ASC live
Pentru cei care pot pierde o noapte sau două, o parte din Austrian Scolars Conference se prinde în direct:
http://www.ustream.tv/channel/mises-media
Orwell la Clubul de film
Joia viitoare (18 martie, ora 7 seara, atelierul din Popa Nan 82) vizionam si discutam despre distopia orwelliana „1984”:
http://en.wikipedia.org/wiki/Nineteen_Eighty-Four
Am ales o ecranizare din 1956, mai veche si mai putin cunoscuta decat cea din 1985:
http://www.imdb.com/title/tt0048918/
Participarea se anunta in comentarii sau pe facebook:
http://www.facebook.com/event.php?eid=355504455786
http://www.facebook.com/event.php?eid=417724132976
HADOPI are întâlnire cu destinul intervenționismului
Ca orice măsură agresivă și arbitrară asupra unei ordini voluntare, bazate pe schimburi libere de bunuri obținute legitim, legea HADOPI reușește să își rateze scopul.
Un studiu făcut de Sylvain Dejean, Thierry Pénard și Raphaël Suire [pdf] susține că:
1. Numărul „piraților” francezi a crescut cu 3% de la adoptarea legii Hadopi în septembrie 2009, până în decembrie 2009.
2. 15% dintre cei care foloseau rețelele peer-to-peer au renunțat la utilizarea acestor rețele (pedepsită de Hadopi), dar două treimi dintre aceștia au trecut la utilizarea streamingului (de ex. Allostreaming) și a serverelor care oferă găzduirea unor cantități mari de informație (de ex. Rapidshare).
3. dintre cei care continuă să folosească rețelele peer-to-peer, 25% declară că și-au schimbat practicile de piraterie.
4. Pirații sunt și importanți cumpărători de „produse culturale digitale”: întreruperea legăturii la internet a utilizatorilor peer-to-peer ar atrage după sine pierderi de 27% pentru piața respectivă, iar eradicarea tuturor formelor de piraterie ar duce la pierderi de aproximativ 50%.
Autoritățile au ajuns la o nouă răspântie: au de ales între a renunța la o măsură nedreaptă (conform ordinii proprietății private) și ineficientă, și a continua să orbecăie după pirații digitali cu alte măsuri și mai radicale. Deviza autorităților și a industriei ce se vrea protejată de pirați (și de propriile profituri actuale) pare să fie: Pe ei, pe stamba lor!
(Via Sandro Da Silva, ContrePoints.org)
Interviuri, clarificări semantice, experiențe traumatizante și amenințări legislative
Faculty Spotlight Interview: Yuri N. Maltsev
What convinced you of the merits of the Austrian School of Economics over other schools of thought?
The Austrian School of Economics is economics of freedom, economics for free people, economics of human action, not of government design. It is the only school which accurately predicted the fate of the socialist experiment, which cost over 150 million lives last century. Ludwig von Mises showed with precise and irrefutable logic why socialism could never work.
[…]
What advice would you give to a student who is afraid to discuss Austrian economics with fellow students and with professors?
Do not be afraid. Mises’ personal motto was: “Tu ne cede malis sed contra audentior ito. Do not give in to evil, but proceed ever more boldly against it.” Fight back any attempts to limit your freedom of speech. Having said that, I would advise students to be tactful and polite in their discussions with fellow students and professors. Remember that shouting and sloganeering are habits of the Left.
Daily Bell: Explain why you are so attracted to China?
Jim Rogers: It is not that I am attracted to China. It is that I see what is happening in China. I see the enormous changes that are taking place in China. I hope I would have thought that I would have seen the same sort of promise in Britain in 1807 – and seen that the UK was going to emerge on the world scene in a big way. I would hope I’d have detected the same promise in 1907 as regards America. Few people saw anything in the UK in 1807. Few people saw anything happening in America in 1907. The country was bankrupt in 1907, totally corrupt – Wall Street, Washington, everywhere. Yet, in fact, America was on the verge of becoming the greatest success of the 20th century.
Again, things change. If you study history you can see that. China has had recurring periods of greatness three or four times in the last few thousand years. Britain was great once, Egypt was great once, and Rome was great once. China has been great three or four times. It’s a resilient country, and we can see that now. For 300 years China was in decline. In fact, a few hundred years ago, China’s Emperor destroyed all the big sailing ships. They had vessels that had been to America, to Africa. They were sailing around the world long before Columbus. And yet the Emperor decided the China was not going to travel across seas anymore. He destroyed all the ships, destroyed all the maps, destroyed the records, destroyed everything. China, as could be expected, went into decline.
