Capitolul XXIV. Armonia şi conflictul intereselor

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1.      Sursa ultimă a profiturilor şi a pierderilor realizate pe piaţă

Schimbările datelor, a căror apariţie reiterată împiedică sistemul economic să se transforme într-o economie uniform repetitivă şi produce la nesfârşit profituri şi pierderi antreprenoriale, sunt favorabile pentru unii dintre membrii societăţii şi defavorabile pentru alţii. Prin urmare, spun oamenii, „câştigul unuia este paguba altuia; nimeni nu profită decât de pe urma pierderii altora”. Această dogmă a fost deja avansată de unii dintre autorii antici. Dintre moderni, Montaigne a fost cel dintâi care a reformulat-o; o putem numi în mod îndreptăţit dogma lui Montaigne. Ea a reprezentat chintesenţa doctrinelor mercantilismului, vechi şi nou. Se află la temelia tuturor doctrinelor contemporane care susţin că, în cadrul economiei de piaţă, predomină un conflict ireconciliabil între interesele diferitelor clase sociale din orice ţară şi, mai mult, între interesele fiecărei ţări şi acelea ale altor ţări[1].

Este adevărat că dogma lui Montaigne se confirmă în cazul efectelor asupra plăţilor la termen ale modificărilor induse monetar ale puterii de cumpărare a banilor. Dar ea este în întregime eronată cu privire la orice fel de profit sau pierdere antreprenorială, indiferent dacă acestea apar într-o economie staţionară, în care volumul total al profiturilor este egal cu volumul total al pierderilor, sau într-o economie progresivă sau regresivă, în care cele două mărimi diferă.

Ceea ce produce profitul unei persoane în desfăşurarea evenimentelor din cadrul unei economii de piaţă neobstrucţionate nu este lipsa sau necazul concetăţeanului ei, ci faptul că ea îndepărtează parţial sau total cauzele neplăcerii resimţite de concetăţeanul său. Ceea ce-l face să sufere pe bolnav este boala, nu medicul care i-o tratează. Câştigul medicului nu este un rezultat al epidemiei, ci al ajutorului pe care îl oferă celor afectaţi. Sursa ultimă a profiturilor este întotdeauna anticiparea condiţiilor viitoare. Cei care reuşesc să anticipeze mai bine decât alţii [p. 665] evenimentele viitoare şi să-şi ajusteze activităţile la situaţia viitoare a pieţei culeg profituri pentru că sunt în măsură de a satisface cele mai intense nevoi ale publicului. Profiturile celor care au produs bunuri şi servicii pentru care cumpărătorii rivalizează nu sunt sursa pierderilor suportate de către cei ce au adus pe piaţă mărfuri pentru a căror cumpărare publicul nu este dispus să plătească întreaga sumă a costurilor de producţie cheltuite. Aceste pierderi se datorează unei lipse de perspicacitate de care au dat dovadă, în ce priveşte anticiparea configuraţiei viitoare a pieţei şi a cererii consumatorilor.

Evenimentele externe care afectează cererea şi oferta pot uneori surveni atât de neaşteptat, încât lumea spune că nici un om rezonabil nu le-ar fi putut anticipa. Atunci invidioşii pot considera că profiturile celor ce câştigă de pe urma schimbării nu sunt justificate. Dar astfel de judecăţi arbitrare de valoare nu modifică starea reală de lucruri. Este cu siguranţă preferabil pentru omul bolnav să fie vindecat de un medic care încasează o remuneraţie substanţială decât să se lipsească de îngrijire medicală. Altminteri nu s-ar duce la medic.

Pe piaţă nu există conflicte de interese între cumpărători şi vânzători. Există dezavantaje provocate de anticipări inadecvate. Ar fi o binefacere universală dacă fiecare om în parte şi toţi membrii societăţii de piaţă ar prevedea întotdeauna corect şi din timp condiţiile viitoare şi ar acţiona în consecinţă. Dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, atunci - privind retrospectiv - s-ar constata că nu s-a irosit nici o particulă de capital sau de muncă pentru satisfacerea unor dorinţe care în prezent sunt considerate mai puţin importante decât alte dorinţe nesatisfăcute. Însă omul nu este atotştiutor.

Este greşit să privim aceste probleme din unghiul resentimentului şi al invidiei. Nu este mai puţin greşit să ne restrângem observaţiile la poziţia momentană a diverşilor indivizi. Acestea sunt probleme sociale şi trebuie judecate în raport cu funcţionarea întregului sistem de piaţă. Ceea ce asigură satisfacerea cea mai adecvată cu putinţă a cererilor fiecărui membru al societăţii este tocmai faptul că cei care au reuşit mai bine decât alţii în privinţa anticipării condiţiilor viitoare realizează profituri. Dacă profiturile [lor] ar fi reduse în beneficiul celor pe care vreo schimbare a datelor i-a defavorizat, atunci ajustarea ofertei la cerere n-ar fi ameliorată, ci împiedicată. Dacă cineva i-ar împiedica pe medici să câştige uneori remuneraţii ridicate, acela nu ar spori, ci mai curând ar reduce numărul celor ce aleg profesia de medic.

O afacere este întotdeauna avantajoasă atât pentru cumpărător, cât şi pentru vânzător. Chiar şi o persoană care vinde în pierdere încă este mai bine situată decât ar fi dacă nu ar vinde deloc, sau dacă ar vinde doar la un preţ şi mai scăzut. Ea pierde datorită [p. 666] lipsei sale de capacitate anticipativă; faptul de a vinde îi limitează pierderea, chiar dacă preţul pe care îl obţine este redus. Dacă fie cumpărătorul, fie vânzătorul nu ar considera că tranzacţia reprezintă cea mai avantajoasă acţiune pe care o pot alege dată fiind situaţia existentă, atunci ei nu ar încheia afacerea.

Afirmaţia că binele unuia este paguba celuilalt este adevărată în cazul furtului, al războiului şi al jafului. Prada hoţului este paguba victimei jefuite. Dar războiul şi comerţul sunt două lucruri diferite. Voltaire greşea atunci când scria, în 1764, în articolul despre „Patrie” din Dicţionarul său filozofic: „A fi un bun patriot este a dori să se îmbogăţească prin comerţ comunitatea ta şi să dobândească putere prin arme; este evident că o ţară nu poate profita decât pe seama altora şi că ea nu poate cuceri fără a face rău altor oameni”. Voltaire, ca atâţia alţi autori care l-au precedat şi care l-au urmat, considera că este de prisos să se familiarizeze cu gândirea economică. Dacă ar fi citit eseurile contemporanului său David Hume ar fi aflat ce eroare este să identifici comerţul internaţional cu războiul. Voltaire, marele demascator al străvechilor superstiţii şi al erorilor populare, a căzut fără să bănuiască pradă celei mai dezastruoase dintre toate erorile.

Atunci când brutarul îi furnizează dentistului pâine, şi dentistul îndepărtează durerea de dinţi a brutarului, nici brutarul, nici dentistul nu sunt păgubiţi. Este greşit să se considere că un astfel de schimb şi jefuirea prăvăliei brutarului de către o bandă înarmată sunt două manifestări ale unuia şi acelaşi lucru. Comerţul internaţional diferă de cel intern numai întru cât bunurile şi serviciile sunt tranzacţionate dincolo de graniţele care separă teritoriile a două ţări suverane. Este un lucru monstruos faptul că prinţul Louis Napoleon Bonaparte, viitorul împărat Napoleon al treilea, a putut scrie - la multe zeci de ani după Hume, Adam Smith şi Ricardo - că „volumul de marfă pe care îl exportă o ţară este întotdeauna direct proporţional cu numărul de proiectile pe care le poate lansa împotriva duşmanilor săi, ori de câte ori ar cere-o onoarea şi demnitatea ei”[2]. Toate rezultatele teoriei economice referitoare la efectele diviziunii internaţionale a muncii şi la comerţul internaţional au eşuat până în prezent să anihileze popularitatea erorii mercantiliste, conform căreia „obiectivul comerţului internaţional este sărăcirea străinilor”[3]. Sarcina de a descoperi rădăcinile popularităţii acestei erori şi a altor iluzii şi erori asemănătoare îi aparţine cercetării istorice. Din perspectiva ştiinţei economice lucrurile sunt de multă vreme lămurite. [p. 667]

2.   Limitarea procreaţiei

Raritatea naturală a mijloacelor de supravieţuire sileşte fiecare fiinţă vie să privească la toate celelalte fiinţe vii ca la nişte inamici de moarte în lupta pentru supravieţuire, generând nemiloasa competiţie biologică. În cazul omului însă, aceste conflicte ireconciliabile de interese dispar atunci când - şi în măsura în care – diviziunea muncii ia locul autarhiei economice a indivizilor, a familiei, a triburilor şi a naţiunii. În cadrul sistemului social nu există niciun conflict de interese, atâta vreme cât nu este atinsă mărimea optimă a populaţiei. Câtă vreme utilizarea de mână de lucru suplimentară aduce o creştere mai mult decât proporţională a veniturilor, conflictul este înlocuit cu armonia intereselor. Oamenii nu mai rivalizează în lupta pentru alocarea unor porţii dintr-o cantitate strict limitată. Ei devin cooperatori, urmărind scopuri comune fiecăruia dintre ei. Creşterea populaţiei nu reduce, ci augmentează „feliile” medii ale indivizilor.

