Biblia economică a omului civilizat

Institutul Mises · 21 iunie 2017

Avem plăcearea să anunţăm publicarea unei noi cărţi scrise de Mihai-Vladimir Topan: Biblia economică a omului civilizat – Un comentariu la Acţiunea umană de Ludwig von Mises.

Aşa cum se poate deduce din subtitlu, este o introducere la ideile şi teoriile lui Ludwig von Mises din tratatul său Acţiunea umană.

Cartea se poate deja cumpăra de pe site-ul Academiei Private:

https://academiaprivata.ro/magazin/biblia-economica-omului-civilizat/

Revenim în curand cu mai multe detalii despre conţinut şi lansare.

Comenteaz?

Zilele Hayek la Iaşi

Tudor Smirna · 08 mai 2017

Pe 4 şi 5 mai 2017 am participat la Zilele Hayek în Iaşi.

Pe 4 mai am asistat la o prelegere despre salariul minim susţinută de către Cristian Păun la UAIC.

Apoi, tot pe 4 mai, am participat la dezbaterea „România, încotro?”, organizată de Clubul Antreprenorilor Liberali din Iaşi. Filmarea dezbaterii poate fi văzută mai jos.

Pe 5 mai, Gabriel Mursa de la Institutul Friedrich von Hayek a organizat, alături de Bogdan Călinescu (Nicolas Leucassin) de la Institut de Recherches Économiques et Fiscales, o dezbatere pe teme conţinute în cartea Eşecul statului, recent publicată sub semnăturile lui Jean-Philippe Delsol şi Nicolas Leucassin.

Cristian Păun a publicat pe blogul său idei exprimate la dezbaterea în ale cărei sesiuni s-au spus multe lucruri interesante de către participanţi, printre care, din partea Institutului Mises, s-au aflat Vlad Topan şi subsemnatul.

Comenteaz?

Incidentul United Airlines: rezerve fracţionare sau evicţionism?

Tudor Smirna · 12 aprilie 2017

Compania United Airlines a devenit ţinta unei controverse prin eliminarea violentă dintr-un avion ocupat complet, aflat de pistă şi pregătit să decoleze, a unui pasager ales aleatoriu, pentru a oferi locul unui alt pasager, preferat de companie.

Incidentul este relevant din perspectivă economică şi etică. Din perspectivă economică, pentru că este legat de practica rezervărilor excedentare: compania aeriană vinde mai multe bilete decât locurile pe care le are disponibile, anticipând că unii pasageri nu vor apărea la îmbarcare şi astfel cursa se va face cu puţine locuri vacante sau complet ocupată.

În acest fel, este posibilă o eficientizare de care poate beneficia compania şi care poate fi transferată pasagerilor prin reduceri de preţ.

Este această practică asemănătoare practicii rezervelor fracţionare? Răspunsul este: „de regulă, nu”. Băncile care emit bancnote sau alt tip de creanţe în număr mai mare decât disponibilităţile băneşti aflate în depozite la vedere dau naştere la o situaţie conflictuală imediată prin iluzoria dublă sau multiplă disponiblitate a rezervelor de bani. Cu alte cuvinte, creează titluri curente asupra unor bunuri prezente care nu există de fapt.

Compania aeriană, în schimb, oferă drepturi asupra unui bun viitor. În măsura în care se prezintă mai puţini pasageri, conflictul nu apare. Dacă vin la îmbarcare mai mulţi pasageri, conflictul se rezolvă de regulă amiabil, prin compensarea de comun acord sau eliminarea aleatorie a unor pasageri. Această din urmă opţiune a fost aleasă de United Airlines.

