Anumiți oameni consideră că programele favorabile libertății economice ar fi negativiste. Ei spun: Ce vreți, de fapt, voi liberalii? Sunteți împotriva socialismului, împotriva intervenției guvernamentale, împotriva inflației, împotriva violenței sindicale, împotriva tarifelor protecționiste….Voi spuneți "nu" tuturor lucrurilor.
Aș spune că această formulare a problemei este superficială și părtinitoare. Pentru că este posibilă formularea unui program liberal într-un mod pozitiv. Dacă cineva spune: "Sunt împotriva cenzurii," el nu este negativist, el este în favoarea dreptului autorilor de a hotărî singuri ce anume doresc să publice, fără ca guvernul să intervină. Acesta nu este negativism, aceasta este chiar semnificatia libertății. (Desigur, când folosesc termenul "liberal," cu privire la un sistem economic, îl înțeleg liberal în sensul său vechi, clasic.)
Astăzi, cea mai mare parte a oamenilor consideră că discrepanțele puternice între nivelele de trai din diferite țări sunt inacceptabile. Acum 200 de ani, condițiile de trai în Marea Britanie erau mult mai rele decât sunt astăzi în India. Dar in anii 1750 britanicii nu-si spuneau "subdezvoltați" sau "înapoiați," deoarece nu erau în măsură să compare condițiile de trai din țara lor cu cele din țări în care acestea erau mai bune. Astăzi, toți oamenii care nu au atins nivelul mediu de trai din Statele Unite cred că ceva este în neregulă în legătură cu propria lor situație economică. Multe dintre aceste țări își spun "țări în curs de dezvoltare" și, ca atare, cer ajutor țărilor așa-zis dezvoltate sau superdezvoltate.
Permiteți-mi să vă explic care este situația în realitate. Nivelul de trai este mai scăzut în așa-numitele țări în curs de dezvoltare, deoarece câștigul mediu pentru același gen de muncă este mai scăzut în aceste țări decât este în alte țări din Europa Occidentală, Canada, Japonia și, mai ales, din Statele Unite. Dacă încercăm să găsim motivele existenței acestei diferențe, trebuie să înțelegem că ea nu se datorează unei inferiorități a muncitorilor sau a altor categorii de salariați. Predomină printre anumite grupuri de muncitori nord-americani tendința de a considera că ei sunt mai capabili decât alți oameni — așadar că ei încasează salarii mai mari decât alți oameni numai grație propriului lor merit.
Ar fi necesar și suficient ca un muncitor american să viziteze o altă țară — să zicem Italia, de unde provin mulți muncitori americani — pentru ca să descopere că nu calitățile sale personale, ci condițiile din S.U.A. fac posibilă câștigarea de către el a unor salarii mai mari. Dacă un sicilian emigrează în Statele Unite, el poate foarte curând să ajungă să câștige acele salarii care sunt obișnuite în Statele Unite. Și, dacă același om se reîntoarce în Sicilia, el va descoperi că vizita sa în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calități care să-i permită să câștige, în Sicilia, salarii mai mari decât concetățenii săi.
Această situație economică nu poate fi explicată nici susținând existența vreunei inferiorități a antreprenorilor din afara Statelor Unite. Este cert că în exteriorul Statelor Unite, Canadei, Europei Occidentale și al unei părți din Asia, echipamentul fabricilor și metodele tehnologice utilizate sunt, în general, mult inferioare celor folosite în aceste țări. Dar, aceasta nu se datorează ignoranței antreprenorilor din țările "subdezvoltate." Ei știu prea bine că fabricile din Statele Unite și Canada sunt mult mai bine echipate; de asemenea, ei știu tot ce este necesar să știe referitor la tehnologie și, în caz contrar, au ocazia să afle tot ceea ce au nevoie din manualele și revistele tehnice care răspândesc acest tip de cunoștințe.
