Cărţi de vânzare la evenimentul Hülsmann
Diseară veţi putea achiziţiona titlurile editate de Institutul Mises, de Libertas Publishing şi de Editura UAIC.
Conferinţa lui Jörg Guido Hülsmann va fi urmată de o sesiune de autografe.
Pieţele financiare şi Statul
Acesta este titlul conferinţei pe care Jörg Guido Hülsmann o susţine la Bucureşti pe 15 mai în Aula Magna a Academiei de Studii Economice. Pe 14 mai, a vorbit la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi despre „Sfârşitul keynesismului” şi a lansat oficial două cărţi traduse în limba română: „Etica producţiei de bani” şi „Deflaţie şi libertate”.
Sunt convins că oricine alege să îl asculte azi sau mâine pe Hülsmann va căpăta o perspectivă largă asupra problemelor economice şi financiare în care se află lumea în prezent. Tocmai pentru că atenţia tuturor este aţintită asupra circului cauzat de perioada electorală, e momentul să ne dăm un pas înapoi şi să privim la perspectiva largă a tendinţelor internaţionale, care pot afecta România mult mai mult decât schimbările interne.
În condiţiile în care se vorbeşte de ieşirea iminentă a Greciei din Zona Euro sau despre revenirea mărcii gemane, lucruri inimaginabile acum doi sau trei ani, Hülsmann poate fi considerat un profet monetar. Iată ce scria el despre moneda euro acum doisprezece ani:
„Nu este decât o chestiune de timp până când America de Nord şi Europa vor atinge şi ele un punct fără întoarcere, situaţie în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreţionară. În acel moment, fireşte, nu va mai fi nimeni care să menţină în viaţă tristul joc al îndatorării şi inflaţiei în alternanţă. Fie economia occidentală va fi atunci complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub naţional-socialism, fie va fi hiperinflaţie. De acel moment ne mai despart, poate, doar câţiva ani ori câteva decenii. E posibil să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar şi euro (şi yen?). Nimic nu se schimbă însă, la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflaţia.”
De ce stau lucrurile aşa? Pe scurt, pentru că moneda euro nu este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie. O monedă autentică trebuie să servească societăţii pentru realizarea unei funcţii vitale: calculul antreprenorial de rentabilitate. Prin faptul că serveşte drept mijloc generalizat de schimb, moneda devine acel bun în care se pot exprima preţurile tuturor celorlalte bunuri şi servicii şi, astfel, numitorul comun al diverselor alternative de acţiune. O economie poate fi „economică” sau „raţională”, doar dacă are o monedă sănătoasă.
Ce este o monedă sănătoasă? Iarăşi pe scurt, o monedă-marfă. În schimb, moneda euro este, ca şi monedele-decret naţionale, un produs artificial, monopol al statului pe care oamenii sunt constrânşi să îl utilizeze, fără a putea opta pentru alţi potenţiali producători ai unor alternative mai apreciate de piaţă. O bucată de hârtie care poate fi reprodusă practic fără costuri imediate (spre deosebire de o autentică monedă-marfă) în beneficiul autorităţilor emitente.
Motivul instabilităţii monedei euro (şi al oricărei monede discreţionare) este legat de costurile indirecte pe care acest tip de instituţie le generează şi aruncă asupra societăţii: redistribuţia inflaţionistă şi cicurile economice. Euro ca monedă a Uniunii Europene este consecinţa fugii statelor-naţiune de consecinţele propriei iresponsabilităţi monetare.
Revenind, tot acum doisprezece ani Hülsmann susţinea că „numai nişte reforme radicale în direcţia pieţei pot să ne salveze – întoarcerea la o monedă-marfă, exemplul aurului, pe o piaţă monetară liberă şi retragerea completă a statului din sistemul monetar”. Să vedem ce are de spus azi, în plină depresiune mondială şi sub semnul dezintegrării sistemului monetar şi financiar european.
Guvernarea de gherilă
Dacă măsurile şi intenţiile guvernărilor recente sugerau organizare şi cadenţă ca la armată, duşmanul fiind mai degrabă propria populaţie, guvernarea Ponta se pare că va funcţiona cu tactici de gherilă.
Altă abordare, din păcate acelaşi duşman. Ce altceva se poate înţelege dintr-o listă de obiective atât de haotică, măcar în aparenţă, ca cea prezentată de Victor Ponta săptămâna trecută? Cea mai ţipătoare contradicţie este între intenţia de a scădea CAS-ul „la angajator” şi cea de a creşte salariul minim.