Dacă oamenii ar urmări numai hrana şi satisfacţia sexuală, atunci populaţia ar tinde să crească dincolo de mărimea ei optimă, până la limitele date de mijloacele disponibile de supravieţuire. Însă oamenii doresc mai mult decât doar să trăiască şi să se împerecheze; ei doresc să trăiască în mod uman. Este adevărat că o ameliorare a condiţiilor are, de regulă, drept rezultat o creştere a cifrelor demografice; însă această creştere rămâne în urma creşterii mijloacelor necesare simplei supravieţuiri. Dacă ar fi fost altfel, oamenii nu ar fi reuşit niciodată să stabilească relaţii sociale şi să dezvolte civilizaţia. Ca şi în cazul şobolanilor, al şoarecilor şi al microbilor, fiecare spor al mijloacelor de supravieţuire ar fi făcut ca cifrele demografice să crească până la limitele posibilităţilor de supravieţuire; pentru urmărirea altor obiective nu ar mai fi rămas nimic. Eroarea fundamentală implicată în legea de fier a salariilor a fost tocmai aceea că îi privea pe oameni – sau cel puţin pe salariaţi – ca fiind mânaţi exclusiv de impulsuri animale. Adepţii ei n-au realizat că omul diferă de fiare întru cât urmăreşte obiective specific umane, pe care le-am putea numi mai înalte, sau mai sublime.

Legea malthusiană a populaţiei este una dintre marile realizări ale gândirii umane. Împreună cu principiul diviziunii muncii, ea a furnizat fundamentele biologiei moderne şi ale teoriei evoluţiei; importanţa acestor două teoreme fundamentale pentru ştiinţele acţiunii umane nu este depăşită decât de descoperirea regularităţilor existente în cadrul întrepătrunderii şi concatenării fenomenelor de piaţă şi al determinării lor inevitabile de către datele pieţei. Obiecţiile avansate împotriva legii malthusiene, ca şi împotriva legii randamentelor, sunt lipsite de consistenţă şi triviale. Ambele legi sunt indisputabile. Dar rolul care trebuie [p. 668] să li se atribuie în sfera ştiinţelor acţiunii umane este diferit de acela pe care li-l atribuia Malthus.

Fiinţele non-umane sunt în întregime supuse guvernării legilor biologice descrise de Malthus[4]. Pentru ele, afirmaţia că numerele specimenelor tind să epuizeze mijloacele de subzistenţă şi că cele supranumerare sunt eliminate datorită lipsei acestor mijloace este adevărată fără excepţie. În ce priveşte animalele non-umane, noţiunea de minimum de subzistenţă are o semnificaţie unic determinată, lipsită de echivoc. Dar în cazul omului lucrurile stau diferit. Omul integrează satisfacţiile corespunzătoare impulsurilor pur biologice, care sunt comune tuturor animalelor, într-o scară de valori pe care le este acordat un loc şi obiectivelor pur umane. Omul care acţionează îşi raţionalizează, de asemenea, şi satisfacerea poftelor sale sexuale. Satisfacerea acestora este rezultatul cântăririi avantajelor şi a dezavantajelor. Omul nu se supune orbeşte stimulentelor sexuale, ca un taur; el se abţine de la copulaţie dacă estimează costurile – dezavantajele anticipate – ca fiind prea ridicate. În acest sens putem întrebunţa sintagma înfrânare morală (care a fost propusă de Malthus) fără a introduce nici un fel de judecată de valoare sau de conotaţie etică[5].

Raţionalizarea relaţiilor sexuale implică deja o raţionalizare a proliferării. Ulterior au fost adoptate şi alte metode de raţionalizare a înmulţirii urmaşilor, independente de abţinerea de la copulaţie. Oamenii au recurs la metodele scandaloase şi respingătoare ale abandonului sau uciderii copiilor şi la avorturi. În cele din urmă, au învăţat să practice actul sexual în aşa fel încât să nu rezulte o sarcină. În ultima sută de ani tehnica mijloacelor contraceptive a fost perfecţionată şi frecvenţa întrebuinţării lor a crescut considerabil. Însă procedurile respective erau cunoscute şi practicate de mult.

Afluenţa pe care capitalismul modern o asigură maselor largi din ţările capitaliste şi ameliorarea condiţiilor igienice, ca şi a metodelor terapeutice şi profilactice, făcute posibile de capitalism, au redus considerabil mortalitatea, îndeosebi pe cea infantilă, prelungind durata medie a vieţii. Astăzi, în aceste ţări, limitarea generării de urmaşi nu poate reuşi decât dacă este mai drastică decât în perioadele mai îndepărtate. Tranziţia la capitalism - [p. 669] aşadar, îndepărtarea obstacolelor care în vremurile dinainte au împiedicat funcţionarea iniţiativei şi a întreprinderii private – a influenţat, prin urmare, profund obiceiurile sexuale. Nu practica de a controla natalitatea reprezintă ceva nou, ci doar faptul că se apelează la ea mai frecvent. Se remarcă în particular prin noutate faptul că ea nu mai este limitată la păturile superioare ale populaţiei, ci a devenit comună întregii populaţii. Într-adevăr, unul dintre cele mai importante efecte ale capitalismului este că deproletarizează toate segmentele societăţii. El ridică nivelul de trai al maselor de muncitori manuali la asemenea cote încât aceştia devin „burghezi” şi gândesc şi acţionează ca burghezii înstăriţi. Dornici să-şi păstreze nivelul de trai pentru ei şi pentru copiii lor, ei se orientează spre controlul natalităţii. Odată cu răspândirea şi progresul capitalismului, controlul natalităţii devine o practică universală. Tranziţia spre capitalism este astfel însoţită de două fenomene: declinul fertilităţii şi declinul ratelor mortalităţii. Durata medie de viaţă se prelungeşte.

În zilele lui Malthus nu era încă posibil să se observe aceste caracteristice demografice ale capitalismului. Astăzi nu mai este permisibil să le punem la îndoială. Cu toate acestea, orbiţi de presupoziţii romantice, mulţi le descriu ca pe nişte fenomene ale declinului şi ale degenerării, specifice numai popoarelor cu pielea albă ale civilizaţiei occidentale, care au îmbătrânit şi s-au sclerozat. Romanticii aceştia sunt serios alarmaţi de faptul că asiaticii nu practică metode de control al natalităţii în aceeaşi măsură în care se practică acestea în Europa Occidentală, în America de Nord sau în Australia. Cum metodele moderne de combatere şi prevenire a bolilor au provocat o scădere a ratelor mortalităţii şi la aceste popoare orientale, cifrele lor demografice cresc mai repede decât cele ale naţiunilor occidentale. Oare nu cumva indigenii din India, Malaiezia, China şi Japonia, care n-au contribuit ei înşişi la realizările tehnologice şi terapeutice ale Occidentului, dar le-au primit ca pe un cadou neaşteptat, vor marginaliza, în cele din urmă, prin simplă superioritate numerică, popoarele de sorginte europeană?

Temerile acestea sunt nejustificate. Experienţa istorică arată că toate popoarele caucaziene au reacţionat la scăderea cifrelor mortalităţii produsă de capitalism printr-o scădere a ratei natalităţii. Desigur, din această experienţă istorică nu se poate deduce o lege generală. Dar reflecţia praxeologică demonstrează că între aceste două fenomene există o concatenare necesară. O ameliorare a condiţiilor externe de bunăstare face posibilă o creştere corespunzătoare a cifrelor populaţiei. Dar, dacă întreaga cantitate adiţională de mijloace de susţinere a vieţii este complet absorbită de creşterea unui număr suplimentar de oameni, nu mai rămâne nimic pentru o îmbunătăţire în continuare [p. 670] a nivelului de trai. Marşul civilizaţiei este blocat. Omenirea atinge o stare de stagnare.

Argumentul devine încă şi mai evident dacă presupunem că se face o invenţie profilactică datorită unei fericite întâmplări şi că aplicarea ei practică nu necesită nici investiţii considerabile de capital, nici investiţii curente considerabile. Bineînţeles că cercetarea medicală contemporană şi – într-un grad chiar mai ridicat – utilizarea ei necesită mari cantităţi de capital şi de muncă. Ele sunt produse ale capitalismului, care n-ar fi apărut nicicând într-un mediu necapitalist. Dar au existat în vremurile mai îndepărtate şi cazuri de factură diferită. Practica vaccinării împotriva variolei nu a provenit din cercetări de laborator costisitoare şi, în forma ei rudimentară originară, putea fi aplicată la costuri neglijabile. Se pune problema care ar fi fost rezultatele vaccinării împotriva variolei, dacă practicarea ei s-ar fi generalizat într-o societate precapitalistă, neobişnuită cu controlul natalităţii. Ea ar fi dus la creşterea cifrelor demografice fără să permită creşterea mijloacelor de susţinere a vieţii, adică ar fi redus nivelul general de trai. Nu ar fi fost o binecuvântare, ci un blestemi.

Condiţiile din Asia şi Africa sunt, în linii mari, aceleaşi. Aceste popoare înapoiate primesc mijloace de combatere şi prevenire a bolilor gata făcute, din Occident. Este adevărat că, într-unele dintre aceste ţări, importul de capital străin şi adoptarea sincronă a metodelor tehnologice străine de către capitalul autohton, relativ puţin dezvoltat, tind să augmenteze outputul muncii pe locuitor şi, astfel, să inducă o tendinţă de creştere a nivelului mediu de trai. Dar aceasta nu contrabalansează suficient tendinţa opusă, rezultată din reducerea ratelor mortalităţii, neînsoţită de o reducere adecvată a ratelor fertilităţii. Contactul cu Occidentul încă nu le-a avantajat pe aceste popoare, deoarece încă nu le-a afectat minţile; nu le-a eliberat de străvechile superstiţii, prejudecăţi şi neînţelegeri; el nu le-a modificat decât cunoştinţele tehnologice şi terapeutice.