În dezbaterea dintre adepţii activităţii bancare libere cu rezerve fracţionare şi adepţii obligativităţii rezervelor 100% a fost discutat acest caz şi problema a fost tranşată, ca mai sus, în Against Fiduciary Media, de către Hoppe, Hülsmann şi Block:

[I]n overbooking now (today) a flight at a future date (tomorrow), an airline cannot possibly have committed fraud already now (today). Fraud cannot occur until tomorrow, when the tickets must be actually redeemed, and only if the airline is then unable to satisfy each and every ticket holder’s claim. In fact, airlines typically fulfill their contractual obligation: each ticket holder is assured a seat on the scheduled flight, because the airline is prepared to pay every excess ticket holder off, that is, to repurchase his ticket at a price (by exchange of another good) that the holder considers more valuable than his present airline seat. And certainly, no airline typically oversells spot-tickets (titles to seats right now, that is, present goods) and assigns two people to occupy the same seat, which is essentially what fractional reserve banking amounts to.

Ceea ce fac companiile aeriene şi nu doar ele, ci şi alţi furnizori de bunuri sau servicii viitoare, poate fi asemănat cu o altă practică bancară, care nu mai ţine de activitatea de depozitare, ci de cea, distinctă, de intermediere de credite. Băncile pot da credite pe termene mai lungi decât cele ale creditelor pe care le-au luat, în anticiparea intrării altor credite pe termen scurt, cu care să fie armonizate creditele pe termen lung. Această armonizare de termene este riscantă, dar nu creează instantaneu o dublă sau multiplă disponibilitate a rezervelor. Este, cu alte cuvinte o activitate antreprenorială riscantă, dar nefrauduloasă.

Estimările companiilor aeriene privind rata de neprezentare a pasagerilor sunt o formă de asumare a unui risc şi pot fi chiar asigurabile.

Sunt însă câteva amănunte de lămurit în cazul concret al United Airlines: este eliminarea (aleatorie) inclusă în contractul de vânzare? Dacă da, atunci nu ar trebui să fie nici o problemă.

Dar, când se poate face această selecţie? Pasagerul care a fost scos forţat poate avea sau nu dreptate în funcţie de ceea ce stipulează contractul în privinţa momentului consumării schimbului bani-serviciu. Este cert că eliminarea nu se poate face în timpul zborului. Doar dacă, prin contract, nu se poate face nici după îmbarcare, ci doar înainte, atunci am putea începe să ne întrebăm dacă poate fi asemuit cazul cu cel al rezervelor fracţionare.

În schimb, practica eliminării forţate a pasagerului după îmbarcare poate fi asemănată cu scoaterea unui făt din pântece şi discutată în contextul teoriei evicţionismului, o teorie propusă de Water Block şi, practic pe cale de consecinţă, foarte controversată. Asupra acestei chestiuni îmi iau libertatea să nu mă pronunţ dincolo de observarea analogiei de mai sus.

Comentează [2]

Orgia despotismului în delir: Ioan Strat despre inflaţie

Tudor Smirna · 23 martie 2017

Ioan Strat este autorul primului tratat de economie scris în limba română. A fost publicat în 1870 şi are acelaşi titlu cu tratatul de economie a lui Jean-Baptiste Say: Tractat complectu de economia politica, sau simplă espunere a modului cum se formesă, se distribue şi se consumă bogaţiele.

Discutând despre monedă, Strat critică emiterea inflaţionistă a banilor de hârtie. Moneda îşi derivă valoare de pe piaţă, ca orice altă marfă. Guvernul, dincolo de funcţia de certificare, nu are nici legitimitatea şi nici capacitatea de a modifica valoarea banilor. Dar, din lăcomie, a recurs în istorie la alterarea monedelor de aur şi argint şi, mai apoi, la abuzarea tiparniţei.

Mai concret, iată ce are Strat de spus despre statul inflaţionist:

A înăbuşi libertatea oriunde se arată, a ţine o armie de funcţionari servili numai pentru a-şi face mai multe creaturi, a cheltui banul contribuabilului câştigat în sudoarea feţei sale pe lucrurile cele mai netrebnice şi mai frivole fără nici o responsabilitate, a se îngloda în datorii, a mări pe urmă impositele, şi în fine, când a ajuns la limita estremă a artei fiscale, la limita aceea unde nu mai ese nimic, a fabrica monedă de hârtie, aceste tote sunt numai consecinţele unuia şi aceluiaşi principiu predominant, acte care se ţin unul de altul prin forţa logicei. Decă a zis Mirabeau în cariera sa oratorică un adevăr, apoi e acesta: „Moneda de hârtie e orgia despotismului în delir”.

