De ce a boicotat Florin Rusu greva fiscală?
Pentru că ziariştii români
îşi merită soarta, şi-au făcut-o singuri, cu mâna lor, când au susţinut „lupta pentru combaterea evaziunii fiscale”, neînţelegând (din varii motive, majoritatea intelectuale) că evaziunea (termen în care ziariştii, Fiscul şi consultanţii fiscali introduc de-a valma contrabanda, dar şi optimizarea fiscală) e o formă de hedging împotriva abuzului fiscal şi birocratic al statului.
http://www.sfin.ro/articol_20849/de_ce_am_boicotat_greva_fiscala.html
Capcana voucherelor educaţionale
Bob Murphy scrie pe blogul său despre consecinţele adoptării sistemului voucherelor în educaţie. Chiar dacă aparent sunt o soluţie faţă de sistemul actual mai reglementat, efectul lor va fi scăderea rezistenţei populare faţă de controlul etatist al educaţiei, după care ar urma creşterea sferei de influenţă a agendei etatice şi creşterea nivelului taxelor pentru educaţia socializată:
It’s true, the government currently intervenes in numerous ways with what private schools can do. But the government would have far more leverage if it could make its requirements tied to cash disbursements, as opposed to imposing blanket regulations. For example, if the government simply declared, “It is illegal to mention ‘Intelligent Design’ in the classroom,” there would be an outcry in certain areas of the country. But if the government said, “We will not give taxpayer assistance to any schools mentioning Intelligent Design,” then the opposition would not be as strong.
However, as more and more private schools succumbed to the temptation to accept voucher-funded students, the government’s stranglehold on curriculum would expand. In the beginning, there might be temporary improvements in standardized test scores and other criteria, for all the reasons that voucher proponents cite.
But another immediate impact would be a huge increase in the demand for education tax dollars. Parents who currently send their kids to private schools (or homeschool) would apply for the vouchers. Thus the government would be paying for kids in “public” schools, but also in private. Property taxes would have to go up.
In the end, when everything had settled down, the government would extract a lot more out of taxpayers than it does now. And the difference between government and private schools would have been eroded even further. The government would have effectively taken over all formal schooling.
It is understandable that parents in many areas of the country are disgusted with their government-run schools, and look to vouchers as a “free-market” solution. But this is a grave mistake. The only way to truly fix schooling is to get government out of it altogether.
The Problem With School Vouchers
Documentar: Overdose - The Next Financial Crisis
Documentarul este bazat pe o carte de Johan Norberg, care este şi narator. În esenţă este vorba despre o serie de interviuri cu persoane cunoscute pentru luciditatea cu care au prevăzut şi analizat venirea şi cauzele crizei economice actuale. Vorbim de Peter Schiff, Gerald Celente, Vernon Smith, David Walker şi alţii.
Chiar dacă este redundant cu alte documentare similare şi cu alte interviuri şi declaraţii ale celor menţionaţi mai sus, Overdose este meritoriu pentru orientarea către viitor. Pune accentul pe acest detaliu esenţial: că problemele sunt departe de a fi rezolvate, ba chiar au fost agravate de politicile de stat dirijate spre cauţionarea necondiţionată, cu imense costuri, a jucătorilor conectaţi politic. Aceste costuri se vor contura din ce în ce mai clar în viitor.
Totuşi, i se poate reproşa că nu merge destul de adânc înspre elucidarea cauzelor economice fundamentale care au dus la turbulenţele financiare. Haosul motivaţional din sfera financiară nu este o noutate. Şi Marea Criză a avut manifestări asemănătare cu cea prezentă: ce instituţii putrede au fost menţinute în societate încât s-a ajuns iar la dezastru? Dacă nu era avântul din domeniul imobiliar, am fi avut avânt în alt sector şi tot criză sau nu? Doar Fannie Mae şi Freddie Mac sunt de vină, sau ceva mai fundamental de atât? Principiile pe care este clădit sistemul bancar sunt în regulă sau nu? Dar sistemul democratic?
Şi pentru că nu merge la fundamente, documentarul nici nu spune ce e de făcut, ci doar că se poate şi trebuie făcut ceva. Dar ce anume?
Atât cât lămureşte, naraţia este bine ambalată, cu sunet, grafică şi imagine nici prea obositoare, nici rudimentare. Probabil şi acesta este un motiv pentru care acest documentar este menţionat şi chiar premiat la festivalurile de profil.