The 20th Century was a disaster for China. Mao Zedong may have been a great guerilla warrior but he ruined the place. It was in total collapse until Deng Xiaoping came along and started reversing what amounted to hundreds of years of decline.
[…]
Daily Bell: Explain how gold would fit into your larger perspective. Are you in favor of a gold standard, or a gold and silver market standard?Jim Rogers: The world has used silver as money more than gold, because silver was the “people’s money.” The US was based on a silver standard for many decades of its existence. Gold has always been important but silver has been money more than gold. But the gold standard has never really worked in the long term, nor has the silver standard, because politicians always figure out a way to get around it. They debase it, change the rules or whatever. Just look at Rome. The whole word debasement comes from the Romans who kept substituting more and more base metals into their gold coins until by the end there was nothing but base metals. The gold standard has worked very few times in history. It seemingly was successful in the nineteenth century, but then the British started discovering gigantic gold mines in South Africa, which led to more wealth and success for the UK though not necessarily for the rest of the world.
Daily Bell: Is there a better way?
Jim Rogers: My solution would be not to dictate what people must use for money. Once you give politicians the monopoly money right, then they can do what they please. Look at what Roosevelt did in 1933, and what Nixon did when he abandoned gold. If I had my way people could use whatever they wanted as money. If you and I make a deal and I offer you seashells for whatever and you accept them then fine, that’s what we use for money. Eventually the great mass will figure out what they want to use for money and they will do so.
You know only until 80 or 90 years ago in the UK, you could use all kinds of money, many different kinds of money. Bank issued money, guineas, but then when the depression came, British politicians passed a law making it an act of treason to use anything except paper pounds sterling, paper money as legal tender. Britain has been a basket case since. You used to be able to use whatever you wanted in the US as well. People would exchange what they saw fit as money.
[…]
Daily Bell: Do you believe in the bailouts taking place in America?Jim Rogers: Of course not. This is what the Japanese tried to do in the 1990s and it led to zombie banks, zombie companies, lots of problems generally. And the same thing is going to happen this time too. America already has its zombie companies. We are going deeper and deeper into debt. With Fannie Mae and Freddy Mac, the debt is just staggering. And of course all those derivatives and off balance sheet items are obligations of the US taxpayer. This will continue to get worse and is a horrible disaster.
The way things are supposed to work is, when somebody goes bankrupt or somebody fails, he goes bankrupt. Then competent people come in, take over the assets, reorganize and start over from a sounder base. Just as what happened in Scandinavia, Korea or Mexico or Russia, or many other countries in the past twenty years. Yes it is horrible for two or three years but then things get much better. The Japanese did it the other way round, and they still have not recovered. What America is doing is taking the assets away from the competent people and giving them to the incompetent people – and then saying, “OK now you can compete with the competent people with THEIR ASSETS.” I mean it is absurd economics, it’s outrageous morally and the politicians don’t care about morality of course, and it’s a disaster that is being imposed on America and the rest of the world.
Daily Bell: Are you a fan of the EU? Do you think it will survive?
Jim Rogers: I am a fan and I hope it will survive. The world needs some kind of sound and competent currency. The euro would be spectacular. Big market, lots of depth. Unfortunately the EU has expanded too fast. Why they took in the last 10 or so countries is beyond me. Too many languages, too many welfare recipients, too many problems. So, I suspect that the euro will not survive and it will in fact lead to the dismantling of the EU. I don’t think it is going to happen this month, but it will happen down the road.
The new libertarianism: anti-capitalist and socialist; or: I prefer Hazlitt’s “Cooperatism”
Socialism means centralized control of the means of production–or, in Hoppe’s more essentialist generalization where he defines socialism as “an institutionalized interference with or aggression against private property and private property claims”, A Theory of Socialism and Capitalism, p. 2; also see pp. 12–which is clearly incompatible with libertarian principles, by both standard- and left-libertarian lights. If we ignore semantics, even “communism” could work–after all, we are for community, no? But words have meanings and fighting over semantics is futile. Hell, we’ve even lost “liberal,” though there is some hope we can regain that (I recall Objectivist David Kelley once in a speech said, if the leftists are done with the term liberal, can they please give it back?). But “socialism”? Too late. If we were picking a new term, I might choose Hazlitt’s tentatively proffered term “Cooperatism” (Foundations of Morality, p. xii), but I think libertarianism, or anarcho-libertarianism, works just fine.
