Educaţia publică – un circ al foamei

Tudor Smirna · 25 septembrie 2016

Problema educaţiei etatizate este prezentată de Ken Schoolland, în Aventurile lui Johnathan Gullible, într-un capitol care poate fi înşelător la prima vedere, mai ales pentru cineva care a trăit comunismul românesc.

În capitolul Comisia de digestie se vorbeşte, aparent, despre ceea ce românii numeau circurile foamei: o schemă de alimentaţie publică însoţită de interzicerea gătitului acasă. Dar, de fapt, autorul a încercat să descrie metaforic situaţia învăţământului public. Hrana servită în mod etatic nu este fizică, ci mentală sau spirituală. Problema homeschooling-ului este descrisă ca o interzicere a gătitului în familie:

“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.

Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proşti nu sunt concediaţi niciodată dintr-o cantină politică. Asociaţia lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiţi pentru că bucătarii proşti devin invidioşi. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăşte meniul.”

“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, şi nimeni nu e niciodată mulţumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea şi cartofii. Pâine şi cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influenţă pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiţei şi orez. Îţi aminteşti?” se întoarse el spre soţia lui. “Când cei cărora le plăceau tăiţeii şi-au plasat în sfârşit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine şi cartofi.”

Davy se înnecă. Arătându-şi faţa din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăiţeii, bunico.”

“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofiţerii de Nutriţie te vor urmări.”

“Ofiţerii de Nutriţie?” întrebă Jonathan.

“Şşt!” spuse bunicul şi duse un deget la buze. Privi peste umăr şi pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofiţerilor de Nutriţie. Copiii le spun Nuţi. Nuţii urmăresc cu atenţie prezenţa la masă şi îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenţii de nutriţie sunt duşi în cantine speciale unde sunt forţaţi să mănânce.”

Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica găteşte cel mai bine.”

“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câţiva oameni au permise speciale, dar bunicul şi cu mine nu avem calificarea necesară. Şi nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”

A spune, precum au făcut-o recent Carmen Iohannis şi mulţi alţii pe tema homeschooling-ului, că cine este şcolit acasă riscă să devină o persoană ruptă de societate, s-ar traduce, în spiritul poveştii lui Ken Schoolland, cam aşa: cine nu mănâncă la cantinele politice şi alege să mănânce la mama acasă, riscă să fie un copil malnutrit şi o persoană care nu va şti niciodată cum se ia masa în oraş. Nu suntem fiinţe izolate, suntem fiinţe sociale, deci să mâncăm cât mai mulţi împreună – la cantinele şi de la bucătarii acreditaţi de stat, bineînţeles –, pentru că aşa ne simţim bine.

Cam acesta este nivelul argumentelor avansate recent contra homeschooling-ului.

Comentează [1]

Emil Duhnea despre Brexit

Tudor Smirna · 01 iulie 2016

Va semnalez mai jos o opinie a juristului Emil Duhnea despre Brexit:

Ideal pentru ambele părţi este menţinerea unei relaţii de politici liberale: de aici se naşte bunăstarea, din posibilitatea unor persoane de a intra în relaţii contractuale unele cu celelalte, fără grija unor restricţii instituţionale menite să servească alte interese decât cele proprii părţilor contractante. Schimbul cu Uniunea Europeană este în continuare dorit de ambele părţi, dar, în paralel, ar fi benefică posibilitatea de a intra în tratate bilaterale de liber schimb cu alte state.

Mai important, Marea Britanie ar ieşi dintr-o uniune vamală (cu o politică tarifară externă comună) în care nu poate încheia tratate bilaterale cu alte state (spre exemplu, India şi alte ţări cu o tradiţie common law), şi ar intra într-o zonă de liber schimb, menţinându-şi totodată posibilitatea de a-şi lărgi relaţiile economice şi cu state de care nu este neapărat legată strict geografic.

Pe termen scurt şi mediu, o opţiune pentru tranziţie ar putea fi Spaţiul Economic European, însă asta presupune menţinerea acquis-ului comunitar referitor la cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. Ar face improbabilă echivalarea care se face între votul Brexit şi votul anti-imigraţie.