Reformatorii popoarelor orientale vor să le asigure concetăţenilor lor bunăstarea materială de care se bucură ţările occidentale. Induşi în eroare de ideile marxiste, naţionaliste şi militariste, ei cred că singurul lucru de care au nevoie în vederea atingerii acestui obiectiv este introducerea tehnologiei europene şi americane. Nici bolşevicii şi naţionaliştii slavofoni, nici simpatizanţii lor din Indii, din China şi din Japonia nu realizează că ceea ce le lipseşte cel mai mult popoarelor lor nu este tehnologia occidentală, ci ordinea socială care, împreună cu alte realizări, a generat aceste cunoştinţe tehnologice. Lor le lipsesc în primul rând libertatea economică şi iniţiativa privată, întreprinzătorii şi [p. 671] capitalismul. Dar ei nu se interesează decât de ingineri şi de maşini. Ceea ce separă Estul de Vest este sistemul social şi economic. Estul este străin de spiritul occidental, care a dat naştere capitalismului. Este inutil să se importe accesoriile capitalismului, fără a i se permite să intre capitalismului însuşi. Nici o realizare a civilizaţiei capitaliste n-ar fi fost posibilă într-un mediu necapitalist şi nici nu poate fi menţinută într-o lume fără economie de piaţă.

Dacă asiaticii şi africanii doresc într-adevăr să intre în orbita civilizaţiei occidentale, ei vor trebui să adopte fără rezerve economia de piaţă. Abia atunci masele de acolo se vor ridica deasupra actualei lor mizerii proletare şi vor practica metodele de control al natalităţii, aşa cum sunt ele practicate în toate ţările capitaliste. Nici un fel de creştere excesivă a populaţiei nu va mai obstrucţiona ameliorarea nivelelor de trai. Dar dacă popoarele orientale se vor limita în viitor la receptarea mecanică a realizărilor tangibile ale Occidentului, fără a îmbrăţişa şi filozofia şi ideologiile sociale ale acestuia, ele vor rămâne întotdeauna în actuala lor stare de inferioritate şi de sărăcie. Populaţiile lor pot creşte considerabil, dar ele nu se vor ridica peste pragul înfometării. Masele acestea de săraci mizerabili nu vor constitui în niciun caz o ameninţare pentru independenţa ţărilor occidentale. Câtă vreme va fi nevoie de arme, întreprinzătorii din societăţile de piaţă nu vor înceta vreodată să producă armament mai eficient, asigurându-le astfel concetăţenilor lor superioritatea faţă de orientalii necapitalişti, care nu pot decât să imite. Evenimentele militare din ambele războaie mondiale au demonstrat din nou că ţările capitaliste deţin supremaţia şi în producţia de armament. Nici un agresor extern nu poate distruge civilizaţia capitalistă, dacă aceasta nu se distruge pe sine. Acolo unde activitatea antreprenorială capitalistă este lăsată să se desfăşoare liber, forţele armate vor fi întotdeauna atât de bine echipate, încât nici cele mai numeroase armate ale popoarelor înapoiate nu vor putea rivaliza cu ele. S-a exagerat de altfel considerabil pericolul de a face universal cunoscute formulele de fabricare a armelor „secrete”. Dacă va izbucni din nou războiul, minţile cercetătoare din lumea capitalistă vor deţine întotdeauna un avans faţă de popoarele care doar le imită şi le copiază neîndemânatic.

Popoarele care au dezvoltat sistemul economiei de piaţă şi nu îl abandonează sunt în toate privinţele superioare tuturor celorlalte popoare. Faptul că ele doresc să menţină pacea nu este un semn al slăbiciunii sau al incapacităţii lor de a purta războaie. Ele iubesc pacea deoarece înţeleg despre conflictele armate că sunt nefaste şi dezintegrează diviziunea socială a muncii. Dar dacă războiul devine inevitabil, ele îşi arată superioritatea şi în ce priveşte capacitatea militară. Ele resping agresorii barbari indiferent cât de numeroşi ar fi aceştia. [p. 672]

Ajustarea deliberată a ratei natalităţii la oferta de posibilităţi materiale de bunăstare este o condiţie indispensabilă a vieţii şi acţiunii umane, a civilizaţiei şi a oricărei creşteri a avuţiei şi a bunăstării. Dacă singura metodă benefică de control al natalităţii este abţinerea de la raporturile sexuale este o întrebare la care trebuie să se răspundă din punctul de vedere al igienei corporale şi mentale. Este absurd să obliterăm problema prin trimitere la precepte etice dezvoltate în alte vremuri, când oamenii se confruntau cu alte condiţii. Însă praxeologia nu se preocupă de aspectul teologic al chestiunii. Ea nu trebuie decât să demonstreze faptul că acolo unde nu există o limitare a procreerii nu se poate pune problema civilizaţiei şi a creşterii nivelului de trai.

O comunitate socialistă ar fi nevoită să reglementeze rata fertilităţii prin control autoritar. Ar trebui să înregimenteze viaţa sexuală a supuşilor săi, nu mai puţin decât toate celelalte sfere ale comportamentului lor. În cadrul economiei de piaţă fiecare individ este spontan interesat în a nu aduce pe lume copii pe care nu i-ar putea creşte fără a reduce considerabil nivelul de trai al familiei sale. Astfel, creşterea populaţiei dincolo de nivelul optim, aşa cum este acesta determinat de oferta existentă de capital şi de situaţia cunoştinţelor tehnologice, este împiedicată. Interesele fiecărui individ coincid cu acelea ale tuturor celorlalţi indivizi.

Cei ce combat controlul natalităţii doresc să elimine un mecanism indispensabil pentru prezervarea cooperării umane paşnice şi a diviziunii sociale a muncii. Acolo unde nivelul mediu de trai este redus datorită creşterii excesive a cifrelor demografice se nasc conflicte ireconciliabile de interese. Fiecare individ devine, din nou, rivalul tuturor celorlalţi în lupta pentru supravieţuire. Anihilarea rivalilor este singurul mijloc de augmentare a bunăstării proprii. Filozofii şi teologii care afirmă că practicarea controlului natalităţii este contrară legilor lui Dumnezeu şi ale Naturii refuză să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în mod real. Natura limitează mijloacele materiale necesare pentru ameliorarea bunăstării şi pentru supravieţuirea oamenilor. Dat fiind felul cum se prezintă condiţiile naturale, omul nu are de ales decât între războiul nemilos al tuturor împotriva tuturor şi cooperarea socială. Dar cooperarea socială este imposibilă dacă oamenii dau frâu liber impulsului natural de proliferare. Restricţionând procreerea omul se adaptează condiţiilor sale naturale de existenţă. Raţionalizarea pasiunilor sexuale este o condiţie indispensabilă pentru civilizaţie şi pentru legăturile sociale. Abandonul ei nu ar duce, pe termen lung, la creşterea numărului supravieţuitorilor, ci la scăderea lui – şi ar face ca viaţa tuturor să devină la fel de săracă şi de mizerabilă ca cea a strămoşilor noştri de acum multe mii de ani. [p. 673]

3. Armonia intereselor „corect înţelese”

Din vremuri imemoriale oamenii au visat la condiţia minunată de care s-ar fi bucurat înaintaşii lor, în starea originară „de natură”. Din mituri străvechi, fabule şi poeme, imaginea acestei fericiri primitive a trecut în multe filozofii populare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În limbajul lor, termenul natural semnifica ceea ce este bun şi benefic pentru viaţa omului, în vreme ce termenul civilizaţie conota oprobriul. Căderea omului era văzută în devierea de la condiţiile primitive, din vremurile când nu existau decât diferenţe mici între om şi alte animale. Pe vremea aceea, spuneau aceşti panegirişti romantici, nu existau conflicte între oameni. Pacea era netulburată în Grădina Edenului.

Dar natura nu generează pace şi bunăvoinţă. Caracteristica „stării de natură” este conflictul ireconciliabil. Fiecare specimen este rivalul tuturor celorlalte specimene. Mijloacele de supravieţuire sunt limitate şi nu permit supravieţuirea tuturor. Conflictele nu pot dispărea niciodată. Dacă o trupă de oameni, uniţi în scopul de a învinge trupele rivale, reuşeşte să-şi anihileze duşmanii, printre învingători se nasc noi antagonisme, în legătură cu distribuţia prăzii. Sursa conflictelor este întotdeauna faptul că porţia fiecărui om reduce porţiile tuturor celorlalţi.