Wealthy Greeks Send Money Abroad
“There is a lot of uncertainty out there,” said a senior private banker at a Greek bank. “We’ve had a number of customers asking to move funds out of Greece, mostly to Cyprus, Luxembourg and Switzerland.”
Part of the government’s austerity package for this year is a declaration of war on income that hasn’t been taxed. While the government hasn’t ironed out details, that’s prompted fears among wealthy individuals that there will be new taxes on bank accounts.
The government estimates that at least 30% of the money generated in Greece is untaxed.
Clients of private banks also fear that Greece may be unable able to raise the €54 billion it needs this year to pay back maturing bonds and will therefore have to turn to the IMF for help.
Germania sugereaza Greciei sa mai „rareasca“ din insule, pentru bani
„Grecii trebuie sa faca economii. De ani buni, ei cheltuiesc peste masura. Orice alta solutie este similara cu a oferi o sticla de shnaps unui alcoolic. Nu asa se rezolva problema dependentei“, si-a sustinut Shaffer punctul de vedere. „Uniunea Europeana si, prin urmare, Germania, ar putea ajuta financiar Grecia, dar in schimb are nevoie de garantii. Cateva insule ar merge“…
Cetăţeanul Isărescu, deghizat în Cuza, umilit de funcţionara de la ghişeu
Cetăţeanul Isărescu este un mic om de afaceri, are probleme când merge să-şi plătească taxele şi îşi face griji în privinţa pensiei. În rolul de “simplu cetăţean”, guvernatorul BNR are experienţe traumatizante. Acum o săptămână, aflat într-o vizită la Craiova, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, s-a întâlnit cu oamenii de afaceri locali, cărora le-a povestit cum s-a deghizat “precum Cuza” şi a fost umilit la ghişee de funcţionare.
“Le-am întrebat: ce faceţi acolo? Şi mi-au răspuns: Da’ ce te interesează pe dumneata? Uite că mă interesează!” a povestit guvernatorul.
Activitatea firmelor ar putea fi verificata si de politia locala, potrivit unei initiative a MAI
Reprezentantii Consiliului National al Intreprinderilor Private Mici si Mijlocii (CNIPMM) afirma ca Ministerul de Interne a initiat un act normativ de modificare a legii Politiei Locale, prin care sa se dea posibilitatea oricarui politist din cadrul acestei structuri sa controleze firmele, masura care
“ar fi aberanta”. Ovidiu Nicolescu, presedintele CNIPMMR, a declarat astazi ca proiectul de act normativ nu a fost facut public, deocamdata “circuland intre ministere”.“Sper sa nu se adopte o astfel de prevedere pentru ca ar fi o aberatie. Prevederea ar urma sa dea politiei locale atributii in verificarea activitatii economice, adica politistii locali sa se verifice contabilitatea, bilantul, inventarul”, a spus Nicolescu. Exista deja patru structuri distincte care controleza activitatea firmelor, respectiv Garda Financiara, Directia de Investigare a Fraudelor, Autoritatea Nationala a Vamilor si Directia Generala Coordonare Inspectie Fiscala din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, a mai spus oficialul.
Impozitarea burghezo-moşierimii a ajuns pe masa Parlamentului
Parlamentarii vor avea de luat în perioada următoare o decizie dificilă: contează mai mult voturile sau averile personale? Şi asta pentru că din cei 20.000 de români vizaţi de Legea Surupăceanu de impozitare a averilor de peste 500.000 de euro, o parte îşi numără banii pe furiş în băncile Legislativului.
Din păcate, nimeni nu va analiza oportunitatea, moralitatea şi constituţionalitatea unei astfel de legi expropriatoare. Cele două tabere îşi vor urmări doar interesul personal: o tabără, cea care va invoca principiul solidarităţii, pe cel electoral, iar cealaltă, care este şi anticomunistă, pe cel financiar!
[…]
Puţină lume ştie că, la introducerea sa în SUA, impozitul pe venit avea o valoare modică de 1-2% şi un prag de aplicare prin care era vizată doar o mică parte a populaţiei. În timp, după majorări succesive, s-a ajuns la actualele cote progresive. În plus, nimeni nu mai e exclus de la plata sa.
Odată introdus în România “impozitul Surupăceanu”, se deschide o adevărată Cutie a Pandurei. Nimeni şi nimic (poate doar Curtea Constituţională) nu-l va opri pe un eventual SuperSurupăceanu să majoreze cota de 0,5% sau să micşoreze pragul de 500.000 de euro, eventual chiar să-l elimine.