Video: Eroarea populară a ferestrei sparte
Textele clasice pe această temă, aici şi aici(pdf).
Şarlatanisme de vară
Dacă tot am avut parte în ultimul timp de preocupări metodologice, să fie spus aici şi că Bob Murphy îl citează pe blogul său pe Brad DeLong negând recent existenţa legilor economice. Comentează Murphy:
I feel utterly vindicated. For a few years now, when people ask me, “Are these Keynesians stupid or evil?” I say, “No, I think it’s that they don’t believe in economic law. So they aren’t lying in their minds. They can go to sleep at night because they think, ‘For all we know, my policy prescriptions just might work. Those free market guys can’t be sure they’re right either. This is just a big game we play with the public.’”
Now I had guys like Krugman in mind when crafting such responses; I really do think Krugman is clever enough to realize he can justify any policy response he wants, by making some ad hoc assumptions about political feasibility and then whipping up a two-period model.
But DeLong explicitly admits that he doesn’t believe there are economic laws. Very refreshing.
Marius Spiridon – Matematica în economie
Răspunzând solicitărilor prietenilor acestui blog am pregătit prima parte a prelegerii susţinute de Marius Spiridon în cadrul Colocviului SOREC Matematica în economie, pe 22 iulie la ASE Bucureşti. În această parte Marius Spiridon face o prezentare “de manual” a argumentului împotriva matematizării economiei. Prelegerea a fost urmată de o intensă dezbatere la care au luat parte partizani ai modelării matematice (remarcându-se printre alţii Altăr Moise, Alexandra Horobet, Liviu Begu, Aurelian Dochia) şi contraopinenţii lor din Şcoala Austriacă (Tudor Smirna, Vlad Topan, Cristian Păun, Claudiu Nasui, subsemnatul). Întreaga întâlnire a durat circa 4 ore, ceea ce spune multe despre importanţa pe care i-au acordat-o participanţii.
Matematica in economie part 1 from Bogdan Glavan on Vimeo.
Vă sfătuiesc să citiţi şi cele povestite despre această dezbatere de Andreas Stamate.
[Preluat de pe blogul autorului.]
Fundamentalist: a fost sau n-a fost?!
Am participat ieri, stând cuminte in primele rânduri ale Aulei ASE, la dezbaterea organizată de SOREC, cu tema Matematica în economie. Este prima dezbatere a Colocviilor SOREC – Deschideri economice, şi după cunoştinţele mele cam singura care şi-a propus să strângă la un loc admiratori ai celor două tabere (austriecii şi chicago-izii) aflate într-un conflict, pe semne, netranşabil, imposibil de lămurit. Am participat cu speranţa că voi găsi în sală, mai mulţi reprezentanţi ai mathematics-ului etatist, de prin BNR sau chiar ministerul de finanţe. Aş putea da chiar nume, însă se va crede ca am ceva personal cu ei, aşa că mă voi rezuma la a recomanda lectura zilnică a Ziarului Financiar, pagina de finanţe-bănci, spre a vă lămuri carevasăzică la cine mă refer. Spre surprinderea mea, şi cred că şi a multora dintre colegii austrieci, nu i-am găsit, dar să ştiţi că i-am aşteptat, în sensul că am rămas până la finalul dezbaterii.
Ne-am bucurat însă de prezenţa domnului profesor Moisa Altăr şi a unei doamne profesoare de matematică (nelipsiţi de altfel de câteva dezbateri încoace). Adică, tabăra matematicienilor a fost reprezentată, zic eu, bine din punct de vedere teoretic de cei doi. Aceştia au primit suport şi din partea unor colegi precum Radu Lupu (moderatorul dezbaterii) şi Alexandra Horobeţ. În sală s-a mai aflat şi domnul Aurelian Dochia.
Opinia aceasta este una strict personală despre cele întâmplate ieri, şi nu reprezintă numaidecât punctul de vedere al vreunui coleg, sau al şcolii austriece de economie. Mă rezum la aspectele formale ale dezbaterii, întrucât cred că substanţa acesteia este lesne de înţeles pentru cine parcurge materialele puse la dispoziţie de cei doi speakeri, Marius Spiridon şi Tudor Smirna. Ah, şi să nu uit, mă declar de la bun început austriac, şi ortodox şi cred în institutele de meteorologie, este nevoie de ele, dar să fie private.