Repet: diferența nu constă în inferioritate personală sau în ignoranță. Diferența constă în oferta de capital, în cantitatea de bunuri de capital disponibile. Cu alte cuvinte, volumul de capital investit pe unitatea de populație este mai mare în așa-numitele țări avansate decât în țările în curs de dezvoltare.
Un om de afaceri nu poate plăti un muncitor cu mai mult decât suma adăugată de munca acestui angajat la valoarea produsului. El nu poate să-l plătescă cu mai mult decât sunt consumatorii dispuși să plătescă pentru munca adăugată de acest muncitor individual. Dacă îl plătește mai mult, capitalistul nu își va recupera cheltuielile de la consumatori. El va suferi pierderi și, după cum am arătat de atâtea ori, și după cum toată lumea știe, un om de afaceri care suferă pierderi trebuie să-și schimbe felul în care face afaceri, sau să dea faliment.
Economiștii descriu acestă situație spunând că "ratele salariale sunt determinate de productivitatea marginală a muncii." Acesta este doar un alt mod de a exprima ceea ce am spus anterior. Este cert că nivelul salariilor este determinat de măsura în care munca oamenilor sporește valoarea unui produs. Dacă un om muncește cu unelte mai bune și mai eficiente, atunci el poate realiza într-o oră mult mai mult decât un om care muncește cu instrumente mai puțin eficiente. Este evident că o sută de oameni muncind într-o fabrică americană de pantofi, înzestrată cu cele mai eficiente unelte și mașini, produc mult mai mult în același interval de timp decât o sută de cizmari din India, care trebuie să muncească cu unelte învechite, într-un mod mai primitiv.
Patronii din aceste țări în curs de dezvoltare știu foarte bine că utilajele mai bune ar face întreprinderile lor mai profitabile. Ei ar vrea să construiască fabrici mai multe și mai bune. Singurul lucru care îi împiedică să o facă este lipsa capitalului. Diferența dintre țările mai puțin dezvoltate și cele mai dezvoltate este o funcție de timp: britanicii au început să economisească capital mai devreme decât orice altă națiune: de asemenea, ei au început să acumuleze capital și să îl investească în afaceri. Deoarece au început mai devreme, nivelul de trai din Marea Britanie era ridicat atunci când toate celelalte țări europene aveau încă un nivel de trai scăzut. Treptat, toate celelalte țări au început să studieze condițiile britanice, și nu le-a fost prea greu să descopere motivul bogăției Marii Britanii. Astfel ele au început să imite metodele englezești de a face afaceri.
Din moment ce celelalte țări au început cu întârziere, și cum britanicii nu au stopat investițiile de capital, s-a perpetuat o mare diferență între condițiile din Anglia și cele din celelalte țări. Dar s-a întâmplat ceva care a făcut ca avantajul inițial al Marii Britanii să dispară.
S-a întâmplat cel mai important eveniment din istoria secolului al nouăsprezecelea — și nu doar în istoria unei țări anume. Acest mare eveniment a fost dezvoltarea investițiilor străine, în cursul secolului al nouăsprezecelea. În 1817, marele economist englez Ricardo considera încă de la sine înțeles faptul că un capital se putea investi numai în interiorul granițelor unei țări, că posesorii de capital nu vor încerca să-l investească în străinătate. Dar câteva decade mai târziu investițiile de capital peste graniță au început să joace un rol de cea mai mare importanță în afacerile din întreaga lume.
Fără investițiile de capital ar fi fost necesar ca națiunile mai puțin dezvoltate decât marea Britanie să înceapă cu metodele și tehnologiile cu care începuseră și Britanicii, la începutul și în mijlocul secolului optsprezece, și încetul cu încetul, pas cu pas — întodeauna mult sub nivelul tehnologic al economiei britanice — să încerce să imite ceea ce făcuseră britanicii.