Asediul continua
de pe blogul lui Marius Mioc
Un grup de parlamentari PDL vigilenţi au observat că, în ciuda acelei măsuri [ n.r. impozitul forfetar ], încă mai există firme mici pe piaţă, şi au înaintat o iniţiativă legislativă menită să le distrugă. “Un număr însemnat de entităţi aveau organizat un singur compartiment de contabilitate format dintr-o singură persoană angajată cu contract individual de muncă parţial (una sau două ore pe zi). Astfel s-a proliferat munca la negru, situaţiile financiare fiind întocmite de către persoane care nu deţineau experienţa necesară, nesupunîndu-se standardelor de calitate”, se plîng domnii parlamentari. Ca soluţie a acestei probleme, parlamentarii propun să fie interzisă existenţa compartimentelor contabile formate dintr-o singură persoană încadrată cu timp parţial sau în baza unei convenţii civile.
pe aceeasi tema:
Taxa forfetară pentru IMM: Libertate economică, dar nu pentru căţei
Florin Rusu: Marşul asupra românilor
Trei tipuri de organizare militară
Armate de scalvi, de mercenari, sau miliții. Mai jos se poate citi o discuție comparativă a celor trei tipuri:
Doug: A militia is the best of all, because it’s one that really does come together to defend a society – the places where the people live and work. They are highly motivated by hearth and home. Militias are strictly defensive, which is good, because their very nature precludes the possibility of an aggressive overseas war. In a way, a militia is a kind of guerilla army, which is almost impossible to defeat, short of genocide.
L: You have to sterilize the area.
Doug: Exactly. And now, our mercenary armies are in Iraq and Afghanistan, fighting guerilla armies. If you’re fighting guerilla armies, you’ve got to ask yourself why you’re there, attacking their hearth and home. I mean, how would the average American react if a large army of young Muslims were on American soil, kicking doors in, shooting resisters, and so forth? There would be no end to the number of Americans willing to take up arms and fight back, with or without training, with or without leadership – which is exactly what American forces face over there.
[…]
Doug: I think it was Yamamoto who said that the Japanese could never conquer America, because behind every rock, there’d be an American with a rifle. I’ve always believed that if America were a free society and the Chinese invaded and overcame our first line of defense, the surfers, the Chinese general would have someone dragged up and say, ”Take me to your leader!” And the guy would take him home to his wife. After a few months, half the Chinese army would desert to open McDonald’s franchises, and the other half would be treated as common criminals; they’d disappear at night.L: A free society would be an armed society.
Doug: Absolutely. In today’s world of very powerful individual weapons, I don’t think that invasion of a place like America makes any sense. Some people say that enemies might launch nuclear weapons at the cities, but that makes neither military nor economic sense. In the first place, you don’t attack a society that doesn’t threaten you. And if conquest and loot were your goal, you wouldn’t vaporize everything of value. That’s why it would have served no purpose for the Russians to overrun Western Europe in the ‘60s, ‘70s and ‘80s, which many people were worried about.
It’s not like in the Roman days, when you could conquer a country and cart off all the gold, women, and cattle to fund yet more conquest. That’s not the way wealth works today; if you tried to do what the Romans did today, you would destroy the basis of wealth itself. There’s nothing to milk afterwards, and the conquered land becomes nothing but a cost to you – just as Afghanistan and Iraq are to the U.S. today. Conquest simply makes no sense in today’s world.
L: Hmmm. So. In spite of what people have said about your “anti-military” remarks, you’re not actually anti-military. You’re anti-slave-army. Not so keen on mercenary armies. And you’re pro-militia.
Doug: That’s a good summary. And it’s relevant to the future, because I think the whole concept of a national military is going to change radically in the near future. Why do I say that? First, because the nation-state as we know it, which has only been around since about 1600 or so, is on its way out.
[…]
Doug: When your first loyalty is to people you have chosen to give it to, whether they live in Cambodia or Chile, because of the things you yourself think are important and that you share in common, you’re much more likely to stand by them than you are for types in America whose goal in life seems to be leaching off producers. I’m sure there are many phyles of different types coming together all over the world whose members feel more loyalty to each other than to whatever neighbors random chance has put next to them. Why should the fact some nation-state considers you both subjects automatically command your loyalty?L: And the military implication is that it’s very unlikely that such distributed societies like this would mount physical, military invasions on one another. It’d be very difficult to do, and what would be the point?