Ceea ce face cu putinţă relaţiile de prietenie între fiinţele umane este productivitatea sporită a diviziunii muncii. Aceasta anihilează conflictul natural de interese. Într-adevăr, acolo unde există diviziune naturală a muncii, nu se mai pune problema distribuţiei unei oferte care nu poate fi mărită. Graţie productivităţii sporite a muncii depuse în condiţii de diviziune a sarcinilor, oferta de bunuri creşte. Un interes comun superior – prezervarea şi intensificarea în continuare a cooperării sociale – devine predominant şi obliterează toate coliziunile esenţiale. Locul competiţiei biologice îl ia competiţia catalactică. Aceasta face posibilă armonia intereselor tuturor membrilor societăţii. Însăşi situaţia din care apar conflictele ireconciliabile asociate competiţiei biologice – respectiv faptul că toţi oamenii urmăresc, în linii mari, aceleaşi lucruri – se transformă într-un factor care dă naştere armoniei intereselor. Deoarece mulţi oameni, sau chiar toţi oamenii, doresc pâine, haine, încălţăminte şi autoturisme, devine fezabilă producţia pe scară mare a acestor bunuri, care reduce costurile de producţie în aşa măsură încât bunurile devin accesibile la preţuri mici. Faptul că semenii mei doresc, ca şi mine, să-şi achiziţioneze pantofi, nu face pentru mine obţinerea de pantofi mai dificilă, ci mai uşoară. Ceea ce măreşte preţul pantofilor este faptul că natura nu oferă o cantitate mai mare de piele [p. 674] şi alte materii brute necesare – şi că omul trebuie să îndure dezutilitatea muncii pentru a transforma aceste materii prime în încălţăminte. Competiţia catalactică a acelora care, ca şi mine, doresc să-şi procure pantofi, face ca preţul pantofilor să scadă, nu să crească.

Aceasta este semnificaţia teoremei armoniei intereselor corect înţelese ale tuturor membrilor societăţii de piaţă[6]. Atunci când economiştii clasici au făcut această afirmaţie, ei urmăreau să sublinieze două aspecte: În primul rând, că toată lumea este interesată de prezervarea diviziunii sociale a muncii, a sistemului care multiplică productivitatea eforturilor omeneşti. În al doilea rând, că în societatea de piaţă cererea consumatorilor orientează, în ultimă instanţă, toate activităţile productive. Faptul că nu toate dorinţele umane pot fi satisfăcute nu se datorează unor instituţii sociale inadecvate sau unor deficienţe ale sistemului economiei de piaţă. Aceasta este o condiţie naturală a vieţii umane. Credinţa că natura îi oferă omului avuţii inepuizabile şi că mizeria este un efect al nereuşitei omului de a organiza societatea bună este în întregime eronată. „Starea de natură” pe care reformatorii şi utopiştii au descris-o ca fiind paradisiacă a fost, de fapt, o stare de extremă sărăcie şi suferinţă. „Sărăcia”, spune Bentham, „nu este efectul legilor, ea este condiţia primară a rasei umane”[7]. Chiar şi cei aflaţi la baza piramidei sociale sunt mult mai bine situaţi decât ar fi fost în absenţa cooperării sociale. Şi ei beneficiază de pe urma funcţionării economiei de piaţă şi participă la avantajele societăţii civilizate.

Reformatorii din secolul al nouăsprezecelea nu au renunţat la mult apreciata fabulă a paradisului terestru originar. Frederich Engels a încorporat-o în relatarea marxistă a evoluţiei omenirii. Cu toate acestea, ei n-au mai făcut din fericirea presupusei aurea aetas un model de reconstrucţie socială şi economică. Ei îi opun aşa-zisei depravări a capitalismului fericirea ideală de care se va bucura omul pe Câmpiile Elizee din viitor. Modul de producţie socialist va aboli piedicile prin care capitalismul frânează dezvoltarea forţelor de producţie şi va augmenta productivitatea muncii şi avuţia dincolo de orice limită. Prezervarea liberei iniţiative şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie nu ar avantaja decât o mică minoritate de paraziţi exploatatori şi ar dăuna imensei majorităţi a celor ce muncesc. De aceea, în cadrul societăţii de piaţă se manifestă un conflict ireconciliabil între interesele „capitalului” şi cele ale „forţei de muncă”. Această luptă de clasă nu poate dispărea decât când [p. 675] modul de producţie capitalist, cel atât de evident injust, va fi înlocuit cu un sistem echitabil de organizare socială, ceea ce înseamnă cu socialismul sau cu intervenţionismul.

Aceasta este filozofia aproape universal acceptată a zilelor noastre. Ea nu a fost creată de Marx, deşi îşi datorează popularitatea mai ales scrierilor lui Marx şi ale marxiştilor. Astăzi, ea nu este susţinută doar de marxişti, ci şi, în egală măsură, de majoritatea partidelor care se declară emfatic anti-marxiste şi proslăvesc în declaraţii libera iniţiativă. Este filozofia socială oficială a romano-catolicismului, ca şi a anglo-catolicismului; este susţinută de numeroşi adepţi ai diverselor denominaţiuni protestante şi ai Bisericii Ortodoxe Orientale. Este o parte esenţială a doctrinei fascismului italian, a nazismului german şi a tuturor tipurilor de intervenţionism. A fost ideologia aşa numitei Sozialpolitik a dinastiei de Hohenzollern în Germania şi a regaliştilor francezi care urmăreau restaurarea casei de Bourbon-Orléans, a preşedintelui Roosevelt, cu al său New Deal şi al naţionaliştilor din Asia şi din America Latină. Antagonismele dintre aceste partide şi facţiuni se referă la aspecte accidentale, ca dogmele religioase, instituţiile constituţionale, politica externă şi, mai ales, trăsăturile caracteristice ale sistemului social care va înlocui capitalismul. Dar ele cad fără excepţie de acord asupra tezei fundamentale că existenţa însăşi a capitalismului vatămă interesele vitale ale imensei majorităţi a muncitorilor, artizanilor şi micilor fermieri şi cer cu toţii abolirea capitalismului, în numele dreptăţii sociale[8].

Toti autorii socialişti şi intervenţionişti îşi întemeiază analiza şi critica economiei de piaţă pe două [p. 676] erori fundamentale. Mai întâi, ei nu recunosc caracterul speculativ inerent tuturor tentativelor de a asigura satisfacerea dorinţelor în viitor, adică oricărei acţiuni umane. Ei presupun cu naivitate că nu poate exista nici un fel de dubiu în legătură cu măsurile ce trebuie aplicate pentru aprovizionarea cât mai adecvată cu putinţă a consumatorilor. Într-o comunitate socialistă nu va fi nevoie ca ţarul producţiei (sau comitetul central de planificare a producţiei) să ia decizii speculative. El va adopta „pur şi simplu” acele măsuri care sunt benefice pentru supuşii săi. Adepţii economiei planificate nu au înţeles niciodată că sarcina care le revine este să se îngrijească de dorinţele viitoare, care pot să difere de cele de astăzi, şi să întrebuinţeze diverşii factori de producţie disponibili în modul cel mai eficace pentru satisfacerea cea mai adecvată cu putinţă a acestor dorinţe viitoare incerte. Ei nu au înţeles că problema este de a aloca factori de producţie rari către diferitele ramuri productive, astfel încât să nu rămână dorinţe considerate mai importante nesatisfăcute pentru că factorii de producţie necesari satisfacerii lor au fost utilizaţi, adică risipiţi, pentru satisfacerea unor dorinţe considerate mai puţin importante. Această problemă economică nu trebuie confundată cu problema tehnologică. Cunoaşterea tehnologică nu ne poate spune decât ce s-ar putea realiza dată fiind starea actuală a informaţiilor noastre ştiinţifice. Ea nu răspunde la întrebările ce trebuie produs, în ce cantităţi şi care din multitudinea proceselor tehnologice disponibile trebuie ales. Induşi în eroare datorită neînţelegerii de către ei a acestei probleme esenţiale, adepţii unei societăţi planificate cred că ţarul producţiei nu va greşi niciodată în deciziile sale. În cadrul economiei de piaţă întreprinzătorii şi capitaliştii nu pot evita comiterea de erori serioase, deoarece ei nu ştiu nici ce doresc consumatorii, nici ce fac rivalii lor. Managerul general al unui stat socialist va fi infailibil, deoarece puterea de a determina ce şi cum trebuie să se producă va fi numai a lui şi nici o acţiune a altor oameni nu va contraveni planurilor sale[9].

A doua eroare fundamentală implicată în critica socialistă a economiei de piaţă provine din teoria greşită a salariilor pe care o profesează socialiştii. Ei n-au înţeles că salariile sunt preţurile plătite în schimbul prestaţiei salariatului, adică pentru contribuţia eforturilor sale la procesarea bunului în chestiune, sau, cum se mai spune, pentru valoarea adăugată de serviciile sale la valoarea materialelor. Indiferent dacă este vorba de salarii plătite pentru o perioadă de timp sau de salarii pentru produsele muncii, patronul cumpără întotdeauna prestaţiile şi serviciile muncitorului, nu timpul acestuia. Nu este, prin urmare, [p. 677] adevărat că în economia de piaţă neobstrucţionată muncitorul nu are nici un interes personal să-şi îndeplinească sarcina. Socialiştii se înşală grav atunci când afirmă că cei ce sunt plătiţi cu o anumită rată salarială pe oră, pe zi, pe săptămână, pe lună sau pe an nu sunt stimulaţi de propriile lor interese egoiste, atunci când lucrează eficient. Ceea ce îl împiedică pe muncitorul plătit în fucţie de durata timpului de muncă să fie neglijent şi să piardă timpul hoinărind prin atelier nu sunt idealurile înalte şi simţul datoriei, ci argumente foarte materiale. Cel ce munceşte mai mult şi mai bine primeşte un salariu mai mare şi cine doreşte să câştige mai mult trebuie să ofere o prestaţie sporită cantitativ şi ameliorată calitativ. Patronii cei aspri nu sunt atât de naivi încât să se lase păcăliţi de muncitori leneşi; ei nu sunt atât de neglijenţi ca guvernele care plătesc salarii unor cohorte de birocraţi indolenţi. Nici salariaţii nu sunt atât de proşti încât să nu ştie că lenea şi ineficienţa se penalizează sever pe piaţă[10].

