David Friedman: o abordare liberală (libertariană) a educaţiei

David Friedman · 13 aprilie 2018

David Friedman, fiul laureatului premiului Nobel pentru economie Milton Friedman, este profesor de drept la Universitatea Santa Clara. A absolvit Universitatea Harvard, unde a studiat chimie şi fizică, apoi a obţinut titlul de doctor în fizică la Universitatea din Chicago şi a predat economie şi drept la mai multe universităţi americane fără să deţină o diplomă de studii în aceste domenii. David Friedman este autor a numeroase cărţi foarte populare, dintre care amintim The Machinery of Freedom (1973), Hidden Order: The Economics of Everyday Life (1996), şi Future Imperfect (2008).

***

În data de 19 aprilie, de la ora 18, la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, David Friedman va ţine conferinţa Market Failure, Considered as an Argument both For and Against Government. Publicăm mai jos un fragment din cartea lui, The Machinery of Freedom: Guide to a Radical Capitalism (ediţia a treia, 2015)

Modelul convenţional de şcolarizare cu 12 clase (K-12) se bazează pe două ipoteze. Prima este că, din mulţimea informaţiilor despre lume, există o submulţime de cunoştinţe potrivită ca mărime pentru a umple programul celor 12 clase, pe care fiecare copil ar trebui să o înveţe sau care, cel puţin, ar trebui să fie predată. A doua este că maniera în care trebuie educaţi copiii este aceea de a-i pune să stea în bancă şi de a le spune lucrurile pe care o anumită autoritate, de obicei profesorii şi manualele, au decis că ar trebui să le cunoască.

Prima ipoteză este, cred, greşită şi imposibil de susţinut. Majoritatea oamenilor vor considera abilitatea de a citi, de a scrie şi de a face calcule aritmetice ca fiind utilă. Cei mai mulţi nu vor găsi folositoare trigonometria. Geometria şi algebra, ca parte a curriculumului standard, vor fi utile pentru unii, dar statistica sau teoria probabilităţilor, care de obicei nu sunt predate, vor fi mai utile pentru alţii. Biologia este o disciplină interesantă, dar nu este clar dacă volumul de biologie pe care majoritatea elevilor îl învaţă în liceu este mai folositor decât economia pe care ar putea să o înveţe în schimb. Istoria americană oferă câteva lecţii utile, deşi, având în vedere abordările părtinitoare inevitabile, unele dintre lecţiile predate nu vor fi probabil adevărate. Dar istoria romană, istoria greacă sau istoria britanică sunt la fel de importante. Şi, ca dovadă despre cât de multă istorie ştiu elevii, omul care este, la momentul la care scriu, vicepreşedintele Statelor Unite, a afirmat într-un interviu televizat că atunci când piaţa de capital s-a prăbuşit în timpul Marii Depresiuni, F. D. Roosevelt s-a prezentat la televiziune pentru a se adresa naţiunii. În 1929, când s-a produs Marea Depresiune, era însă preşedinte Herbert Hoover, iar televizoarele încă nu prea apăruseră.

Ca dovadă suplimentară despre cât de puţin învaţă de fapt elevii din ceea ce li se predă, să vă spun experienţa soţiei mele care preda geologie ca asistent în facultate. Era la VPI, cea de-a doua cea mai bună universitate de stat din Virginia, ceea ce însemna că studenţii ei proveneau din grupul celor mai buni 25% absolvenţi de liceu. O minoritate semnificativă dintre ei nu ştia că volumul unui corp rectangular este egal cu lungimea ori lăţimea ori înălţimea.

Cea de-a doua ipoteză este de asemenea greşită. După cum ştiu toţi studenţii şi majoritatea profesorilor, consecinţa firească a politicii de a face pe cineva să studieze ceva ce nu este interesant este aceea că studentul învaţă pe de rost atât cât este necesar pentru a trece cursul, după care uită cât mai repede tot ce a citit.

Oamenii învaţă mult mai uşor lucrurile pe care chiar doresc să le înveţe.

Nu doar că presupunerea despre modul în care învaţă copiii este greşită, dar ea îi şi învaţă pe aceştia o lecţie periculoasă – aceea că maniera de descoperire a adevărului este învăţarea mecanică a informaţiilor pe care ţi le spune o autoritate. Una din abilităţile intelectuale esenţiale este capacitatea de a judeca informaţiile pe bază de probe, de a învăţa să facem diferenţa între un autor sau un vorbitor căruia îi pasă dacă ceea ce spune el este adevărat şi unul căruia nu-i pasă. Modelul convenţional de şcolarizare se opune practic deprinderii acestei abilităţi. Elevului îi sunt prezentate două autorităţi, profesorul şi manualul şi, cu excepţia cazului în care profesorul este neobişnuit de bun, i se cere să le creadă. Destul de frecvent, după experienţa mea, asta este o greşeală. O mare parte din ceea ce se învaţă în şcoală nu este adevărat.