Doug: Right. I think the world is evolving differently. And let me re-emphasize that military technology is changing too. All these aircraft carriers, B2s, M1 tanks, and so forth are basically junk. They serve no useful purpose in the kind of battle that’s likely to happen in the future. If someone wants to attack the U.S., they’re not going to use an ICBM; they’re extremely expensive, clunky, and you can see where they come from, guaranteeing retaliation. It’s total idiocy that even a maniac wouldn’t bother with. Not when you can deliver a backpack nuke by FedEx, cheap and on time. Or you could use any commercial aircraft, container ship, or truck.
But the real handwriting on the wall is the sort of thing we saw in Mumbai last year in November. There it was a matter of two dozen people with ordinary guns turning the whole city totally on its head for days. That was an extremely cheap and easy thing to do – and warfare has always been a matter of economics.
[…]
L: So… how does this apply to a current conflict like Afghanistan? A militia wouldn’t work, because a militia wouldn’t go there, but the other two types of armies can and have been sent there, and they haven’t done so well.Doug: The only way to win is not to play. You simply can’t win against a guerilla. And the worst thing about this is that the main conflict in the coming years is likely to be the West’s unadmitted war against Islam. Since there are over a billion Muslims in the world, and since as a general rule, Muslims take their religion much more seriously than most other people around the world, and since it says in the Koran, which is supposed to be the direct word of Allah, that they must spread their religion around the world, the conflict is not going to go away. Especially since there is also a small but quite virulent minority of Christians in the U.S. that have similar views, and a rather disproportionate number of them are in the military.
It’s become a redux of the Crusades, at this point. Actually, the Crusades never really ended; they’ve just waxed and waned since the Middle Ages. Using the distributed warfare tactics we’ve just discussed, the Muslims are going to win on a cost-benefit basis. The new crusaders will attack their countries with expensive junk, and the Muslims will counter with unstoppable, low-cost violence. Even though they are largely primitive societies, they are going to win both on the attack and on the defense, creating huge chaos in the process.
You can’t conquer a primitive society. There’s nothing to destroy or hold hostage. The only way to win is to commit genocide.
Everything Western governments, and the United States especially, are doing politically and militarily is counterproductive.
(via LewRockwell.com)
Secesiunea ca discenământ al libertății
Dreptul la proprietate asupra propriei persoane și a bunurilor obținute legitim (prin apropriere primară, producție, transfer gratuit sau schimb) implică dreptul la secesiune ca o instanță particulară a proprietății private asupra terenului și altor bunuri imobiliarelor obținute pe cale legitimă, a dreptului de a deține și utiliza neagresiv arme, precum și a libertății de a contracta servicii de protecție de la agenții private concurențiale:
Secesiunea, de Walter Block
Legea asocierii libere este o implicaţie de importanţă crucială a drepturilor de proprietate privată, adică a drepturilor asupra substanţei fizice şi asupra propriilor noastre corpuri. Într-adevăr, dacă nu ne putem asocia liber cu alţii pe o bază mutual voluntară înseamnă că drepturile noastre de proprietate sunt, în această măsură, anulate.
[…]
Dar poate că cea mai importantă violare a legii asocierii libere, cel puţin pe temeiuri pragmatice, apare în domeniul politic. Acest lucru este crucial, deoarece toate celelalte încălcări, cum ar fi acţiunea pozitivă, legislaţia în domeniul sindicatelor, etc., descind din surse politice. Dacă libertatea de asociere în domeniul acţiunii pozitive este dreptul de a discrimina, iar în domeniul muncii dreptul de a angaja un „spărgător de grevă”, această libertate de asociere, transpusă în domeniul politic, reprezintă dreptul la secesiune.Cei care nu au libertatea să secesioneze sunt, în realitate, sclavii (parţiali) ai unui rege sau ai unei majorităţi tiranice într-o democraţie. Secesiunea nu trebuie confundată cu simplul drept de a emigra, nici măcar în condiţiile în care i s-ar permite celui care emigrează să-şi ia cu sine proprietatea în afara ţării. Secesiunea înseamnă dreptul cuiva de a rămâne în acelaşi loc, pe proprietatea sa, fie schimbând alianţa cu o altă entitate politică, fie să-şi organizeze treburile pe cont propriu, ca propriul său suveran.