În mod evident, cel mai rău scenariu este cel izolaţionist, în care graniţele se închid – este greu de spus cum va evolua asta, dar cert este că Uniunea Europeană o practică deja de multă vreme faţă de state terţe.

De ce e mai bine ca UK să părăsească Uniunea Europeană

Comentează

Impozitul forfetar se întoarce

Tudor Smirna · 30 iunie 2016

Povestea impozitului forfetar este încă un coşmar livrat de sinistrul complex politico-birocratic românesc.

O idee in principiu bună, taxa fixă nominală pe persoană / firmă, indiferent de volumul activităţii sau de profitabilitate – pentru ca doar aşa asiguri o egalitate in faţa statului, fără a-i handicapa / tâlhări pe cei mai productivi, ingenioşi, perseverenţi (avem nevoie de antreprenori de succes, capitalul privat si investiţiile private sunt sursa prosperităţii pentru toata societatea, e bine sa fie stimulată creşterea profitului pentru ca profitul este bun etc.) – este luată şi ciuntită după cum dictează lăcomia statului.

În primul rând, este aplicată doar unor sectoare si coduri CAEN, făcându-se praf astfel ideea de universalitate care era justificarea unui impozit fix nominal.

Apoi, se aplică la metru pătrat, deci implicit nu mai e nimic forfetar, este încă un impozit progresiv.

Apoi, pentru activităţi desfăşurate sub coduri CAEN nevizate de impozitul forfetar se aplică in continuare impozitul normal pe profit (impozitul de 1,2, sau 3% pe veniturile microîntreprinderilor fiind exclus). Aici avem deja o primă consecinţă a abordării particulare / sectoriale. S-a gândit cineva ce coşmar va fi pentru declarare şi cât de greu va fi de controlat ce venituri sunt într-adevăr din care activităţi? Probabil că o reacţie imediată va fi separarea activităţilor în firme distincte. Registrul Comerţului va primi cu ocazia asta o injecţie de venituri de la antreprenorii hăituiţi. Firme noi, închideri de puncte de lucru şi, cel mai probabil închiderea multor firme mici, pentru că:

Impozitul forfetar este imens pentru majoritatea antreprenorilor care nu sunt liderii sectoarelor vizate. Nu ştiu ce idei au politicienii si birocraţii despre profiturile si veniturile din sector, dar din grila de calcul rezultă că văd piaţa neagră monstruoasă (ştim asta deja) şi o simt mult mai enormă decât e cazul.
Dacă legea este promulgată, multe mici negoţuri vor deveni submarginale.

În concluzie, impozitul forfetar va fi încă o expresie orwelliană pe care statul român şi-o poate pune în panoplia uneltelor creatoare de haos.

Ultima speranţă în privinţa forfetarului e la preşedintele Iohannis şi asta spune multe despre cat de sumbră e situaţia – nu uitaţi cine a trimis înapoi legea scăderii fiscalităţii vara trecută.

Comentează

Flat Top Dot vs. Worst on Top

Tudor Smirna · 24 aprilie 2016

Scriu această intrare pe blog pentru a anunţa că am avut recent plăcerea să fiu vorbitorul care, din partea Institutului Mises România, a încheiat un simpozion despre piaţa imprimării industriale. Simpozionul a fost organizat la Târgu Mureş de către firma Chespa Transilvania pentru clienţii şi furnizorii ei. Mulţumesc din nou acestei firme pentru invitaţie şi îl felicit pe directorul ei, Maciej Chyra, pentru inspiraţia de a contacta Institutul Mises.

Am auzit cu această ocazie o expresie pe care am preluat-o în titlul acestui text. „Flat Top Dot” se referă la structura microscopică a unui cilindru care preia vopseaua pentru o densitate ideală a aplicării ulterioare în procesele de imprimare flexografică.