Când cei doi copii ai mei s-au apropiat de vârsta de şcolarizare, soţia mea şi cu mine a trebuit să luăm o decizie. Eu am fost înscris la o şcoală privată de primă mână, soţia mea mersese la o şcoală publică de calitate. Amândoi am avut parte şi de câţiva profesori buni, dar cele mai multe ore din şcoală au fost o pierdere de vreme. Am aflat mai multe despre limba engleză citind poezia lui Kipling ca să mă distrez şi o carte sau doua pe zi, în mare parte Agatha Christie şi autori similari, în timpul vacanţei de vară, decât am facut-o în şcoală, la orele de engleză. Am învăţat filosofie politică din dezbaterile pe care le aveam cu cel mai bun prieten, nu din orele de ştiinţe sociale. Aşa că amândoi, şi eu şi soţia, am fost de acord că ar trebui să ne educăm mai bine copiii.

Soluţia noastră a fost neşcolarizarea (unschooling), mai întâi într-o şcoală privată mică şi foarte neconvenţională, iar atunci când au apărut probleme, acasă. În şcoală, elevii decideau ce fac. Se făceau cursuri doar dacă elevii mergeau la profesori şi le cereau să îi înveţe ceva. Mai târziu, la domiciliu, nu au existat cursuri, doar cărţi, conversaţii, acces nelimitat la internet. Când fiica noastră a hotărât că vrea să înveţe să cânte la harpă, i-am căutat o profesoară. Apoi a venit la câteva din cursurile mele de la facultatea de drept. Când a decis să înveţe limba italiană, am dus-o la un program la universitatea unde predam, în cadrul căruia elevii de liceu erau lăsaţi să se înscrie la cursuri pe timpul verii. Ea a muncit mai intens decât îmi amintesc că am făcut-o eu vreodată în şcoală sau în facultate, a profitat de faptul că nu trebuia să meargă la şcoală pentru a mai lua două cursuri de italiană pe parcursul anului şi uite a aşa a luat diplomă de facultate la italiană.

În opinia mea neşcolarizarea constă în aruncatul cu cărţi în copii şi în urmărit ce anume se lipeşte de ei. Foarte devreme, amândoi copiii noştri au citit How to lie with statistics, o carte populară despre cum să nu te laşi păcălit de argumente statistice greşite. Fiului nostru i-au plăcut jocul D & D şi altele similare, aşa că a fost interesat de învăţarea teoriei probabilităţii. S-a întâmplat că autorul şi ilustratorul cărţii How to lie with statistics a scris, de asemenea, o carte despre acest subiect: How to take a chance. Cred că am avut singurul copil de opt ani din oraş care putea calcula probabilitatea de a obţine cinci sau altă valoare mai mică aruncând două zaruri D-6. Printre cărţile pe care le citea fiica noastră se numărau A selfish gene, o biografie a lui Talleyrand şi multe altele.

Soţia mea a învăţat-o pe fiica noastră să citească cu ajutorul cărţilor lui Doctor Seuss proiectate în acest scop. A durat câteva săptămâni. Fratele ei, cu trei ani mai mic, a observat-o şi a învăţat singur. Am descoperit că el a învăţat şi să scrie atunci când jucam Diablo în reţea şi au apărut cuvinte greşite pe ecran. În cele din urmă greşelile s-au terminat, deoarece el nu doreau ca cei cu care juca Starcraft online să creadă că e prost. Oarecum mai târziu fiica noastră şi-a dezvoltat capacitatea de scriere compunând rapoarte de luptă pentru jocurile World of Warcraft.

Când copiii erau mici, educaţia la domiciliu însemna că unul dintre noi a trebuit întotdeauna să fie acasă. Înseamn să fim dispuşi să vorbim într-una cu copiii noştri şi să-i îndreptăm spre cărţi sau subiecte de care puteau fi interesaţi. Soţia mea şi cu mine îi duceam pe rând la culcare, petrecând aproximativ o jumătate de oră în fiecare seară, eu le recitam poezii sau le compuneam poveşti, ea le cânta sau le povestea păţanii din copilărie, amândoi am vorbit cu ei despre ce doreau. Singurul moment în care ne-am apropiat cât de cât de o oră de şcoală convenţională a fost când i-am pus să înveţe tabla înmulţirii – o chestie despre care fiica noastră, acum adult, crede că a fost o greşeală.

