Încă o dată despre copyright
Pentru că pleadoaria lui Stephan Kinsella postată ieri a stârnit controverse, revin cu precizări.
Ideea pe care se bazează dezomogenizarea dreptului de proprietate pentru bunuri fizice de drepturile de proprietate pentru bunuri „intelectuale” este aceea că ultimele nu sunt caracterizate de raritate. Rothbard le spunea „reţete”, „condiţii ale acţiunii” sau „idei tehnologice”, iar Tucker&Kinsella le spun bunuri non-rare.
Fiind reproductibile indefinit, este ilegitimă postularea unor drepturi opozabile tuturor pentru producătorul acestui tip de bunuri sau cei autorizati de el. Pe de altă parte, dreptul la proprietate privată asupra bunurilor fizice rămâne intact (doar) în aceste condiţii.
Dar, bineînţeles, rămân valabile contractele private pentru respectarea aranjamentelor de tip copyright. De exemplu, practica unor scriitori de a oferi gratuit textul cărţilor scrise şi de a participa apoi la evenimente contra cost este un model economic deja prezent.
Un scriitor ar putea totuşi, chiar în absenţa legilor de tip copyright, să semnaze un contract de distribuţie cu o anumită editură, în care să stipuleze diverse restricţii, şi să îndrume cititorii să cumpere de la acea editură autorizată, fără a putea însă urmări în justiţie pe concurenţii care aleg să publice şi să vândă copii ale cărţii sale fără a fi semnat vreun contract.
Contra lor rămân valabile persuasiunea şi boicotul.
Cristian Comănescu în traducerea pe care o dă Eticii libertăţii, comentează pe subiect:
Pentru o critică viguroasă a ideii de proprietate asupra informaţiei şi a ideilor de proprietate intelectuală derivate din ea, a se vedea online Stephan N. Kinsella, Against Intellectual Property [pdf].
Kinsella arată că singura proprietate care poate fi protejată legal, în conformitate cu principiul de homesteading, este cea asupra corpului şi a obiectelor tangibile dobândite prin apropriere originară, transferuri paşnice sau producţie. Acestea pot fi liber structurate, în limitele respectării egalei libertăţi a celorlalţi, ceea ce exclude orice aşa-zise drepturi asupra informaţiei.
Altminteri, ar rezulta că ideile, descoperirile, sau „invenţiile” lui X anulează cumva drepturile de proprietate prealabile ale lui Y. Astfel, în exemplul cursei de şoareci, dacă cineva poate copia cursa de şoareci fără a încheia nici un contract restrictiv prealabil şi fără a încălca proprietatea tangibilă a cuiva, Brown („inventatorul”) nu are nici un drept de a-l opri.
Într-adevăr, nu este nevoie de „un drept mai mare decât al cumpărătorului” (Green) asupra cursei de şoareci, cum greşit sugerează Rothbard, ci de faptul că, spre deosebire de cumpărător, imitatorul (Black) nu a acceptat să renunţe la drepturile sale prealabile, de a-şi structura oricum doreşte proprietatea, inclusiv în forma oricărei curse de şoareci – şi de a comercializa rezultatul.
Simplul fapt că Brown desoperă un mod specific de a-şi structura proprietatea sa nu limitează dreptul preexistent al celorlalţi de şi-o structura pe a lor la fel. Este adevărat că inovatorul Brown poate condiţiona prezentarea sau vânzarea către Green de semnarea unei clauze, prin care cel din urmă se angajează să-i plătească celui dintâi o anumită sumă dacă survine o anumită situaţie specificată.
Dar aceasta nu are nimic de a face cu vreun drept „rezidual” al lui Brown asupra vreunei informaţii, ci este o simplă tranzacţie condiţionată. Acelaşi raţionament face irelevantă distincţia între patente şi copyright-uri, conform căreia primele s-ar referi la descoperiri care pot fi făcute de multiple persoane independent, iar ultimele la „invenţii unice”, care n-ar putea fi decât copiate.
Esenţialul este că oricine are dreptul să-şi structureze sau formateze proprietatea oricum doreşte şi acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum îşi gestionează alţii proprietatea lor, în absenţa unui contract de cedare a sa.
Rezultă imediat nulitatea de drept a tuturor presupuselor „drepturi intelectuale”, inclusiv a aşa-ziselor „drepturi” ale lui Brown „asupra ideilor din capul lui Black”.
Dacă am admite totuşi, de dragul discuţiei pur academice, invocarea genezei acestor idei din capul lui Black, ca fundament pentru o distincţie fără consecinţe juridice, ar rezulta că trebuie stabilit dacă ideile din capul lui Black sunt rezultatul ideilor din capul lui Green, sau ar fi ajuns oricum acolo (în care caz argumentul „mărimii excedentare” cade). Dar aceasta este în sine o sarcină imposibilă, neexistând criterii obiective pentru a stabili contrafactual ce ar fi existat în capul cuiva, dacă istoria ar fi fost alta.