Sau, în facsimil:

Vorbe actuale oricând, vorbe foarte actuale pentru ceea ce se întâmplă cu politica economică a României în prezent. Dacă despotismului în delir nu îi vor intra banii pentru a acoperi pomenile populiste, tentaţia orgiei inflaţioniste va fi irezistibilă.

Comentează

Educaţia publică – un circ al foamei

Tudor Smirna · 25 septembrie 2016

Problema educaţiei etatizate este prezentată de Ken Schoolland, în Aventurile lui Johnathan Gullible, într-un capitol care poate fi înşelător la prima vedere, mai ales pentru cineva care a trăit comunismul românesc.

În capitolul Comisia de digestie se vorbeşte, aparent, despre ceea ce românii numeau circurile foamei: o schemă de alimentaţie publică însoţită de interzicerea gătitului acasă. Dar, de fapt, autorul a încercat să descrie metaforic situaţia învăţământului public. Hrana servită în mod etatic nu este fizică, ci mentală sau spirituală. Problema homeschooling-ului este descrisă ca o interzicere a gătitului în familie:

“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.

Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proşti nu sunt concediaţi niciodată dintr-o cantină politică. Asociaţia lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiţi pentru că bucătarii proşti devin invidioşi. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăşte meniul.”

“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, şi nimeni nu e niciodată mulţumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea şi cartofii. Pâine şi cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influenţă pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiţei şi orez. Îţi aminteşti?” se întoarse el spre soţia lui. “Când cei cărora le plăceau tăiţeii şi-au plasat în sfârşit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine şi cartofi.”

Davy se înnecă. Arătându-şi faţa din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăiţeii, bunico.”

“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofiţerii de Nutriţie te vor urmări.”

“Ofiţerii de Nutriţie?” întrebă Jonathan.

“Şşt!” spuse bunicul şi duse un deget la buze. Privi peste umăr şi pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofiţerilor de Nutriţie. Copiii le spun Nuţi. Nuţii urmăresc cu atenţie prezenţa la masă şi îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenţii de nutriţie sunt duşi în cantine speciale unde sunt forţaţi să mănânce.”

Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica găteşte cel mai bine.”

“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câţiva oameni au permise speciale, dar bunicul şi cu mine nu avem calificarea necesară. Şi nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”

A spune, precum au făcut-o recent Carmen Iohannis şi mulţi alţii pe tema homeschooling-ului, că cine este şcolit acasă riscă să devină o persoană ruptă de societate, s-ar traduce, în spiritul poveştii lui Ken Schoolland, cam aşa: cine nu mănâncă la cantinele politice şi alege să mănânce la mama acasă, riscă să fie un copil malnutrit şi o persoană care nu va şti niciodată cum se ia masa în oraş. Nu suntem fiinţe izolate, suntem fiinţe sociale, deci să mâncăm cât mai mulţi împreună – la cantinele şi de la bucătarii acreditaţi de stat, bineînţeles –, pentru că aşa ne simţim bine.

Cam acesta este nivelul argumentelor avansate recent contra homeschooling-ului.

Comentează [1]

Emil Duhnea despre Brexit

Tudor Smirna · 01 iulie 2016

Va semnalez mai jos o opinie a juristului Emil Duhnea despre Brexit:

Ideal pentru ambele părţi este menţinerea unei relaţii de politici liberale: de aici se naşte bunăstarea, din posibilitatea unor persoane de a intra în relaţii contractuale unele cu celelalte, fără grija unor restricţii instituţionale menite să servească alte interese decât cele proprii părţilor contractante. Schimbul cu Uniunea Europeană este în continuare dorit de ambele părţi, dar, în paralel, ar fi benefică posibilitatea de a intra în tratate bilaterale de liber schimb cu alte state.