S-ar fi scurs multe, multe decade, înainte ca aceste țări să atingă nivelul de dezvoltare tehnologică pe care Marea Britanie îl atinsese cu o sută de ani și mai bine înaintea lor. Dar marele eveniment care a ajutat toate aceste țări a fost dezvoltarea investițiilor străine.
Investițiile străine însemnau că posesorii de capital britanici investeau acest capital britanic în alte părți ale lumii. Mai întâi au investit în acele țări europene care, din punctul de vedere al Marii Britanii, sufereau de un deficit al capitalului și erau înapoiate în dezvoltarea lor. Este un fapt binecunoscut că în majoritatea țărilor europene, precum și în Statele Unite, căile ferate au fost construite cu ajutorul capitalului britanic. Dumneavoastră știți că același lucru s-a întâmplat în această țară, în Argentina.
Companiile de gaz lampant din toate orașele Europei erau, de asemenea, britanice. La mijlocul anilor 1870, un scriitor și poet britanic își critica compatrioții. El spunea: "Britanicii și-au pierdut vechea lor vigoare și nu mai au nici o idee nouă. Ei nu mai sunt o națiune conducătoare sau importantă în lume." La care Herbert Spencer, marele sociolog, răspundea: "Uitați-vă la continentul european. Toate capitalele europene beneficiaza de iluminare stradală pentru că o companie britanică le aprovizionează cu gaz lampant." Aceasta se întâmpla, bineînțeles, în ceea ce ne apare nouă a fi vremea "îndepărtată" a iluminatului cu gaz. Răspunzând în continuare acestui critic britanic, Herbert Spencer adăuga: "Spuneți că germanii sunt mult înaintea Marii Britanii. Dar priviți la Germania. Până și Berlinul, capitala Reich-ului german, capitala Geist-ului, ar fi în întuneric dacă o companie de gaz britanică nu ar fi invadat țara, iluminându-i străzile."
În același mod capitalul britanic a dezvoltat căile ferate și multe ramuri industriale în Statele Unite. Și, bineînțeles, atâta timp cât o țară importă capital, balanța sa comercială este, după cum o numesc non-economiștii, "defavorabilă." Aceasta înseamnă că există un exces de importuri relativ la exporturi. Motivul "balanței comerciale favorabile" a Marii Britanii era faptul că întreprinderile britanice trimiteau o mulțime de tipuri de echipament în Statele Unite, iar aceste echipamente nu erau plătite prin nimic altceva decât prin acțiuni ale corporațiilor americane. Această perioadă a istoriei Statelor Unite a durat, cu aproximație, până în anii 1890.
Dar când Statele Unite, cu ajutorul capitalului britanic — și mai apoi cu ajutorul propriilor lor politici procapitaliste — și-au dezvoltat propriul lor sistem economic într-un mod fără precedent, americanii au început să-și răscumpere capitalul reprezentat de acțiunile pe care cândva le vânduseră străinilor. Acum Statele Unite aveau un surplus de exporturi relativ la importuri. Diferența a fost plătită prin importarea — prin repatrierea, cum a numit-o cineva — titlurilor de valoare americane.
Acestă perioadă a durat până la primul război mondial. Ce s-a întâmplat mai departe este o altă poveste. Este povestea subsidiilor americane pentru țările beligerante în timpul, între și după cele două războaie mondiale: împrumuturile și investițiile Statelor Unite în Europa s-au adăugat ajutoarelor strategice de război, ajutorului străin, Planului Marshall, hranei ce era trimisă peste ocean și altor subvenții. Accentuez aceasta deoarece oamenii cred, uneori, că este rușinos sau degradant să aibă capital străin lucrând în țara lor. Trebuie să realizăm că, în toate țările cu excepția Angliei, investiția de capital străin a jucat un rol considerabil în dezvoltarea industriilor moderne.
