Protest din Franța

Jörg Guido Hülsmann · 26 aprilie 2020

După primul război mondial, distinsul economist britanic Edwin Cannan a fost întrebat, cu o undă de reproș, ce a făcut el în timpul teribililor ani de război. A răspuns: „am protestat”. Prezentul articol este un protest similar împotriva măsurilor restrictive (lockdown policies) adoptate în majoritatea țărilor occidentale confruntate cu pandemia curentă de coronavirus.

Aici, în Franța, unde trăiesc și muncesc eu, Președintele Macron a anunțat joi, 12 martie, că toate școlile și universitățile se vor închide începând cu lunea următoare. În acea zi de luni, prin urmare, a apărut la TV din nou și a anunțat că întreaga populație va fi obligată să se izoleze (confined) începând chiar de a doua zi. Singurele excepții urmau să fie activitățile „necesare”, în special serviciile medicale, producția de energie, de securitate, precum și producția și distribuția de produse alimentare. Acest răspuns a fost, după toate aparențele, coordonat cu al altor guverne europene. Italia, Germania, Spania au aplicat, în esență, aceleași măsuri.

Cred că aceste politici sunt pe undeva de înțeles și bine intenționate. Ca mulți alți comentatori însă, cred de asemenea că sunt greșite (wrong-headed), dăunătoare și potențial dezastruoase. Un vechi proverb francez spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Din păcate, se pare că politicile curente nu fac excepție.

Protestul meu vizează ideile de bază care au motivat aceste măsuri. Acestea au fost clar enunțate de Președintele Macron în intervenția sa TV din 12 martie. În acea intervenție el a făcut trei afirmații care mi s-au părut extrem de problematice.

Prima afirmație se referea la faptul că guvernul său urma să aplice măsuri drastice pentru a „salva vieți” deoarece țara e „în război” cu virusul Covid19. A folosit în mod repetat expresia „suntem în război” (nous sommes en guerre) pe parcursul discursului său.

În al doilea rând, a insistat chiar de la bun început că este imperativ să urmăm sfaturile „experților”. Domnul Macron a spus literal că toți ar trebui să fim obligați să ascultăm și să urmăm indicațiile oamenilor „care știu” – asta însemnând care cunosc problema și știu cum poate fi cel mai bine abordată.

A treia idee majoră a fost că această situație de urgență a scos la lumină cât de important este să ne putem bucura de un sistem medical și de sănătate publică gestionat de stat. Cât de norocoși am fi că avem un astfel de sistem și că ne putem baza pe el tocmai acum, în focul războiului cu virusul! În mod nesurprinzător, președintele a insinuat că acest sistem va fi consolidat pe viitor.

Trebuie spus că acestea nu sunt ideile personale private ale domnului Macron. Sunt împărtășite de toate guvernele majore ale UE și de multe alte guverne din alte părți ale lumii. Sunt de asemenea împărtășite de toate marile partide politice de aici din Franța și de predecesorii Președintelui Macron. Prin urmare, scopul remarcilor care vor urma nu este acela de a critica președintele acestei frumoase țări, sau guvernul său, sau vreo persoană anume în particular. Nu, ci de a critica ideile pe care politicile curente se bazează.

Nu am cunoștințe sau expertiză epidemiologică. Dar sunt în bună măsură familiarizat cu problemele ce țin de organizare socială și sunt de asemenea în mod intim familiarizat cu cercetarea științifică și cu organizarea acesteia. Protestul meu nu vizează evaluarea medicală a virusului Covid19 și a transmiterii acestuia. Vizează politicile publice concepute și adoptate pentru a înfrunta această problemă.

Din câte văd eu, aceste politici se bazează pe o pretenție extraordinară și pe două erori fundamentale. Le voi discuta pe rând.

