu vreun alt drept la care ținem foarte mult.

De aceea, persoana care strigă „foc!” într-un teatru aglomerat poate fi considerată un erou. Ea provoacă o analiză a ceea ce este implicat și a ceea ce trebuie făcut pentru a apăra un drept prețios aflat în primejdie.