Aş vrea să surprind câteva chestiuni care, din punctul meu de vedere sunt problematice în aceste dezbateri, şi au fost mai cu seamă în cea de ieri. Prima şi cred că cea mai importantă este acuzaţia de fundamentalism, pe care în mod repetat şi în ciuda explicaţiilor date de fiecare dată în dezbateri în special de Vlad Topan, cei din mainstream o fac la adresa austriecilor. Pe scurt, dacă treaba asta continuă, nu vom lămuri problema niciodată. Maniheismul acesta nu ne va scoate din situaţia în care suntem acum. Pentru simplul motiv că argumentaţia utilizată de acuzatorul mainstream, poate fi foarte uşor însuşită şi de acuzat, recte austrieci. Adică, dacă noi spunem că avem îndoieli că metoda matematică folosită în cercetarea economică poartă însemnul ştiinţei, şi suntem făcuţi fundamentalişti de economiştii cantitativişti (de şcoală preponderent neoclasică), la fel de bine îi putem face fundamentalişti pe ei, pentru faptul că preferă această metodă matematică. Însă nu aşa rezolvăm problema, ci plecând de la o discuţie pe elementele de conţinut ale celor două viziuni, extrem de diferite. Iar diferenţele au fost bine accentuate atât de Marius Spiridon cât şi de Tudor Smirna.
Cantitativiştii pleacă de la câteva principii cu care austriecii nu pot fi de acord, şi unul dintre cele mai vehiculate ieri, a fost cel al continuităţii funcţiilor de utilitate. Presupunerile matematice funcţionează perfect în măsura în care acceptăm că tot ceea ce facem este programat sau programabil la secundă. Să fie oare aşa? Pe de altă parte, dacă mă ridic şi spun că însăşi presupunerea de a fi continuu, poate fi prin natura ei una fundamentalistă, chiar şi pentru minimul motiv că nu ne lasă şi altă perspectivă asupra funcţiei în cauză, decât proprietatea de a fi continuă, ce veţi crede despre mine? Sunt convins că veţi fi binevoitori şi veţi încerca să-mi explicaţi cu propriul instrumentar de ce ar trebui să fiu mai precaut, atunci când dau verdicte de acest gen. Aşa cum spunea şi Marius Spiridon, e foarte frumoasă presupunerea într-un context neînsufleţit, însă nu în cel al acţiunii omului, acel om raţional care gândeşte scopurile propriei acţiuni, şi utilizează mijloace perfect raţionale pentru atingerea lor. Logica acţiunii umane sau praxeologia demonstrează contrariul, intrând în acest fel în antiteză cu cantitativismul. Închei prima obiecţie, şi parafrazând-o pe Alexandra Horobeţ aş spune că, în măsura în care dorim să înaintăm în cunoaştere, cei care ne fac fundamentalişti ar trebui să renunţe la această idee, si să dea mai degrabă explicaţii privind propriile teorii. Deci ieri, precauţia nu a fost o lipsă la austrieci.
În al doilea rând, fără a încerca în vreun fel să iau apărarea celor doi speakeri, deşi mi-e foarte greu să mă abţin, trebuie să spun că este fascinant modul în care în loc să se încerce un răspuns la probleme precum relevanţa calculului PIB-ului sau a inflaţiei, relevanţa curbei lui Philips, ş.a., mainstream-erii simt nevoia să te trimită “în camera ta” să citeşti, că eşti încă neexperimentat într-ale lor. Problema nu este cât de mult am citit noi despre voi sau voi despre noi (şi cred că aţi observat că nimeni nu v-a reproşat nimic în sensul acesta), pentru că iarăşi, după cum bine a punctat Vlad Topan ieri, vom ajunge noi să spunem că nu aţi citit suficient din Mises, Rothbard, Hoppe şi voi despre noi că nu am citit suficient Samuelson, Rommer, Krugman. Şi iar ajungem într-o imposibilitate de a deplasa discuţia un milimetru mai în faţă. Important pentru discuţia de ieri, nu era că noi nu am citit suficient, am citit basics-ul, iar acest basics pleacă de la principii inacceptabile pentru austrieci. Nu este nevoie să mergem înainte (deşi unii mai mari ca noi, au mers, şi l-aş aminti aici pe Rothbard care a studiat o buna bucată de timp până să-l întâlnească pe Mises, matematica) pentru a ne da seama că există inadvertenţe. Adică, la ce bun să mergi înainte cu ceva ce din start ţi se pare nepotrivit, cel puţin pentru ştiinţa economică? Colegul de la URA, Alexandru Butiseacă, bine întreba ieri, referindu-se exact la această problemă, şi pe care îl citez “trebuie să fii găină să-ţi dai seama că ouăle sunt stricate?”. Sigur că, această comparaţie poate părea exagerată pentru unii, însă mi s-a întâmplat de multe ori (iată că ţin totuşi oleacă la empirism) ca anecdote de acest tip să se potrivească cu situaţia reală, şi pe deasupra, să fie şi foarte bine primite de studenţi. Mai confirmă cineva?
