Câteva gânduri despre mentorat

MIhai-Vladimir Topan · 14 septembrie 2017

Cred că nu mai spun o noutate din punctul nimănui de vedere dacă punctez faptul că educaţia aşa cum o cunoşteam până acum e pe ducă. Trăiesc acest fenomen şi oficial, şi neoficial, dacă mă pot exprima astfel. Cadrul „tradiţional” al educaţiei – înţelegând prin asta învăţământul de stat finanţat din surse publice şi având caracter de masă – care a funcţionat o vreme datorită unor moşteniri informale de natură religioasă şi cultural-civilizaţională din afara sferei educaţionale, se va prăbuşi cu răsunet, golindu-se treptat, dar tot mai vertiginos, de conţinut respectabil şi cu adevărat util (cu excepţia întotdeauna prezentelor oaze – totdeauna personale, legate de persoane cu calităţi aparte – de lucru binefăcut care nu fac decât să ranforseze impresia generală despre întreg). Se va ajunge în curând în punctul în care toată lumea va arăta cu degetul arena educaţiei publice ca pe una periculoasă fizic pentru integritatea copiilor şi nocivă mintal şi sufleteşte. Nimeni nu va mai concede cu seriozitate că în şcoli, licee şi universităţi se învaţă cu adevărat ceva şi ca singur motiv de încadrare în sistem va rămâne conformarea necesară la reglementări (concretizată în dobândirea omniprezentelor şi atotputernicelor diplome, atestate, certificate). E posibil ca atmosfera să nu fie, sau să nu poate fi una explicită din cauza tabuurilor impuse de diversele forme de corectitudine politică, dar mai toată lumea va gândi şi, mai ales, acţiona în consecinţă. De altfel, de pe acum este evident pentru oricine vrea să vadă că respectul, consideraţia, preţuirea pentru ideea de educaţie, pentru instituţiile educaţionale şi pentru vocaţia şi rolul de educator, profesor sau învăţător, s-au prăbuşit complet. O profeţie amară pe care sunt tot mai tentat s-o fac, deşi m-aş bucura să nu se adeverească, e că educaţia va trebui să se piardă aproape, înainte de a putea fi recuperată. Într-o lume în care educaţie adevărată nu se va mai face aproape nicăieri, un părinte, un bunic, un unchi, un preot sau pur şi simplu un om de bine şi cu mintea întreagă se va întreba: ce este educaţia? La ce era bună? Cine se pricepe s-o facă? După care, dacă va fi dispus să acopere această căutare cu doze suficiente de respect şi resurse, va contribui implicit şi la renaşterea educaţională.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Când arăt cu degetul prăbuşirea cadrului „tradiţional” al educaţiei, am în vedere ambalajul exterior, forma instituţională şi de organizare laolaltă cu cultura aferentă acestor aspecte. Căci în datele sale fundamentale educaţia e aceeaşi, cred, de când lumea şi pământul, şi aceeaşi va rămâne. Nu se poate nimeni educa „pe scurtătură”: fără muncă, fără abnegaţie şi efort, fără exerciţiu, fără exigenţe de raţionament, de informare, de cultivare a gusturilor şi obiceiurilor, de cumsecădenie şi de înţelepciune atât teoretică cât şi practică. Şi asta pentru că educaţia nu e ceva exterior care se poate ataşa personalităţii umane aşa cum pui pe cap o cască de motociclist, ci e o formă de transformare de sine cu ajutor de la alţi oameni educaţi în care rezultatul se vede tocmai ca parte inseparabilă a unui nou sine, de data aceasta educat. Nu se poate cumpăra de-a gata din supermarket. Chiar dacă ingredientele şi proptelele sale se pot cumpăra şi pot fi (şi vor fi tot mai) sofisticate şi user-friendly, există o componentă de efort propriu sine qua non în educaţie care nu poate fi externalizată sau falsificată (în acelaşi mod în care prietenia nu poate fi redusă la oricât de multe fapte bune face cineva pentru altcineva pe care şi-ar dori să-l numească prieten). Nimeni nu poate absenta din procesul propriei educări, bucurându-se cumva numai de rezultatul final, de produsul finit. Educaţia presupune co-participarea necesară (şi, fireşte, activă) a celui care se educă în procesul de producţie a produsului final. Dacă ar fi să fac o paralelă economică, e ca situaţia antreprenorului care nu poate lipsi din propria firmă (sau, dacă lipseşte, firma e ca un zombie şi e pe ducă; la fel, educaţia celui care e absent din procesul propriei educări e un previzibil faliment, o tristă risipă de resurse).