Pentru a înţelege cât de aiuritoare este alăturarea celor două propuneri, haideţi să vedem ce înseamnă să ai salariu pe o piaţă funcţională. Întâi, ca să primeşti salariu, trebuie să însemni ceva pe piaţă. Ceea ce în limbajul străzii s-ar exprima prin „pieţele mă iubeşte fiindcă am valoare”, economiştii numesc PVMA: productivitate valorică marginală actualizată.
Dacă strada are doar o intuiţie bună, economiştii sunt aceia care au formalizat adevărul că un lucrător, fie el zilier sau manager, îşi primeşte de la consumatorii finali, prin piaţă, atât cât merită.
Dincolo de aspectul exterior al procesului de contractare, unde se pare că antreprenorii sunt decidenţii care îi angajează pe salariaţi la preţul pe care au ei chef să-l dea (nedrept de mic, evident), se află următorul lanţ cauzal: într-un proces de producţie un salariat în plus poate creşte productivitatea într-o anumită măsură. Cu el producţia e mai mare decât fără el. Antreprenorul îşi face socoteala că acea producţie adiţională se va vinde la piaţă cu o sumă concretă.
Din acea sumă antreprenorul trebuie să scoată costul timpului: una este când producţia e gata şi se poate vinde într-o zi, alta când ajunge pe piaţă abia după câteva luni. Acea sumă redusă cu rata dobânzii (costul de oportunitate al folosirii resurselor în alte proiecte, estimat subiectiv de antreprenor, nu ce decretează BNR-ul ) este limita maximă în care el va negocia cu salariatul.
Limita minimă este dată de concurenţa diverselor procese productive în care salariatul şi-ar putea cheltui cu folos energia (antreprenorul care nu plăteşte realist îşi va pierde lucrătorii). Pe o piaţă flexibilă limita minimă şi cea maximă vor aduce la un punct fix intervalul în care se poate concretiza sustenabil salariul.
Dacă această lege economică a salariului este valabilă, atunci trebuie să tragem două concluzii. În primul rând,toate taxele pe salariu sunt luate de stat de la salariat, iar angajatorul are rol de pion colector (el nu poate creşte preţurile fără a-şi pierde piaţa, aşa că pune salariaţii în faţa crudei realităţi). Împărţirea CAS-ului la angajator versus angajat este doar propagandistică. Scăderea taxelor salariale, fie de la angajat, fie de la angajator, ar avea acelaşi efect: creşterea sustenabilă a salariilor.
În al doilea rând, salariul minim este o tâmpenie, ca orice preţ fixat prin decret. Ori este mai mic decât cel real de pe piaţă, şi atunci este irelevant, ori este mai mare, şi atunci creează un hiatus între ceea ce este dispus să ofere angajatorul (adică piaţa) şi ceea ce trebuie. Din această ultimă situaţie rezultă, pe de o parte, şomajul unor oameni care poate au cel mai mult nevoie de o slujbă şi, pe de alta, lipsirea pieţei de lucrurile pe care acei şomeri le-ar fi produs.
Aşadar, cel puţin la nivel declarativ, noua guvernare vrea să scadă şomajul şi să îl crească în acelaşi timp. Vrea să crească veniturile la buget şi să le scadă în acelaşi timp. E la modă gherila cu bască electorală.
[Articol apărut iniţial în Finanţiştii.]
Campania 2%
Nu uitaţi, dacă doriţi să ne susţineţi, că se aproprie data limită de 15 mai:
Găsiţi aici forumularele precompletate.
Mulţumim!
Jörg Guido Hülsmann la Bucureşti
Vă invităm la conferinţa cu titlul Financial Markets and the State, susţinută de Jörg Guido Hülsmann la Bucureşti, marţi, pe 15 mai 2012, în Aula Magna a Academiei de Studii Economice, de la orele 18:00. (Intrarea este liberă.)
Despre autor
Jörg Guido Hülsmann este Senior Fellow al Institutului Ludwig von Mises din Auburn, şi profesor al Facultăţii de Drept, Economie şi Ştiinţe Sociale a Universităţii din Angers, Franţa.
Hülsmann s-a născut în 1966, a studiat filosofie la Freien Universität Berlin, ştiinţe politehnice şi economie la Technischen Universität Berlin şi finanţe, management şi marketing la École supérieure de commerce de Toulouse. A obţinut titlul de doctor în economie de la Technischen Universität Berlin şi a fost acreditat pentru conducerea tezelor de doctorat de către Universitatea Paris Dauphine.
