Este Bitcoin o bulă speculativă?

Tudor Smirna · 09 februarie 2018

Trei zile au trecut de la cel mai mai recent minim al preţului bitcoin, căzut până sub 6.000 $/BTC, cu mai mult de 60% de la cotaţia record din decembrie 2017, de peste 19.500 $/BTC. Multe oficialităţi susţin că este o schemă Ponzi, ca de altfel toate cryptomonedele. Dacă e adevărat că multe altcoins sunt fraude transparente în care oamenii investesc dintr-o naivitate uimitoare, bitcoin cu siguranţă nu este o schemă Ponzi, pentru că nu promite câştiguri garantate.

Este, însă, Bitcoin o bulă speculativă? Cei care afirmă acest lucru doar pe baza dinamicii fabuloase a preţului său şi a volatilităţii ieşite din comun nu prea au un argument solid. Realitatea fundamentală ar putea justifica această dinamică. Nimeni nu a fost martor al procesului de adopţie accelerată a unui bun, folosit iniţial ca mijloc de plată, dar propulsat de cererea masivă la nivel global pe traiectorie de monedă, adică de mijloc de plată universal acceptat pentru intermedierea schimburilor. Bitcoin s-ar putea foarte bine afla într-un astfel de proces. Dacă acest lucru se adevereşte, atunci cei care anticipează preţuri de 1.000.000 $/BTC şi mai mari s-ar putea să îşi vadă anticipările realizate, pentru că rata de adopţie a Bitcoin la nivel mondial este în prezent de doar 0,5%.

Această tendinţă este însă cu siguranţă însoţită de un alt factor care stimulează cererea pentru bitcoin: inflaţia în monede fiat. Disponibilitatea creditului ieftin face ca multe clase de active să fie supraapreciate şi nu este de mirare că zona cryptomonedelor nu a fost ferită de această cerere artificială. Mai mult, se pare că o cauză importantă a prăbuşirii recente a cotaţiei Bitcoin este legată de înăsprirea condiţiilor de creditare din SUA.

Conform Bloomberg, 20% din deţinătorii de crytpomonede le-au cumpărat cu credit. Evoluţiile recente de pe piaţa titlurilor de stat sugerează un fenomen care însoţeşte de regulă transformarea avântului economic artificial în prăbuşire: rata scontului a crescut până la niveluri „de criză”. Acelaşi fenomen este înregistrat şi pe piaţa creditelor ipotecare.

Este greu de spus când şi dacă vine criza, dar un analist experimentat, Jim Rogers, avertizează că nivelul general de îndatorare este atât de mare încât se aşteaptă să vadă cea mai mare corecţie şi depresiune pe care le-a trăit în viaţa sa.

Revenind la Bitcoin, nimeni nu ar vrea să fie acum în pielea celor care au cumpărat la finele anului trecut.

Comentează [5]

Astrid Lindgren despre taxare

Tudor Smirna · 09 februarie 2018

Când creatoarea lui Pippi Longstocking a fost taxată cu 102%, a făcut ce a ştiut ea mai bine: şi-a scris părerea despre situaţie ca pentru un copil de 5 ani. Decât milionară cu banii luaţi, mai bine asistată. Regimul PSD, credincios afinităţii lui Ion Iliescu pentru modelul suedez, a reuşit în fine să ne facă „suedeji”, dacă nu pe toţi, măcar pe unii angajaţi part-time, care ar trebui să aducă bani de acasă dacă vor să lucreze.

Pentru a drege această situaţie, o recentă OUG trece taxele înapoi de la angajat la angajator. Dar taxele tot aceleaşi sunt. Incidenţa taxării este întotdeauna pe veniturile factorilor de producţie. Salariatul suportă taxele, fie că le plăteşte el, fie că le plăteşte angajatorul. Diferenţa e doar una psihologică.

Vă las cu Astrid Lindgren şi ai ei oameni cu părul zburlit din Ţara Banilor (Pomperipossa in Monismania)

The shadows grew longer around her, and once again she thought of the five thousand she would have to live on, if she really happened to make two million. Alas, poor me, she thought to herself, why could I not be just a welfare recipient without any trace of another income, how rich I would be compared to now! But then it hit her like a flash of lightning from a clear sky – woman, you must be able to go on welfare! Oh, blessed thought! With renewed hope she sat down to write to the chief tax master asking how much she would get. There, she said to herself, I knew there must a solution if I just thought long and hard enough! Is this, after all, not the best society in the world? Or…? Or is it not? This question is best left open, she thought.
So the welfare-supported Pomperipossa lived happily ever after. And she never, ever wrote any books again.