Am văzut expresia ca pe o bună contragreutate a unei alte expresii, care ar trebui să fie cunoscută celor familiarizaţi cu filozofia politică şi scrierile lui Hayek. „Worst on Top” se referă la tendinţa celor mai capabili de a prelua eşaloanele superioare ale aparatului de stat. Cum statul este o organizaţie bazată de mijloace rele (coerciţia şi taxarea, în esenţă), cei care imaginează şi aplică apoi cele mai eficiente scheme de utilizare a acestor mijloace rele, ajungând să aibă un avantaj concurenţial şi să avanseze selectiv în ierarhia etatică, devin, prin definiţie, şi cei mai răi.

Dar alăturarea celor două expresii nu este doar un titlu care sună bine. Este un contrast între două lumi categoric diferite. La simpozionul Chespa s-au perindat oameni de afaceri care au vorbit cu entuziasm despre ceea ce ştiau să facă, de la utilaje, vopseluri, materiale şi tehnologii de imprimare, până la design şi marketing. De la tendinţele de pe pieţele din Rusia, până la potenţialul imens al Africii sau al diversificării producţiei locale peste tot în lume.

Iar misiunea mea a fost să le vorbesc despre impactul scăderii taxelor asupra pieţei ambalajelor. Pentru asta, am făcut în primul rând o introducere în teoria liberală a statului. Am explicat că o economie poate funcţiona bine-mersi într-un regim fără stat şi am descris modul în care abţinerea prezentă de la consum face posibilă acumularea capitalului si creşterile viitoare ale veniturilor reale ale deţinătorilor factorilor de producţie.

Specific, despre taxare, am atras atenţia că creşterea taxelor duce la redistribuirea capitalului din cele mai profitabile şi eficiente social canale, spre activităţi mai puţin profitabile sau chiar perdante social, şi la crearea de venituri pentru clase parazitare în detrimentul producătorilor iniţiali de prosperitate.
De aceea, orice revenire de la un astfel de aranjament risipitor este binevenită. Scăderea taxelor este întotdeauna o premisă pentru creştere economică şi pentru o mai mare prosperitate celor productivi, validaţi la nivel social prin mecanismele elective voluntare ale pieţei.

Graficul de mai jos poate rezuma o parte din consideraţiile despre TVA:

Sursa

Referitor la situaţia din România, am vorbit despre faptul că taxarea şi aparenta ei scădere este doar parte din impactul statului asupra economiei. Pentru a-l surprinde pe acesta din urmă am vorbit despre 5 mari factori, care ţin de veniturile şi cheltuielile bugetare, efectele campaniilor din ultimii ani ai DNA şi ANAF, dinamica datoriei publice şi dinamica masei monetare.

În fine, sper că am arătat destul de elocvent că statul este sistematic o povară inutilă şi, mai mult, o povară care se îngreuiază cu timpul. Pe măsură ce există şi se măresc stimulentele ca antreprenorii să îşi exercite talentele specifice în mediul etatic-politic, abandonând mediul pieţei libere, dinamica statului este accelerată în detrimentul economiei. Cu alte cuvinte, le-am atras atenţia antreprenorilor şi oamenilor de afaceri prezenţi la acest eveniment că statul este un mod nociv de a căuta soluţii sociale şi că o altă responsabilitate a lor este aceea de a rezista pe piaţa liberă şi de a se opune oricărei forme de creştere a statului.

Comentează

Fiscalitatea pe plan global: între cartelizare, competiţie şi paradisurile fiscale

Ionela Bălţătescu · 12 aprilie 2016

Franz Oppenheimer, sociolog şi economist german spunea că întreaga istorie a lumii nu este altceva decât istoria unei competiţii între mijloacele economice şi cele politice de a acumula bogăţie şi că statele sunt organizaţii care fac uz eminamente de mijloace de tip politic. Preluând disticţia realizată de Oppenheimer, M.N. Rothbard preciza că mijloacele economice sunt producţia şi schimbul voluntar – deci instituţional, piaţa liberă şi proprietate privată, iar mjloacele politice implică o formă sau alta de expropriere, instituţionalizată sau nu.