Prin prisma experienţei noastre, neşcolarizarea nu numai că i-a salvat pe copiii noştri de la o grămadă de timp irosit în şcoală, dar le-a oferit şi o educaţie mai bună. Anumite părţi ale curriculumului standard nu le-au învăţat niciodată sau le-au învăţat mai puţin decât ar fi făcut-o dacă ar fi mers la o şcoală bună – mai ales matematica, pe care nici unul dintre ei nu găsit-o interesantă. Golurile din cunoştinţele pe care le aveau şi le-au umplut învăţând ulterior pentru examenele SAT, pe care doreau să treacă cu bine, astfel încât să poată intra la facultăţile unde doreau să meargă. Alte goluri nu au fost niciodată umplute şi probabil că aşa vor rămâne. Pe de altă parte, ei au ajuns să înveţe mult mai mult despre o gamă largă de alte discipline, de la biologie evoluţionistă şi economie până la istorie, decât ar fi făcut-o într-o şcoală convenţională. Dacă vreodată vor descoperi că au nevoie de ceva care a fost lăsat în afara educaţiei, îl vor învăţa la momentul respectiv – o strategie mai eficientă decât să încerci să înveţi tot ce s-ar putea dovedi vreodată util, din care cea mai mare parte nu va fi niciodată.

Poate şi mai important este faptul că ei nu au învăţat că educaţia este precum uleiul din ficat de cod, bun pentru sănătate dar cu un gust îngrozitor, sau că cititul cărţilor este ceva ce faci pentru că eşti obligat să o faci. Când fiica mea a ajuns la facultate, ea a fost şocată de faptul că atunci când un curs s-a anulat dintr-un anumit motiv, colegii ei s-au bucurat în loc să fie dezamăgiţi. Una dintre principalele sale obiecţii faţă de experienţele studenţiei era inutilitatea acestora. Trebuia să petreacă timp să scrie nişte referate care urmau să fie citite de o singură persoană şi numai pentru că acesta era jobul ei. Oberlin, unde a petrecut doi ani înainte de a se transfera la Universitatea din Chicago, le cere studenţilor ca timp de o lună să lucreze, nu neapărat în campus, la un proiect la libera alegere, cu avizul unui profesor. În cel de-al doilea an, în timpul acelei luni a venit acasă şi a tradus o carte de bucate italiană din secolul al XV-lea. Asta chiar nu a fost ceva inutil, există şi acum pe internet.

Un argument pe care l-am văzut ridicat împotriva neşcolarizării este că în lumea reală uneori trebuie să faci şi lucruri care nu îţi convin, o lecţie pe care le-o putem preda copiilor noştri punându-i să studieze lucruri care nu-i interesează. Este un argument interesant şi cred că reflectă o gravă eroare. O modalitate de a-i învăţa pe copii lumea reală este aceea de a construi o lume sintetică menită să imite viaţa reală. Ca să-i învăţăm că trebuie să muncească pentru a realiza ceva, chiar dacă nu doresc, îi obligăm să facă teme de care nu sunt interesaţi şi le dăm note pe ele. Dacă notele nu funcţionează suficient de bine, atunci le înlocuim cu bani, aşa cum fac unii părinţi. Ceea ce exclude această abordare este legătura cauzală dintre muncă şi realizare. Cineva i-a spus copilului să facă o muncă neplăcută, cineva îl va răsplăti că a făcut-o, dar din punctul de vedere al copilului nu există nicio legătură logică între cele două. Făcutul temelor nu produce bani, asta e clar.

Alternativa la o lume sintetică este lumea reală – cea pe care o trăim noi şi copiii noştri. Dacă nu înveţi să-ţi reglezi harpa, nu va suna frumos când încerci să cânţi. Dacă nu îţi faci ordine în cameră, măcar din când în când, nu vei găsi lucrurile de care ai nevoie. Dacă nu faci lucrurile pe care fratele tău mai mic doreşte să le faci, atunci nici el nu va face lucrurile pe care tu vrei să le facă. Această experienţă serveşte tot pentru a învăţa lecţia – ca să capeţi ceea ce vrei uneori trebuie să faci lucruri care nu-ţi plac – dar conexiunea dintre efort şi rezultat e limpede.

Nu vreau să exagerez. Neşcolarizarea a funcţionat în cazul nostru, dar doi copii inteligenţi crescuţi de părinţi cu studii superioare nu reprezintă chiar un eşantion aleator din populaţia relevantă. Există dovezi că neşcolarizarea funcţionează pentru o mulţime de persoane. S-ar putea să existe copii care să înveţe mai mult într-o şcoală convenţională, chiar şi copii cărora să le placă mai mult la şcoală. Dar, judecând după experienţa noastră, neşcolarizarea, neşcolarizarea acasă în cazul în care nu există o şcoală potrivită, reprezintă o opţiune care merită luată în considerare.