Jörg Guido Hülsmann este unul dintre cei mai importanţi cercetători contemporani din cadrul Şcolii austriece de economie. A adus contribuţii importante şi remarcabile la teoria monedei, a ciclului economic, a echilibrului general sau a dobânzii. A scris multe articole publicate în reviste de specialitate, a editat şase cărţi şi este autorul unor cărţi şi monografii, două dintre ele, Etica producţiei monetare şi Deflaţie şi libertate fiind traduse în limba română în cadrul Institutului F. A. Hayek de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi.
Jörg Guido Hülsmann a tradus texte esenţiale ale Şcolii austriece în limbile engleză, franceză şi germană, a scris numeroase articole de popularizare şi comentarii jurnalistice şi a susţinut numeroase conferinţe.
Pe site-ul nostru găsiţi următoarele texte de Jörg Guido Hülsmann:
Euro. O interpretare rothbardiană a evoluţiei monetare recente
Unificarea politică: teorema generalizată a progresiei
În variantă tipărită îl puteţi citi pe Hülsmann în două cărţi editate de noi:
Ce le-a făcut Statul banilor noştri?
Cinci eseuri monetare în tradiţia Şcolii austriece
Organizatori:
Parteneri:
Cum s-au îmbogăţit muncitorii
În comentariul de săptămâna trecută spuneam că masele ajung să deţină grosul capitalului într-o economie de piaţă autentică. În aşteptarea zilei de 1 Mai muncitoresc, cu riscul de a deturna atenţia de la reţeta amestecului pentru mici, cred că e bine de clarificat cum s-a întâmplat istoric acest lucru şi cum se întâmplă, oriunde şi oricând, dacă se respectă o „reţetă” economică simplă.
Un volum disponibil în limba română, editat de F.A. Hayek şi intitulat Capitalismul şi istoricii, ajută la înlăturarea buruienişului marxist de pe istoria revoluţiei industriale şi lămurirea faptului că evoluţia vertiginoasă a populaţiei din perioada aceea a fost posibilă datorită libertăţii şi economisirii.
A fost de ajuns ca sistemul economic să fie relativ eliberat de taxe şi reglementări şi ca societatea să producă şi să economisească ceva în plus faţă de nevoile imediate, pentru ca oamenii să se poată asocia liber şi să folosească bunurile neconsumate şi resursele disponibile în sistemul de diviziune a muncii (fiecare se specializează pe ce poate face cel mai bine şi astfel contribuie cel mai mult la bunăstarea lui şi a tuturor celorlalţi). Astfel s-au pus bazele acumulării unei cantităţi sporite şi a unei diversităţi mai mari de bunuri care puteau fi puse deoparte pentru a fi folosite în procese productive mai ample, care înainte puteau fi doar imaginate, nu şi puse în practică.
Începutul a fost crâncen: procesul capitalist de sporire a productivităţii avea nevoie de mână de lucru, dar nu putea răsplăti acea mână de lucru decât mizerabil, pentru că la un nivel mizerabil (privind în urmă din prezent) erau şi patronul şi, mai ales, cei care cumpărau bunurile produse.
Creşterea populaţiei şi intensificarea diviziunii muncii a făcut posibil ca în câteva generaţii capitalismul să ofere o evoluţia de-a dreptul incredibilă a bunăstării materiale. Într-un timp ridicol de scurt, din perspectivă istorică, s-a ajuns de la masele mizere la situaţia în care lucrătorii, resursa umană, sau cum doriţi să le spuneţi, au devenit factorul de producţie cel mai rar, gâtul de sticlă pentru care antreprenorii, oricât de mult le-ar fi plăcut să-i „exploateze” pentru propriul profit, trebuiau să scoată sume din ce în ce mai mari pentru a le licita serviciile. Mulţi dintre salariaţi au putut să economisească şi cu propriul capital astfel format să devină ei înşişi patroni şi să pornească astfel în propria aventură antreprenorială, ori să se mulţumească cu calitatea de acţionari sau creditori.
Datorită acestei concurenţe averile şi prosperitatea se distribuie după capacitatea şi talentul fiecăruia şi istoric s-a observat că oamenii sunt mai degrabă egali din această perspectivă: astfel s-a format o pătură de mijloc extinsă care a lăsat puţin loc pentru extremele sărăciei sau opulenţei. Şi, un lucru foarte important, un astfel de sistem economic este într-o continuă dinamică: în sărăcie rămân doar cei care chiar nu vor să facă cel mai mic efort, iar extrem de bogaţi rămân doar cei care reuşesc permanent să surprindă plăcut cu produsele lor. Acesta este egalitarismul capitalist.