Comentează

Banca strigoaie

Tudor Smirna · 25 ianuarie 2018

Se spune că revoluţia Bitcoin a fost pornită din nevoia de a avea o monedă liberă. Vorbesc unii autori din zona academică americană despre „politica Bitcoin ca extremism de dreapta”. Cu siguranţă, Satoshi Nakamoto a vrut un sistem de plată fără intermediar şi principala problemă pe care a ridicat-o şi a rezolvat-o a fost cum să evite într-un asemenea sistem dubla cheltuială. Dacă faci o plată către A şi apoi sistemul îţi permite să faci aceeaşi plată către B, chiar dacă nu ai destui bani în cont decât pentru a plăti pe A, atunci sistemul nu se califică ca un bun sistem de plăţi.

A vrut Nakamoto să grăbească sfârşitul instituţiei băncii centrale cu invenţia sa? Explicit, nu. Dar, dubla cheltuială este ruda electronică a creării ex nihilo de monedă fiat (meşteşugul băncii centrale) şi a mai vechii practici a rezervei fracţionare, dătătoare de dublă disponibilitate asupra unei cantităţi de bani. Bitcoin acceptat generalizat implică desuetudinea băncii centrale, cel puţin în ceea ce priveşte rolul ei de monopolist al producţiei de bani şi gestionar al politicii monetare.

Ei bine, se pare că banca centrală nu se lasă dusă cu una cu două. Pentru că şi ea este întâi de toate o idee, care trăieşte în minţile oamenilor şi care, iată, îşi găseşte loc şi în noua lume a blockchain-ului, oricât ar părea de bizară asocierea celor două. Basecoin este un proiect de cryptomonedă care oferă stabilitatea preţurilor şi o bancă centrală algoritmică. Din prospectul proiectului aflăm că bitcoin are marea problemă că este deflaţionară (având o masă monetară fixă, duce la preţuri mici pe măsură ce este cerută) şi că soluţia este o cryptomonedă elastică pentru a ţine nivelul preţurilor neschimbat.

Care e problema bitcoin? Duce la tezaurizare, la scăderea cererii şi deci la o spirală deflaţionară care va omorî economia:

If people believe that a coin will appreciate in the future, they are incentivized not to spend their precious appreciating assets. This would kill the blockchain economy before it even got off the ground.

Mai mult, ce se va face lumea dacă „un serviciu de creditare bazat pe blockchain face nişte împrumuturi care se dovedesc subit neperformante şi… vine o criză ca aia din 2008? Aşa cum ne învaţă keynesismul, avem nevoie de un „blockchain Fed” care să salveze situaţia (şi care nu are, evident, nici o legătură cauzală cu criza):

Imagine a world in which crypto has won over fiat. All savings are held in Bitcoin, and everything is priced and paid for in BTC—from groceries to gas, from new cars to new homes. What would happen if a Bitcoin lending service made a bunch of subprime loans that went bad, causing a repeat of the 2008 Great Recession?

Because there is no “Bitcoin Fed,” there is a real risk the recession would grow into a full-fledged macroeconomic depression. Many economists believe that the Fed’s actions in the 2008 crisis saved the world from another Great Depression. The logic behind this belief is actually fairly simple. Imagine we’re in a recession, and demand for goods is falling. People buying fewer goods generally means that prices will fall. But in the face of falling prices, why make that home renovation for 10 BTC now, when it might only cost 5 BTC in a year? And so demand falls further, causing prices to continue to fall, and so on into a self-fulfilling prophecy. This phenomenon is known as a deflationary spiral, and it has been known to cause extraordinary losses in economic productivity, as happened during the Great Depression. Keynesian economic theory proposes that these destructive spirals can be broken by expansionary monetary policy that creates more money when price levels fall. However, this is impossible with existing cryptocurrencies because their money supply is fixed. On the other hand, this intelligent expansion of the money supply is exactly what the Fed did in 2008 to prevent a repeat of the Great Depression, and it is also exactly what the Basecoin protocol has built-in.