Mai important, Marea Britanie ar ieşi dintr-o uniune vamală (cu o politică tarifară externă comună) în care nu poate încheia tratate bilaterale cu alte state (spre exemplu, India şi alte ţări cu o tradiţie common law), şi ar intra într-o zonă de liber schimb, menţinându-şi totodată posibilitatea de a-şi lărgi relaţiile economice şi cu state de care nu este neapărat legată strict geografic.

Pe termen scurt şi mediu, o opţiune pentru tranziţie ar putea fi Spaţiul Economic European, însă asta presupune menţinerea acquis-ului comunitar referitor la cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. Ar face improbabilă echivalarea care se face între votul Brexit şi votul anti-imigraţie.

În mod evident, cel mai rău scenariu este cel izolaţionist, în care graniţele se închid – este greu de spus cum va evolua asta, dar cert este că Uniunea Europeană o practică deja de multă vreme faţă de state terţe.

De ce e mai bine ca UK să părăsească Uniunea Europeană

Comentează

Impozitul forfetar se întoarce

Tudor Smirna · 30 iunie 2016

Povestea impozitului forfetar este încă un coşmar livrat de sinistrul complex politico-birocratic românesc.

O idee in principiu bună, taxa fixă nominală pe persoană / firmă, indiferent de volumul activităţii sau de profitabilitate – pentru ca doar aşa asiguri o egalitate in faţa statului, fără a-i handicapa / tâlhări pe cei mai productivi, ingenioşi, perseverenţi (avem nevoie de antreprenori de succes, capitalul privat si investiţiile private sunt sursa prosperităţii pentru toata societatea, e bine sa fie stimulată creşterea profitului pentru ca profitul este bun etc.) – este luată şi ciuntită după cum dictează lăcomia statului.

În primul rând, este aplicată doar unor sectoare si coduri CAEN, făcându-se praf astfel ideea de universalitate care era justificarea unui impozit fix nominal.

Apoi, se aplică la metru pătrat, deci implicit nu mai e nimic forfetar, este încă un impozit progresiv.

Apoi, pentru activităţi desfăşurate sub coduri CAEN nevizate de impozitul forfetar se aplică in continuare impozitul normal pe profit (impozitul de 1,2, sau 3% pe veniturile microîntreprinderilor fiind exclus). Aici avem deja o primă consecinţă a abordării particulare / sectoriale. S-a gândit cineva ce coşmar va fi pentru declarare şi cât de greu va fi de controlat ce venituri sunt într-adevăr din care activităţi? Probabil că o reacţie imediată va fi separarea activităţilor în firme distincte. Registrul Comerţului va primi cu ocazia asta o injecţie de venituri de la antreprenorii hăituiţi. Firme noi, închideri de puncte de lucru şi, cel mai probabil închiderea multor firme mici, pentru că:

Impozitul forfetar este imens pentru majoritatea antreprenorilor care nu sunt liderii sectoarelor vizate. Nu ştiu ce idei au politicienii si birocraţii despre profiturile si veniturile din sector, dar din grila de calcul rezultă că văd piaţa neagră monstruoasă (ştim asta deja) şi o simt mult mai enormă decât e cazul.
Dacă legea este promulgată, multe mici negoţuri vor deveni submarginale.

În concluzie, impozitul forfetar va fi încă o expresie orwelliană pe care statul român şi-o poate pune în panoplia uneltelor creatoare de haos.

Ultima speranţă în privinţa forfetarului e la preşedintele Iohannis şi asta spune multe despre cat de sumbră e situaţia – nu uitaţi cine a trimis înapoi legea scăderii fiscalităţii vara trecută.

Comentează

Flat Top Dot vs. Worst on Top

Tudor Smirna · 24 aprilie 2016

Scriu această intrare pe blog pentru a anunţa că am avut recent plăcerea să fiu vorbitorul care, din partea Institutului Mises România, a încheiat un simpozion despre piaţa imprimării industriale. Simpozionul a fost organizat la Târgu Mureş de către firma Chespa Transilvania pentru clienţii şi furnizorii ei. Mulţumesc din nou acestei firme pentru invitaţie şi îl felicit pe directorul ei, Maciej Chyra, pentru inspiraţia de a contacta Institutul Mises.