O pretenție extraordinară

Pretenția extraordinară este aceea conform căreia măsurile de vreme de război precum izolarea și stoparea activității economice se justifică prin obiectivul „salvare de vieți” supuse riscului cauzat de pandemia de coronavirus aflată în plină desfășurare.

Dincoace de ocean, în Europa, am auzit președinții americani folosind astfel de expresii în anii 1960, ca în „războiul împotriva sărăciei”, „războiul împotriva drogurilor” sau „războiul împotriva terorismului”; sau, mai recent, „războiul împotriva schimbărilor climatice”. Limbajul straniu de acest tip părea doar una din multele excentricități ale Americii. Totodată, nu ne-a scăpat atenției nici faptul că niciunul din aceste presupuse războaie n-a fost câștigat vreodată. În ciuda uriașelor sume de bani pe care guvernul Statelor Unite le-a cheltuit purtându-le, în ciuda noilor instituții de stat create și în ciuda încălcărilor tot mai mari ale libertăților economice și civile ale americanilor obișnuiți, problemele însele n-au dispărut niciodată. Ba dimpotrivă, au fost perpetuate și agravate.

Majoritatea guvernelor europene s-au alăturat în prezent americanilor și consideră că și ele sunt în război, cu un virus. Este, prin urmare, potrivit să insistăm că acesta este un limbaj metaforic. Un război este un conflict militar menit să protejeze statul – deci tocmai instituția care este îndeobște considerată garantul vieților și libertăților cetățenilor – împotriva atacurilor periculoase ale unei puteri externe, de regulă un alt stat. În război, existența însăși a statului este atacată. În mod limpede, lucrurile nu stau astfel în situația curentă.

Mai mult, nu poate fi vorba de un război cu un virus pur și simplu pentru că un virus nu acționează. Prin urmare, cuvântul „război” poate fi utilizat aici cel mult metaforic. Și în acest caz servește mai degrabă ca paravan și justificare pentru încălcarea tocmai a libertăților economice și cetățenești pe care statul ar trebui să le protejeze.

Acum, în concepția tradițională, statul ar trebui să ocrotească și să promoveze binele comun. S-ar putea, prin urmare, argumenta că protejarea vieților cetățenilor ar justifica masivele intervenții guvernamentale. În acest caz însă, prima întrebare ar trebui să fie următoarea: câte vieți sunt în joc? Epidemiologii din slujba guvernelor, în cele mai negre estimări ale lor – baza factuală nu este încă prea temeinic stabilită – au considerat că circa 10% din persoanele infectate ar putea avea nevoie de spitalizare și că o mare parte dintre aceștia vor muri. Se știa de asemenea, încă de pe la jumătatea lui martie, că amenințarea mortală vizează în marea majoritate a cazurilor persoanele foarte înaintate în vârstă, vârsta medie a victimelor Covid19 fiind în jurul a 80 de ani.

A susține că măsurile de război, care amenință situația economică a marii majorități a populației și de asemenea viața celor mai sărace și fragile persoane din economia mondială – un lucru despre care voi spune mai multe mai jos – se impun cu scopul de a salva viețile câtorva, dintre care mulți sunt oricum în pragul morții, este o pretenție cel puțin extraordinară, ca să nu spunem mai mult.

Fără a intra în detalii, dați-mi voie doar să subliniez că această afirmație intră în contradicție fățișă cu politicile guvernelor occidentale în privința avorturilor adoptate începând cu anii 1970. În cazul acestora, judecata era exact pe dos. Libertatea personală și confortul femeilor care doreau să-și avorteze copiii au fost considerate prioritare față cu dreptul la viață al acestor copii nenăscuți. Conform cifrelor OMS, în fiecare an, circa 40-50 milioane de copii sunt avortați pe plan mondial. Numai în 2018, în Franța au fost avortați mai mult de 224 000 de copii. Oricât de mult s-ar mai putea agrava pandemia Covid19 în continuare, va rămâne la o mică parte din aceste victime. Și nu doar că guvernele au neglijat „salvarea de vieți” în cazul avorturilor. Au tolerat și au finanțat, în fapt, uciderea în masă a ființelor umane.