Şcoalarizarea acasă (homeschooling) şi neşcolarizarea (unschooling) se potrivesc bine, dar nu reprezintă acelaşi lucru. Multe programe de educaţie la domiciliu urmează un model convenţional, cu curriculum, manuale şi examene. Unschooling-ul se poate face într-o şcoală; şcoala de la Sudbury Valley o face de peste patruzeci de ani. Acest capitol este în mare parte despre neşcolarizare, dar din moment ce am făcut parţial şi şcoală acasă, cred că merită să spun câte ceva şi despre asta.

Unul din cele mai importante argumente împotriva homeschooling este acela că, în general, copiii educaţi acasă nu reuşesc să socializeze în mod corespunzător, datorită relaţionării insuficiente cu alte persoane de vârsta lor. Aici există un sâmbure de adevăr. Copiii educaţi acasă pot să se întâlnească cu alţi copii educaţi acasă sau se pot întâlni în tabere sau la biserică cu alţi copii care merg la şcoală. Probabil însă că, spre deosebire de copiii care merg la şcoală, ei interacţionează mai puţin cu copii de vârsta lor şi mai mult cu familia.

Când fiica noastră a sosit la Oberlin, cultura americană a adolescenţilor i s-a părut străină, rezultatul fiind că ea şi-a făcut nişte prieteni adulţi, dar nici unul de vârsta ei. Pe de altă parte, ea se simţea mult mai confortabil în compania societăţii adulte, inclusiv cu profesorii, decât cu majoritatea colegilor ei. Cu un an înainte de a merge la facultate, când a luat cursuri de italiană la aceeaşi universitate unde predam, profesorului ei de italiană mi-a spus că este minunat să aibă un student care într-adevăr îl provoacă.

Să ne gândim la modelul standard nu din punctul de vedere al educaţiei, ci tocmai al socializării. El instituie o segregare rigidă în funcţie de vârstă – aproape toate persoanele cu care elevii socializează la şcoală, cu excepţia profesorilor, au aceeaşi vârstă. Asta îi face pe toţi concurenţi direcţi. Un copil de cincisprezece ani nu trebuie să demonstreze că este mai puternic sau mai inteligent decât un băiat de zece ani, dar un băiat de zece ani da. Modelul de interacţiune socială care rezultă din acest mediu nu este unul atrăgător.

Judith Harris, în foarte interesanta ei carte The Nurture Assumption, susţine că modul în care copiii sunt educaţi de părinţi are un efect redus asupra personalităţii lor adulte. Explicaţia ei este că oamenii se poartă diferit în funcţie de mediul în care se află şi de regulile pe care le întâmpină. Copilul la domiciliu se adaptează la regulile sociale ale mediului parental, iar la şcoală se adaptează la regulile grupului din care face parte. Grupul de colegi este cel care are un rol determinant în formarea personalităţii adulţilor.

Harris menţionează, ca un caz aparte, copiii pentru care familia reprezintă grupul de colegi. Copiii educaţi acasă intră în această categorie. Dacă aşa stau lucrurile, atunci argumentul socializării e cu două tăişuri. În cazul în care copiii mei ajung să semene cu mine şi cu soţia mea, mai degrabă decât cu personalitatea reflectată de marea masă a societăţii americane, asta mi se pare un plus, nu un minus.

Bănuiesc că mulţi dintre cei care critică educaţia acasă pornesc de la presupunerea implicită că mediul de acasă este mai rău decât mediul din şcoală; ei cred probabil că părintele tipic de copil educat acasă este un fundamentalist creştin care caută să-şi apere copilul de învăţarea teoriei evoluţiei. Dovezile pe care le avem spun că aceast idee este gresită, că părinţii care fac educaţie acasă sunt mai bine educaţi decât media şi că preocupările religioase nu reprezintă motivul principal pentru educaţia acasă. Criticii educaţiei acasă ar putea ajunge la o concluzie diferită dacă şi-ar imagina şcoala la domiciliu aşa cum ar face-o ei înşişi.

Acest text a fost publicat iniţial pe anacronic.ro.

Comentează

This will not end well

Tudor Smirna · 21 februarie 2018

Am găsit această imagine pe site-ul lui Tom Woods, ca ilustrare a unei conversaţii interesante despre iminenţa unei noi crize economice. Este remarcabilă, aşa că postez aici sursa, care se pare că este o postare pe twitter a unui analist numit Ronnie Stoeferle:


Ce ne spune imaginea? Că, după varii criterii, suntem în practic în culmea avântului şi urmează să o luăm la vale. Ţineţi-vă bine.

