3. Managementul birocratic al întreprinderilor publice

1. Inaplicabilitatea controlului guvernamental complet

Socialismul, exprimat prin controlul guvernamental deplin al tuturor activităților economice, este inaplicabil, deoarece comunității socialiste i-ar lipsi instrumentul intelectual indispensabil al proiectării și planificării economice: calculul economic. Ideea centrală majoră a planificării statale centralizate se contrazice pe sine. Un centru de conducere socialist ce urmărește administrarea producției va fi neajutorat în fața problemelor ce trebuie rezolvate. În cadrul unui astfel de centru nu se va ști niciodată dacă proiectele luate în considerare sunt avantajoase sau dacă rezultatele acestora nu vor duce la risipa mijloacelor avute la dispoziție. Socialismul trebuie să ducă, prin urmare, la un haos total.

Recunoașterea acestui adevăr a fost o vreme îndelungată împiedicată de tabuurile marxismului. Una dintre contribuțiile principale ale marxismului la succesul propagandei pro-socialiste a fost condamnarea studiului problemelor economice legate de bunăstarea socialistă. Asemenea studii erau, în opinia lui Karl Marx și a sectei sale, semnul unui „utopism” iluzoriu. Socialismul „științific”, așa cum își denumeau Marx și Engels propria lor creație, nu trebuie să se preocupe cu asemenea investigații nefolositoare. Socialiștii „științifici” trebuie să se mulțumească cu viziunea unui socialism care este sortit să apară și care va transforma Pământul într-un paradis. Ei nu trebuie să fie atât de ridicoli, încât să întrebe cum va funcționa sistemul socialist.

Una dintre cele mai remarcabile realități ale istoriei intelectualității între secolul XIX și începutul secolului XX este aceea că Verboten-ul marxist a fost respectat cu strictețe. Puținii economiști care au îndrăznit să-l înfrunte n-au fost luați în seamă și au fost dați curând uitării. Doar în urmă cu 25 de ani vraja s-a rupt. Imposibilitatea realizării calculului economic în socialism a fost demonstrată într-o manieră categorică.

Bineînțeles, câțiva marxiști încăpățânați au ridicat obiecții. Ei nu au putut să nu admită că problema calculului economic era cea mai importantă temă a socialismului, fiind scandalos faptul că socialiștii și-au pierdut vremea timp de 80 de ani de propagandă fanatică fără să realizeze în ce consta problema principală. Ei și-au asigurat însă partizanii alarmați că va fi simplu să găsească o soluție satisfăcătoare. Într-adevăr, numeroși profesori și scriitori socialiști atât din Rusia, cât și din țările occidentale au sugerat scheme de calcul economic în cadrul socialismului. Aceste scheme s-au dovedit complet eronate. Nu a fost dificil pentru economiști să le demaște erorile și contradicțiile. Socialiștii au dat greș în totalitate în încercările lor disperate de a respinge demonstrația conform căreia nici un calcul economic nu este posibil în vreun sistem socialist [1] .

Este evident că o administrație socialistă ar dori de asemenea să furnizeze comunității un maximum posibil de mărfuri ce pot fi produse în condițiile existente ale ofertei de factori de producție și de cunoștințe tehnologice. Un guvern socialist va fi gata să folosească factorii de producție disponibili pentru producția acelor bunuri care în opinia sa sunt cele mai cerute și va amâna producerea acelor bunuri pe care le consideră mai puțin cerute. Dar neputința aplicării calculului economic va face imposibilă găsirea celor mai economice metode de producție a bunurilor cerute.

Guvernele socialiste ale Rusiei și Germaniei funcționează într-o lume în care cea mai mare parte încă este atașată de economia de piață. Ele pot astfel folosi pentru calculul lor economic prețurile stabilite în exterior. Numai datorită raportării la aceste prețuri sunt ele capabile să calculeze, să înregistreze și să planifice. Ar fi cu totul altfel dacă toate țările ar adopta socialismul. Atunci nu ar mai exista prețuri pentru factorii de producție și calculul economic ar fi imposibil [2] .

2. Întreprinderea publică într-o economie de piață

La fel stau lucrurile și în cazul întreprinderilor deținute și administrate de guvernul sau municipalitățile unei țări în care cea mai mare parte a activităților economice se află sub managementul întreprinderilor libere. Pentru ele calculul economic nu pune mari probleme.