În dinamică istorică, semnificația secesiunii este generalizarea unui regim politic al păcii, libertății și schimburilor libere mutual avantajoase:
Constituţia şi strategia libertăţii, de Hans-Hermann Hoppe
Devine posibilă, aşadar, o pledoarie în favoarea secesiunii, în lumina teoriei şi istoriei sociale şi economice. La început, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuţiei naţionalizate dinspre un stat central, mai mare, către un stat regional, de mai mici dimensiuni. Dacă acest lucru va conduce la o integrare economică şi la prosperitate într-un grad mai ridicat sau mai redus depinde, în mare măsură, de politicile noului stat regional. În orice caz, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producţiei, întrucât unul dintre motivele-cheie ale secesiunii a fost tocmai credinţa unora dintre secesionişti că ei şi teritoriul lor sunt exploataţi de alţii. Slovenii simţeau că sunt sistematic jefuiţi de către sârbi şi de către guvernul central iugoslav, aflat sub dominaţia acestora. Balticii erau nemulţumiţi de faptul că trebuiau să plătească tribut ruşilor şi guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceştia. Graţie actului de secesiune, relaţiile hegemonice interne sunt înlocuite de relaţii contractuale externe, reciproc avantajoase. Separarea voluntară înlocuieşte acum integrarea forţată. Ilustrată prin măsuri de genul transportului public, controlul chiriilor, acţiunea afirmativă, legi anti-discriminare şi, după cum vom arăta pe scurt, „imigrare liberă”, integrarea forţată cauzează invariabil tensiune, ură şi conflict. Din contră, separarea voluntară conduce la armonie şi pace. În condiţiile integrării forţate, orice greşeală poate fi imputată unei culturi sau unui grup „străin”, iar toate succesele, însuşite. Există, aşadar, puţine motive pentru ca o cultură să înveţe de la alta. Sub un regim al celor „separaţi, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversităţii culturale, dar, în particular, şi a unor trepte evident distincte ale progresului cultural. Dacă un popor secesionist doreşte să-şi îmbunătăţească sau să-şi menţină poziţia relativă faţă de un concurent al său, nimic nu îl poate ajuta decât educaţia discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze şi, dacă este posibil, să îmbunătăţească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile şi regulile specifice unor societăţi mai avansate şi trebuie să le evite pe cele ale unor societăţi mai puţin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, aşa cum se întâmplă în cazul integrării forţate, secesiunea stimulează un proces al selecţiei şi progresului cultural, desfăşurat în condiţii de cooperare.
Vezi și: Hans-Hermann Hoppe, Pledoarie economică şi etică pentru secesionismul european.
Stat, război, moloh
Războiul este un ingredient esențial al rețetei statului de succes, iar pentru război este nevoie de îndoctrinarea și înregimentarea populației, cu consecința ștergerii artificiale a distincțiilor naționale, etnice, religioase. Pe de altă parte, opoziția opiniei publice frânează tendințele agresive, la interior și exterior, ale statului:
Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională, de Hans-Hermann Hoppe
Pentru a-şi maximiza veniturile obţinute prin exploatare, este în interesul natural al unui stat să depăşească ambele tipuri de restricţii externe asupra puterii sale interne. […] Prin urmare, există o singură soluţie a problemei: statul trebuie să urmărească extinderea propriului teritoriu, eliminarea competitorilor şi, ca obiectiv ultim, să se consolideze ca guvern mondial. În paralel cu aceasta, el trebuie să încerce să extindă aria de utilizare a propriei monede de hârtie şi-n cele din urmă s-o impună pe aceasta ca monedă globală controlată de propria-i bancă centrală. Doar o dată cu atingerea acestor obiective statul îşi va fi împlinit menirea. Sunt însă multe obstacole în această direcţie, care se pot dovedi atât de dure, încât să impună acceptarea unei soluţii mult sub cea ideală. În orice caz, atâta timp cât există stat, un asemenea interes este operaţional şi trebuie înţeles ca atare dacă se doreşte interpretarea corectă a evoluţiilor trecute, precum şi a tendinţelor viitoare (până la urmă le-au trebuit câteva secole statelor până să ajungă la puterea internă actuală de fraudă).