Acum, de 1 Mai muncitoresc, gândiţi-vă numai că în România salariaţii plătesc taxe care ajung la 80% din productivitatea lor (impozitarea salarială şi TVA-ul), taxe pe care statul le risipeşte. Imaginaţi-vă ce-ar putea să însemne pentru noi toţi ca această risipă imensă să înceteze şi în locul ei să înceapă o acumulare de capital ghidată de economisirea celor care nu ar mai fi deposedaţi de rodul muncii lor.
[Articol apărut iniţial în Finanţiştii.]
Sarmale cu dulceaţă
Asta cred că ar trebui să dea USL la „serbările câmepeneşti” de 1 mai, în loc de mici şi bere, pentru a se potrivi cu greţoşenia listei cu priorităţi a lui Ponta.
Deci se scade CAS-ul la angajator, pentru stimularea angajărilor, şi în acelaşi timp se creşte salariul minim la 850 de lei, pentru creşterea încasărilor la buget.
Interesant…
Cine mai pofteşte o sarma? Că dulceaţa e de trandafiri.
Eterna expropriere a socialismului popular
Statul argentinian naţionalizează 51% din YPF, fosta companie petrolieră de stat, privatizată în 1999 către compania spaniolă Repsol.
În marginea evenimentului se comentează, de exemplu, că regimul preşedintei Cristina de Kirchner creează un precedent periculos. Exproprierea în Argentina anului 2012 un precedent? Poate doar dacă analiza se face pe o perioadă istorică foarte scurtă.
Argentina face de bune decenii un du-te vino demolator între regimuri socialiste, ba de stânga, ba de dreapta, în care exproprierea a fost adesea necazul mai mic pe care îl puteau păţi indezirabilii.
Poate mai populară decât tangoul este mentalitatea socialistă a maselor. Ilustrativ pentru această mentalitate este un documentar semnat de Avi Lewis şi Naomi Klein, intitulat „The Take” (Luarea) în care aflăm despre mişcarea de ocupare a fabricilor cu probleme (de cele mai multe ori induse etatic) de către muncitorii concediaţi. Iată încă un premiat şi nociv produs de export al culturii argentiniene.
Aforismul „un popor are conducătorii pe care şi-i merită” este valabil nu doar în Argentina, ci oriunde, inclusiv în România. Fără a ignora rolul negativ al unor instituţii internaţionale alimentate de cu totul alte principii decât respectul pentru proprietate, cam greu este ca astfel de intervenţii exterioare să îşi impună agenţii şi politicile asupra unei populaţii care respinge ideile socialiste şi caută soluţii mai fireşti.
Ca în Argentina, în România, o spun cu regret, răul vine şi de jos. Priviţi numai la motivaţiile celor care au ieşit acum câteva luni în Piaţa Universităţii. Cu excepţia celor care protestau contra taxei auto, aproape toată lumea avea de cerut lucruri care implicau o expropriere.
„Calafatiştii” nu aveau soluţii foarte nuanţate pentru problemele sănătăţii, ci vroiau păstrarea medicului Arafat într-o poziţie birocratică şi servicii medicale universal gratuite, ceea ce însemna continuarea unei politici de spoliere a maselor de salariaţi şi păstrarea unui sistem care oferă servicii execrabile în timp ce victimizează marea majoritate a pacienţilor şi a medicilor. Alţii nici măcar nu doreau ceva pentru toată lumea, ci să vină a doua zi la uşa unui politician pentru o pomană personală, indiferent de unde şi cum era obţinută. De departe cei mai periculoşi au fost cei care cereau naţionalizări pe toată linia şi militarul care propunea nici mai mult nici mai puţin decât o juntă dictatorială la Bucureşti.
În acest context, mare ar fi mirarea ca recenta propunere de limitare a despăgubirilor la 15% din valoare pentru victimele exproprierii comuniste, plătibili în zece ani sau mai mult, să declanşeze vreo reacţie populară. Nu mă îndoiesc că premierul sau preşedintele fac declaraţii fundamentate pe sondaje ale opiniei votanţilor atunci când propun astfel de permanentizări ale naţionalizărilor sau când atacă profitabilitatea Petrom-ului.