Atunci când spun că dezvoltarea investițiilor străine a fost cel mai mare eveniment istoric al secolului al nouăsprezecelea, trebuie să ne gândim la toate lucrurile care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat nici o investiție străină. Toate căile ferate, porturile, fabricile și minele din Asia, și Canalul Suez precum și multe alte lucruri din emisfera vestică, nu ar fi fost construite dacă nu ar fi existat investițiile străine.
Investițiile străine sunt făcute anticipându-se că ele nu vor fi expropriate. Nimeni nu ar investi nimic dacă ar ști dinainte că cineva îi va expropria investițiile. În momentul în care aceste investiții străine au fost făcute, în secolul al nouăsprezecelea și la începutul secolului douăzeci, nu se punea problema exproprierii. Încă de la început, anumite țări au arătat o anumită ostilitate față de capitalul străin, dar cea mai mare parte a lor au realizat că pot obține un enorm avantaj din aceste investiții străine.
În anumite cazuri, aceste investiții străine nu erau făcute direct de capitaliști, ci indirect, ca împrumuturi oferite unui guvern. Astfel, guvernul era cel care folosea banii pentru investiții. Acesta a fost, de exemplu, cazul Rusiei. Din motive pur politice, francezii au investit în Rusia în cele două decade dinaintea primului război mondial, aproximativ douăzeci de miliarde de franci aur, împrumutându-i mai ales guvernului rus. Toate marile realizări ale guvernului rus — de exemplu, calea ferată care leagă Rusia de la Munții Ural, prin ghețurile și zăpezile Siberiei, până la Pacific — au fost construite mai ales cu capital străin, împrumutat guvernului rus. Vă dați seama că francezii nu s-au gândit că, într-o bună zi, va exista un guvern rus comunist care pur și simplu va declara că nu va onora datoriile făcute de predecesorul său, guvernul țarist.
Începând cu primul război mondial, s-a declanșat o perioadă de război deschis la nivel mondial, împotriva investițiilor străine. Din moment ce nu există nici un mijloc de a împiedica un guvern să exproprieze capitalul investit, nu există, în ziua de azi, practic nici o protecție legală pentru investițiile străine. Capitaliștii nu au prevăzut aceasta. Dacă posesorii de capital din țările exportatoare de capital ar fi realizat acest lucru, toate investițiile străine ar fi luat sfârșit acum patruzeci sau cincizeci de ani. Dar capitaliștii nu au crezut că orice țară poate fi atât de lipsită de etică încât să-și renege datoriile, să exproprieze și să confiște capitalul străin. O dată cu aceste evenimente a început un nou capitol în istoria economică a lumii.
O dată cu sfârșitul măreței perioade care a fost secolul al nouăsprezecelea, când capitalul străin a ajutat, în toate colțurile lumii, la dezvoltarea metodelor moderne de transport, de manufactură, minerit și agricultură, a început o nouă eră, în care guvernele și partidele politice îl considerau pe investitorul străin ca fiind un exploatator, care ar trebui expulzat din țară.
Rușii nu au fost singurii care au păcătuit prin acestă atitudine anti-capitalistă. Aduceți-vă aminte, de pildă, de exproprierea câmpurilor petrolifere americane din Mexic, și de toate acele lucruri care s-au întâmplat în această țară (Argentina) și pe care nu este nevoie să le mai discut.
Situația din lumea contemporană, creată de sistemul de expropriere a capitalului străin, constă fie din exproprierea directă, fie din exproprierea indirectă prin controlul ratelor de schimb, sau prin discriminarea fiscală. Aceasta este mai ales o problemă a țărilor în curs de dezvoltare.
Să ne gândim, de exemplu, la cea mai mare dintre aceste țări: India. Sub ocupația britanică, capitalul britanic — predominant capitalul britanic, dar și capitalul din alte țări europene — a fost investit în India. Dar britanicii au exportat spre India încă ceva care merită menționat în acest context; ei au exportat în India metodele moderne de combatere a bolilor contagioase. Rezultatul a fost o creștere extraordinară a populației indiene și o amplificare corespunzătoare a problemelor acestei țări. În fața unei situații din ce în ce mai grele, India a ales exproprierea ca mijloc de rezolvare a acestor probleme. Dar ea nu practica întotdeauna exproprierea directă; guvernul îi hărțuia pe investitorii străini, împiedicându-i să-și desfășoare investițiile, într-un asemenea mod încât aceștia erau forțați, în cele din urmă, să-și vândă afacerile.