Pe terenul alunecos al unei greşite înţelegeri a naturii catalactice a salariilor, autorii socialişti au lansat fabule fantasmagorice despre creşterea productivităţii muncii, anticipată de pe urma implementării planurilor lor. În regim capitalist, spun ei, zelul muncitorului este serios obstrucţionat deoarece acesta este conştient că nu el culege roadele muncii sale şi că truda şi necazurile sale nu-l îmbogăţesc decât pe patron, acest exploatator parazitar şi leneş. Dar în regim socialist fiecare muncitor va şti că munceşte în beneficiul societăţii, din care face parte şi el însuşi. Această perspectivă îi va furniza cel mai puternic stimulent posibil de a îşi da toată silinţa. Va rezulta o enormă creştere a productivităţii muncii şi, prin urmare, a avuţiei.

Numai că identificarea intereselor fiecărui muncitor în parte cu acelea ale comunităţii socialiste nu este decât o ficţiune pur legală şi formală, care nu are nimic de a face cu starea efectivă a lucrurilor. În vreme ce sacrificiile pe care le face un muncitor individual pentru a-şi intensifica eforturile nu-l apasă decât pe el însuşi, doar o fracţiune infinitezimală din produsele efortului său suplimentar îi aduc lui însuşi beneficii şi îi ameliorează propria bunăstare. În vreme ce muncitorul individual se bucură întru totul de plăcerile pe care le poate culege de pe urma cedării la tentaţiile neglijenţei şi a lenei, reducerea corespunzătoare a dividendului social nu-i micşorează decât infinitezimal partea lui proprie. În condiţiile unui asemenea mod de producţie socialist, stimulentele personale pe care le furnizează egoismul în regim capitalist sunt îndepărtate, oferindu-se un premiu pentru lene şi pentru neglijenţă. În vreme ce într-o societate capitalistă egoismul îl incită pe fiecare om să dea dovadă de cea mai mare responsabilitate, într-o societate socialistă îl împinge la inerţie şi laxitate. Socialiştii pot să pălăvrăgească în continuare despre miraculoasa modificare a naturii umane pe care [p. 678] o va determina instituirea socialismului şi despre substituirea egoismului cel rău cu nobilul altruism. Dar ei trebuie să înceteze de a se hrăni cu fabule despre efectele miraculoase pe care le va avea egoismul în regim socialist[11].

Nici un om rezonabil nu poate evita să conchidă pe baza mărturiilor conţinute în aceste consideraţii că în cadrul economiei de piaţă productivitatea muncii este incomparabil superioară celei care ar exista în regim socialist. Pe de altă parte, înţelegerea acestui fapt nu rezolvă disputa dintre adepţii capitalismului şi cei ai socialismului din punct de vedere praxeologic, adică ştiinţific.

Un adept de bună credinţă al socialismului, străin de bigoterie, de idei preconcepute şi de viclenie, ar putea totuşi spune: „Poate fi adevărat că P, venitul net total produs de o societate de piaţă, este mai mare decât p, venitul net total dintr-o societate socialistă. Dar dacă sistemul socialist îi alocă fiecărui membru al său o parte egală (şi anume p/z = d), atunci toţi cei care în societatea de piaţă au un venit mai mic decât d sunt favorizaţi de înlocuirea capitalismului cu socialismul. Este posibil ca în acest grup să fie incluşi majoritatea oamenilor. În orice caz, devine evident că doctrina armoniei dintre interesele corect înţelese ale tuturor membrilor societăţii de piaţă nu poate fi susţinută. Există o categorie de oameni ale căror interese sunt lezate tocmai de existenţa economiei de piaţă şi care s-ar situa mai bine în regim socialist”. Adepţii economiei de piaţă contestă relevanţa acestui raţionament. Ei consideră că p va rămâne atât de mult în urma lui P, încât d va fi inferior venitului pe care l-ar obţine în societatea de piaţă chiar şi cei ce realizează cele mai scăzute salarii. Nu poate exista nici un dubiu asupra faptului că această obiecţie este fondată. Cu toate acestea, ea nu se bazează pe consideraţii praxeologice şi, de aceea, este lipsită de puterea argumentativă incontestabilă şi apodictică inerentă demonstraţiilor praxeologice. Ea se bazează pe o judecată de relevanţă, constând în estimarea cantitativă a diferenţei dintre P şi p. În sfera acţiunii umane asemenea informaţii cantitative se obţin printr-o înţelegere [interpretativă], în legătură cu care nu se poate ajunge între oameni la un consens total. Praxeologia, teoria economică şi catalactica nu servesc la nimic când este vorba de rezolvarea unor asemenea disensiuni, referitoare la aspecte cantitative. [p. 679]

Adepţii socialismului ar putea chiar să meargă mai departe şi să spună: „Să admitem că în regim socialist fiecare individ va fi într-o situaţie inferioară chiar şi celui mai sărac individ în regim capitalist. Chiar şi aşa respingem dezgustaţi economia de piaţă, în ciuda faptului că le oferă tuturor mai multe bunuri decât socialismul. Dezaprobăm capitalismul din considerente etice, ca pe un sistem inechitabil şi amoral. Preferăm socialismul din motive numite îndeobşte non-economice şi ne asumăm faptul că el reduce bunăstarea materială a tuturor”[12]. Nu se poate nega că această indiferenţă arogantă faţă de bunăstarea materială este un privilegiu rezervat intelectualilor izolaţi de realitate în turnul lor de fildeş şi asceţilor anahoreţi. Ceea ce a făcut ca socialismul să devină popular în rândurile imensei majorităţi a suporterilor săi a fost, dimpotrivă, iluzia că le va furniza mai multe bunuri decât capitalismul. Însă, oricum ar fi, este limpede că acest tip de argumentaţie în favoarea socialismului este imun la raţionamentele liberale referitoare la productivitatea muncii.

Dacă nu s-ar putea formula alte obiecţii împotriva planurilor socialiste decât aceea că socialismul va reduce nivelul de trai al tuturor, sau cel puţin al imensei majorităţi, ar fi imposibil ca praxeologia să formuleze o judecată definitivă. Lumea ar trebui să ajungă la o concluzie privitoare la alegerea între capitalism şi socialism pe temeiul judecăţilor de valoare şi al judecăţilor de relevanţă. Oamenii ar trebui să aleagă între cele două sisteme aşa cum aleg între numeroase alte lucruri. Nu s-ar putea descoperi nici un criteriu obiectiv care să facă posibilă rezolvarea controversei, într-o manieră care să nu admită contradicţie şi care să trebuiască să o accepte orice om sănătos. Libertatea de a alege şi discreţia fiecărui om nu ar fi anihilate de o necesitate inexorabilă. Numai că adevărata stare de lucruri este cu totul diferită. Omul nu se află în situaţia de a alege între aceste două sisteme. Cooperarea umană în condiţiile sistemului de diviziune socială a muncii nu este posibilă decât în cadrul economiei de piaţă. Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăţi, deoarece îi lipseşte orice metodă de calcul economic. Cu analiza acestei probleme se ocupă partea a cincea a acestei cărţi.

Stabilirea acestui adevăr nu înseamnă o depreciere a relevanţei şi a puterii de convingere a argumentului antisocialist dedus din reducerea productivităţii, care poate fi anticipată [p. 680] de pe urma instituirii socialismului. Greutatea acestei obiecţii formulate împotriva planurilor socialiste este atât de zdrobitoare, încât nici un om raţional [familiarizat cu ea] n-ar putea ezita să aleagă capitalismul. Dar această alegere ar fi totuşi o alegere între sisteme alternative de organizare a societăţii, prin care se acordă preferinţă unuia în raport cu celălalt. Însă nu avem la dispoziţie o asemenea alternativă. Socialismul nu poate fi realizat deoarece nu stă în puterea omului să-l instituie ca sistem social. Alegerea este între capitalism şi haos. Un om care alege între a bea un pahar de lapte şi a bea un pahar cu cianură de potasiu nu alege între două băuturi; el alege între viaţă şi moarte. O societate care alege între capitalism şi socialism nu alege între două sisteme sociale; ea alege între cooperarea socială şi dezintegrarea societăţii. Socialismul nu reprezintă o alternativă la capitalism; el reprezintă o alternativă la toate sistemele în cadrul cărora oamenii pot trăi ca fiinţe umane. Accentuarea acestui aspect cade în sarcina teoriei economice, tot astfel cum în sarcina biologiei şi a chimiei cade să accentueze că cianura de potasiu nu este o hrană, ci o otravă letală.

Puterea de convingere a argumentului productivităţii este, de fapt, atât de irezistibilă, încât adepţii socialismului au fost siliţi să abandoneze vechea lor tactică şi să recurgă la metode noi. Ei caută să îndepărteze atenţia de la argumentul productivităţii, punând în relief problema monopolului. Toate manifestele socialiste contemporane tratează pe larg puterea de monopol. Epoca în care trăim se numeşte a capitalismului de tip monopolist. Principalul argument propus astăzi în favoarea socialismului se referă la monopol.

Desigur, este adevărat că apariţia preţurilor de monopol (nu a monopolului ca atare, fără preţuri de monopol) creează o discrepanţă între interesele monopolistului şi cele ale consumatorului. Monopolistul nu întrebuinţează bunul monopolizat conform dorinţelor consumatorilorii. În măsura în care există preţuri de monopol, interesele monopolistului trec înaintea acelora ale publicului şi democraţia pieţei este restricţionată. Cu privire la preţurile de monopol nu există armonie, ci conflict de interese.