Am auzit cu această ocazie o expresie pe care am preluat-o în titlul acestui text. „Flat Top Dot” se referă la structura microscopică a unui cilindru care preia vopseaua pentru o densitate ideală a aplicării ulterioare în procesele de imprimare flexografică.

Am văzut expresia ca pe o bună contragreutate a unei alte expresii, care ar trebui să fie cunoscută celor familiarizaţi cu filozofia politică şi scrierile lui Hayek. „Worst on Top” se referă la tendinţa celor mai capabili de a prelua eşaloanele superioare ale aparatului de stat. Cum statul este o organizaţie bazată de mijloace rele (coerciţia şi taxarea, în esenţă), cei care imaginează şi aplică apoi cele mai eficiente scheme de utilizare a acestor mijloace rele, ajungând să aibă un avantaj concurenţial şi să avanseze selectiv în ierarhia etatică, devin, prin definiţie, şi cei mai răi.

Dar alăturarea celor două expresii nu este doar un titlu care sună bine. Este un contrast între două lumi categoric diferite. La simpozionul Chespa s-au perindat oameni de afaceri care au vorbit cu entuziasm despre ceea ce ştiau să facă, de la utilaje, vopseluri, materiale şi tehnologii de imprimare, până la design şi marketing. De la tendinţele de pe pieţele din Rusia, până la potenţialul imens al Africii sau al diversificării producţiei locale peste tot în lume.

Iar misiunea mea a fost să le vorbesc despre impactul scăderii taxelor asupra pieţei ambalajelor. Pentru asta, am făcut în primul rând o introducere în teoria liberală a statului. Am explicat că o economie poate funcţiona bine-mersi într-un regim fără stat şi am descris modul în care abţinerea prezentă de la consum face posibilă acumularea capitalului si creşterile viitoare ale veniturilor reale ale deţinătorilor factorilor de producţie.

Specific, despre taxare, am atras atenţia că creşterea taxelor duce la redistribuirea capitalului din cele mai profitabile şi eficiente social canale, spre activităţi mai puţin profitabile sau chiar perdante social, şi la crearea de venituri pentru clase parazitare în detrimentul producătorilor iniţiali de prosperitate.
De aceea, orice revenire de la un astfel de aranjament risipitor este binevenită. Scăderea taxelor este întotdeauna o premisă pentru creştere economică şi pentru o mai mare prosperitate celor productivi, validaţi la nivel social prin mecanismele elective voluntare ale pieţei.

Graficul de mai jos poate rezuma o parte din consideraţiile despre TVA:

Sursa

Referitor la situaţia din România, am vorbit despre faptul că taxarea şi aparenta ei scădere este doar parte din impactul statului asupra economiei. Pentru a-l surprinde pe acesta din urmă am vorbit despre 5 mari factori, care ţin de veniturile şi cheltuielile bugetare, efectele campaniilor din ultimii ani ai DNA şi ANAF, dinamica datoriei publice şi dinamica masei monetare.

În fine, sper că am arătat destul de elocvent că statul este sistematic o povară inutilă şi, mai mult, o povară care se îngreuiază cu timpul. Pe măsură ce există şi se măresc stimulentele ca antreprenorii să îşi exercite talentele specifice în mediul etatic-politic, abandonând mediul pieţei libere, dinamica statului este accelerată în detrimentul economiei. Cu alte cuvinte, le-am atras atenţia antreprenorilor şi oamenilor de afaceri prezenţi la acest eveniment că statul este un mod nociv de a căuta soluţii sociale şi că o altă responsabilitate a lor este aceea de a rezista pe piaţa liberă şi de a se opune oricărei forme de creştere a statului.