India ar fi putut, bineînțeles, acumula capital printr-o altă metodă: prin acumularea autohtonă de capital. Dar India este la fel de ostilă acumulării autohtone de capital pe cât este și față de capitaliștii străini. Guvernul indian spune că vrea să industrializeze India, dar el își propune de fapt doar să creeze întreprinderi socialiste.
Acum câțiva ani, faimosul om de stat Jawaharlal Nehru a publicat o colecție de discursuri. Cartea a fost publicată cu intenția de a face investițiile străine în India mai atractive. Guvernul indian nu se opune investițiilor străine înainte de a fi făcute. Ostilitatea apare doar atunci când capitalul este deja investit. În această carte — citez cuvânt cu cuvânt din ea — domnul Nehru spunea: "Bineînțeles, dorim să socializăm. Dar nu ne opunem întreprinderilor private. Dorim să încurajăm în orice mod întreprinderea privată. Dorim să promitem antreprenorilor care investesc în țara noastră, că nu îi vom expropria sau socializa mai devreme de zece ani, poate chiar mai târziu." Și el credea că aceasta este o invitație adresată capitaliștilor de a veni în India!
Problema — după cum știți — este acumularea autohtonă de capital. În toate țările există astăzi impozite foarte mari asupra firmelor pe acțiuni. De fapt societățile pe acțiuni sunt impozitate de două ori. Prima dată, atunci când profiturile societăților pe acțiuni sunt impozitate din greu, apoi când dividendele pe care societățile le plătesc acționarilor sunt impozitate din nou. Și toate acestea în mod progresiv.
Impozitarea progresivă a venitului și a profiturilor înseamnă că exact acea parte a veniturilor pe care oamenii ar fi economisit-o și investit-o este confiscată prin impozitare. Să ne oprim la exemplul Statelor Unite. Acum câțiva ani, exista un impozit pe "profiturile excedentare," care însemna că din fiecare dolar câștigat, o societate pe acțiuni păstra doar optsprezece cenți. Când acești optsprezece cenți erau plătiți acționarilor, cei care aveau un număr mare de acțiuni trebuiau să plătească, suplimentar, un impozit ce putea ajunge la un procent de șaizeci, optzeci sau chiar mai mult din dividende. Dintr-un dolar obținut profit, ei păstrau aproximativ șapte cenți, și nouăzeci și trei de cenți mergeau la guvern. Din acest procent de nouăzeci și trei, cea mai mare parte ar fi fost economisită și investită. În schimb, guvernul îi folosește pentru cheltuieli curente. Aceasta este politica economică a Statelor Unite.
Cred că am arătat clar că politica economică a Statelor Unite nu este, pentru celelalte țări, un exemplu de imitat. Această politică a Statelor Unite este mai mult decât greșită, este iresponsabilă. Singurul lucru pe care l-aș adăuga este că o țară bogată își poate permite mai multe politici greșite decât o țară săracă. În Statele Unite, în ciuda tuturor acestor metode de impozitare, există încă o anumită acumulare adițională de capital și investiții în fiecare an, și de aceea există încă o tendința către îmbunătățirea nivelului de trai.