Această competiţie între mijloacele politice şi cele economice este perfect ilustrată în problema impozitelor şi taxelor. În domeniul fiscalităţii, pe plan internaţional există două tendinţe majore. Pe de o parte, se poate observa o tendinţă de cartelizare la nivel global, manifestată prin eforturile de coordonare, cooperare şi armonizare fiscală. În UE avem armonizarea fiscală. În SUA, acest efort de cartelizare fiscală s-a concretizat în aşa numita lege a conformităţii fiscale a conturilor străine (Foreign Account Tax Compliance Act). Totodată, la nivel global există proiectul BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) susţinut în cadrul OCDE/G20.

Pe de altă parte, cea de a doua tendinţă, aflată în opoziţie cu prima este cea a competiţiei fiscale între diverse state şi jurisdicţii. Cel mai interesant fenomen este însă, de departe, cel al competiţiei între paradisurile fiscale.

Indexul secretului financiar care cuprinde topul ţărilor în care secretul financiar este păstrat cel mai bine, relevă că statele care militează cel mai mult în favoarea armonizării fiscale şi a abolirii paradisurilor fiscale sunt totodată cei mai importanţi ofertanţi de paradisuri fiscale. Astfel SUA deţine cea mai mare pondere din totalul serviciilor financiare offshore (20%) fiind concurată la acest capitol de UK (17%), Luxemburg (12) şi Germania (6%). Germania se află pe locul 8 în lume în topul ţărilor cu cel mai bine păzit secret finaciar, Luxemburg pe locul 6, iar SUA pe locul 3.

Realitatea este că cele mai bogate şi mai mari ţări ale lumii sunt angrenate într-un joc politic monstruos: în faţa întregii lumi apar ca promotori ai transparenţei şi echităţii, înduplecându-i pe cei creduli şi suficient de supuşi şi irelevanţi politic să între în cartelul fiscal. În acelaşi timp sunt într-o concurenţă acerbă cu ofertanţii de paradisuri fiscale.

Este adevărat că din acest mare joc politic pot profita accidental şi antreprenorii autentici sau oameni de afaceri cinstiţi. Este adevărat că într-o lume în care impozitele sunt din ce în ce mai sufocante pentru orice om care încearcă să aibă o afacere pe cont propriu, existenţa competiţiei fiscale şi a paradisurilor fiscale poate fi salvatoare. Dar, rămâne semnificativ faptul că ofertanţii de paradisuri fiscale sunt cei care întreţin şi au interesul să întreţină iadul fiscal peste tot în altă parte.

Paradisurile fiscale sunt, cel puţin în parte, rezultatul acestui monstros joc politic, şi sunt, în fond, pândite la tot pasul de scurgeri strategice de informaţii şi oportunităţi de şantaj politic. Problema fundamentală este că, pentru cei care aspiră la mai mare libertate economică, atât competiţia fiscală, cât şi paradisurile fiscale sunt doar soluţii conjuncturale. Sunt borne de moment într-o lume în care sfera mijloacelor economice se diluează şi se perverteşte pe zi ce trece, în timp ce jocurile politice au fost şi rămân adevărata afacere a acestei lumi.

Comentează

Gene Epstein – Thomas Piketty and the Nobelists

Institutul Mises · 08 aprilie 2016

Vă invităm să vizionaţi conferinţa „Thomas Piketty and the Nobelists” susţinută de Gene Epstein pe 24 martie 2016 la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Mulţumim Centrului Rothbard pentru co-organizare şi lui Mircea Burduşa pentru filmare.

Comentează

Întreprinzătorul în firma internaţională

Institutul Mises · 07 aprilie 2016

Vă invităm să vizionaţi conferinţa şi discuţiile prilejuite de lansarea cărţii Întreprinzătorul în firma internaţională, susţinută de autorul Mihai-Vladimir Topan pe 3 iunie 2015. Mulţumim lui Mircea Burduşa pentru filmare.

Comentează

Greenspan: de la auriu la gri

Tudor Smirna · 26 martie 2016

În discuţia de aseară, Gene Epstein l-a menţionat pe Alan Greenspan şi virajul acestuia de 180 de grade, de la susţinător la critic al etalonului aur. Mi-am adus aminte despre zvonurile legate de teza sa de doctorat şi, după o scurtă căutare, am găsit acest articol din Barron’s. Jim McTague scrie că i-a fost adusă teza de către Paul Wachtel, profesor la NYU şi membru al comisiei lui Greenspan, care susţine că titlul este legitim, justificat prin conţinutul tezei şi nu mai degrabă onorific, aşa cum au spus unii critici.