Cine îşi închipuie că despăgubirea proprietarilor sau profiturile privatizaţilor stau în calea propriei prosperităţi şi cere intervenţia statului nu înţelege că într-o autentică economie de piaţă masele ajung să deţină grosul capitalului. Prin susţinerea intervenţiei statului, masele îşi semnează propria şi perpetua expropriere.
Într-o Românie postrevoluţionară care a păstrat prin accept popular vechile structuri ale puterii, omul de rând nu poate spera, realist vorbind, decât la subzistenţă în umbra şi sub protecţia statului spoliator.
[Comentariu publicat iniţial în Finanţiştii.ro]
Gheorghe Sava despre etica şi istoria cametei
În limba engleză, aici:
The ethics of usury and its impact on the modern banking system
Impermisibila Spanie
„Nu ne putem permite Spania”, îşi spun birocraţii europeni de ceva timp pe la întâlnirile de nivel înalt cauzate de situaţia economică tot mai precară a Zonei Euro şi Uniunii Europene. Acelaşi lucru ar putea să îşi spună şi spaniolii de rând, după ce s-au votat plini de speranţe deşarte din lacul socialist al regimului Zapatero, în puţul „popular” al regimului Rajoy.
Afirmaţia birocraţilor europeni despre Spania este făcută pe fundal grec. Dacă în cazul Greciei se poate încerca reţeta altfel ridicolă a reeşalonării, tunderii şi tranzitării pe la Atena a datoriei greceşti dinspre organismele monetare şi financiare europene şi mondiale către băncile creditoare, cu Spania nu se mai poate încerca aşa ceva nici măcar în lumea de hârtie a eurocraţilor. Este o problemă de dimensiune.
PIB-ul Greciei pe 2011 este estimat la valoarea de 215 miliarde de euro (la paritatea din 1999), iar PIB-ul Spaniei din acelaşi an se situează peste 1073 de miliarde. Grecia a avut în 2011 un număr oficial de 4.972.000 de angajaţi, iar Spania un număr de 23.130.000. Comparaţiile ar putea continua fără a afecta prea mult concluzia că economia Spaniei este cam de cinci ori mai mare decât a Greciei.
Pentru Grecia, cu o datorie „suverană”, conform Eurostat, de peste 329 de miliarde în 2010 (144% din PIB), Troika a alocat până în prezent în jur de 320 de miliarde de euro. Spania are o datorie publică oficială de aproape 642 de miliarde (61% din PIB). În cazul în care şi ea va fi atinsă de insolvenţă, raportul grec de aproape unu la unu dintre datoria suverană şi fondurile de bailout sugerează un necesar spaniol de peste 600 de miliarde.
Limita maximă totală a fondurile europene de stabilitate, care actualmente deţin rezerve de aproximativ 260 de miliarde de euro, a fost la 500 de miliarde până recent, când Germania şi-a dat acordul de a lăsa fondul temporar (EFSF) să funcţioneze în continuare după iulie 2012, în paralel cu cel permanent (ESM), ridicând astfel limita maximă de bailout la 800 de miliarde în total, din care doar 500 nealocate deja.
Aceste socoteli, fără îndoială grosiere, arată că fie şi extrapolând mai departe şirul deja obişnuit de concesii al eurocraţilor, stabilizarea Spaniei prin gestionarea europeană a insolvenţei este de domeniul fantasticului.
Argumentele optimiste se bazează pe capacitatea practic nelimitată a tipăritorului de ultimă instanţă (BCE) de a oferi bani împrumutătorului de ultimă instanţă pentru faliţii „suverani” (fondurile de stabilitate financiară).
Argumentele pesimiste arată cel puţin înspre necesitatea unui al treilea ipotetic bailout al Greciei, înspre calculele mai realiste care arată că datoria publică a Spaniei se situează de fapt la aproape 90% din PIB (877 miliarde de euro) şi la dificultăţile suplimentare din sectoarele bancare ale economiilor europene, care au secat deja BCE de un trilion de euro.
Europa politică neagă realitatea falimentelor unor state care s-au trezit dintr-o dată, prin intrarea în Uniune şi adoptarea Euro, cu fonduri la care altfel nu puteau decât visa şi pe care le-au risipit cu o iresponsabilitate frenetică deloc accidentală. În schimb, alimentează iluzia că problemele pot fi corectate din mers, cu intensificarea redistribuţiei intraeuropene şi cu aplicarea unor planuri de austeritate care de fapt suprimă orice şanse reale de ieşire din criză.
[Articol publicat iniţial în Finanţiştii.]