Nu trebuie să ne întrebăm dacă ar fi sau nu fezabil ca astfel de întreprinderi de stat să fie conduse la fel ca cele private. Aceasta deoarece este o realitate faptul că întreprinderile aparținând guvernului, statului sau municipalităților sunt înclinate să devieze de la sistemul bazat pe profit. Administrația nu își conduce întreprinderile având ca scop atingerea celui mai mare profit posibil. Ea consideră împlinirea altor sarcini ca fiind mai importantă. Ea este gata să renunțe la profit sau cel puțin la o parte din acesta, acceptând chiar pierderi pentru atingerea altor obiective.

Oricare ar fi aceste alte obiective, rezultatele unei astfel de politici duc întotdeauna la subvenționarea unor persoane pe spinarea altora. Dacă o întreprindere de stat operează în pierdere sau obține numai o parte din profitul pe care l-ar fi putut obține în cazul în care ar fi fost condusă numai conform motivației-profit, rezultatele sale negative afectează bugetul, și în acest mod contribuabilii. Dacă, spre exemplu, un sistem de transport urban aflat în administrația primăriei cere clienților un tarif atât de scăzut, încât costurile operative nu pot fi acoperite, plătitorii de taxe îi subvenționează în realitate pe călătorii din acel oraș.

Dar nu vom urmări în această carte, ce atacă problemele birocrației, aspecte financiare precum cele de mai sus. Din punctul nostru de vedere, un alt rezultat merită a fi luat în considerare.

Imediat ce o activitate nu se mai desfășoară sub incidența motivației-profit, alte principii trebuie adoptate pentru a defini cadrul său de desfășurare. Autoritățile locale nu pot instrui pur și simplu managerii: Nu lua în seamă profitul. Ele trebuie să dea managerilor ordine precise și bine definite. Ce fel de ordine pot fi acestea?

Campionii întreprinderilor de stat la nivel central și local sunt înclinați să răspundă la această întrebare într-o manieră mai degrabă naivă: Obiectivul întreprinderii publice este să aducă servicii folositoare comunității. Dar problema nu este chiar așa de simplă. Sarcina fiecărei activități este să aducă servicii utile. Dar ce înseamnă acest termen? Cine trebuie, în cazul întreprinderii publice, să decidă când un serviciu este folositor? Și mai important decât aceasta: Cum descoperim noi dacă serviciile prestate nu sunt mult prea costisitoare pentru rezultatele lor, adică dacă factorii de producție absorbiți de producerea lor nu sunt retrași din alte linii de utilizare în care puteau aduce servicii mai valoroase?

În cazul întreprinderilor private bazate pe profit, problema aceasta este rezolvată de atitudinea populației. Dovada utilității serviciilor aduse este aceea că un număr suficient de cetățeni este gata să plătească prețul cerut pentru ele. Nu încape îndoială că serviciile aduse de brutării sunt considerate de clienții lor utile. Aceștia sunt gata să plătească prețul cerut pentru pâine. La acest preț, producția de pâine tinde să se extindă până la saturare, adică până acolo unde o extindere ulterioară ar determina retragerea de factori de producție din alte ramuri ale industriei pentru care cererea de produse la nivelul consumatorilor este mai intensă. Prin folosirea motivației-profit pe post de ghid, întreprinderile libere își ajustează activitatea conform dorințelor manifestate de populație. Motivația-profit determină fiecare întreprinzător să realizeze acele servicii pe care consumatorii le consideră cele mai urgente. Structura prețurilor de pe piață le arată întreprinzătorilor cât de liberi sunt să investească în fiecare ramură de producție.

Însă în cazul în care o întreprindere publică este administrată fără luarea în considerare a profiturilor, comportamentul populației nu mai furnizează un criteriu al utilității sale. Dacă guvernul sau autoritățile locale hotărăsc să meargă mai departe în ciuda faptului că plățile primite de la clienți nu acoperă costurile operaționale, unde mai poate fi găsit un criteriu pentru măsurarea utilității serviciilor prestate? Cum putem să aflăm dacă deficitul nu este prea mare față de aceste servicii? Și cum să descoperim dacă deficitul nu poate fi redus fără a micșora valoarea serviciilor în cauză?

O afacere privată este sortită dispariției dacă activitățile sale aduc numai pierderi și nu poate fi găsită nici o cale pentru remedierea situației. Lipsa profitului este dovada dezaprobării din partea consumatorilor. În cazul întreprinderii private, nu există mijloc de a sfida acest verdict și a continua activitatea. Managerul unei fabrici în pierdere poate da explicații și se poate scuza pentru eșec. Dar aceste justificări nu sunt de nici un folos, ele nu pot opri abandonul final al proiectului nereușit.