Statul se pricepe să confişte lucruri bune şi să le pervertească. Probabil că aşa va încerca să facă şi cu revoluţia bitcoin. Basecoin este o cryptomonedă numai bună de adoptat şi impus ca unică soluţie oamenilor, dacă aranjamentul actual îşi pierde suficient din popularitate. Cu ocazia asta se împuşcă doi iepuri. Visul mai vechi al autorităţilor şi al ţăcăniţilor monetari (monetary cranks) de eliminare a bancnotelor pentru controlul total al utilizării monedei este deodată mult mai aproape.

You cannot make this up. Or, can you?

Comentează

Steinhardt despre… neoliberalism

Mihai-Vladimir Topan · 18 ianuarie 2018

Filonul de idei promovat de Mises Institute – austro-libertarianismul axat pe filozofia politică rothbardiană şi pe paradigma praxeologică de analiză economică propusă de Mises (ca împlinire a programului mengerian) şi dezvoltată de Rothbard – este adesea inclus la grămadă în găleata ideologică numită grosier „neoliberalism”. Dacă s-ar avea în vedere numai ideea generală că Şcoala austriacă, alături de alte curente de gândire, poate fi considerată parte a unui „nou val de liberalism”, postbelic, post Keynes – şi post perioada de declin a liberalismului clasic din finalul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX – n-ar fi foarte greşit. De aici însă şi până la nivelarea tuturor acestora şi reducerea lor la o mână de idei botezate, corect politic, „neoliberalism” sau „fundamentalism de piaţă” e cale lungă, şi plină de erori şi confuzii. E suficient de văzut cum se raportează Murray Rothbard la Milton Friedman pentru a înţelege că îi despart cel puţin la fel de multe pe cât îi apropie (vezi, de pildă, capitolul Milton Friedman pe înţelesul tuturor din colecţia propusă de Institutul Mises România, Liberalismul: adevărat şi fals). Dar nu vreau aici şi acum să mă ocup de problema aceasta pe îndelete, ci doar să atrag atenţia asupra faptului că, cine vrea să vadă diferenţele, poate s-o facă. Steinhardt mirosea că nu e în regulă „neoliberalismul” încă din perioada interbelică. Cu minime actualizări, gândul lui din 1937 este perfect valabil şi astăzi:



„Liberalii îşi uită doctrina. E adevărat, există un curent care încearcă s-o reîmprospăteze. Dar cu câtă timiditate, mai cu seamă ce pieziş! Neoliberalismul nu este un liberalism nou, viu, avântat. Neoliberalismul nu este de cele mai multe ori decât un neosocialism. Luaţi oricare carte neosocialistă: în introducere autorul critică exageraţia socialismului clasic, se declară însă elev credincios al ideii sociale şi al cauzei poporului. Apoi propune: proprietatea funcţie socială, extinderea atribuţiilor statului, generalizarea sindicalizării, dreptul statului de a stăpâni activitatea economică şi câteva principii finale: crearea unui nou tip uman, omul colectivizat, socializarea conştiinţei, o nouă educaţie, ajutorarea copiilor prin legislaţie şi mai multe exclusivităţi comunale.


Luaţi oricare carte neoliberală: în prefaţă autorul respinge exageraţiile liberalismului clasic, afirmă însă că a rămas discipol credincios ideii liberale. Apoi propune: părăsirea noţiunii romane a proprietăţii, înlocuirea ei cu proprietatea privită ca funcţie socială; extinderea atribuţiilor statului, admiţând că fuseseră prea reduse până acum; generalizarea sindicalizării, recunoscând că sindicalismul e puntea între cele două concepţii; dreptul statului de a controla întreaga organizaţie economică şi câteva principii finale: crearea unui tip uman, omul solidar, trezirea în conştiinţă a sentimentului de solidaritate, o nouă educaţie, ajutorarea copiilor prin legislaţie şi mai multe exclusivităţi comunale. Poate că neoliberalul rezistă când e vorba de stat şi socializare; dar faci ce vrei cu el când invoci comuna, sindicatul sau solidaritatea.”