Comentează

Lansare de carte: Biblia economică a omului civilizat

Institutul Mises · 21 februarie 2018

De ziua lui Mises, pe 29 septembrie 2017, Academia Privată şi Institutul Mises România au organizat (în atmosfera plăcută de la Ceai la Vlaicu) lansarea volumului Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la „Acţiunea umană” de Ludwig von Mises (autor Mihai-Vladimir Topan). Vă punem acum la dispoziţie înregistrarea video a evenimentului.

Alături de autorul volumului lansat a vorbit şi Dan Cristian Comănescu, fondatorul ILvM-R şi traducătorul magnum opus-ului misesian în limba română (amfitrion şi moderator, Tudor Smirna). Înregistrarea merită văzută şi revăzută, oferind de toate: atât o (re)punere în context a principalelor contribuţii ale lui Ludwig von Mises la teoria economică şi a valenţelor explicative ale acestora, cât şi o critică a sistemului capitalist bazat pe diviziunea intensă a muncii (pentru care Mises a pledat prin întreaga sa operă) dintr-o perspectivă tradiţionalistă (anume a societăţilor bazate pe ideea de virtute, cu tot ce implică aceasta).

O notă în margine: de la momentul 1:06:31 îl puteţi vedea pe regretatul Camil Petrescu Jr., probabil într-una din ultimele sale apariţii publice.

Comentează

Este Bitcoin o bulă speculativă?

Tudor Smirna · 09 februarie 2018

Trei zile au trecut de la cel mai mai recent minim al preţului bitcoin, căzut până sub 6.000 $/BTC, cu mai mult de 60% de la cotaţia record din decembrie 2017, de peste 19.500 $/BTC. Multe oficialităţi susţin că este o schemă Ponzi, ca de altfel toate cryptomonedele. Dacă e adevărat că multe altcoins sunt fraude transparente în care oamenii investesc dintr-o naivitate uimitoare, bitcoin cu siguranţă nu este o schemă Ponzi, pentru că nu promite câştiguri garantate.

Este, însă, Bitcoin o bulă speculativă? Cei care afirmă acest lucru doar pe baza dinamicii fabuloase a preţului său şi a volatilităţii ieşite din comun nu prea au un argument solid. Realitatea fundamentală ar putea justifica această dinamică. Nimeni nu a fost martor al procesului de adopţie accelerată a unui bun, folosit iniţial ca mijloc de plată, dar propulsat de cererea masivă la nivel global pe traiectorie de monedă, adică de mijloc de plată universal acceptat pentru intermedierea schimburilor. Bitcoin s-ar putea foarte bine afla într-un astfel de proces. Dacă acest lucru se adevereşte, atunci cei care anticipează preţuri de 1.000.000 $/BTC şi mai mari s-ar putea să îşi vadă anticipările realizate, pentru că rata de adopţie a Bitcoin la nivel mondial este în prezent de doar 0,5%.

Această tendinţă este însă cu siguranţă însoţită de un alt factor care stimulează cererea pentru bitcoin: inflaţia în monede fiat. Disponibilitatea creditului ieftin face ca multe clase de active să fie supraapreciate şi nu este de mirare că zona cryptomonedelor nu a fost ferită de această cerere artificială. Mai mult, se pare că o cauză importantă a prăbuşirii recente a cotaţiei Bitcoin este legată de înăsprirea condiţiilor de creditare din SUA.

Conform Bloomberg, 20% din deţinătorii de crytpomonede le-au cumpărat cu credit. Evoluţiile recente de pe piaţa titlurilor de stat sugerează un fenomen care însoţeşte de regulă transformarea avântului economic artificial în prăbuşire: rata scontului a crescut până la niveluri „de criză”. Acelaşi fenomen este înregistrat şi pe piaţa creditelor ipotecare.

Este greu de spus când şi dacă vine criza, dar un analist experimentat, Jim Rogers, avertizează că nivelul general de îndatorare este atât de mare încât se aşteaptă să vadă cea mai mare corecţie şi depresiune pe care le-a trăit în viaţa sa.

Revenind la Bitcoin, nimeni nu ar vrea să fie acum în pielea celor care au cumpărat la finele anului trecut.

Comentează [5]

Astrid Lindgren despre taxare

Tudor Smirna · 09 februarie 2018

Când creatoarea lui Pippi Longstocking a fost taxată cu 102%, a făcut ce a ştiut ea mai bine: şi-a scris părerea despre situaţie ca pentru un copil de 5 ani. Decât milionară cu banii luaţi, mai bine asistată. Regimul PSD, credincios afinităţii lui Ion Iliescu pentru modelul suedez, a reuşit în fine să ne facă „suedeji”, dacă nu pe toţi, măcar pe unii angajaţi part-time, care ar trebui să aducă bani de acasă dacă vor să lucreze.