Dar, într-o mulțime de alte țări, problema este critică. Nu există — sau nu există suficientă — economisire autohtonă, și investiția de capital din străinătate este serios diminuată de faptul că aceste țări sunt în mod deschis ostile investițiilor străine. Cum pot ei vorbi despre industrializare, despre necesitatea de a dezvolta noi fabrici, de a îmbunătăți condițiile și de a ridica nivelul de trai, de a avea nivele mai ridicate ale salariilor, mijloace mai bune de transport, dacă aceste țări fac lucruri care vor avea exact efectul opus? Ceea ce fac politicile lor economice de fapt este să împiedice sau să încetinească acumularea capitalului autohton și să pună obstacole în calea capitalului străin.
Rezultatul final este cu siguranță foarte rău. O astfel de situație trebuie să dea naștere unei pierderi a încrederii, și există acum, în lume, tot mai multă neîncredere în investițiile străine. Chiar dacă națiunile interesate ar fi pe punctul să-și schimbe imediat politicile și ar face toate promisiunile imaginabile, este foarte îndoielnic că ele ar putea, din nou, să convingă capitaliștii străini să investească.
Există, bineînțeles, anumite metode de a evita această consecință. Una dintre acestea ar fi de a stabili anumite statute internaționale, și nu doar acorduri, care ar scoate investițiile străine de sub jurisdictiile naționale. Națiunile Unite ar putea face aceasta. Dar Națiunile Unite sunt doar un loc de întânire pentru discuții fără folos. Realizând importanța enormă a investițiilor străine, realizând că numai investițiile străine pot produce o ameliorare a condițiilor politice și economice mondiale, s-ar putea încerca să se intreprindă ceva pe planul legislației internaționale.
Aceasta este o problemă de tehnică juridică, pe care o menționez numai pentru că situația nu este fără speranță. Dacă lumea ar dori cu adevărat să facă posibilă ridicarea nivelului de trai al țărilor în curs de dezvoltare la cotele celui american, atunci acest lucru s-ar putea realiza. Este necesar doar să înțelegem cum se poate el realiza.
Lipsește un singur lucru pentru a face țările în curs de dezvoltare la fel de prospere ca Statele Unite: capitalul — și, bineînțeles, libertatea de a-l utiliza ținând cont de disciplina pieței și nu de disciplina guvernului. Aceste țări trebuie să acumuleze capital autohton, și trebuie să facă posibilă sosirea capitalului străin.
În ceea ce privește dezvoltarea economisirii interne, este necesar să menționăm încă o dată că economisirea internă făcută de populație presupune o monedă națională stabilă. Aceasta implică absența oricărui tip de inflație.
O mare parte a capitalului utilizat în întreprinderile americane este proprietatea muncitorilor înșiși și a altor oameni cu mijloace modeste. Miliarde și miliarde de depozite ale caselor de economii, de obligațiuni, și de polițe de asigurare sunt utilizate în aceste întreprinderi. Astăzi, pe piața monetară americană nu băncile, ci companiile de asigurare sunt cei mai mari creditori. Și banii companiilor de asigurare sunt — nu legal ci economic vorbind — proprietatea persoanelor asigurate. În Statele Unite, practic toată lumea este asigurată, într-un mod sau altul.
Condiția prealabilă pentru o mai mare egalitate economică în lume este industrializarea. Și aceasta este posibilă numai prin creșterea investițiilor de capital, prin creșterea acumulării de capital. Ați putea fi uimiți că nu am menționat o măsură care este considerată o metodă de prim rang pentru industrializarea unei țări. Mă refer la protecționism. Dar tarifele vamale și controlul ratelor de schimb valutare sunt exact mijloacele de împiedicare a importului de capital și a industrializării țării. Singurul mod de a accentua industrializarea este de a dispune de mai mult capital. Protecționismul poate numai să deturneze investițiile dintr-o ramură de activitate într-alta.
Protecționismul, prin el însuși, nu adaugă nimic la capitalul unei țări. Pentru a deschide o nouă fabrică avem nevoie de capital. Pentru a moderniza o fabrică deja existentă avem nevoie de capital, și nu de un tarif vamal.