Aşadar, încă o dată, proprietatea intelectuală nu poate fi instituită ca lege, cu caracter universal, aşa cum e proprietatea asupra bunurilr rare, dar poate fi stipulată în contracte private.
Pentru aprofundare, se poate merge aici:
The Case Against IP: A Concise Guide
SOPA este simptomul, boala este Copyright: apel pentru abolirea copyright-ului
Protestele contra SOPA nu au fost iniţiate de către conservatori, sau „libertarieni”, ci de către acei libertarieni de „stânga”, preocupaţi de societatea civilă, şi de către experţii în tehnologia informaţiei din Silicon Valley. Bineînţeles, unii libertarieni au fost împotriva SOPA (şi a copyright-ului) de la bun început – libertarienii mai radicali şi cei anti-stat, în special austro-libertarienii şi libertarienii de stânga.
Însă, în afară de libertarienii anti-stat, majoritatea protestatarilor contra SOPA concede că ideea de copyright este bună, că proprietatea intelectuală este bună şi că pirateria este rea...dar apoi se vaită că SOPA „merge prea departe”.
De exemplu, avem un articol din PC Magazine în care 11 angajaţi abordează chestiunea SOPA. Răspunsul este universal negativ, dar majoritatea prefaţează opoziţia împotriva SOPA cu o reverenţă în faţa copyright-ului şi recunoaşterea faptului că pirateria este „bineînţeles, o problemă reală”. Citând:
„Sigur, furtul proprietăţii intelectuale este greşit, dar nu ar trebui combătut cu costul libertăţii de exprimare şi al unui internet deschis.”
„SOPA este exemplul perfect de reacţie disproporţionată la o problemă reală. Site-urile nelegiuite pline ochi de conţinut piratat sunt o problemă reală, dar dizolvarea internetului nu este soluţia corectă.”
Această propunere legislativă este asemănătoare propunerii de a minitoriza bibliotecile, sau chiar de a le închide, pentru că există şansa ca o carte să conţină un text plagiat.”
„IP este un lucru preţios. De pildă, fiecare jurnalist de la PC Mag a fost victima piratării la un moment dat. Totuşi, această legislaţie merge” prea departe.
„În mod cert, este nevoie ca proprietarii de conţinut cum ar fi studiourile cinematografice şi casele de discuri să îşi protejeze conţinutul, dar legislaţia propusă nu este răspunsul adecvat.”
Acesta este tipul de răspuns pe care aproape toţi oponenţii SOPA l-au dat, un caz concret fiind şi Facebook prin Mark Zukerberg, care a declarat că
„...site-urile de piraţi din străinătate care piratează proprietatea intelectuală americană sau care vând bunuri contrafăcute ridică probleme semnificative pentru economia noastră”, dar PIPA şi SOPA „nu reprezintă soluţia corectă pentru această problemă, din cauza pagubelor colaterale pe care le-ar provoca internetului.”
Acest tip de argumentaţie este foarte des întâlnit. Depresiv de des.
Apoi, pe lângă faptul că majoritatea oponenţilor SOPA acceptă copyright-ul, mai ia de bună şi propaganda RIAA/MPAA după care „pirateria” aduce anual pierderi de miliarde de dolari – cu toate că nu există nici o dovadă a acestui lucru.
Problema este de fapt aceea că dreptul la liberă exprimare şi alte drepturi sunt în mod evident încălcate de către copyright. Nici nu ar trebui să fie de mirare acest lucru, dată fiind originea sa ca unealtă a cenzurii. După cum s-a recunoscut în cea mai recentă decizie a Curţii Supreme referitoare la copyright, în Golan vs. Holder (procesul în care Congresul a fost autorizat să repună sub copyright lucrări din domeniul public), „în privinţa Primului Amendament, am recunoscut că o anumită restrângere a exprimării este efectul inerent şi intenţionat al oricărei atribuiri de copyright.”
Foarte multă lume recunoaşte că în cazul copyright-ului (şi al patentelor) se restricţionează libertatea cuvântului şi cea de expresie. Prin presupunearea legitimităţii copyright-ului – pe care o fac instanţele judecătoreşti – şi a faptului că Primul Amendament protejează libertatea de exprimare, trebuie tot timpul să fie căutat un echilibru între libertate şi cenzură. Iar aceasta este dilema în care se găsesc cei mai mulţi oameni, atunci când pornesc de la premisa că trebuie să protejăm drepturile de proprietate intelectuală, dar nu trebuie să mergem prea departe pentru că am putea afecta „prea mult” libertatea de expresie (şi internetul liber).
În mod evident, există un conflict între copyright, cenzură şi controlul prin stat al ideilor, pe de o parte, şi libertatea de expresie şi internetul deschis, pe de altă parte. Acest lucru este recunoscut de către tot mai multă lume. Leo Laporte a recunoscut acest lucru într-un episod recent din This Week in Tech. A observat că avem de ales: fie internetul, fie copyright-ul (spre deosebire de tehnocratul Nilay Patel).