Aceste afirmaţii pot fi contestate cu privire la preţurile de monopol încasate pentru vânzarea de articole aflate sub incidenţa legilor de patente şi de copyright. Se poate susţine că în absenţa legislaţiei patentelor şi a copyrighturilor aceste cărţi, compoziţii şi inovaţii tehnologice nu ar fi ajuns niciodată să existe. Publicul plăteşte preţuri de monopol pentru bunuri de care nu s-ar fi bucurat în condiţiile preţurilor competitive. Însă putem lăsa în mod justificat deoparte această problemă. Ea are puţin de a face cu marea controversă despre monopol din zilele noastre. Când oamenii menţionează dezavantajele monopolului, ei sugerează că în cadrul economiei [p. 681] neobstrucţionate de piaţă predomină o tendinţă generală şi inevitabilă de înlocuire a preţurilor competitive cu preţuri de monopol. Aceasta spun ei că este trăsătura caracteristică a capitalismului „matur”, sau „târziu”. Indiferent ce situaţii au existat în stadiile mai timpurii ale evoluţiei capitaliste şi indiferent ce credem despre validitatea afirmaţiilor economiştilor clasici privitoare la armonia intereselor corect înţelese, astăzi nu se mai pune problema unei asemenea armonii.

După cum am văzut deja[13], nu există nici un fel de tendinţă de monopolizare. Este adevărat că în numeroase ţări predomină preţurile de monopol la numeroase bunuri şi – mai mult – anumite articole se vând la preţuri de monopol pe piaţa mondială. Cu toate acestea, aproape toate exemplele de preţuri de monopol sunt consecinţe ale amestecului guvernamental în afaceri. Ele nu au rezultat din interacţiunile factorilor care se manifestă pe o piaţă liberă. Ele nu sunt produse ale capitalismului, ci tocmai ale tentativelor de a contracara forţele care determină nivelul preţurilor de piaţă. A vorbi despre capitalismul de tip monopolist este o distorsiune a lucrurilor. Ar fi mai adecvat să se vorbească despre intervenţionismul monopolist şi despre etatismul monopolist.

Acele preţuri de monopol care ar apărea şi pe o piaţă neobstrucţionată şi nesabotată de amestecul diferitelor guverne locale şi de conspiraţiile între diversele grupuri de guverne sunt de mică importanţă. Ele privesc materiile brute şi depozitele, care sunt puţine la număr şi concentrate, şi monopolurile locale datorate spaţiului limitat. Dar este un fapt evident că, în aceste cazuri, preţurile de monopol pot să apară şi în absenţa politicilor guvernamentale care urmăresc, direct sau indirect, instituirea lor. Este necesar să realizăm că suveranitetea consumatorilor este imperfectă şi că procesul democratic al pieţei are anumite limite. În anumite cazuri excepţionale, rare şi de importanţă redusă, chiar şi pe piaţa neobstrucţionată şi nesabotată de amestecul guvernului există un antagonism între interesele proprietarilor factorilor de producţie şi cele ale restului populaţiei. Cu toate acestea, existenţa unor astfel de antagonisme nu împiedică concordanţa între interesele tuturor oamenilor privitoare la prezervarea economiei de piaţă. Economia de piaţă este singurul sistem de organizare economică a sociatăţii care poate funcţiona şi chiar a funcţionat. Socialismul este irealizabil datorită incapacităţii sale de a produce o metodă de calcul economic. Intervenţionismul duce în mod necesar la o stare de lucruri care, din punctul de vedere al [p. 682] adepţilor săi, este mai puţin dezirabilă decât condiţiile economiei de piaţă neobstrucţionate, pe care urmăreşte să le schimbe. În plus, el se autolichidează îndată ce este împins dincolo de un domeniu îngust de aplicabilitate[14]. Aşa stând lucrurile, singura formă de ordine socială care poate prezerva şi intensifica în continuare diviziunea muncii este economia de piaţă. Toţi cei care nu doresc dezintegrarea cooperării sociale şi o întoarcere la condiţiile barbariei primitive au interesul să se perpetueze economia de piaţă.

Concepţia economiştilor clasici despre armonia intereselor corect înţelese era defectuoasă în măsura în care nu recunoştea faptul că procesul democratic al pieţei este imperfect, deoarece în anumite cazuri de importanţă minoră pot apărea preţuri de monopol chiar şi în cadrul economiei de piaţă neobstrucţionate. Mult mai evident este însă eşecul lor de a realiza că nici un sistem socialist nu poate fi considerat o soluţie de organizare economică a societăţii şi de ce se întâmplă aceasta. Ei fondau doctrina armoniei intereselor pe ipoteza falsă că nu există excepţii la regula că proprietarii factorilor de producţie sunt siliţi de procesul pieţei să-şi întrebuinţeze proprietatea conform dorinţelor consumatorilor. Astăzi, această teoremă trebuie să se bazeze pe înţelegerea faptului că în regim socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic.

4. Proprietatea privată

Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este instituţia fundamentală a economiei de piaţă. Este instituţia a cărei prezenţă caracterizează economia de piaţă ca atare. Atunci când ea lipseşte, nu poate fi vorba de nici un fel de economie de piaţă.

Proprietatea înseamnă deţinerea controlului deplin asupra serviciilor derivabile cu ajutorul unui bun. Noţiunea catalactică de posesie şi de drepturi de proprietate nu trebuie confundată cu definiţia legală a posesiei şi a drepturilor de proprietate, aşa cum este aceasta stipulată de legile din diverse ţări. Ideea legislatorilor şi a tribunalelor a fost de a defini conceptul legal de proprietate în aşa fel încât să-i ofere proprietarului protecţie deplină din partea aparatului guvernamental de coerciţie şi constrângere şi de a împiedica pe oricine să-i ştirbească acest drept. În măsura în care acest obiectiv a fost realizat în mod adecvat, conceptul legal de proprietate coincide cu cel catalactic. Pe de altă parte, există astăzi tendinţe de abolire a instituţiei proprietăţii private printr-o modificare a legilor care determină sfera acţiunilor pe care le poate întreprinde proprietarul cu lucrurile care sunt proprietatea lui. Deşi păstrează termenul de proprietate privată, aceste reforme urmăresc [p. 683] înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea publică. Această tendinţă este caracteristică pentru planurile diferitelor şcoli de socialism creştin şi de socialism naţionalist. Dar puţini dintre adepţii acestor şcoli au fost atât de pătrunzători ca filozoful nazist Othmar Spann, care declara explicit că realizarea planurilor sale ar duce la o stare de lucruri în care instituţia proprietăţii private va supravieţui doar într-un „sens formal, însă de fapt nu va exista decât proprietate publică”[15]. Este necesar să menţionăm aceste lucruri pentru a evita erorile şi confuziile populare. Când se referă la proprietatea privată, catalactica se referă la controlul asupra proprietăţii, nu la termeni, concepţii şi definiţii legale. Proprietatea privată înseamnă că proprietarii determină întrebuinţarea factorilor de producţie, în vreme ce proprietatea publică înseamnă că guvernul le determină întrebuinţarea.

Proprietatea privată este un instrument uman. Ea nu este sacră. Ea s-a născut în zorii istoriei, când oamenii şi-au apropriat cu de la ei putere şi cu de la ei autoritate ceea ce în prealabil nu fusese proprietatea nimănui. Proprietarii au fost în mod repetat jefuiţi de proprietatea lor, prin expropriere. Istoria proprietăţii private poate fi urmărită în amonte până la un punct în care [proprietatea] a luat naştere din acţiuni care cu siguranţă nu erau legale. Practic fiecare proprietar este succesorul legal direct sau indirect al unor persoane care au dobândit proprietatea fie prin aproprierea arbitrară a unor lucruri care nu aveau proprietar, fie prin spolierea violentă a predecesorului lor.

Cu toate acestea, faptul că formalismul legal poate demonstra provenienţa fiecărui titlu de proprietate fie dintr-o apropriere arbitrară, fie dintr-o expropriere violentă nu are absolut nici o semnificaţie pentru societatea de piaţă. Posesiunea în cadrul economiei de piaţă nu mai este legată de originile îndepărtate ale proprietăţii private. Aceste evenimente dintr-un trecut foarte îndepărtat, ascunse în întunericul istoriei omenirii primitive, nu mai prezintă nici un interes pentru zilele noastre. Într-adevăr, într-o societate de piaţă neobstrucţionată consumatorii decid din nou în fiecare zi cine şi cât de mult trebuie să posede. Consumatorii încredinţează controlul asupra mijloacelor de producţie acelora care ştiu cum să le utilizeze cel mai bine pentru satisfacerea celor mai imperative dorinţe ale consumatorilor. Proprietarii nu pot fi consideraţi succesorii apropriatorilor şi ai exploatatorilor decât într-un sens legal şi formalist. De fapt, ei sunt mandatarii consumatorilor, constrânşi de modul de funcţionare al pieţei să-i servească cât mai bine posibil pe consumatori. În regim capitalist proprietatea privată este manifestarea autodeterminării consumatorilor.