Mijlocul de realizare a primului dintre cele două obiective strâns legate este războiul. Războiul şi statul sunt inextricabil legate. Nu numai că statul este o firmă exploatatoare şi reprezentanţii săi de frunte nu pot avea nici o obiecţie de principiu împotriva achiziţiilor non-productive şi non-contractuale de proprietate – alminteri n-ar face ceea ce fac şi statul s-ar nărui pur şi simplu şi s-ar dizolva. Şi nu poate fi surprinzător, prin urmare, ca ei să nu aibă nici o obiecţie fundamentală la adresa expansiunii teritoriale prin intermediul războiului. De fapt, războiul este precondiţia logică a unui armistiţiu ulterior; şi propriul sistem intern, instituţionalizat, de exploatare al statului nu e decât un armistiţiu legitimizat, i.e., rezultatul cuceririlor anterioare. În plus, ca reprezentanţi ai statului, ei deţin de asemenea tocmai mijloacele care fac mai probabilă punerea-n practică a dorinţelor de agresiune. Având la dispoziţie instrumentul impozitării şi, chiar mai potrivită pentru acest scop, puterea internă absolută de fraudă, statul poate purta războaie plătite de alţii. Şi, în mod natural, atunci când cineva nu trebuie să-şi finanţeze aventurile riscante, ci poate să-i forţeze pe alţii s-o facă, sau poate crea pur şi simplu din nimic fondurile necesare, acel cineva tinde să rişte mai mult şi să aibă o atitudine mai militaristă decât altminteri.
[…]
La fel cum statele apar, cu toate că nu există o cerere pentru ele, aşa şi războaiele survin fără a fi fost solicitate. Dar aşa cum apariţia şi extinderea statelor este limitată de opinia publică, aşa sunt, de asemenea, şi eforturile lor războinice. Deoarece, în mod evident, pentru a face faţă cu succes unui război, un stat trebuie să aibă la dispoziţie suficiente resurse economice – în termeni relativi – singurele care conferă sustenabilitate acţiunilor lui. În orice caz, aceste resurse pot fi furnizate doar de o populaţie productivă. Astfel, pentru asigurarea mijloacelor necesare câştigării războaielor şi evitarea confruntării cu scăderea producţiei în timpul acestora, opinia publică se dovedeşte încă o dată a fi variabila decisivă în temperarea politicii externe a unui stat. Numai dacă există sprijin popular pentru războaiele statului pot ele fi purtate şi, eventual, câştigate.
[…]
Pe timp de război, chiar mai mult decât pe timp de pace, statul depinde de disponibilitatea fiecărei persoane în parte de a munci şi a produce (nu se mai admit „pierde-vară” pe timp de război). Pentru a asigura un entuziasm generalizat, toate statele trebuie să depună eforturi pentru crearea şi sprijinirea ideologiilor naţionaliste. Trebuie să se-nveşmânte în hainele statului-naţiune şi să se erijeze în purtătorii de stindarde şi protectorii valorilor superioare ale propriilor naţiuni ca distincte de cele ale altora, pentru a genera identificarea populaţiei cu ele însele. Acest lucru este necesar pentru spulberarea ulterioară a independenţei din ce în ce mai multor naţiuni distincte şi grupuri etnice, lingvistice şi culturale separate.
O teorie liberală a războiului și a păcii
Războiul, pacea și statul, de Murray N. Rothbard
Dacă unul dintre atributele distinctive ale războiului inter-statal este inter-teritorialitatea, un altul provine din faptul că fiecare stat se hrăneşte din impozitarea propriului său popor. Prin urmare, orice război împotriva unui alt stat implică creşterea şi extinderea impozitării-agresiune împotriva propriei populaţii. Conflictele între persoane private pot fi – şi de regulă sunt – susţinute şi finanţate în mod voluntar, de către părţile implicate. Revoluţiile pot fi – şi adesea sunt – finanţate şi susţinute din contribuţiile voluntare ale populaţiei. Dar războaiele statale nu pot fi purtate decât pe baza agresiunii împotriva contribuabilului.
De aceea, toate războaiele purtate de state implică un plus de agresiune împotriva contribuabililor din partea statului propriu şi aproape toate războaiele statale (efectiv toate în cazul războiului modern) implică un maximum de agresiune (de crimă) împotriva civililor nevinovaţi aflaţi sub stăpânirea statului advers. Pe de altă parte, revoluţiile sunt în general finanţate în mod voluntar şi îşi pot focaliza violenţa [exclusiv] asupra cârmuitorilor statului; iar conflictele private îşi pot limita violenţa la adevăraţii răufăcători. Liberalul, prin urmare, trebuie să conchidă că, în vreme ce anumite revoluţii şi anumite conflicte private pot fi legitime, războaiele purtate de state trebuie întotdeauna condamnate.