Pentru a drege această situaţie, o recentă OUG trece taxele înapoi de la angajat la angajator. Dar taxele tot aceleaşi sunt. Incidenţa taxării este întotdeauna pe veniturile factorilor de producţie. Salariatul suportă taxele, fie că le plăteşte el, fie că le plăteşte angajatorul. Diferenţa e doar una psihologică.

Vă las cu Astrid Lindgren şi ai ei oameni cu părul zburlit din Ţara Banilor (Pomperipossa in Monismania)

The shadows grew longer around her, and once again she thought of the five thousand she would have to live on, if she really happened to make two million. Alas, poor me, she thought to herself, why could I not be just a welfare recipient without any trace of another income, how rich I would be compared to now! But then it hit her like a flash of lightning from a clear sky – woman, you must be able to go on welfare! Oh, blessed thought! With renewed hope she sat down to write to the chief tax master asking how much she would get. There, she said to herself, I knew there must a solution if I just thought long and hard enough! Is this, after all, not the best society in the world? Or…? Or is it not? This question is best left open, she thought.
So the welfare-supported Pomperipossa lived happily ever after. And she never, ever wrote any books again.

Comentează

Banca strigoaie

Tudor Smirna · 25 ianuarie 2018

Se spune că revoluţia Bitcoin a fost pornită din nevoia de a avea o monedă liberă. Vorbesc unii autori din zona academică americană despre „politica Bitcoin ca extremism de dreapta”. Cu siguranţă, Satoshi Nakamoto a vrut un sistem de plată fără intermediar şi principala problemă pe care a ridicat-o şi a rezolvat-o a fost cum să evite într-un asemenea sistem dubla cheltuială. Dacă faci o plată către A şi apoi sistemul îţi permite să faci aceeaşi plată către B, chiar dacă nu ai destui bani în cont decât pentru a plăti pe A, atunci sistemul nu se califică ca un bun sistem de plăţi.

A vrut Nakamoto să grăbească sfârşitul instituţiei băncii centrale cu invenţia sa? Explicit, nu. Dar, dubla cheltuială este ruda electronică a creării ex nihilo de monedă fiat (meşteşugul băncii centrale) şi a mai vechii practici a rezervei fracţionare, dătătoare de dublă disponibilitate asupra unei cantităţi de bani. Bitcoin acceptat generalizat implică desuetudinea băncii centrale, cel puţin în ceea ce priveşte rolul ei de monopolist al producţiei de bani şi gestionar al politicii monetare.

Ei bine, se pare că banca centrală nu se lasă dusă cu una cu două. Pentru că şi ea este întâi de toate o idee, care trăieşte în minţile oamenilor şi care, iată, îşi găseşte loc şi în noua lume a blockchain-ului, oricât ar părea de bizară asocierea celor două. Basecoin este un proiect de cryptomonedă care oferă stabilitatea preţurilor şi o bancă centrală algoritmică. Din prospectul proiectului aflăm că bitcoin are marea problemă că este deflaţionară (având o masă monetară fixă, duce la preţuri mici pe măsură ce este cerută) şi că soluţia este o cryptomonedă elastică pentru a ţine nivelul preţurilor neschimbat.

Care e problema bitcoin? Duce la tezaurizare, la scăderea cererii şi deci la o spirală deflaţionară care va omorî economia:

If people believe that a coin will appreciate in the future, they are incentivized not to spend their precious appreciating assets. This would kill the blockchain economy before it even got off the ground.

Mai mult, ce se va face lumea dacă „un serviciu de creditare bazat pe blockchain face nişte împrumuturi care se dovedesc subit neperformante şi… vine o criză ca aia din 2008? Aşa cum ne învaţă keynesismul, avem nevoie de un „blockchain Fed” care să salveze situaţia (şi care nu are, evident, nici o legătură cauzală cu criza):

Imagine a world in which crypto has won over fiat. All savings are held in Bitcoin, and everything is priced and paid for in BTC—from groceries to gas, from new cars to new homes. What would happen if a Bitcoin lending service made a bunch of subprime loans that went bad, causing a repeat of the 2008 Great Recession?