Şi ce va fi totuşi, când ceea ce este nu va mai fi, în educaţie? Greu de spus, dar o constantă a experienţei mele didactice – atâta câtă e – a fost faptul că lucrul faţă către faţă, de la om la om, tête-à-tête a fost întotdeauna un ingredient esenţial al reuşitei. În spatele unei serii bune de curs, al unei grupe bune de seminar, s-au aflat întotdeauna câţiva studenţi cu care am interacţionat mai intens, mai personalizat. Şi a contat nu atât eventuala mea insistenţă sau pisălogeală, cât spiritul lor de iniţiativă. Căci dezinteresul e groparul final inebranlabil al lucrurilor făcute de mântuială, la grămadă şi pentru că ”trebuie”. Cu alte cuvinte, în spatele tuturor momentelor educaţionale faste pe care le-am trăit s-au aflat, sub o formă sau alta, mici granule de mentorat – acesta e cuvântul la modă, şi poate că nu e cel mai nefericit.

Mentoratul e cu mult mai răspândit decât s-ar părea la prima vedere. Probabil că privind cu mai multă atenţie, mulţi ar constata – ca în experienţa eroului lui Molière cu proza – că fac mentorat (fie ca mentor, fie ca ucenic) fără să conştientizeze. Fie că e vorba de meditaţii, de coordonarea unei lucrări de diplomă şi – mai ales – de doctorat, de schimbul de experienţă aparent ad-hoc, informal şi nestructurat între un coleg cu experienţă şi unul mai tânăr, de efortul părinţilor de a-şi ajuta copii să deprindă anumite lucruri precum mersul pe bicicletă, schiul, căţăratul, desenatul, cititul, pianul, şahul etc., de ajutorul oferit unui elev sau student mai slab de către prietenul sau colegul său mai bun la învăţătură, de transferul de cunoştinţe şi experienţă pe care un business angel îl transmite întreprinzătorului junior pe care-l asistă ş.a.m.d. – viaţa ne arată că relaţia inter-personală de tip mentorat este o prezenţă constantă, cu mult mai importantă decât suntem pregătiţi să concedem. E drept că aducem uşor vorba de „nevoia de modele”, dar adesea această invocare e mai mult livrescă, şi vizează situaţii spectaculoase ce acelea dintre Constantin Noica şi ucenicii săi din şcoala de la Păltiniş. Mai rar suntem conştienţi că am deprins aproape tot ce ştim să facem de la cineva anume, şi că am deprins-o pe calea unui grăunte – mai mare sau mai mic de mentorat. Chiar şi multe dintre bucuriile vieţii nu pot fi accesate decât la pachet cu niscaiva mentorat (îmi vine în minte muzica clasică, de pildă).

Fireşte – dar asta nu face decât să consolideze cele de mai sus – mentoratul e o armă cu două tăişuri. Există mentorat în cele bune şi în cele rele. Dacă un politican pur sânge, expert în arta îmbrobodelii cetăţenilor cu promisiuni pe banii şi sănătatea lor, captează atenţia, admiraţia şi interesul unor tineri politicieni, devenind mentorul lor în ale politicii, tracţiunea eficientă a mentoratului va duce la şlefuirea mai multor personalităţi politice nefaste, ceea ce n-ar fi îmbucurător, ca să spunem aşa. Tocmai de aceea spunem adesea că e important anturajul.