Nu intenționez să discut aici întreaga problemă a liberului schimb sau a protecționismului. Sper că marea majoritate a manualelor dvs. de economie o prezintă într-un mod corect. Protecția vamală nu schimbă situația economică a unei țări într-una mai bună. Și, cu siguranță, nici sindicalismul nu o poate schimba în mai bine. Dacă condițiile de viață sunt nesatisfăcătoare, dacă salariile sunt mici, și dacă salariatul dintr-o țară privește către Statele Unite, citește despre ceea ce se întâmplă acolo, dacă el vede în filme cum locuința unui american mediu este dotată cu tot confortul modern, el ar putea fi invidios. El are perfectă dreptate să spună: "Ar trebui să ne bucurăm de aceleași condiții." Dar singurul mod de a le obține este printr-o creștere a volumului de capital.
Sindicatele folosesc violența împotriva antreprenorilor și a oamenilor pe care îi numesc spărgători de grevă. În ciuda puterii și a violenței lor, sindicatele nu pot, totuși, face astfel încât salariile tuturor salariaților să crească continuu. La fel de ineficiente sunt și decretele guvernamentale care fixează salarii minime. Ceea ce sindicatele produc (dacă reușesc să ridice salariile) este un șomaj permanent, de durată.
Dar sindicatele nu pot industrializa țara, ele nu pot ridica nivelul de trai al muncitorilor. Și acesta este punctul decisiv: Trebuie să înțelegem că toate politicile unei țări care dorește să-și îmbunătățească nivelul de trai trebuie să fie orientate către o creștere a ratei capitalului investit pe locuitor. Această investiție de capital pe cap de locuitor este încă în creștere în Statele Unite, în ciuda tuturor politicilor greșite de acolo. Și același lucru este valabil în Canada și în anumite țări din Europa Occidentală. Dar, din nefericire, capitalul este în scădere în țări ca India.
Citim zilnic în ziare că populația globului se mărește, poate cu 45 de milioane de suflete — sau chiar mai mult — pe an. Cum se va termina acest proces? Care vor fi rezultatele și consecințele sale? Amintiți-vă ce am spus despre Marea Britanie. În 1750, britanicii credeau că 6 milioane de suflete constituie o suprapopulare extraordinară a Insulelor Britanice și că se îndreptau către foamete și epidemii. Dar, în ajunul ultimului război mondial, în 1939, 50 de milioane de oameni locuiau în Insulele Britanice, și nivelul de trai era incomparabil mai bun decât fusese în 1750. Acesta era efectul a ceea ce numim industrializare — un termen oarecum nepotrivit.
Progresul britanic a fost determinat de creșterea investițiilor de capital pe cap de locuitor. După cum am spus mai înainte, există doar un singur mod în care o țară poate să ajungă prosperă: dacă crește capitalul, crește productivitatea marginală a muncii, și efectul va fi acela că salariile reale vor crește.
Într-o lume fără bariere în calea migrației, ar exista o tendință către o egalizare globală a nivelului salariilor. Dacă astăzi nu ar exista bariere în calea migrării, probabil că 20 de milioane de oameni ar încerca să ajungă în Statele Unite în fiecare an, pentru a obține salarii mai mari. Afluența acestora ar reduce salariile în Statele Unite, și le-ar crește în celelate țări.
Nu am timp să dezvolt prea mult această problemă a barierelor în calea migrării. Dar, vreau să spun că mai există și o altă metodă de a egaliza nivelul salariilor la scara întregii lumi. Această metodă, ce funcționează în condițiile absenței libertății de migrare, este migrarea capitalului. Capitaliștii au tendința de a se muta în acele țări în care există forță de muncă disponibilă din plin și în care munca are un preț rezonabil. Și prin faptul că ei aduc capital în aceste țări, ei produc o tendință de ridicare a ratelor salariale. Aceasta tendință a funcționat în trecut și va funcționa, la fel, în viitor.