Because there is no “Bitcoin Fed,” there is a real risk the recession would grow into a full-fledged macroeconomic depression. Many economists believe that the Fed’s actions in the 2008 crisis saved the world from another Great Depression. The logic behind this belief is actually fairly simple. Imagine we’re in a recession, and demand for goods is falling. People buying fewer goods generally means that prices will fall. But in the face of falling prices, why make that home renovation for 10 BTC now, when it might only cost 5 BTC in a year? And so demand falls further, causing prices to continue to fall, and so on into a self-fulfilling prophecy. This phenomenon is known as a deflationary spiral, and it has been known to cause extraordinary losses in economic productivity, as happened during the Great Depression. Keynesian economic theory proposes that these destructive spirals can be broken by expansionary monetary policy that creates more money when price levels fall. However, this is impossible with existing cryptocurrencies because their money supply is fixed. On the other hand, this intelligent expansion of the money supply is exactly what the Fed did in 2008 to prevent a repeat of the Great Depression, and it is also exactly what the Basecoin protocol has built-in.

Statul se pricepe să confişte lucruri bune şi să le pervertească. Probabil că aşa va încerca să facă şi cu revoluţia bitcoin. Basecoin este o cryptomonedă numai bună de adoptat şi impus ca unică soluţie oamenilor, dacă aranjamentul actual îşi pierde suficient din popularitate. Cu ocazia asta se împuşcă doi iepuri. Visul mai vechi al autorităţilor şi al ţăcăniţilor monetari (monetary cranks) de eliminare a bancnotelor pentru controlul total al utilizării monedei este deodată mult mai aproape.

You cannot make this up. Or, can you?

Comentează

Steinhardt despre… neoliberalism

Mihai-Vladimir Topan · 18 ianuarie 2018

Filonul de idei promovat de Mises Institute – austro-libertarianismul axat pe filozofia politică rothbardiană şi pe paradigma praxeologică de analiză economică propusă de Mises (ca împlinire a programului mengerian) şi dezvoltată de Rothbard – este adesea inclus la grămadă în găleata ideologică numită grosier „neoliberalism”. Dacă s-ar avea în vedere numai ideea generală că Şcoala austriacă, alături de alte curente de gândire, poate fi considerată parte a unui „nou val de liberalism”, postbelic, post Keynes – şi post perioada de declin a liberalismului clasic din finalul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX – n-ar fi foarte greşit. De aici însă şi până la nivelarea tuturor acestora şi reducerea lor la o mână de idei botezate, corect politic, „neoliberalism” sau „fundamentalism de piaţă” e cale lungă, şi plină de erori şi confuzii. E suficient de văzut cum se raportează Murray Rothbard la Milton Friedman pentru a înţelege că îi despart cel puţin la fel de multe pe cât îi apropie (vezi, de pildă, capitolul Milton Friedman pe înţelesul tuturor din colecţia propusă de Institutul Mises România, Liberalismul: adevărat şi fals). Dar nu vreau aici şi acum să mă ocup de problema aceasta pe îndelete, ci doar să atrag atenţia asupra faptului că, cine vrea să vadă diferenţele, poate s-o facă. Steinhardt mirosea că nu e în regulă „neoliberalismul” încă din perioada interbelică. Cu minime actualizări, gândul lui din 1937 este perfect valabil şi astăzi:



„Liberalii îşi uită doctrina. E adevărat, există un curent care încearcă s-o reîmprospăteze. Dar cu câtă timiditate, mai cu seamă ce pieziş! Neoliberalismul nu este un liberalism nou, viu, avântat. Neoliberalismul nu este de cele mai multe ori decât un neosocialism. Luaţi oricare carte neosocialistă: în introducere autorul critică exageraţia socialismului clasic, se declară însă elev credincios al ideii sociale şi al cauzei poporului. Apoi propune: proprietatea funcţie socială, extinderea atribuţiilor statului, generalizarea sindicalizării, dreptul statului de a stăpâni activitatea economică şi câteva principii finale: crearea unui nou tip uman, omul colectivizat, socializarea conştiinţei, o nouă educaţie, ajutorarea copiilor prin legislaţie şi mai multe exclusivităţi comunale.


Luaţi oricare carte neoliberală: în prefaţă autorul respinge exageraţiile liberalismului clasic, afirmă însă că a rămas discipol credincios ideii liberale. Apoi propune: părăsirea noţiunii romane a proprietăţii, înlocuirea ei cu proprietatea privită ca funcţie socială; extinderea atribuţiilor statului, admiţând că fuseseră prea reduse până acum; generalizarea sindicalizării, recunoscând că sindicalismul e puntea între cele două concepţii; dreptul statului de a controla întreaga organizaţie economică şi câteva principii finale: crearea unui tip uman, omul solidar, trezirea în conştiinţă a sentimentului de solidaritate, o nouă educaţie, ajutorarea copiilor prin legislaţie şi mai multe exclusivităţi comunale. Poate că neoliberalul rezistă când e vorba de stat şi socializare; dar faci ce vrei cu el când invoci comuna, sindicatul sau solidaritatea.”