Mă aventurez aşadar să prezic – iar ca om şi mai ales ca economist ştiu că asta e o treabă tare-tare riscantă – că viitorul educaţiei va conţine mult mentorat, bineînţeles foarte variat ca formă şi conţinut. Cu atât mai mult cu cât lucrurile care pot fi transmise formal, algoritmizat, explicit şi în masă vor fi tot mai mult prinse în cărţi, articole, video-uri, cursuri şi pastile pre-înregistrate şi care vor putea fi accesate tot mai uşor printr-un click, fără a mai fi nevoie să „mergi” efectiv la şcoală sau universitate, şi nici s-o faci musai concentrat în cadrul temporal al unui număr de ani (cei 3 sau 4 ani de facultate, de exemplu). Nu cred că spun lucruri noi nimănui dacă reamintesc că, cu puţină atenţie, astăzi îţi poţi alcătui un respectabil program de studiu chiar şi numai on-line, cu prelegeri ale celor mai prestigioşi profesori (şi/sau ale celor mai non-conformişti outsideri) accesibile în aproape toate colţurile lumii relativ uşor. Ce va fi rar însă, şi prin asta potenţial valoros, va fi expertiza necesară gestionării acestui tăvălug de informaţii şi instrumente. Căci până la urmă, aşa cum nu poţi escalada un perete vertical de câteva zeci de metri fără nicio pregătire prealabilă, la fel nu poţi stăpâni temeinic nicio problemă, chiar dacă ai în faţă „tot ce-ţi trebuie” (multe informaţii, multe instrumente, poate chiar mult timp şi răbdare). Problemele grele şi cele cu adevărat importante pun în faţa celui care vrea să le apuce de undeva pe cont propriu cam acelaşi tip de blocaj ca în cazul escaladei amintit mai sus. Reuşita strict solitară (de la bun început) nu e imposibilă, dar e excepţia. Regula e ucenicia sau mentoratul. Apelezi la cineva care se pricepe să escaladeze şi te învaţă, teoretic şi practic (în combinaţiile specifice fiecărui domeniu sau fiecărei probleme) să o faci şi tu.

Ceea ce cred că va fi interesant pe viitor (dacă, prin mila Domnului, vom fi feriţi de războaie sau alte cataclisme politice) va fi faptul că mentoratul s-ar putea ieftini suficient de mult per ansamblu încât tot mai mulţi oameni să şi-l permită (într-o mai mică sau mai mare măsură). Fireşte că asta va însemna şi dezintegrarea canonului conform căruia educaţia se face până în jurul vârstei de 20 de ani. Dacă în trecut ideea ca la 30, 40 sau 50 de ani cineva să mai citească Aristotel sau Dostoievski, sau „filozofie în general” aşa cum „şi-a dorit mereu”, era o pură fantezie, pe viitor s-ar putea pur şi simplu să-şi permită acest lucru şi ca timp, şi ca resurse. Aşa cum azi unii „iau câteva ore de tenis” ca să se bucure decent de momente petrecute alături de familie, prieteni sau colegi, pe viitor ar putea lua „câteva ore de Aristotel” (sau Dostoievski, sau Einstein, sau Tolkien). Şi chiar dacă la început treaba ar putea avea un aer de snobism şi fandoseală – unii se vor afişa drept cunoscători într-o chestiune anume aşa cum alţii se afişează cu cele mai scumpe costume sau cămăşi -, sau ar fi „doar” o formă de consum de lux care s-a mai popularizat, rezultatele unor astfel de exerciţii la nivelul personalităţilor şi caracterelor n-ar întârzia să apară. Şi astfel, ne-am putea pomeni pe viitor că până şi la nivel de CV, tot mai mulţi se vor uita după elemente de acest tip aşa cum astăzi se uită după un hobby precum tenisul (de care dacă te ţii cât de cât serios şi-l joci decent, înseamnă că ai nişte calităţi valoroase). Ceea ce începe ca snobism sau formă de consum pur, devine lucru util şi profitabil. Se va consolida, dacă pot spune astfel, o „piaţă privată a mentoratului”. Dimensiunile şi varietatea acesteia depăşesc limitele imaginaţiei mele de acum. Am dat mai sus exemple livreşti. Dar în registrul mentoratului se poate aborda orice, de la cum să citeşti şi să scrii, la cum să faci omletă, să cânţi blues la chitară, până la cum să gestionezi relaţia cu socrii, sau cum să te rogi.