Și încă procedează la fel și acum. Aici în Franța, toate serviciile spitalicești au fost reduse pentru a elibera capacitatea sistemului în vederea tratării victimelor Covid19 – toate cu excepția unuia. Serviciile de avort funcționează nestingherite și au fost recent consolidate prin instituirea obligativității legale pentru personalul medical de a presta avorturile (anterior doctorii aveau posibilitatea de a refuza din considerații ce țin de convingerile personale).

Pretenția că măsurile drastice sunt justificate pentru că „salvează vieți” se bate de asemenea cap în cap cu politicile adoptate în trecut în alte domenii. Ar fi fost posibil și în trecut să se „salveze vieți” alocându-se mai mult de la bugetul public spitalelor de stat, reducându-se și mai mult viteza legală pe autostrăzi, prin creșterea ajutorului extern pentru dezvoltare acordat țărilor aflate în pragul foametei, prin interzicerea fumatului, etc. Să ne înțelegem, nu vreau să argumentez în favoarea unor astfel de politici. Scopul meu este să arăt că n-a fost niciodată singurul sau măcar principalul obiectiv al politicilor guvernamentale acela de a „salva vieți” or de a le prelungi cât mai mult posibil. De fapt, o astfel de politică ar fi de-a dreptul absurdă și nefezabilă, după cum voi explica mai jos.

Este greu de înlăturat impresia că „războiul pentru salvarea vieților” e o farsă. Adevărul pare mai degrabă a fi că această criză Covid19 a fost folosită ca pretext pentru extinderea puterilor statului. Guvernul dobândește puterea de a controla și paraliza toate celelalte preocupări ale oamenilor în numele prelungirii vieții unei minorități alese (select few). Niciodată n-a fost acest principiu considerat valabil într-o țară liberă. Și puține tiranii au reușit să-și lărgească puterile în așa măsură.

Beneficiarii curenți ai acestor noi puteri sunt cetățenii vârstnici și alte câteva categorii. Dar să nu ne lăsăm înșelați. Este foarte probabil ca destinele lor să fie doar un pretext pentru a justifica crearea unor noi și nemaiauzite puteri ale statului. O dată ce acestea sunt consolidate, nu există niciun motiv ca cei în vârstă să rămână printre preocupările de suflet ale celor de la putere. Trebuie să ne temem mai degrabă de cazul contrariu.

Acum, pentru a evita orice neînțelegere, eu nu pretind că guvernul francez actual caută să acapareze puterea asupra deciziilor de viață și moarte sau puteri dictatoriale pentru a introduce socialismul prin supapa, și la adăpostul, oferite de Covid19. De fapt, nici nu-mi pot imagina că domnul Macron și guvernul său ar fi mânați de motivații sinistre. Cred că au cele mai bune intenții. Dar ideea tocmai aceasta este, și anume că e o diferență între a face bine și a dori să faci bine.

O gravă eroare: puterea în mâinile experților

Până acum am comentat asupra unei chestiuni politice. Dar sunt și chestiuni obiective. Și cu aceasta ajung la cele două erori menționate anterior.

Prima eroare fundamentală este aceea de a considera că experții dețin cunoașterea și că noi toți ceilalți ar trebui să avem încredere în ei și să facem ceea ce ne spun.

Adevărul este că până și cei mai sclipitori membri ai mediului academic sau practicieni cunosc temeinic numai un domeniu îngust; și că nu dețin vreo expertiză specială când vine vorba de conceperea de noi soluții practice; și de asemenea că prejudecățile lor profesionale îi fac mai degrabă susceptibili să greșească în multiple feluri când vine vorba de rezolvarea unor probleme societale de amploare de tipul pandemiei actuale. Acest lucru este evident în propriul meu domeniu, științele economice, dar lucrurile nu stau prea diferit nici în celelalte domenii academice. Permiteți-mi să explic mai în detaliu.