Amuzant este însă că există doar două exemplare din teza de doctorat, unul la Greenspan si cel văzut de jurnalistul de la Barron’s. Şi mai este amuzant că, fără a fi un plagiat după alt autor, se pare că este o colecţie de articole şi texte publicate anterior de Greenspan. În plus, o porţiune fusese publicată ca raport anonim al Council of Economic Advisers, al cărui preşedinte Greenspan era la acea vreme, aşa cum amintea şi Epstein aseară.

Cărţile se scriu din cărţi, tezele se scriu din articole, sunt lucrări publice dar totuşi atât de private – sună cunoscut, nu-i aşa? Pentru cei care se miră de culmile de impostură şi incompetenţă care apar acum tot mai monstruoase din ceaţa noastră postdecembristă, iată că există înaintaşi notorii din însuşi sistemul politico-economic pe care încercăm să-l preluăm cu bune şi cu rele (dar cu relele mai întâi).

Şi mai interesant este, însă, că preşedintele Fed-ului sub care s-a creat fabuloasa bulă imobiliară, care s-a prăbuşit răsunător în 2007-2008, cu consecinţe majore pentru toată economia mondială, scria în teza sa din 1979 despre posibilitatea unei … bule imobiliare. Greenspan pare să fi comentat mecanismul ciclic de umflare a preţului caselor prin creditare, licitare în sus, refinanţare a diferenţei cu care a crescut preţul şi utilizare a noilor fonduri pentru noi achiziţii şi aşa mai departe. Încă un motiv pentru care criza poate fi interpretată ca o crimă cu premeditare.

We were tickled to find that the work's introduction includes a discussion of soaring housing prices and their effect on consumer spending; it even anticipates a bursting housing bubble. Writes Greenspan: "There is no perpetual motion machine which generates an ever-rising path for the prices of homes."

Greenspan also broke new ground in the introduction to his thesis, where he noted that homeowners were refinancing for larger amounts than their original mortgage, in essence monetizing increases in their home's market value and spending the excess cash on goods and services or putting it into savings. Economic models at the time had missed the trend.

În apărarea lui Greenspan (sau a cui o fi scris acel capitol publicat initial ca raport fără autor) trebuie menţionat că susţine în teză cel puţin un principiu economic sănătos:

"Stimulus should be provided by tax reduction rather than by increases in government spending; tax reduction should be permanent rather than in the form of a temporary rebate; economic initiatives should be balanced between measures to stimulate consumption and those designed to increase business investment."

Mai multe consideraţii despre maestro şi greaua sa moştenire găsiţi în acest articol prescient al lui Joe Salerno.

Comentează

Video: Gene Epstein – My Intellectual Memoir

Tudor Smirna · 26 martie 2016

Gene Epstein ne-a relatat aseară, cu autentică vervă new-yorkeză, povestea evoluţiei sale intelectuale: de la copilul născut „în scutec roşu” şi adolescentul influenţat de ideile mamei sale, membră a Partidului Comunist american, la tânărul ajuns mâna dreaptă a lui Robert Heilbroner şi care, citind tratatul de economie al lui Murray Rothbard, a devenit – în cuvintele sale – „capitalist milos, libertarian şi economist austriac”.

Prezentarea lui Gene Epstein de aseară ar fi meritat o audienţă mai mare. Din fericire, Olivian Breda a filmat-o şi ne bucurăm că putem să v-o oferim şi aici:

Comentează

Vlad Topan la Growth Forum

Institutul Mises · 19 martie 2016

Pe 15 martie 2016, a avut loc conferinta Growth Forum, organizată de profit.ro. Mai jos găsiţi argumentele prezentate în cadrul acestui evenitment de Vlad Topan, preşedintele Institutului Mises România:

E limpede că problema unei strategii de dezvoltare este complicată şi nu ştiu dacă a ieşit din dezbaterile de până acum o strategie coerentă de dezvoltare. E bine că s-a pus în discuţie. Opţiunile mele sunt mai degrabă în direcţia pieţei libere, a economiei de piaţă şi atunci strategia de dezvoltare nici nu ar trebui, pe fond, să fie o problemă de stat.