(Socialiştii, apărători ai libertăţii (1937), articol devenit capitol în Articole burgheze (Opere 6), Mănăstirea Rohia şi Polirom, 2008; fragmentul e la p. 495-496)


Astăzi faci ce vrei cu (neo)liberalul când invoci politica monetară, fondurile europene, politica în domeniul concurenţei, echilibrul bugetar, degradarea mediului, vaccinarea, corupţia, dreptul de a fi preţuită, aplaudată şi „valorizată corect” (nu doar lăsată în pace, neagresată) al cutărei sau cutărei minorităţi etc.

Comentează [1]

Mises despre democraţie

Tudor Smirna · 02 ianuarie 2018

Dintr-un motiv pe care nu vreau să îl comentez deocamdată, dar asupra căruia voi reveni, haideţi să începem anul 2018 cu un pasaj din Acţiunea umană (p. 271), despre democraţia pieţei, autentica democraţie, faţă de care democraţia politică este o copie imperfectă:

În ultimă instanţă, consumatorii nu determină doar preţurile bunurilor de consum ci, în aceeaşi măsură, şi pe cele ale factorilor de producţie. Ei determină venitul fiecărui membru al economiei de piaţă. Consumatorii, nu antreprenorii, sunt cei ce achită în ultimă instanţă salariile fiecărui muncitor, fie că este vorba de fascinanta stea de cinema, sau de femeia de serviciu angajată cu ziua. Cu fiecare penny cheltuit, consumatorii determină direcţia tuturor proceselor de producţie şi detaliile de organizare ale tuturor activităţilor productive. Această stare de lucruri a fost descrisă numind piaţa o democraţie, în care fiecare penny reprezintă dreptul la un vot. Ar fi mai corect să se spună că o constituţie democratică este un mod de a le acorda cetăţenilor, în domeniul guvernării, aceeaşi supremaţie pe care economia de piaţă le-o asigură în calitate de consumatori.

Totuşi, comparaţia este imperfectă. În cadrul democraţiei politice, doar voturile acordate candidatului sau planului majoritar influenţează efectiv mersul lucrurilor. Voturile minorităţii nu influenţează politicile în mod direct. Dar pe piaţă nici un vot nu este irosit. Fiecare penny cheltuit are puterea de a modifica procesele de producţie. Editorii nu se îngrijesc doar de majoritate, publicând romane poliţiste, ci şi de minoritatea dornică să citească poezie lirică şi scrieri filosofice. Brutăriile nu fac pâine numai pentru consumatorii sănătoşi, ci şi pentru bolnavii care ţin regim. Decizia consumatorului este pusă în practică cu întreaga intensitate pe care i-o imprimă disponibilitatea sa de a cheltui o anumită sumă de bani.

Este adevărat că pe piaţă diverşii consumatori nu au acelaşi drept de vot. Bogaţii dispun de mai multe voturi decât cetăţenii mai săraci. Dar inegalitatea aceasta este ea însăşi rezultatul unui proces de vot anterior. În cadrul unei economii de piaţă pure, bogăţia este rezultatul succeselor înregistrate în satisfacerea cea mai adecvată a cererii consumatorilor. Un om bogat nu-şi poate păstra averea decât continuând să-i servească pe consumatori, în maniera cea mai eficientă.

Astfel, proprietarii factorilor materiali de producţie şi antreprenorii sunt practic mandatarii sau împuterniciţii consumatorilor, numiţi în mod revocabil printr-un plebiscit zilnic repetat.

Comentează

Cum suntem imbecilizaţi: eveniment la Galaţi

Institutul Mises · 07 decembrie 2017

Vineri, 8 decembrie, ora 18,00, Academia Privată vă invită la Galaţi (sala Aula Magna a Facultăţii de Filozofie, Istorie şi Teologie din Galaţi) la conferinţa „Cum suntem imbecilizaţi. Curriculumul ascuns al învăţământului obligatoriu”. Vorbitorii vor fi Vlad Topan, Cristian Comănescu şi Ninel Ganea.

Comentează

Ne-a părăsit Camil Aurelian Petrescu

Institutul Mises · 30 noiembrie 2017

Consemnăm cu tristeţe moartea lui Camil Petrescu, fiul cunoscutului scriitor. A fost un om pasionat de libertate şi a participat frecvent la Seminarul Mises sau la alte activităţi ale Institutului, în anii recenţi, de când revenise din exilul american. Camil cucerea prin modestie, căldură, vorbă domoală şi mult umor. Am pierdut un coleg şi un prieten. Dumnezeu să-l odihnească!