Tipul de cunoaștere care poate fi dobândit prin cercetare științifică este doar un ingredient preliminar al acțiunii. Cercetarea colectează fapte și furnizează cunoașterea parțială a legăturilor cauzale. Economia ne spune, de pildă, că mărimea masei monetare influențează direct (is positively related to) nivelul prețurilor monetare unitare. Dar aceasta nu este o imagine completă a situației. Și alte cauze își fac simțită acțiunea. Deciziile din lumea reală nu se pot pur și simplu baza exclusiv pe niște fapte și alte câteva elemente de cunoaștere parțială. Ele trebuie să țină seama de (și să aprecieze) influența unei multitudini de circumstanțe, dintre care nu toate sunt bine cunoscute și care nu sunt toate numaidecât direct legate de problema specifică avută în vedere. Trebuie să se ajungă la concluzii echilibrate, câteodată în circumstanțe care se schimbă rapid.

Din această perspectivă, expertul tipic nu-i de fapt niciun fel de expert. Câți laureați ai premiului Nobel pentru economie au câștigat sume semnificative de bani investindu-și economiile? Câți virusologi sau epidemiologi au fondat și condus o clinică privată sau un laborator? Eu însumi nu m-aș încrede niciodată într-un coleg care ar fi suficient de nebun încât să se ofere voluntar să conducă un comitet central de planificare socialistă a economiei. Nu am încredere în epidemiologul care are tupeul să se afișeze ca stăpânind problema Covid19 (to parade as a Covid19 czar). Și nu mă încred într-un guvern care îmi spune că știe el cumva care sunt „experții” care știu cel mai bine cum să protejeze și să conducă o întreagă țară.

Mai mult, trebuie ținut seama și de faptul că cunoașterea științifică este întotdeauna, în cel mai bun caz, doar un anumit stadiu al cunoașterii. Lucrul cu adevărat valoros în știință nu trebuie considerat ca fiind rezultatele, care-s departe de a fi bătute-n cuie vreodată. Crucial este procesul științific, care este unul competitiv, bazat pe dezacorduri cu privire la validitatea și relevanța diferitelor ipoteze de cercetare. Acest proces este cu atât mai important când e vorba de probleme noi – așa ca acest virus nou, care se împrăștie în moduri, și are efecte, nemaiauzite. Tocmai în acest fel de circumstanțe, când miza e foarte mare, confruntarea imparțială și explorarea concurențială a diferitelor puncte de vedere capătă o importanță primordială. Diverșii „țari” ai cercetării (research czars) și planificatori centrali nu sunt în aceste cazuri de niciun folos. Sunt mai degrabă parte a problemei, decât parte a soluției.

Un guvern care pariază totul pe o singură carte și care încredințează gestionarea unei pandemii unei singure persoane sau instituții se alege, în cel mai bun caz, cu un singur lucru: și anume că toți cetățenii primesc același tratament. Dar prin aceasta îngreunează tocmai procesul care duce la descoperirea celor mai bune tratamente și care face ca acestea din urmă să fie rapid disponibile pentru un număr cât mai mare de pacienți.

Este de asemenea important de reținut și că cercetătorii din mediul academic (academics) – și aici intră și epidemiologii, la fel ca economiștii sau avocații – sunt de regulă angajați ai sectorului public (government employees), iar acest lucru dă o anumită coloratură abordării lor în orice problemă practică. Este foarte probabil să considere că problemele grave, în special cele de anvergură care afectează majoritatea sau chiar totalitatea cetățenilor, ar trebui rezolvate prin intervenția statului. Mulți dintre ei sunt, de fapt, incapabili să-și imagineze altceva.