Am experimentat instrumentul mentoratului oarecum mai aplicat şi mai explicit formalizat şi în cadrul Academiei Private. Una dintre experienţe, despre care voi vorbi puţin în cele ce urmează, cu unul dintre participanţii cei mai constanţi la cursurile noastre (am să-i spun MT) a pornit de la ideea unor întâlniri în cadru restrâns, faţă către faţă. I-am propus câteva teme, dintre care a ales ca prim proiect să înţeleagă de ce există, în interiorul şcolii austriece de economie, o dispută între cei care au o predilecţie pentru Friedrich A. von Hayek şi cei care-l apreciază mai mult pe Ludwig von Mises. Punctul de plecare în această problemă îl constituie disputa cu privire la calculul economic în socialism. Cei doi au concepţii care par asemănătoare (pentru mulţi par să spună, de fapt, exact acelaşi lucru), dar care, privite mai atent, sunt simţitor diferite. Şi acest lucru are implicaţii multiple şi importante. N-am să reiau aici substanţa disputei cu privire la calcul (o bună introducere în română aici: http://mises.ro/265/; una în engleză aici: https://mises.org/library/end-socialism-and-calculation-debate-revisited) şi nici pe cea a disputei interne dintre misesieni şi hayekieni (materialele declanşatoare pot fi consultate în engleză aici: https://mises.org/system/tdf/rae6_2_5_2.pdf?file=1&type=document şi aici: https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth/html/c/25; ultimul material e disponibil şi în limba română ca postfaţă la Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, https://academiaprivata.ro/magazin/ludwig-von-mises-birocratia/), deoarece miza prezentei discuţii e ideea mentoratului în sine. Am pregătit un program de lecturi şi întâlniri (ca de multe ori, după ce petreci timp şi consumi energie făcând ceva, descoperi că altul a făcut înaintea ta, şi mai bine: în cazul nostru programul era deja practic disponibil pe site-ul lui Stephan Kinsella – vezi aici: http://www.stephankinsella.com/wp-content/uploads/publications/others/Great%20Mises-Hayek%20Dehomogenization-Calculation%20Debate%201990s.pdf). După care timp de cca 10 întâlniri săptămânale am citit şi discutat (iar el a şi scris treptat un eseu) cât mai în profunzime problemele cu MT. La capătul experienţei – care adesea a fost, nu pot ascunde acest fapt, şi obositoare – au început să apară rezultate. Dincolo de senzaţia generală că „abia acum mă ocup de educaţia mea cu adevărat” – idee cu generozitate împărtăşită de MT, un astfel de exerciţiu are multiple roade principale şi colaterale: nu doar problema în sine se clarifică (diferenţele dintre concepţia misesiană şi cea hayekiană), ci şi toate aspectele atinse mai mult sau mai puţin tangenţial. De pildă, se înţelege mult mai clar care e natura socialismului şi a pieţei libere, care e natura sectorului bugetar sau de stat („birocratic”), dar şi natura mediului corporatist; ajungi să înţelegi mai clar de ce anumiţi colegi, şefi, angajaţi, clienţi, furnizori, politicieni, sportivi etc. se comportă cum se comportă. Lumea din jurul tău se schimbă literalmente, laolaltă cu mintea ta. Înţelegi mult mai multe lucruri, şi eşti mai pregătit pentru, sau cel puţin mai puţin surprins de, ele. De asemenea, exerciţiul reclamă onestitate. Reclamă integritate. Trebuie păstrat în permanenţă echilibrul între politeţe şi adevăr, de pildă. Contează mereu ca ceea ce spune celălalt să aibă sens; iar relaţia fiind faţă către faţă, contează cum anume invoci permanent această exigenţă. Mi-e greu să-mi imaginez o sferă a vieţii personale, sociale şi profesionale a fiecăruia unde un astfel de exerciţiu (echilibrul între politeţe şi adevăr) să nu fie util.

În continuare, şi ca o schimbare de registru, am trecut prin alte două programe mai puţin ample, dar cel puţin la fel de interesante, stimulatoare şi formative după părerea mea: primul (la sugestia subsemnatului) a constat în discutarea virtuţilor şi viciilor societăţii comerciale moderne (aici nu în sensul de firmă, ci de societate umană în care aspectele economice şi comerciale devin omniprezente şi aproape indispensabile în viaţa de zi cu zi – principalul suport bibliografic aici; al doilea (la cererea lui MT) a fost o discuţie pe marginea cărţii Ortodoxia şi religia viitorului a părintelui Serafim Rose. Toate acestea în pregătirea (şi ca încălzire pentru) unui program mai amplu dedicat parcurgerii şi dezbaterii sistematice a cărţii Acţiunea umană a lui Ludwig von Mises, pe care-l vom începe în această toamnă şi pe care cel mai probabil îl vom deschide unui număr restrâns de participanţi.

Şi s-ar mai putea spune multe altele. Experienţele de acest tip confirmă de fiecare dată naturaleţea, frumuseţea şi eficienţa mentoratului. Dacă nu se vor impune bariere instituţionale în această direcţie, educaţia autentică va putea renaşte pe viitor pornind de la baza trainică a mentoratului. Cu siguranţă la Academia Privată vom încerca permanent să promovăm şi să menţinem acest instrument educaţional fundamental.