Numeroşi liberali ridică următoarea obiecţie: „Deşi deplângem şi noi întrebuinţarea impozitării pentru finanţarea războaielor, ca şi monopolul statului asupra serviciilor de apărare, trebuie să recunoaştem existenţa acestei situaţii şi, câtă vreme ea există, trebuie să sprijinim statul în războaiele juste, de apărare.” Răspunsul ar trebui să sune după cum urmează: „Da, din nefericire statele există, aşa cum spuneţi, fiecare dispunând de un monopol asupra violenţei pe teritoriul său.” Aşadar, care trebuie să fie atitudinea liberalului faţă de conflictele dintre aceste state? El ar trebui să îi spună efectiv statului: „Bine, exişti; dar câtă vreme acest lucru este adevărat cel puţin limitează-ţi activităţile la teritoriul pe care l-ai monopolizat!” Pe scurt, liberalul urmăreşte să diminueze cât mai mult cu putinţă domeniul agresiunii statale împotriva tuturor persoanelor private. Singurul mod de a face aceasta în relaţiile internaţionale este ca populaţia fiecărei ţări să exercite presiuni asupra statului propriu, pentru ca acesta să-şi limiteze activităţile la regiunea pe care o monopolizează şi să nu agreseze împotriva altor monopoluri statale, cel mai important fiind să nu agreseze împotriva popoarelor stăpânite de alte state. Pe scurt, obiectivul liberal este de a limita fiecare stat existent la un nivel cât mai mic cu putinţă de agresiune împotriva persoanei şi a proprietăţii. Iar lucrul acesta implică evitarea completă a războiului. Popoarele supuse fiecărui stat în parte ar trebui să exercite presiuni asupra respectivelor „lor” state, pentru ca acestea să nu se atace unele pe altele şi, dacă izbucneşte un conflict, să negocieze o pace sau să declare încetarea focului cât mai rapid este materialmente cu putinţă.
Despre scutul antirachetă
Un articol din The Economist observă iritarea Rusiei legată de ideea amplasării scutului antirachetă în Polonia, România și, eventual, Bulgaria:
The new system, the Obama administration officials said at the time, will be more flexible and will have a land component from 2015. Poland will eventually host one base. And earlier this month Romania—after the briefest of talks—announced that it would be the site for interceptors. American officials are trying to find a consolation prize for Bulgaria, the runner-up, which says it would like a base too.
This has annoyed Russia. Its foreign minister, Sergei Lavrov, said the Kremlin had complained to America about the Romanian “surprise” followed by a Bulgarian one. In fact, America itself seems to have been caught unprepared by the enthusiasm of its allies. It had expected protracted negotiations, of the kind it had pursued with Poland. This would have provided a chance to soothe Russian feelings at a time when America is seeking its help to impose sanctions against Iran.
Așadar, chiar și americanii, spune autorul articolului, au fost surprinși de entuziasmul cu care noii parteneri de scut au acceptat să fie gazde.
Dincolo de eficacitatea iluzorie a unui asemenea scut, întreaga chestiune este evident cusută cu ață albă. Toate manevrele est-europene ale Americii sunt parte din efortul global de a încojura Rusia cu amenințări. America pare că vrea să amintească de câte ori are ocazia cine a câștigat războiul rece și cine l-a pierdut.
Care este însă interesul României în acest aranjament? De ce nu se iau în calcul riscurile crescute ale unei agresiuni militare rusești și/sau iraniene? Dar riscul unor acte teroriste motivate de această participare activă de partea Americii? Cu cât sunt mai mari avantajele găzduirii scutului antirachetă față de cele conferite de o participare simplă la alianța NATO? Ce costuri monetare suplimentare va avea de suportat România pentru amplasarea și întreținerea unui asemenea scut? Lecția recentă dată de ruși Georgiei se poate aplica în acest caz?
Răspunsurile trebuie căutate ținând cont de o distincție pe cât de importantă pe atât de neglijată: există elitele politice și restul societății. De regulă, primii iau deciziile costisitoare și se bucură de beneficiile lor iar ultimii plătesc costurile și suportă consecințele.
Un comentariu pertinent este făcut de Mihai Goțiu.
Cehii par că au întrezărit mult mai clar gestul hegemonic al Americii și consecințele negative ale scutului, făcând proteste de stradă și semnând petiții anti scut. O astfel de petiție a strâns până acum 147 603 de semnături:
http://petice.nenasili.cz/?lang=en
Spre comparație, în România au fost lansate câteva astfel de petiții anti scut sau pentru un referendum privitor la scut. Până acum au fost semnate de 13, 32, respectiv 139 de persoane.
O altă întrebare care a fost complet neglijată în rarele comentarii despre chestiunea scutului antirachetă este: de ce trebuie ca o țară să fie neapărat de partea unei mari puteri (sau alianțe) imperiale sau împotriva ei? Există vreun argument care exclude neutralitatea din capul locului? De ce nu poate fi Elveția un model pentru România?