Această problemă este agravată și printr-un nefast proces de selecție adversă (nefarious “selection bias”). Într-adevăr, acei membri ai mediului academic care optează pentru o carieră administrativă sau politică, și care reușesc să promoveze în eșaloanele superioare ale funcționărimii publice, n-au cum să nu fie convinși că acțiunea statului este adecvată și necesară pentru rezolvarea celor mai importante probleme. Altminteri n-ar fi ales o atare carieră, și ar fi fost aproape exclus să ajungă în astfel de poziții de conducere. Un bun exemplu, între multe altele, este actualul director al OMS, Tedros Adhanom [Ghebreyesus], care, din câte înțeleg, este fost membru al unei organizații comuniste. Ideea nu este aceea că un director al OMS n-ar trebui să aibă opinii politice, sau că Dr. Adhanom este un om rău sau incompetent. Ci mai degrabă că nu e deloc surprinzător că oameni ca el ajung să ocupe poziții de conducere în organizații gestionate de stat; și că abordarea pe care o are în vedere în problema pandemiei este foarte probabil colorată de preconcepțiile sale politice personale, și nu doar de informația medicală și bunele sale intenții.

O altă eroare monumentală: neglijarea teoriei economice

La pachet cu această selecție adversă vine și o ignoranță caracteristică în ceea ce privește funcționarea sistemelor sociale ordonate complexe (complex social orders). Și cu aceasta ajung la a doua eroare fundamentală care viciază politicile adoptate în privința Covid19. Ea constă în a considera că libertățile civile și economice sunt un soi de bun de consum – poate chiar un bun de consum de lux – care poate fi îngăduit și de care oamenii se pot bucura numai în vremuri bune. În vremuri grele, guvernul trebuie să preia cârma și toată lumea trebuie să facă un pas în spate – chiar în izolare (confinement), dacă trebuie.

Această eroare e tipică pentru cei care au petrecut prea mult timp printre politicieni și în administrația publică. Adevărul este că libertatea civilă și economică este unul dintre cele mai puternice vehicule în abordarea oricărei probleme. (Excepția notabilă este aceea că libertatea nu ajută la consolidarea puterii politice.) Și reversul medaliei este că guvernele de regulă eșuează ori de câte ori încearcă să rezolve probleme sociale, chiar și dintre cele mai simple. Să ne gândim la educația publică sau la locuințele sociale. Voi reveni la acest aspect mai jos.

Din cauza mecanismului de funcționare a procesului politic, guvernele tind să reacționeze exagerat la orice problemă suficient de importantă încât să ajungă pe prima pagină a ziarelor și să devină un subiect de interes pentru electorat. Și atunci guvernele se vor concentra de regulă asupra acestei unice chestiuni. Din punctul lor de vedere, aceasta devine cea mai importantă problemă dintre toate cele pe care umanitatea le are de rezolvat. Și dacă un astfel de guvern n-are habar de economie, e foarte probabil să propună soluții tehnice șablon (one-plan technical solutions) care neglijează complet aspectele sociale și politice ale rezolvării unor astfel de probleme. În situația actuală, „experții” au propus cu neglijentă ușurință închiderea întregii economii, deoarece aceasta-i ceea ce pare să „funcționeze”.

Să ne-nțelegem, nu contest că închiderea economiei este eficientă în reducerea vitezei de răspândire a pandemiei. Nu am nicio opinie în privința celor mai potrivite căi de a gestiona o pandemie sau alte probleme ce țin de virusologie sau medicină. Dar ca economist cunosc importanța crucială a faptului că în viață oamenii nu urmăresc niciodată, dar niciodată, numai un singur scop. Există întotdeauna un șir variat de obiective pe care fiecare dintre noi le urmărește. Problema practică a fiecăruia este de a cădea pe proporția potrivită, și mai ales de a acționa în succesiunea temporală corectă. Translatând la nivelul economiei în ansamblul său, problema este aceea de a aloca diferitelor obiective timpii și resursele materiale adecvate.