Comentariu publicat iniţial la Academia Privată.

Comentează

Aniversare cu lansare: îl sărbătorim pe Mises cu o carte despre tratatul său

Institutul Mises · 13 septembrie 2017

Vineri, 29 septembrie 2017, Institutul Ludwig von Mises România şi Academia Privată vă invită la lansarea cărţii Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la „Acţiunea umană” de Ludwig von Mises, autor Mihai Vladimir Topan. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l omagia pe Mises la 136 de ani de la naştere este aceea de a-i asimila, discuta şi transmite mai departe ideile.

Aşa cum spunea Murray Rothbard, „Acţiunea umană este izbânda; este întregul economic, clădit pe axiome praxeologice neviciate, întemeiat riguros pe analiza omului care acţionează, pe individul aşa cum acţionează în lumea reală, animat de ţelurile sale. Este ştiinţa economică dezvoltată ca disciplină deductivă, pe firul implicaţiilor logice ale existenţei acţiunii umane”.

În cadrul evenimentului vor vorbi autorul volumului, Mihai-Vladimir Topan, şi Dan Cristian Comănescu, fondatorul Institutului Ludwig von Mises România şi traducătorul tratatului misesian în limba română. Moderatorul întâlnirii va fi Tudor Smirna.

Lansarea va fi găzduită de Ceai la Vlaicu, str. Aurel Vlaicu nr. 47, de la ora 19:00.

Pe facebook puteţi anunţa participarea la eveniment.

Vă aşteptăm cu drag!

Comentează

Academia privată îşi reia cursurile

Institutul Mises · 12 septembrie 2017

Începe anul academic 2017-2018 cu o nouă ediţie a cursului Economia pe înţelesul tuturor. Curs complet de iniţiere în economie, lectori fiind Bogdan Glăvan şi Mihai-Vladimir Topan.
Cursul se adresează celor care vor să înţeleagă repede şi bine noţiuni indispensabile pentru a se descurca în economia modernă.

Comentează

Biblia economică a omului civilizat

Institutul Mises · 21 iunie 2017

Avem plăcearea să anunţăm publicarea unei noi cărţi scrise de Mihai-Vladimir Topan: Biblia economică a omului civilizat – Un comentariu la Acţiunea umană de Ludwig von Mises.

Aşa cum se poate deduce din subtitlu, este o introducere la ideile şi teoriile lui Ludwig von Mises din tratatul său Acţiunea umană.

Cartea se poate deja cumpăra de pe site-ul Academiei Private:

https://academiaprivata.ro/magazin/biblia-economica-omului-civilizat/

Revenim în curand cu mai multe detalii despre conţinut şi lansare.

Comenteaz?

Zilele Hayek la Iaşi

Tudor Smirna · 08 mai 2017

Pe 4 şi 5 mai 2017 am participat la Zilele Hayek în Iaşi.

Pe 4 mai am asistat la o prelegere despre salariul minim susţinută de către Cristian Păun la UAIC.

Apoi, tot pe 4 mai, am participat la dezbaterea „România, încotro?”, organizată de Clubul Antreprenorilor Liberali din Iaşi. Filmarea dezbaterii poate fi văzută mai jos.

Pe 5 mai, Gabriel Mursa de la Institutul Friedrich von Hayek a organizat, alături de Bogdan Călinescu (Nicolas Leucassin) de la Institut de Recherches Économiques et Fiscales, o dezbatere pe teme conţinute în cartea Eşecul statului, recent publicată sub semnăturile lui Jean-Philippe Delsol şi Nicolas Leucassin.

Cristian Păun a publicat pe blogul său idei exprimate la dezbaterea în ale cărei sesiuni s-au spus multe lucruri interesante de către participanţi, printre care, din partea Institutului Mises, s-au aflat Vlad Topan şi subsemnatul.

Comenteaz?

Incidentul United Airlines: rezerve fracţionare sau evicţionism?

Tudor Smirna · 12 aprilie 2017

Compania United Airlines a devenit ţinta unei controverse prin eliminarea violentă dintr-un avion ocupat complet, aflat de pistă şi pregătit să decoleze, a unui pasager ales aleatoriu, pentru a oferi locul unui alt pasager, preferat de companie.

Incidentul este relevant din perspectivă economică şi etică. Din perspectivă economică, pentru că este legat de practica rezervărilor excedentare: compania aeriană vinde mai multe bilete decât locurile pe care le are disponibile, anticipând că unii pasageri nu vor apărea la îmbarcare şi astfel cursa se va face cu puţine locuri vacante sau complet ocupată.