Comentează

It's the economy, stupid: etapa de toamnă 2017

Tudor Smirna · 21 noiembrie 2017

Imi atrage atenţia un prieten că domul Bogdan Chiriţoiu nu stăpâneşte logica economică, sau cel puţin aşa apare din acest citat:

Excesul de cerere din deficitul bugetar se duce in importuri, creste deficitul comercial. Deci daca am deficit bugetar acesta atrage importurile, ceea ce genereaza o scadere a cursului si genereaza inflatie. Intrucat mare parte din alimente sunt importate, iar leul scade fata de euro, acestea genereaza o crestere a preturilor. Sunt legi ale economiei.

Fără creşterea masei monetare, excesul de cerere din deficit ar trebui să fie însoţit de un deficit de cerere în sectorul privat. Dacă excesul se duce în importuri, trebuie arătat că acei bani luaţi din piaţă ar fi avut altă destinaţie decât importurile, lucru care nu este atât de evident la o primă privire.

Dar, să presupunem că avem o cerere crescută pentru bunuri din import, ceea ce într-adevăr ar putea duce la deprecierea monedei. Înseamă că asta generează inflaţie? Nici pe departe. Asta este un semn de inflaţie, adică un preţ crescut din lunga listă de preţuri care cresc din cauză că avem mai mulţi lei în economie.

Cursul nu trebuie să dicteze în vreun fel creşterea altor preţuri. Dacă am gândi aşa, ar însemna să fim înţepeniţi în gândirea incoerentă a economiştilor care încă mai credeau că preţurile sunt determinate de costuri. Dar, noi ştim – nu-i aşa? – noi ştim acum prea bine că preţurile sunt cele care cresc primele, de obicei trase în sus de inflaţia monetară, ca apoi, prin procesele pieţei să fie urcate şi costurile.

Bunurile de import, dacă sunt bunuri finale, de consum, nici nu ar avea cum să ducă la vreo creştere a altor preţuri, pentru că nu mai intră în nici un proces de producţie, ci merg direct la distrugere întru satisfacerea cumpărătorului.

Dacă se importă bunuri intermediare, de capital, nici atunci nu ar trebui să crească preţul bunurilor finale la a căror producţie iau parte, pentru că pur şi simplu nu poate nimeni să iasă pe piaţă şi să crească preţul cu scuza penibilă că are costuri mai mari. Adică, genul ăsta de scuză poate fi justificată în lumina analfabetismului economic al cumpărătorilor, ca un artificiu de marketing, dar cumpărătorii nu acceptă de fapt preţuri mai mari decât dacă nu au de unde cumpăra mai ieftin. Creşterea generalizată a preţurilor nu poate fi generată decât de inflaţia monetară.

Dacă nu ar fi mai mulţi bani pe piaţă, importuri mai multe nu ar duce neapărat la creşterea preţurilor de import (o cerere ar putea fi însoţită de o ofertă crescută). Şi, cu siguranţă, nu ar avea de ce să crească preţurile pentru producţia locală, care nimic nu are de-a face cu cursul valutar.

Deci, afirmaţia domnului Chiriţoiu este o jumătate de adevăr sprjinită cu o argumentaţie de econozaur. De fapt, ceea ce poate fi spus, este că deficitul e finanţat prin inflaţie (nu prin datorie, caz în care ar trebui ca altcineva să economisească) şi această inflaţie a dus atât la deprecierea leului cât şi la o creştere generalizată a preţurilor. Sunt legi ale economiei, într-adevăr, dar sună altfel.

Comentează

Mihai-Vladimir Topan despre socialism

Institutul Mises · 09 noiembrie 2017

Graţie noii iniţiative de popularizare a ideilor economice prin scurte clipuri video, numită Ekonomi, îl putem vedea pe Vlad Topan explicând succint problemele socialismului:

Mai multe clipuri, pe pagina de facebook Ekonomi.

Comentează

Cum era să dai examen cu Rothbard?

Tudor Smirna · 06 octombrie 2017

Doug French, fost student al lui Murray Rothbard la University of Nevada, a oferit recent o foaie de examen a ilustrului său profesor, de la disciplina „Istoria gândirii economice”. Iat-o:

L-aţi fi trecut? Ce notă credeţi că aţi fi luat?

Comentează

Precedentele ·