Pentru cei mai mulți dintre oameni, protejarea vieților lor și ale familiilor lor are o foarte mare importanță. Dar indiferent cât de important este acest scop, în practică el nu poate fi atins la modul perfect. Pentru a-mi proteja viața, am nevoie de hrană, prin urmare trebuie să muncesc, și ca atare trebuie să mă supun tuturor tipurilor de riscuri asociate părăsirii sanctuarului sigur al căminului și întâlnirii cu natura și cu alți oameni. Pe scurt, viețile omenești nu pot fi perfect protejate, chiar și de către cei dispuși să subordoneze orice alt considerent acestui scop. Este o imposibilitate practică. Când vine vorba de protejarea vieților, singura întrebare este: cât de mult sunt dispus să-mi risc viața mea și pe a celor care depind de mine? Și nu de puține ori se întâmplă să protejezi mai bine riscând mai mult. Ceea ce e valabil în privința vieții veșnice a sufletului („Fiindcă cel ce va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar cel ce-și va pierde viața pentru Mine, o va afla.”, Matei, 16:25) este de asemenea valabil pentru viața materială obișnuită aici pe pământ.

Acestea fiind zise, cei mai mulți oameni nu prețuiesc realmente prezervarea vieții lor, sau a duratei acesteia, ca pe unicul și cel mai înalt obiectiv. Fumătorii, consumatorii de carne, consumatorii de băuturi alcoolice preferă o viață mai scurtă și mai plină de bucurii, uneia mai îndelungate trăită în abstinență. Polițiștii, soldații și mulți cetățeni sunt nu de puține ori mânați de dragostea pentru țară sau pentru dreptate. Mai degrabă ar muri decât să trăiască în sclavie sau sub tiranie. Preoții și-ar risca viața mai degrabă decât să-și renege angajamentele. Cineva care crede în Hristos și-ar da mai degrabă viața decât să cadă în apostazie. Marinarii își riscă viețile ca să asigure traiul familiilor lor. Medicii și asistentele medicale sunt dispuși să-și riște viața pentru a ajuta pacienții cu boli infecțioase. Jucătorii de rugby sau piloții de curse își riscă de asemenea viețile, nu doar pentru laurii victoriei, ci și pentru exaltarea și satisfacția care vin o dată cu performanța reușită în condiții de pericol. Mulți tineri și tinere și-ar asuma bucuroși riscul de a contacta Covid19 pentru bucuria unui dans.

Toți acești oameni contribuie, într-un fel sau altul, la bunăstarea materială a tuturor celorlalți. Fumătorii și consumatorii de băuturi alcoolice plătesc, finalmente, pentru consumul lor nu cu bani (care-s doar un mijloc de schimb cu ceilalți), ci cu bunurile și serviciile pe care ei înșiși le furnizează altora. Dacă n-ar putea consuma ceea ce-și doresc, motivația lor de a-i servi pe alții s-ar diminua sau chiar ar dispărea. Dacă polițiștii, soldații, marinarii sau asistentele medicale n-ar avea o aversiune la risc relativ scăzută, serviciile lor ar fi furnizate numai la costuri cu mult mai mari, sau poate că n-ar mai fi furnizate deloc.

Preferințele și activitățile tuturor participanților la piață sunt interdependente. În ordinea pieței libere, fiecare îi ajută pe ceilalți în a-și urmări scopurile, chiar dacă acestea ar fi în ultimă instanță în contradicție cu ale sale. Consumatorul de carne ar putea fi mecanicul care repară mașinile vegetarienilor, sau contabilul unei organizații non-guvernamentale a vegetarienilor. Soldatul protejează și pacifiști. Iar între pacifiști pot fi fermieri care cultivă și hrană consumată de soldați etc.