În acest fel, este posibilă o eficientizare de care poate beneficia compania şi care poate fi transferată pasagerilor prin reduceri de preţ.

Este această practică asemănătoare practicii rezervelor fracţionare? Răspunsul este: „de regulă, nu”. Băncile care emit bancnote sau alt tip de creanţe în număr mai mare decât disponibilităţile băneşti aflate în depozite la vedere dau naştere la o situaţie conflictuală imediată prin iluzoria dublă sau multiplă disponiblitate a rezervelor de bani. Cu alte cuvinte, creează titluri curente asupra unor bunuri prezente care nu există de fapt.

Compania aeriană, în schimb, oferă drepturi asupra unui bun viitor. În măsura în care se prezintă mai puţini pasageri, conflictul nu apare. Dacă vin la îmbarcare mai mulţi pasageri, conflictul se rezolvă de regulă amiabil, prin compensarea de comun acord sau eliminarea aleatorie a unor pasageri. Această din urmă opţiune a fost aleasă de United Airlines.

În dezbaterea dintre adepţii activităţii bancare libere cu rezerve fracţionare şi adepţii obligativităţii rezervelor 100% a fost discutat acest caz şi problema a fost tranşată, ca mai sus, în Against Fiduciary Media, de către Hoppe, Hülsmann şi Block:

[I]n overbooking now (today) a flight at a future date (tomorrow), an airline cannot possibly have committed fraud already now (today). Fraud cannot occur until tomorrow, when the tickets must be actually redeemed, and only if the airline is then unable to satisfy each and every ticket holder’s claim. In fact, airlines typically fulfill their contractual obligation: each ticket holder is assured a seat on the scheduled flight, because the airline is prepared to pay every excess ticket holder off, that is, to repurchase his ticket at a price (by exchange of another good) that the holder considers more valuable than his present airline seat. And certainly, no airline typically oversells spot-tickets (titles to seats right now, that is, present goods) and assigns two people to occupy the same seat, which is essentially what fractional reserve banking amounts to.

Ceea ce fac companiile aeriene şi nu doar ele, ci şi alţi furnizori de bunuri sau servicii viitoare, poate fi asemănat cu o altă practică bancară, care nu mai ţine de activitatea de depozitare, ci de cea, distinctă, de intermediere de credite. Băncile pot da credite pe termene mai lungi decât cele ale creditelor pe care le-au luat, în anticiparea intrării altor credite pe termen scurt, cu care să fie armonizate creditele pe termen lung. Această armonizare de termene este riscantă, dar nu creează instantaneu o dublă sau multiplă disponibilitate a rezervelor. Este, cu alte cuvinte o activitate antreprenorială riscantă, dar nefrauduloasă.

Estimările companiilor aeriene privind rata de neprezentare a pasagerilor sunt o formă de asumare a unui risc şi pot fi chiar asigurabile.

Sunt însă câteva amănunte de lămurit în cazul concret al United Airlines: este eliminarea (aleatorie) inclusă în contractul de vânzare? Dacă da, atunci nu ar trebui să fie nici o problemă.

Dar, când se poate face această selecţie? Pasagerul care a fost scos forţat poate avea sau nu dreptate în funcţie de ceea ce stipulează contractul în privinţa momentului consumării schimbului bani-serviciu. Este cert că eliminarea nu se poate face în timpul zborului. Doar dacă, prin contract, nu se poate face nici după îmbarcare, ci doar înainte, atunci am putea începe să ne întrebăm dacă poate fi asemuit cazul cu cel al rezervelor fracţionare.

În schimb, practica eliminării forţate a pasagerului după îmbarcare poate fi asemănată cu scoaterea unui făt din pântece şi discutată în contextul teoriei evicţionismului, o teorie propusă de Water Block şi, practic pe cale de consecinţă, foarte controversată. Asupra acestei chestiuni îmi iau libertatea să nu mă pronunţ dincolo de observarea analogiei de mai sus.

Comentează [2]

Orgia despotismului în delir: Ioan Strat despre inflaţie

Tudor Smirna · 23 martie 2017

Ioan Strat este autorul primului tratat de economie scris în limba română. A fost publicat în 1870 şi are acelaşi titlu cu tratatul de economie a lui Jean-Baptiste Say: Tractat complectu de economia politica, sau simplă espunere a modului cum se formesă, se distribue şi se consumă bogaţiele.