(Socialiştii, apărători ai libertăţii (1937), articol devenit capitol în Articole burgheze (Opere 6), Mănăstirea Rohia şi Polirom, 2008; fragmentul e la p. 495-496)


Astăzi faci ce vrei cu (neo)liberalul când invoci politica monetară, fondurile europene, politica în domeniul concurenţei, echilibrul bugetar, degradarea mediului, vaccinarea, corupţia, dreptul de a fi preţuită, aplaudată şi „valorizată corect” (nu doar lăsată în pace, neagresată) al cutărei sau cutărei minorităţi etc.

Comentează [1]

Mises despre democraţie

Tudor Smirna · 02 ianuarie 2018

Dintr-un motiv pe care nu vreau să îl comentez deocamdată, dar asupra căruia voi reveni, haideţi să începem anul 2018 cu un pasaj din Acţiunea umană (p. 271), despre democraţia pieţei, autentica democraţie, faţă de care democraţia politică este o copie imperfectă:

În ultimă instanţă, consumatorii nu determină doar preţurile bunurilor de consum ci, în aceeaşi măsură, şi pe cele ale factorilor de producţie. Ei determină venitul fiecărui membru al economiei de piaţă. Consumatorii, nu antreprenorii, sunt cei ce achită în ultimă instanţă salariile fiecărui muncitor, fie că este vorba de fascinanta stea de cinema, sau de femeia de serviciu angajată cu ziua. Cu fiecare penny cheltuit, consumatorii determină direcţia tuturor proceselor de producţie şi detaliile de organizare ale tuturor activităţilor productive. Această stare de lucruri a fost descrisă numind piaţa o democraţie, în care fiecare penny reprezintă dreptul la un vot. Ar fi mai corect să se spună că o constituţie democratică este un mod de a le acorda cetăţenilor, în domeniul guvernării, aceeaşi supremaţie pe care economia de piaţă le-o asigură în calitate de consumatori.

Totuşi, comparaţia este imperfectă. În cadrul democraţiei politice, doar voturile acordate candidatului sau planului majoritar influenţează efectiv mersul lucrurilor. Voturile minorităţii nu influenţează politicile în mod direct. Dar pe piaţă nici un vot nu este irosit. Fiecare penny cheltuit are puterea de a modifica procesele de producţie. Editorii nu se îngrijesc doar de majoritate, publicând romane poliţiste, ci şi de minoritatea dornică să citească poezie lirică şi scrieri filosofice. Brutăriile nu fac pâine numai pentru consumatorii sănătoşi, ci şi pentru bolnavii care ţin regim. Decizia consumatorului este pusă în practică cu întreaga intensitate pe care i-o imprimă disponibilitatea sa de a cheltui o anumită sumă de bani.

Este adevărat că pe piaţă diverşii consumatori nu au acelaşi drept de vot. Bogaţii dispun de mai multe voturi decât cetăţenii mai săraci. Dar inegalitatea aceasta este ea însăşi rezultatul unui proces de vot anterior. În cadrul unei economii de piaţă pure, bogăţia este rezultatul succeselor înregistrate în satisfacerea cea mai adecvată a cererii consumatorilor. Un om bogat nu-şi poate păstra averea decât continuând să-i servească pe consumatori, în maniera cea mai eficientă.

Astfel, proprietarii factorilor materiali de producţie şi antreprenorii sunt practic mandatarii sau împuterniciţii consumatorilor, numiţi în mod revocabil printr-un plebiscit zilnic repetat.

Comentează

Cum suntem imbecilizaţi: eveniment la Galaţi

Institutul Mises · 07 decembrie 2017

Vineri, 8 decembrie, ora 18,00, Academia Privată vă invită la Galaţi (sala Aula Magna a Facultăţii de Filozofie, Istorie şi Teologie din Galaţi) la conferinţa „Cum suntem imbecilizaţi. Curriculumul ascuns al învăţământului obligatoriu”. Vorbitorii vor fi Vlad Topan, Cristian Comănescu şi Ninel Ganea.

Comentează

Ne-a părăsit Camil Aurelian Petrescu

Institutul Mises · 30 noiembrie 2017

Consemnăm cu tristeţe moartea lui Camil Petrescu, fiul cunoscutului scriitor. A fost un om pasionat de libertate şi a participat frecvent la Seminarul Mises sau la alte activităţi ale Institutului, în anii recenţi, de când revenise din exilul american. Camil cucerea prin modestie, căldură, vorbă domoală şi mult umor. Am pierdut un coleg şi un prieten. Dumnezeu să-l odihnească!

Comentează

Precedentele ·