În al treilea rând, nu pot să nu remarc că, o bună parte din invitaţii cantitativişti nu au reuşit (şi unii chiar au confirmat public acest lucru) să înţeleagă la ce tip de matematică se referă speakerii. Sigur, discuţia nu a fost una extrem de aplicată, dar nici nu cred că era cazul să stăm să detaliem fiecare metodă cantitativă de estimare, după care s-o criticăm. Esenţa era, şi iarăşi, şi Tudor Smirna dar şi Marius Spiridon au evidenţiat-o, că problema austriecilor este metoda cantitativă (fie ea econometrică, matematică sau de alte tipuri) utilizată în prognoze şi estimări ce compun mai apoi, politicile macroeconomice de stat. Să ne înţelegem, nu avem nimic cu matematicienii (de la facultatea de matematică sau diverse institute private de cercetare – chiar dacă merită o discuţie şi cu ei), nu avem nimic cu antreprenoriatul care îşi găseşte confortul strategiilor în metode cantitative, însă avem cu cei care pretind că fac ştiinţă, demonstrând încredere într-o metodă care cu bună ştiinţă sfidează realităţile, în prea multe cazuri. Marius Spiridon a avut o intervenţie foarte bună cred, atunci când a spus că crash-ul din 2008 şi toate consecinţele lui de după, s-a produs în momente în care alături de şefii de state (în special SUA) au stat finanţişti, cantitativişti. Adică, cu ei în frunte sistemul s-a prăbuşit. Daca purtăm vreun respect testului empiric, aţi fi de-acord cu noi când spunem că aceşti oameni nu au trecut, aşa cum spunea şi Bogdan Glăvan, testul pieţei? Deci avem o problemă cu matematica aplicată în economie, şi mai departe atunci când prognozele specialiştilor cantitativişti, deşi se poate demonstra de ce nu sunt relevante pentru viitor plecând de la adevăruri simple, se transformă în planuri pentru ministerul de resort sau pentru bancherii centrali. Da, avem o problemă cu asta, pentru că, şi îl citez aici pe Vlad Topan într-o conferinţă CADI pe tema serviciilor secrete, dacă metoda folosită este cea rea, ce ne facem? Cum pot reacţiona? Şi, ieri, speakerii au explicat de ce metoda cantitativă în economie are atât o problemă teoretică (nu răzbeşte în confruntarea cu realitatea, întrucât e fondată pe observaţii despre trecut şi presupuneri greu de digerat în contextul praxeologic, adică al acţiunii umane), cât şi una practică (de vreme ce terenul pe care este fondată e unul alunecos, cum putem oare legitima intervenţia guvernamentală bazată tocmai pe această metodă?).
În al patrulea rând, s-a vorbit ieri despre adevăr. O doamnă profesoară a amintit spre finalul întâlnirii că în fond şi la urma urmei, fiecare avem drumul nostru personal. “În fond, şi austriecii caută un adevăr şi noi, matematicienii căutăm un adevăr(…)fiecare este liber să-şi ducă la capăt cercetările” erau cu aproximaţie, spusele dânsei. Iertaţi-mă, doamnă profesoară, aici este o altă problemă cumplită cu care literatura austriacă se confruntă. În realitate, nu putem publica oriunde ceea ce scriem (excepţie fac aici, evident, publicaţiile Institutului Mises din SUA) şi să capete vreo recunoaştere ştiinţifică (în termenii mainstream, desigur), pentru că majoritatea revistelor de cercetare cotate, solicită testul empiric, dovada, demonstraţia, studiul de caz. Din nefericire, acele adevăruri universale de care se vorbea ieri, nu prezintă interes pentru board-urile revistelor. Şi atunci, vă întreb, eu cum îmi duc la capăt cercetarea? Sau mai exact, unde? Unde pot publica spre exemplu o lucrare pur teoretică, pe teoria ciclurilor, teoria firmei sau a monopolului? Aşa că, cine crede astăzi că austriecii au un punct de vedere marginalist, neadaptat la realităţi va fi uşor de găsit în boardul unei reviste internaţionale de economie. Închei, prin a mai vă întreba, cât de adaptaţi aţi fost în ’29-’30, sau în 2008? Simt nevoia unui răspuns întrucât observ că realităţile sunt altele decât cele propovăduite de specialiştii cantitativişti, implicaţi activ în susţinerea intervenţiei statului la nivel macroeconomic în cele două momente.