Semnificaţia proprietăţii private într-o economie de piaţă este radical diferită de cea existentă în condiţiile unui sistem de gospodării autarhice. Acolo unde fiecare gospodărie este auto-suficientă, mijloacele de producţie deţinute în proprietate privată îi servesc exclusiv proprietarului. Doar el culege toate beneficiile derivate de pe urma utilizării lor. În societatea de piaţă, proprietarii capitalului şi ai pământului se pot bucura de proprietatea lor numai folosind-o pentru satisfacerea dorinţelor altor oameni. Ei trebuie să-i servească pe consumatori pentru a obţine vreun avantaj din ceea ce le aparţine. Chiar faptul că posedă mijloace de producţie îi obligă să se supună dorinţelor publicului. Proprietatea este un activ numai pentru cei care ştiu să o întrebuinţeze în modul cel mai adecvat cu putinţă pentru beneficiul consumatorilor. Ea este o funcţie socială.

5. Conflictele vremurilor noastre

Opinia publică vede cauza conflictelor care aduc războaiele civile şi internaţionale din vremurile noastre în coliziunea „intereselor” economice inerente economiei de piaţă. Războiul civil ar fi rebeliunea maselor „exploatate” împotriva claselor „exploatatoare”. Războiul internaţional ar fi revolta ţărilor „lipsite” împotriva ţărilor care şi-au apropriat o cotă inechitabilă din resursele naturale ale pământului şi, cu o lăcomie insaţiabilă, vor să smulgă tot mai mult din această avuţie destinată tuturor. Cel care, pus în faţa acestor fapte, vorbeşte despre armonia intereselor corect înţelese este fie prost, fie un apologet infam al unei ordini sociale manifest inechitabile. Nici un om inteligent şi onest nu poate să nu înţeleagă că astăzi se manifestă conflicte ireconciliabile de interese materiale, care nu se pot soluţiona decât prin recursul la arme.

Este cu siguranţă adevărat că vremea nostră este plină de conflicte care generează războaie. Dar aceste conflicte nu pornesc de la funcţionarea societăţii de piaţă neobstrucţionate. Poate fi permisibil să le numim conflicte economice, deoarece ele privesc acea sferă a vieţii umane care, în limbajul curent, este cunoscută ca sferă a activităţilor economice. Dar este o mare greşeală să deducem din această denumire că sursa acestor conflicte o reprezintă condiţiile care apar în cadrul societăţii de piaţă. Nu capitalismul este cel care le generează, ci tocmai politicile anticapitaliste, concepute pentru a stăvili funcţionarea capitalismului. Ele sunt o consecinţă a diverselor amestecuri ale guvernului în afaceri, a barierelor puse în calea comerţului şi a migrării şi a discriminării împotriva mâinii de lucru străine, a produselor străine şi a capitalului străin.

Niciunul din aceste conflicte n-ar fi apărut într-o economie de piaţă neobstrucţionată. Să ne imaginăm o lume în care toţi oamenii sunt liberi să trăiască şi să muncească în calitate de întreprinzători sau de salariaţi unde doresc şi cum doresc şi să ne întrebăm care dintre aceste conflicte ar mai putea exista. [p. 685] Imaginaţi-vă o lume în care este pe deplin realizat principiul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, în care nu există instituţii care obstrucţionează mobilitatea capitalului, a muncii şi a mărfurilor, în care legile, tribunalele şi funcţionarii administrativi nu fac discriminări împotriva vreunui individ sau grup de indivizi, indiferent dacă aceştia sunt localnici sau străini. Imaginaţi-vă o situaţie în care guvernele se dedică exclusiv sarcinii de a proteja viaţa, sănătatea şi proprietatea individului împotriva agresiunilor violente sau frauduloase. Într-o asemenea lume frontierele sunt desenate pe hartă, dar ele nu împiedică pe nimeni să urmărească ceea ce crede el că-l va face mai prosper. Nici un individ nu este interesat de extinderea dimensiunilor teritoriale ale ţării sale, deoarece nu poate obţine nici un beneficiu de pe urma unei asemenea creşteri. Cucerirea este nerentabilă, şi războiul este depăşit.

În epocile dinaintea afirmării liberalismului şi a capitalismului modern, oamenii consumau, în cea mai mare parte, doar ceea ce se putea produce din materiile prime disponibile în vecinătatea lor. Dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii a modificat în mod radical această stare de lucruri. Hrana şi materiile prime importate din ţări îndepărtate sunt articole de consum în masă. Cele mai avansate ţări europene nu s-ar putea lipsi de aceste importuri decât cu preţul unei scăderi foarte considerabile a nivelului de trai. Ele trebuie să plătească pentru achiziţiile atât de necesare de minerale, cherestea, petrol, cereale, grăsime, cafea, ceai, cacao, fructe, lână şi bumbac exportând bunuri fabricate în cea mai mare parte din materiile prime importate. Interesele lor vitale sunt afectate negativ de politicile comerciale protecţioniste ale ţărilor care produc aceste produse primare.

Cu două sute de ani în urmă pentru elveţieni şi Elveţia nu avea mare importanţă dacă o ţară ne-europeană îşi utiliza sau nu în mod eficient resursele naturale. Dar astăzi, înapoierea economică dintr-o ţară străină înzestrată cu abundente resurse naturale prejudiciază interesele tuturor acelora al căror nivel de trai ar putea fi sporit dacă s-ar adopta un mod mai adecvat de utilizare a acestei avuţii naturale. Principiul suveranităţii nerestricţionate a fiecărei ţări este, într-o lume a amestecului guvernamental în afaceri, o ameninţare la adresa tuturor celorlalte ţări. Conflictul dintre cei lipsiţi şi cei avuţi este un conflict real. Dar el se manifestă doar într-o lume în care orice guvern suveran este liber să prejudicieze interesele tuturor popoarelor – inclusiv al său – prin lipsirea consumatorilor de avantajele pe care le-ar oferi o mai adecvată exploatare a resurselor ţării respective. Nu suveranitatea ca atare determină războiul, ci suveranitatea guvernelor care nu sunt întru totul fidele principiilor economiei de piaţă.

Liberalismul n-a clădit şi nu clădeşte pe speranţa abolirii [p. 686] diverselor guverne naţionale, un obiectiv care s-ar solda cu războaie interminabile. El urmăreşte recunoaşterea generală a ideii de libertate economică. Dacă toate popoarele devin liberale şi înţeleg că libertatea economică le serveşte cel mai bine interesele, atunci suveranitatea naţională nu va mai genera conflicte şi război. Pentru o pace durabilă nu sunt necesare nici tratate şi acorduri internaţionale, nici tribunale internaţionale şi organizaţii, ca defuncta Ligă a Naţiunilor sau succesoarea ei, Organizaţia Naţiunilor Unite. Dacă principiul economiei de piaţă este universal acceptat nu mai sunt necesare asemenea instrumente; dacă nu este acceptat, ele nu sunt de nici un folos. Pacea durabilă nu poate fi decât produsul unei schimbări ideologice. Câtă vreme oamenii se cramponează de dogma lui Montaigne şi consideră că nu pot prospera din punct de vedere economic decât pe seama altor ţări, pacea nu va fi niciodată altceva decât o pregătire pentru următorul război.

Naţionalismul economic este incompatibil cu o pace durabilă. Cu toate acestea, naţionalismul economic este inevitabil acolo unde există amestec guvernamental în afaceri. Protecţionismul este inevitabil acolo unde nu există liber schimb intern. Acolo unde există amestec guvernamental în afaceri liberul schimb ar frustra obiectivele urmărite, chiar şi pe termen scurt, de diversele măsuri intervenţioniste[16].

Este o iluzie să se creadă că o ţară va tolera pe termen lung politicile altor ţări care dăunează intereselor vitale ale propriilor lor cetăţeni. Să presupunem că ONU ar fi fost instituită în anul 1600 şi că triburile indienilor din America de Nord ar fi fost admise ca membri ai acestei organizaţii. Atunci suveranitatea acestor indieni ar fi fost recunoscută ca fiind inviolabilă. Li s-ar fi acordat dreptul să excludă pe toţi străinii care doresc să pătrundă pe teritoriul lor sau să exploateze bogatele resurse naturale pe care ei înşişi nu ştiau cum să le utilizeze. Oare îşi poate cineva imagina cu adevărat că un acord sau o cartă internaţională i-ar fi putut împiedica pe europeni să invadeze aceste ţări?

Multe dintre depozitele cele mai bogate de diferite substanţe minerale se găsesc în regiuni în care locuitorii sunt prea ignoranţi, prea inerţi sau prea greoi pentru a profita de bogăţiile pe care natura le-a dăruit. Dacă guvernele acestor ţări îi împiedică pe străini să exploateze aceste depozite, sau dacă felul cum gestionează politicile publice este atât de arbitrar, încât nici o investiţie străină nu este sigură, atunci sunt serios lezate toate acele popoare străine a căror bunăstare materială ar putea fi ameliorată printr-o întrebuinţare adecvată a resurselor în chestiune. Nu contează dacă [p. 687] politicile acestor guverne sunt determinate de o înapoiere culturală generală, sau de adoptarea ideilor actualmente la modă, ale intervenţionismului şi naţionalismului economic. Rezultatul este acelaşi în ambele cazuri.

Nu are rost să escamotăm aceste conflicte îndărătul dorinţelor pioase. Pentru a face ca pacea să fie durabilă este necesară o schimbare ideologică. Ceea ce generează războiul este filozofia economică aproape universal acceptată de guvernele şi partidele politice din vremurile noastre. Din perspectiva acestei filozofii în cadrul economiei de piaţă neobstrucţionate predomină conflicte ireconciliabile între interesele diferitelor ţări. Liberul schimb păgubeşte o ţară; el provoacă sărăcire. Este datoria guvernului să împiedice neplăcerile liberului schimb prin bariere vamale. De dragul argumentaţiei, putem trece cu vederea faptul că protecţionismul dăunează şi intereselor celor ce recurg la el. Dar este neîndoielnic că protecţionismul urmăreşte să dăuneze intereselor popoarelor străine şi chiar o face. Este o iluzie să ne imaginăm că cei lezaţi vor tolera protecţionismul altor ţări, dacă socotesc că sunt destul de puternici pentru a-l zdrobi prin forţa armelor. Filozofia protecţionismului este o filozofie a războiului. Războaiele din vremea noastră nu sunt disonante cu doctrinele economice populare; dimpotrivă, ele sunt consecinţa inevitabilă a aplicării acestor doctrine.