Comentează

Fiscalitatea pe plan global: între cartelizare, competiţie şi paradisurile fiscale

Ionela Bălţătescu · 12 aprilie 2016

Franz Oppenheimer, sociolog şi economist german spunea că întreaga istorie a lumii nu este altceva decât istoria unei competiţii între mijloacele economice şi cele politice de a acumula bogăţie şi că statele sunt organizaţii care fac uz eminamente de mijloace de tip politic. Preluând disticţia realizată de Oppenheimer, M.N. Rothbard preciza că mijloacele economice sunt producţia şi schimbul voluntar – deci instituţional, piaţa liberă şi proprietate privată, iar mjloacele politice implică o formă sau alta de expropriere, instituţionalizată sau nu.

Această competiţie între mijloacele politice şi cele economice este perfect ilustrată în problema impozitelor şi taxelor. În domeniul fiscalităţii, pe plan internaţional există două tendinţe majore. Pe de o parte, se poate observa o tendinţă de cartelizare la nivel global, manifestată prin eforturile de coordonare, cooperare şi armonizare fiscală. În UE avem armonizarea fiscală. În SUA, acest efort de cartelizare fiscală s-a concretizat în aşa numita lege a conformităţii fiscale a conturilor străine (Foreign Account Tax Compliance Act). Totodată, la nivel global există proiectul BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) susţinut în cadrul OCDE/G20.

Pe de altă parte, cea de a doua tendinţă, aflată în opoziţie cu prima este cea a competiţiei fiscale între diverse state şi jurisdicţii. Cel mai interesant fenomen este însă, de departe, cel al competiţiei între paradisurile fiscale.

Indexul secretului financiar care cuprinde topul ţărilor în care secretul financiar este păstrat cel mai bine, relevă că statele care militează cel mai mult în favoarea armonizării fiscale şi a abolirii paradisurilor fiscale sunt totodată cei mai importanţi ofertanţi de paradisuri fiscale. Astfel SUA deţine cea mai mare pondere din totalul serviciilor financiare offshore (20%) fiind concurată la acest capitol de UK (17%), Luxemburg (12) şi Germania (6%). Germania se află pe locul 8 în lume în topul ţărilor cu cel mai bine păzit secret finaciar, Luxemburg pe locul 6, iar SUA pe locul 3.

Realitatea este că cele mai bogate şi mai mari ţări ale lumii sunt angrenate într-un joc politic monstruos: în faţa întregii lumi apar ca promotori ai transparenţei şi echităţii, înduplecându-i pe cei creduli şi suficient de supuşi şi irelevanţi politic să între în cartelul fiscal. În acelaşi timp sunt într-o concurenţă acerbă cu ofertanţii de paradisuri fiscale.

Este adevărat că din acest mare joc politic pot profita accidental şi antreprenorii autentici sau oameni de afaceri cinstiţi. Este adevărat că într-o lume în care impozitele sunt din ce în ce mai sufocante pentru orice om care încearcă să aibă o afacere pe cont propriu, existenţa competiţiei fiscale şi a paradisurilor fiscale poate fi salvatoare. Dar, rămâne semnificativ faptul că ofertanţii de paradisuri fiscale sunt cei care întreţin şi au interesul să întreţină iadul fiscal peste tot în altă parte.

Paradisurile fiscale sunt, cel puţin în parte, rezultatul acestui monstros joc politic, şi sunt, în fond, pândite la tot pasul de scurgeri strategice de informaţii şi oportunităţi de şantaj politic. Problema fundamentală este că, pentru cei care aspiră la mai mare libertate economică, atât competiţia fiscală, cât şi paradisurile fiscale sunt doar soluţii conjuncturale. Sunt borne de moment într-o lume în care sfera mijloacelor economice se diluează şi se perverteşte pe zi ce trece, în timp ce jocurile politice au fost şi rămân adevărata afacere a acestei lumi.

Comentează

Gene Epstein – Thomas Piketty and the Nobelists

Institutul Mises · 08 aprilie 2016

Vă invităm să vizionaţi conferinţa „Thomas Piketty and the Nobelists” susţinută de Gene Epstein pe 24 martie 2016 la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Mulţumim Centrului Rothbard pentru co-organizare şi lui Mircea Burduşa pentru filmare.

Comentează

Precedentele ·