Când capitalul britanic a fost inițial investit în, să spunem, Austria sau Bolivia, ratele salariale în aceste țări erau mult, mult mai mici decât în Marea Britanie. Dar această investiție suplimentară a dat naștere unei tendințe de ridicare a ratelor salariale în aceste țări. Este un fapt binecunoscut că imediat ce, de exemplu, United Fruit Company a investit în Guatemala, rezultatul a fost o tendință generală de ridicare a ratelor salariale, începând cu salariile pe care United Fruit Company le plătea, care i-au silit apoi și pe ceilalți patroni să plătească, de asemenea, salarii mai mari. Din această cauză, nu există absolut nici un motiv să fim pesimiști în ceea ce privește viitorul țărilor "subdezvoltate."
Sunt întru totul de acord cu comuniștii și cu sindicatele, atunci când aceștia spun: "Este nevoie să creștem nivelul de trai." De curând, într-o carte publicată în Statele Unite, un profesor spunea: "Astăzi, avem suficient din toate cele necesare; de ce ar trebui ca oamenii să mai lucreze din greu? Avem deja de toate." Nu mă îndoiesc că acest profesor are de toate. Dar există oameni în alte țări, de asemenea mulți oameni și în Statele Unite, care doresc și ar trebui să aibă un nivel de trai mai bun.
În afara Statelor Unite — în America Latină și, încă mai mult, în Asia și Africa — toată lumea dorește să vadă condițiile de trai din propria sa țară îmbunătățindu-se. Un nivel de trai mai ridicat aduce cu sine, de asemenea, nivele mai ridicate de cultură și de civilizație.
Așadar, sunt total de acord cu țelul ultim, de ridicare a nivelului de trai pretutindeni. Dar nu sunt de acord cu măsurile preconizate pentru atingerea acestui scop. Ce măsuri vor duce la îndeplinire acest obiectiv? Nu protecționismul, nici intervenția guvernamentală, nu socialismul și cu siguranță nici violența sindicatelor (eufemistic numită negociere colectivă, care, în fapt, este negociere cu pistolul la tâmplă).
Pentru atingerea acestui obiectiv, în viziunea mea, nu există decât o singură soluție! Este o metodă lentă. Anumiți oameni ar putea spune că este prea lentă. Dar nu există scurtături către un paradis terestru. Este nevoie de timp și de muncă. Dar nu de chiar atât de mult timp pe cât cred oamenii și, în final, egalizarea se va produce.
În jurul anului 1840, în partea de vest a Germaniei — în Swabia și Würtemberg, care era una dintre regiunile cele mai industrializate din lume — se spunea: "Nu vom putea niciodată atinge nivelul britanicilor. Englezii au început mai devreme, și vor fi întotdeauna înaintea noastră." Treizeci de ani mai târziu, britanicii spuneau: "Acestei competiții germane nu îi putem face față, trebuie să facem ceva în legătură cu ea." În acel moment, bineînțeles, nivelul german de trai creștea rapid și era, încă de pe atunci, apropiat de cel britanic. Și astăzi, venitul pe cap de locuitor al Germaniei nu este deloc în urma celui al Marii Britanii.
În centrul Europei, există o mică țară, Elveția, pe care natura a înzestrat-o foarte modest. Nu are mine de cărbuni, nici minereuri și nici resurse naturale. Dar populatia de acolo, de-a lungul secolelor, a urmat încontinuu politici economice capitaliste. Acești oameni au atins cel mai înalt nivel de trai din Europa continentală, iar țara lor este considerată unul dintre marile centre de civilizație ale lumii. Nu văd de ce o țară precum Argentina — care este mult mai mare decât Elveția atât teritorial cât și în privința populației — nu ar atinge același nivel de trai ridicat, după câțiva ani de politici economice sănătoase. Dar — după cum am subliniat — politicile trebuie să fie sănătoase.
Traducerea acestui capitol a fost realizată în colaborare cu Octavian Vasilescu și Laura Dima.