Liga Naţiunilor nu s-a prăbuşit pentru că era ineficient organizată. Ea s-a prăbuşit pentru că era lipsită de spiritul liberalismului autentic. Era o convenţie de guverne îmbibată de spiritul naţionalismului economic şi în întregime dedicată principiilor războiului economic. În vreme ce delegaţii îşi petreceau timpul exclusiv în discuţii academice despre bunăvoinţa între naţiuni, guvernele pe care le reprezentau le provocau neplăceri serioase tuturor celorlalte naţiuni. Protecţionismul vamal al anilor dinainte de 1914 era într-adevăr neglijabil în comparaţie cu ce a urmat în anii 1920 şi 1930, adică embargouri, control cantitativ al comerţului extern, controlul pieţelor valutare, devaluare monetară şi aşa mai departe[17].

Perspectivele Naţiunilor Unite nu sunt mai bune, ci mai degrabă mai rele. Fiecare ţară consideră importurile, îndeosebi importurile bunurilor fabricate, ca fiind un dezastru. Scopul declarat al [p. 688] aproape tuturor ţărilor mici este de a bloca cât mai drastic posibil accesul produselor prelucrate în străinătate pe pieţele interne. Aproape toate ţările se luptă cu fantoma unei balanţe comerciale nefavorabile. Ele nu doresc să coopereze; ele doresc să se protejeze împotriva presupuselor pericole ale cooperării.



[1] Cf. Montaigne, Essais, ed. F. Strowski, cartea I, cap. 22, Bordeaux, 1906, I, 135-136; A. Oncken, Geschichte der Nationalökonomie, Leipzig, 1902, p. 152-153; E. F. Heckscher, Mercantilism, trad. de M. Saphiro, Londra, 1935, II, 26-27.

[2] Cf. Louis Napoleon Bonaparte, Extinction du Pauperisme, éd. populaire, Paris, 1848, p. 6.

[3] Acestea sunt cuvintele cu care H. G. Wells (The World of William Cissold, cartea a IV-a, sec. a 10-a) caracterizează opinia reprezentantului tipic al nobilimii britanice.

[4] Legea malthusiană este, bineînţeles, o lege biologică, şi nu una praxeologică. Însă cunoaşterea ei este indispensabilă pentru praxeologie, pentru a sesiza, prin contrast, caracteristicile esenţiale ale acţiunii umane. Deoarece specialiştii în ştiinţe naturale n-au descoperit-o, economiştii au trebuit să complinească această lipsă. Istoria legii populaţiei dizolvă, desigur, mitul larg răspândit despre înapoierea ştiinţelor acţiunii umane şi despre nevoia lor de a împrumuta de la ştiinţele naturale.

[5] Nici Malthus nu i-a acordat acestui termen vreo conotaţie valorică sau vreo implicaţie etică. Cf. Bonar, Malthus and His Work, Londra, 1885, p. 53. Am putea, la fel de bine, vorbi de o înfrânare praxeologică, în loc de una morală.

i N.ed.: Conform unui studiu citat de A. Carlson, „How Homeschooling Strenghtens Families” (online), natalitatea medie în America preindustrială era de 6-7 copii pe familie, identică cu cea întâlnită încă astăzi la populaţia rurală Amish, care a reuşit să boicoteze non-violent asistenţialismul şi „educaţia publică” promovate de stat, deşi întrebuinţează (contra cost suportat de comunitate) facilităţile medicinei contemporane. Ceea ce sugerează că, în condiţiile interdependenţelor economice din mediul rural neadulterat politic, media de 6-7 copii ajunşi la maturitate pe familie este un optim economic independent de rata mortalităţii, care s-a menţinut cu sau fără vaccine, probabil mai dificil pentru femei în ultimul caz.

[6] În loc de „corect înţelese” putem spune la fel de bine „pe termen lung”.

[7] Cf. Bentham, Principles of the Civil Code, „Works”, I, 309.

[8] Doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice este rezumată în enciclica Quadragesimo anno, a papei Pius al XI-lea (1931). Doctrina anglo-catolică este prezentată de William Temple, fostul arhiepiscop de Canterbury, în volumul Christianity and the Social Order, Penguin Special, 1942. O carte reprezentativă pentru ideile protestantismului european continental este Emil Brunner, Justice and the Social Order, trad. M. Hottinger, New York, 1945. Un document foarte semnificativ este secţiunea intitulată „The Church and Disorder in Society”, din raportul preliminar pe care Consiliul Mondial al Bisericilor l-a recomandat, în septembrie 1948, ca linie de acţiune adecvată celor peste 150 de denominaţiuni ai căror delegaţi sunt membri ai Consiliului. Pentru ideile lui N. Berdiaev, cel mai eminent apologet al Ortodoxiei ruse, a se vedea cartea lui, The Origin of Russian Communism, Londra, 1937, îndeosebi p. 217-218 şi 225. Se spune adesea că diferenţa esenţială dintre marxişti şi toate celelalte partide socialiste şi intervenţioniste ar fi de găsit în faptul că marxiştii sunt adepţi ai luptei de clasă, în vreme ce aceste partide consideră lupta de clasă o deplorabilă consecinţă a ireconciliabilelor conflicte între interesele de clasă, care sunt inerente capitalismului şi propun depăşirea lor prin realizarea reformelor pe care le recomandă. Dar nici marxiştii nu elogiază şi stimulează lupta de clasă de dragul ei. În ochii lor, lupta de clasă este bună numai ca un mijloc, prin intermediul căruia „forţele productive”, acele misterioase forţe care orientează cursul evoluţiei umane, vor sfârşi prin a da naştere societăţii „fără clase”, în care nu vor mai exista nici clase, nici conflicte.

[9] Respingerea definitivă a acestei iluzii este furnizată de demonstraţia imposibilităţii calculului economic în regim socialist. A se vedea mai jos, partea a V-a a acestei cărţi.

[10] Cf. mai sus, p. 600-602.

[11] Doctrina respinsă în text şi-a găsit cea mai strălucită expunere în John Stuart Mill, Principles of Political Economy, People’s edition, Londra, 1867, p. 125 şi urm. Dar Mill a apelat la ea numai pentru a respinge o obiecţie formulată împotriva socialismului, anume că prin eliminarea stimulentului furnizat de egoism, acesta ar reduce productivitatea muncii. El nu era atât de orb încât să afirme că productivitatea muncii ar creşte în regim socialist. Pentru o analiză şi o respingere a raţionamentului lui Mill cf. Mises, Socialism, p. 173-181.

[12] Acest mod de a pune problema a fost adoptat de o serie de adepţi eminenţi ai socialismului creştin. Marxiştii obişnuiau să recomande socialismul pe baza ideii că va multiplica productivitatea şi le va asigura tuturor o avuţie materială nemaivăzută. Ei şi-au schimbat abia ulterior tactica, declarând că muncitorul rus este mai fericit decât cel american, în ciuda faptului că nivelul lui de trai este mult mai scăzut; conştiinţa faptului că trăieşte într-un sistem social echitabil compensează cu asupra de măsură toate dificultăţile sale materiale.

ii N.ed.: Se observă că acelaşi lucru se poate spune ori de câte ori un vânzător nu vinde la preţul dorit de consumator, adică, la limită, nu oferă bunurile gratuit. Presupusul antagonism de interese sesizat de Mises nu este decât o expresie a rarităţii resurselor, nicidecum a unei carenţe în planul coordonării nonconflictuale a producţiei cu consumul. Într-adevăr, a reformula în sensul că „preţul de monopol” depăşeşte costurile (inclusiv dobânda) ar fi, desigur, o judecată subiectivă irelevantă pentru analiza procesului de piaţă, deoarece acţiunea umană trebuie să ţină seama nu de costurile istorice (de altfel rezultate dintr-o judecată contrafactuală de relevanţă care scapă, prin definiţie, criteriilor operaţionale verificabile de observatori externi), ci de cele anticipate de persoana care acţionează. Astfel, „preţul de monopol” este o ficţiune inconsistentă, fără o definiţie conceptual sau operaţional riguroasă, utilizabilă doar ca paravan retoric pentru spoliere discreţionară. Însă chiar admiţând, prin absurd, că ar putea fi definit prin raportare la costurile de producţie, încă nu rezultă ca beneficiile pentru monopolişti ar fi nearbitrar agregabile şi comparabile interpersonal cu pierderile pentru clienţii lor, pentru a maximiza apoi coercitiv presupusul „beneficiu social net”.

[13] Cf. mai sus, p. 366.

[14] Cf. partea a şasea a acestei cărţi.

[15] Cf. Spann, Der wahre Staat, Leipzig, 1921, p. 249.

[16] Cf. mai sus, p. 366-368 şi mai jos, p. 823-825.

[17] Pentru o evaluare a tentativelor eşuate ale Ligii de a pune capăt războiului economic, cf. Rappard, Le Nationalisme économique et la Société des nations, Paris, 1938.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România