Este imposibil de descâlcit toate aceste conexiuni, și nici nu este necesar. Ideea e că, într-o economie de piață, factorii care determină producția oricărui bun economic nu sunt doar factori tehnici. Prin schimb, prin diviziunea muncii, toate procesele de producție se întrepătrund. Eficacitatea doctorilor și asistentelor nu depinde doar de cei care îi aprovizionează în mod direct cu materialele de care au nevoie. Ea depinde, indirect, și de activitățile tuturor celorlalți producători care n-au nici cea mai mică legătură cu serviciile medicale din spitale. Chiar și într-o situație de urgență este necesar, prin urmare, să respectăm nevoile și prioritățile acestora. Izolându-i, închizându-i, nu doar că nu vom facilita mai buna funcționare a spitalelor, ci vom ajunge în cele din urmă să o amenințăm și pe aceasta atunci când lanțurile de aprovizionare vor slăbi și bunurile de consum vor începe să lipsească.

La acest punct cineva ar putea susține că astfel de consecințe apar doar pe termen lung și că un guvern care se confruntă cu o situație de urgență trebuie să neglijeze chestiunile ce țin de termenul lung și să se concentreze pe urgența termenului scurt. Sună rezonabil, și tocmai de aceea guvernele au apelat cu regularitate la argumente de acest tip, în special pentru justificarea politicilor macroeconomice expansioniste, care la rândul lor sacrifică viitorul pentru prezent.

Dar argumentația este eronată în situația actuală. Sursa erorii este de a considera că virusul Covid19 este o amenințare imediată la adresa vieților omenești, pe când politicile de închidere a economiei (the lockdown policies) nu. Însă lucrurile nu stau așa. Câți oameni s-au sinucis pentru că măsurile de izolare socială și închidere a economiei i-au adus în pragul depresiei și nebuniei? Cât de mulți sunt cei care n-au putut avea parte de tratamente vitale deoarece paturile de spital și personalul medical sunt blocate pentru victimele Covid19? Câți au devenit victime acasă din cauza agresivității induse de măsurile de izolare? Câte persoane și-au pierdut slujbele, firmele, averea și vor fi împinși spre suicid sau agresiune în lunile care vor urma? Cât de multă lume din țările cele mai sărace ale economiei mondiale este în prezent împinsă înspre foamete din cauză că gospodăriile și firmele din statele dezvoltate și-au redus drastic cererea pentru produsele lor, din cauza blocajului economic?

Concluzia inevitabilă este că, chiar și pe termen scurt, politicile de închidere a activității economice costă multe vieți omenești care altfel nu s-ar fi pierdut. Și pe termen scurt, și pe termen lung, politica actuală nu servește la „salvarea vieților”, ci doar la salvarea vieților unora pe seama vieților altora.

Concluzie

Politicile de închidere a activității economice sunt de înțeles ca reacție de panică a liderilor politici, care vor să facă ceea ce trebuie și care au de luat decizii în condiții de informație incompletă. Dar judecând puțin – și cu siguranță retrospectiv privind – nu sunt politici bune. Blocajul din ultima lună n-a servit binelui comun. În timp ce a salvat viețile multor oameni, a pus de asemenea în pericol – și încă o face – viețile și supraviețuirea multor altora. A creat un nou și periculos precedent politic. Au consolidat incertitudinea de regim – pentru a utiliza fericita formulă a lui Robert Higgs – care va afecta opțiunile indivizilor, familiilor, comunităților și firmelor în anii ce vor veni.

Ceea ce ar trebui făcut acum este abandonarea acestor politici rapid și complet. Cetățenii țărilor libere sunt în stare să-și ia singuri măsuri de protecție. Pot acționa individual sau colectiv. Oricum, nu pot acționa cum trebuie dacă sunt închiși în casă. Vor saluta orice sfat onest și competent în privința a ceea ce pot face și vor acționa în consecință în mod responsabil, fie pe cont propriu, fie în coordonare cu alții.