Opţiunea pieţei libere, cea mai realistă

S-au deplâns multe lucruri în aceste două zile, inclusiv că statul nu a reuşit să completeze proiectul autostrăzilor, şi atunci apare întrebarea: oare de ce ar fi în stare acelaşi stat să completeze un proiect mult mai amplu, de timpul strategiei naţionale de dezvoltare?

Şi opţiunea niciunei strategii, laissez-faire, a pieţei libere, ar trebui luată în vedere, pentru că, după experienţa mea de cercetător în domeniul economiei, cred că, pe fond, ca instituţie cu abilităţi destul de limitate, statul nici nu ştie şi nici nu poate şti pe ce direcţie să dezvolte o economie.

Mai bine mic şi local, decât amplu şi uşor de capturat de grupuri de interese

Dacă totuşi o face, opţiunile mari pentru care propune de la centru susţinere devin prilej de fotbal politic, devin prilej de antreprenoriat politic, în care diverse interese, diverse sectoare încearcă să captureze strategia pe termen lung în direcţia convenabilă. Şi atunci e mai degrabă periculos să propui un proiect atât de amplu. Mai bine mărunt, local sau deloc la nivel politic, eventual doar pentru câteva funcţii de bază.

Când statul e la cârmă şi se preocupă foarte mult, ca proiect de amploare, de dezvoltare, crează hazard moral, crează îndreptăţire, crează anumite sectoare şi grupuri de interese faţă de care după aceea rămâne dator. Subvenţionează, practic, de multe ori eşecul.

Fondurile europene, supralicitate

Şi moneda bătută pe sursa fondurilor europene e un fel de supralicitare a unui model bazat pe ajutor străin, care s-a dovedit falimentar în istorie. Nu văd de ce ar reuşi să ne scape de probleme de data aceasta. Supralicităm foarte mult şi, după experienţa mea, cred că aceste fonduri crează mai degrabă sectoare şi firme care nu mai sunt viabile ulterior pe cont propriu. Cunosc persoane care şi-au înfiinţat firme pentru proiecte pe fonduri europene şi le au de un an de zile, dar încă nu au făcut nimic concret pentru obiectul de activitate al firmei, iar dacă vor putea fi profitabile apoi pe cont propriu e un total mister.

Fără experimente excentrice în politica monetară

Ar trebui să mergem contra curentului. Curentul e acum pentru experimente, de exemplu în politică monetară, în politică macroeconomică. Cred că ar trebui să fim conservatori, fără prea multe politici neortodoxe, fără dobânzi negative, fără intervenţie masivă a statului, fără deficite bugetare, fără proiecte gigantice de investiţii publice.

E posibil, în viitorul apropiat, să ne confruntăm cu încă un episod de criză. Sunt multe voci care spun că criza încă nu s-a încheiat, că încă nu s-au lichidat investiţii greşite şi e posibil – ca profesor îmi permit să pun lupa pe o perioadă îndelungată – să vină vremuri ciudate care să pună în discuţie iarăşi inclusiv opţiuni de politică economică consacrate, de la jumătatea secolului 19, atunci când s-a acreditat sistemul modern monetar-financiar-bancar, în speţă cel cu bancă centrală, cu rezervă fracţionară şi cu monedă simbol, monedă decret, aşa cum este ea produsă în toate regimurile monetare contemporane.

Prudenţă

Vin tot felul de elemente, de exemplu discuţiile pe bail in, rolul deponenţilor ca potenţiali investitori în bănci, probleme care se ridică în legătură cu darea în plată, despre bail-out, dobânzile negative, quantitative easing în reprize nesfârşite. Sunt simptome ale unei puneri în discuţie, destul de importante, a unor sisteme economice importante, în speţă cel financiar-bancar, cu care am fost obişnuiţi în secolul trecut. Şi atunci e bine să fim foarte prudenţi.

Pentru mai multe opinii, citiţi relatarea de aici.

Comentează

Precedentele ·