În rest, concluzia întâlnirii este prea puţin importantă se pare. Profesorul Munteanu chiar mărturisea în deschidere, faptul că dezbaterile acestea nu au produs modificări de viziuni în tabere sau schimbări radicale de poziţii. Cred că dacă ar fi să ne raportăm la dezbaterea în care a fost prezent şi domnul Daniel Dăianu, dimpotrivă, poziţiile s-au reafirmat, s-au întărit întru acelaşi duh.
Mă întreb dacă mă poate ajuta un cantitativist să măsor utilitatea întâlnirii de ieri din Aula Magna. Oricum ştiu sigur, că am preferat să particip la ea înainte de a merge la teatru, prin urmare trebuie să fie mai mare. Sau nu?
Experiment: rezistă metodologia la temperaturi înalte?
Joia viitoare (22 iulie 2010) vă aştept la colocviul SOREC, în Aula Magna a Academiei de Studii Economice, unde se va iniţia o dezbatere despre uzul matematicii în economie. Va fi o primă întâlnire din trei propuse pe această temă.
Mai multe detalii aici:
http://sorec.org.ro/index.php?id=38&type=events
Pentru a câta oară?
David Harvey, un marxist care consideră că este printre puţinii intelectuali marxişti occidentali (poate printre puţinii care o recunosc, zic eu) este criticat succint şi pertinent în filmuleţul de mai jos. Comentatorul ar fi putut să sublinieze rolul inflaţiei şi creditului exclusiv bancar în apariţia crizelor şi pervertirea instituţiilor legitime, cum ar fi intermedierea financiară nefrauduloasă.
În plus, chiar dacă nu creşteau salariile reale tot nu avea marxistul dreptate, dar asta e probabil pentru un alt episod.
Si dăi, si calculează...
Problema ţărilor falimentare, inclusiv a României, nu este lipsa de soluţii de reformă, în ciuda conaşilor care pierd nopţile cu simulari macroeconomice, ci lipsa de voinţă de sacrificiu a purceluşilor naţionali şi internaţionali înghesuiţi la troacele publice.
Steve Hanke despre Big Bangul care i-ar prinde bine Greciei:
Needless to say, neither Greece nor its international partners are contemplating a voluntary debt restructuring, let alone a supply-side Big Bang, which makes it more likely that Greece will remain stuck in a trap. But don't let anyone tell you there's nothing Greece could do. It's not too late to change course. What's more, other countries in Europe that are facing down a possible debt crisis could likewise try a similar approach—reschedule debt, cut taxes on labor to improve competitiveness and spur job creation, while raising some consumption taxes to keep the revenue coming in. There is a way out of the Greek trap.
Bogdan Glăvan despre Ce poate face statul cu 20% din PIB?:
Presupunând că toate celelalte impozite sunt eliminate: impozitul pe venit, impozitul pe profit, accizele şi, cel mai important, cotizaţiile sociale. Presupunând că după toate aceste eliminări, economia ar produce la fel de mult pe cât produce astăzi iar guvernul ar colecta tot 10% din PIB TVA. Ar fi o zecime din PIB-ul actual de redistribuit. Aceasta înseamnă 12 miliarde de euro.
Eu consider că s-ar putea institui o taxă fixă universală pentru o serie drastic redusă de cheltuieli ale statului. Dar, ca să citez din înţelepciunea străzii, „vorbim absurdităţi”.
Abia aceste planuri sunt adevărate utopii, adică scheme imposibil de realizat chiar şi în cele mai favorabile condiţii. De ce este aşa? În primul rând pentru că natura statului este contra reformării din interior. În al doilea rând pentru că, fie şi în cazul în care este redus prin forţe exterioare lui, statul tinde să crească din nou.