Cel mai mare pericol la acest moment este perpetuarea defectuos conceputelor măsuri de blocare a activității, în special sub pretextul „gestionării tranziției” sau al altor justificări eronate. Este oare realmente cazul să mai trecem în revistă lista nesfârșită de eșecuri ale agenților guvernamentali? Mai este necesar să ne reamintim că oamenii care nu-și pun pielea în joc (have no skin in the game) sunt iresponsabili în cel mai propriu sens al cuvântului? Acești așa-ziși manageri ar fi trebuit să rămână în afara peisajului încă de la bun început. În schimb, până în acest moment, au reușit să-i scoată pe toți ceilalți în afara peisajului. Dacă li se permite să continue, ar putea foarte bine să transforme prezenta calamitate – așa mare cum e – într-un și mai mare și veritabil dezastru.

Precedentul istoric care ne vine în minte este Marea Depresiune din anii 1930. Și atunci, ca acum, lumea liberă s-a confruntat cu o dureroasă recesiune, când implozia unui balon speculativ bursier a venit la pachet cu o prăbușire deflaționistă a economiei fiancializate și cu șomaj masiv. Această recesiune, cumplită cum a fost, ar fi putut rămâne scurtă, la fel cum fuseseră toate recesiunile anterioare din SUA și din alte părți. În loc să se întâmple asta, a fost transformată într-o depresiune multi-anuală, mulțumită nebuniei lui FDR [Frederick Delano Roosevelt] și a guvernului său, care a pretins că poate gestiona revenirea prin cheltuieli guvernamentale, naționalizări și măsuri de control al prețurilor.

Încă nu este prea târziu. Nu este niciodată prea târziu să recunoaștem o greșeală onestă și să corectăm un curs greșit de acțiune. Să sperăm că Președintele Macron, Președintele Trump și toți ceilalți oameni de bine își vor veni repede în fire.

Traducere de Mihai-Vladimir Topan.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Petiție on-line „Opriți siteria covid-19! Anulați de îndată starea de urgență!”
    Isteria COVID-19 provoacă efecte mai rele decît însuși virusul. Măsurile guvernanților sînt de-a dreptul criminale! Oameni cu alte boli decît COVID-19 mor fiindcă nu mai primesc îngrijiri medicale datorită faptului că toate resursele sînt dirijate pentru combaterea covid-19, dar și datorită scăderii generale a resurselor care va veni prin criza economică. Cancerul, diabetul și alte boli fac de sute de ori mai mulți morți decît covid-19. Nu mai sînt fonduri pentru investigații tip tomograf sau RMN și ca urmare mulți oameni vor muri fiindcă nu-și fac investigațiile astea care le-ar descoperi diferite boli. Mai mulți decît cei salvați de moarte prin covid-19.
    Președintele asociației bolnavilor de cancer: Riscul ca ei să moară s-a triplat în această pandemie. Au fost externați peste noapte și trimiși acasă, la sute de kilometri, să aștepte
    (restul argumentației, în textul petiției)
    https://www.petitieonline.com/oprii_isteria_covid-19_anulai_de_indat_starea_de_urgen?u=4991994

    mariusmioc · 26 aprilie 2020, 21:17 · #

  2. Un lucru care mai trebuie adăugat e că în societate nici măcar nu se mai îngăduie o dezbatere democratică asupra măsurilor luate. S-a trecut la cenzură pe față, ANCOM a suspendat activitatea unor saituri românești. În același timp, google, facebook, youtube și alți giganți tehnologici aplică o cenzură discretă: sînt eliminate din căutările google saiturile care nu susțin politica Organizației Mondiale a Sănătății, la youtube același lucru cu videoclipuri „incorecte sanitar” și chiar cenzură directă prin ștergerea unor videoclipuri. O filă de istorie care trebuie documentată: https://mariusmioc.wordpress.com/2020/04/25/cenzura-in-vremea-coronavirusului/

    mariusmioc · 26 aprilie 2020, 21:35 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)