Discutând despre monedă, Strat critică emiterea inflaţionistă a banilor de hârtie. Moneda îşi derivă valoare de pe piaţă, ca orice altă marfă. Guvernul, dincolo de funcţia de certificare, nu are nici legitimitatea şi nici capacitatea de a modifica valoarea banilor. Dar, din lăcomie, a recurs în istorie la alterarea monedelor de aur şi argint şi, mai apoi, la abuzarea tiparniţei.

Mai concret, iată ce are Strat de spus despre statul inflaţionist:

A înăbuşi libertatea oriunde se arată, a ţine o armie de funcţionari servili numai pentru a-şi face mai multe creaturi, a cheltui banul contribuabilului câştigat în sudoarea feţei sale pe lucrurile cele mai netrebnice şi mai frivole fără nici o responsabilitate, a se îngloda în datorii, a mări pe urmă impositele, şi în fine, când a ajuns la limita estremă a artei fiscale, la limita aceea unde nu mai ese nimic, a fabrica monedă de hârtie, aceste tote sunt numai consecinţele unuia şi aceluiaşi principiu predominant, acte care se ţin unul de altul prin forţa logicei. Decă a zis Mirabeau în cariera sa oratorică un adevăr, apoi e acesta: „Moneda de hârtie e orgia despotismului în delir”.

Sau, în facsimil:

Vorbe actuale oricând, vorbe foarte actuale pentru ceea ce se întâmplă cu politica economică a României în prezent. Dacă despotismului în delir nu îi vor intra banii pentru a acoperi pomenile populiste, tentaţia orgiei inflaţioniste va fi irezistibilă.

Comentează

Educaţia publică – un circ al foamei

Tudor Smirna · 25 septembrie 2016

Problema educaţiei etatizate este prezentată de Ken Schoolland, în Aventurile lui Johnathan Gullible, într-un capitol care poate fi înşelător la prima vedere, mai ales pentru cineva care a trăit comunismul românesc.

În capitolul Comisia de digestie se vorbeşte, aparent, despre ceea ce românii numeau circurile foamei: o schemă de alimentaţie publică însoţită de interzicerea gătitului acasă. Dar, de fapt, autorul a încercat să descrie metaforic situaţia învăţământului public. Hrana servită în mod etatic nu este fizică, ci mentală sau spirituală. Problema homeschooling-ului este descrisă ca o interzicere a gătitului în familie:

“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.

Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proşti nu sunt concediaţi niciodată dintr-o cantină politică. Asociaţia lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiţi pentru că bucătarii proşti devin invidioşi. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăşte meniul.”

“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, şi nimeni nu e niciodată mulţumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea şi cartofii. Pâine şi cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influenţă pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiţei şi orez. Îţi aminteşti?” se întoarse el spre soţia lui. “Când cei cărora le plăceau tăiţeii şi-au plasat în sfârşit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine şi cartofi.”

Davy se înnecă. Arătându-şi faţa din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăiţeii, bunico.”

“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofiţerii de Nutriţie te vor urmări.”

“Ofiţerii de Nutriţie?” întrebă Jonathan.

“Şşt!” spuse bunicul şi duse un deget la buze. Privi peste umăr şi pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofiţerilor de Nutriţie. Copiii le spun Nuţi. Nuţii urmăresc cu atenţie prezenţa la masă şi îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenţii de nutriţie sunt duşi în cantine speciale unde sunt forţaţi să mănânce.”

Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica găteşte cel mai bine.”

“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câţiva oameni au permise speciale, dar bunicul şi cu mine nu avem calificarea necesară. Şi nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”

A spune, precum au făcut-o recent Carmen Iohannis şi mulţi alţii pe tema homeschooling-ului, că cine este şcolit acasă riscă să devină o persoană ruptă de societate, s-ar traduce, în spiritul poveştii lui Ken Schoolland, cam aşa: cine nu mănâncă la cantinele politice şi alege să mănânce la mama acasă, riscă să fie un copil malnutrit şi o persoană care nu va şti niciodată cum se ia masa în oraş. Nu suntem fiinţe izolate, suntem fiinţe sociale, deci să mâncăm cât mai mulţi împreună – la cantinele şi de la bucătarii acreditaţi de stat, bineînţeles –, pentru că aşa ne simţim bine.