Lucrurile stau altfel în situația unei întreprinderi publice. În acest caz, apariția unui deficit nu este considerată o dovadă a eșecului acesteia. Managerul nu este responsabil pentru deficit. Este dorința șefului său, guvernul, să vândă la un preț atât de scăzut, încât pierderea nu poate fi evitată. Dacă guvernul și-ar limita interferența numai la fixarea prețului de vânzare, lăsând toate celelalte atribuții în seama managerului, acestuia din urmă i-ar reveni puteri depline de alimentare din fondurile trezoreriei.

Este important de înțeles că problema noastră nu are nimic de-a face cu necesitatea de a preveni abuzul de putere al managerului. Plecăm de la premisa că guvernul sau municipalitatea a numit un manager onest și eficient și că climatul moral al țării sau orașului, precum și organizarea propriu-zisă a activităților economice oferă o protecție satisfăcătoare împotriva acțiunilor din afara legii. Problema noastră este cu mult diferită. Ea pleacă de la realitatea că fiecare serviciu poate fi îmbunătățit prin creșterea cheltuielilor. Oricât de excelente ar fi un spital, un sistem de metrouri sau o rețea de apă menajeră, managerul știe întotdeauna cum să îmbunătățească serviciile prestate dacă are fondurile necesare la dispoziție. În nici un domeniu al nevoilor umane nu poate fi atinsă satisfacția deplină în asemenea mod încât nici o îmbunătățire să nu mai fie posibilă. Specialiștii au ca scop îmbunătățirea satisfacerii nevoilor în ramura lor specifică de activitate. Ei nu se preocupă și nici nu trebuie să se preocupe de restricțiile pe care extinderea activității încredințate lor le pricinuiește altor categorii de satisfacere a nevoilor. Nu este sarcina directorului de spital să renunțe la anumite îmbunătățiri ale spitalului municipal ca nu cumva să dăuneze îmbunătățirii metroului și vice-versa. Tocmai managerul eficient și onest va încerca să facă serviciile din domeniul său cât mai bune cu putință. Dar cum el nu este restricționat de nici un parametru al succesului financiar, costurile implicate vor plasa o grea povară pe fondurile publice. Managerul va deveni un fel de cheltuitor iresponsabil al banilor proveniți de la contribuabili. Cum așa ceva nu este acceptabil, guvernul trebuie să acorde atenție multor detalii legate de procesul de conducere. El trebuie să definească într-un mod precis calitatea și cantitatea serviciilor ce trebuie prestate și ale bunurilor ce trebuie vândute, trebuie să furnizeze instrucțiuni detaliate referitoare la metodele ce trebuie aplicate în achiziția de factori de producție materiali și în angajarea și retribuirea forței de muncă. Cum contul de profit și pierderi nu trebuie să fie considerat criteriul succesului sau eșecului managerial, singura cale de a face managerul responsabil față de trezoreria statului este de a-i limita accesul la fonduri prin reguli și reglementări. Dacă managerul crede că este avantajos să cheltuiască mai mult decât permit aceste instrucțiuni, el trebuie să înainteze o cerere pentru o alocare specială de fonduri. În acest caz, decizia revine șefului său, guvernul sau municipalitatea. În aceste condiții, managerul nu este un administrator de afaceri veritabil, ci un birocrat, adică un funcționar silit să respecte diverse instrucțiuni. Criteriul unui bun management nu este aprobarea clienților având ca rezultat un exces de venituri raportat la costuri, ci supunerea strictă în fața unui set de reguli birocratice. Regula supremă a managementului devine obediența față de regulile existente.

Desigur, guvernul sau consiliul local va fi gata să redacteze aceste reguli și regulamente astfel încât serviciile prestate să aibă nivelul de utilitate dorit, iar deficitul să nu aibă un nivel mai ridicat decât cel propus. Dar aceasta nu înlătură caracterul birocratic al realizării activităților economice. Managementul se află în situația de a se supune unui anumit cod de instrucțiuni; doar atât contează. Managerul nu este răspunzător dacă acțiunile sale sunt corecte din punctul de vedere al acestui cod. Sarcina sa principală nu poate fi eficiența ca atare, ci eficiența în limitele aservirii la regulamente. Poziția sa nu este aceea a unui cadru de conducere într-o întreprindere ce urmărește profitul, ci a unui funcționar public, cum ar fi, spre exemplu, șeful unui departament de poliție.

Singura alternativă la activitățile economice bazate pe profit este deci managementul birocratic. Ar fi pe deplin inaplicabilă delegarea unui individ sau unui grup de indivizi cu puterea de a se alimenta liber din fondurile publice. Este necesar să se limiteze puterea managerilor sistemelor publice centrale sau locale prin soluții birocratice, pentru a nu fi considerați risipitori iresponsabili ai banilor publici și pentru ca managementul lor să nu dezorganizeze întregul buget.