Cam acesta este nivelul argumentelor avansate recent contra homeschooling-ului.

Comentează [1]

Emil Duhnea despre Brexit

Tudor Smirna · 01 iulie 2016

Va semnalez mai jos o opinie a juristului Emil Duhnea despre Brexit:

Ideal pentru ambele părţi este menţinerea unei relaţii de politici liberale: de aici se naşte bunăstarea, din posibilitatea unor persoane de a intra în relaţii contractuale unele cu celelalte, fără grija unor restricţii instituţionale menite să servească alte interese decât cele proprii părţilor contractante. Schimbul cu Uniunea Europeană este în continuare dorit de ambele părţi, dar, în paralel, ar fi benefică posibilitatea de a intra în tratate bilaterale de liber schimb cu alte state.

Mai important, Marea Britanie ar ieşi dintr-o uniune vamală (cu o politică tarifară externă comună) în care nu poate încheia tratate bilaterale cu alte state (spre exemplu, India şi alte ţări cu o tradiţie common law), şi ar intra într-o zonă de liber schimb, menţinându-şi totodată posibilitatea de a-şi lărgi relaţiile economice şi cu state de care nu este neapărat legată strict geografic.

Pe termen scurt şi mediu, o opţiune pentru tranziţie ar putea fi Spaţiul Economic European, însă asta presupune menţinerea acquis-ului comunitar referitor la cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. Ar face improbabilă echivalarea care se face între votul Brexit şi votul anti-imigraţie.

În mod evident, cel mai rău scenariu este cel izolaţionist, în care graniţele se închid – este greu de spus cum va evolua asta, dar cert este că Uniunea Europeană o practică deja de multă vreme faţă de state terţe.

De ce e mai bine ca UK să părăsească Uniunea Europeană

Comentează

Impozitul forfetar se întoarce

Tudor Smirna · 30 iunie 2016

Povestea impozitului forfetar este încă un coşmar livrat de sinistrul complex politico-birocratic românesc.

O idee in principiu bună, taxa fixă nominală pe persoană / firmă, indiferent de volumul activităţii sau de profitabilitate – pentru ca doar aşa asiguri o egalitate in faţa statului, fără a-i handicapa / tâlhări pe cei mai productivi, ingenioşi, perseverenţi (avem nevoie de antreprenori de succes, capitalul privat si investiţiile private sunt sursa prosperităţii pentru toata societatea, e bine sa fie stimulată creşterea profitului pentru ca profitul este bun etc.) – este luată şi ciuntită după cum dictează lăcomia statului.

În primul rând, este aplicată doar unor sectoare si coduri CAEN, făcându-se praf astfel ideea de universalitate care era justificarea unui impozit fix nominal.

Apoi, se aplică la metru pătrat, deci implicit nu mai e nimic forfetar, este încă un impozit progresiv.

Apoi, pentru activităţi desfăşurate sub coduri CAEN nevizate de impozitul forfetar se aplică in continuare impozitul normal pe profit (impozitul de 1,2, sau 3% pe veniturile microîntreprinderilor fiind exclus). Aici avem deja o primă consecinţă a abordării particulare / sectoriale. S-a gândit cineva ce coşmar va fi pentru declarare şi cât de greu va fi de controlat ce venituri sunt într-adevăr din care activităţi? Probabil că o reacţie imediată va fi separarea activităţilor în firme distincte. Registrul Comerţului va primi cu ocazia asta o injecţie de venituri de la antreprenorii hăituiţi. Firme noi, închideri de puncte de lucru şi, cel mai probabil închiderea multor firme mici, pentru că:

Impozitul forfetar este imens pentru majoritatea antreprenorilor care nu sunt liderii sectoarelor vizate. Nu ştiu ce idei au politicienii si birocraţii despre profiturile si veniturile din sector, dar din grila de calcul rezultă că văd piaţa neagră monstruoasă (ştim asta deja) şi o simt mult mai enormă decât e cazul.
Dacă legea este promulgată, multe mici negoţuri vor deveni submarginale.

În concluzie, impozitul forfetar va fi încă o expresie orwelliană pe care statul român şi-o poate pune în panoplia uneltelor creatoare de haos.

Ultima speranţă în privinţa forfetarului e la preşedintele Iohannis şi asta spune multe despre cat de sumbră e situaţia – nu uitaţi cine a trimis înapoi legea scăderii fiscalităţii vara trecută.

Comentează

Precedentele ·