În urma conflictului SOPA lumea îşi pune, în fine, întrebări importante. Washington Times se întreabă dacă nu cumva avem de a face cu un abuz de copyright în cazul deciziei Golan. Daily Caller pune la îndoială legitimitatea copyright-ului. Mark McKenna de la Slate, în Don’t Stop at SOPA, se întreabă: „SOPA şi PIPA sunt ca şi moarte. Putem acum să vorbim despre legislaţia care deja există?” Glyn Moody de la Techdirt îşi pune importanta întrebare: „OK, SOPA şi PIPA sunt ambele în aşteptate: pe unde continuăm de aici?”
Şi care este răspunsul? Unii îl sugerează, alţii se referă direct la el: abolirea copyright-ului. După cum observă Rick Falkvinge în „It Is Time to Stop Pretending to Endorse the Copyright Monopoly”:
„industria copyright-ului are de fapt dreptate când afirmă că aceste legi ridicole sunt necesare pentru susţinerea monopolului de tip copyright. Computerele legate în reţea pentru scopuri comune, exprimarea liberă şi anonimă şi libertăţile civile susţinute fac imposibilă păstrarea acestui monopol al distribuirii de informaţie digitizată. Pentru că progresul tehnologic nu poate fi scos în afara legii, trebuie să renunţăm la libertăţile civile necesare acestui monopol şubrezit. Aceasta este natura legilor care ne sunt puse pe masă.
Se apropie un moment crucial când se va spune că acest întreg sistem de monopoluri culturale este absurd. Un punct de inflexiune în care acea parte dinaintea „dar”-ului este azvârlită colectiv şi fără mănuşi, acea parte care oricum nu conta. Un moment în care nimeni nu se va mai preface că o susţine. Cred că a sosit vremea să creăm acel punct pe traseul istoriei.”
Falkvinge observă aici că dacă susţinem copyright-ul, susţinem SOPA. Şi viceversa, dacă ne opunem SOPA, ar trebui să ne opunem copyright-ului. Oameni buni, copyright-ul este problema noastră.
Ne afăm într-un punct istoric unde cei care au absorbit ideea copyright-ului, dar nu îi sunt dedicaţi ideologic, au văzut că este în conflict cu valori mai profunde: libertatea de expresie, comerţul, sfera digitalului, internetul. Se caută un cadru, un mod de a exprima coerent ceea ce simt că este în neregulă cu protejarea copyright-ului. Trebuie să le transmitem: Problema este însuşi copyright-ul. Dacă ai drept de copyright, fireşte că vrei să îl protejezi. Toate problemele pe care le vedem sunt simptome ale mentalităţii de tip copyright.
Trebuie să ne folosim de acest avantaj efemer pentru a-i asigura pe aliaţii noştri indecişi că intuiţiile lor sunt corecte: cenzura, controlul prin stat al proprietăţii private şi SOPA sunt greşite. Iar acest lucru înseamnă că ideea de copyright, care este forţa din spatele acestor lucruri, este greşită şi trebuie abandonată, sau slăbită radical, însă în nici un caz întărită.
Acest argument împotriva patentelor şi copyright-ului nu este socialist sau liberal, ci se bazează pe respectul pentru proprietatea privată, captalism, piaţa liberă şi concurenţă. Înţelegerea coerentă a conceptelor proprietăţii private şi pieţei libere pune în evidenţă faptul că protejarea copyright-ului înseamnă un privilegiu anti-competitiv al puterii de stat cu scopul cenzurării şi favoritismului care nu pot urmări decât subinarea proprietăţii private şi întărirea statului poliţienesc – aşa cum se poate observa acum.
Le reamintesc combatanţilor anti-SOPA că lupta nu este nici pe departe sfârşită. Ne-am opus iniţiativelor SOPA şi PIPA, dar unde au fost în 1998 când s-a votat Digital Millennium Copyright Act (DMCA), care rezultat în foarte multe persecuţii şi pagube aduse internetului? Unde au fost în 2008, când George Bush a semnat Legea PRO-IP, care a fost esenţială pentru raidurile FBI din Noua Zeelandă asupra reprezentanţilor Megaupload, la o zi după presupusele victorii ale protestelor de întunecare contra SOPA?
Iar despre sentinţa Golan, publicată la o zi după protestele întunecate, prin care se repune copyright pe lucrări care au fost mult timp în domeniul public, ce se poate spune? Ce se poate spune despre sentinţa federală princare s-a dat un an de închisoare unei persoane pentru că a urcat pe internet fimul Wolverine? Dar despre studentul englez pe care îl paşte extrădarea în Statele Unite pentru că a pus pe site-ul său linkuri inacceptabile?
Unde au fost când Preşedintele Obama a semnat ACTA (neconstituţional, fără ratificarea Senatului), un tratat global de reglementare a internetului care în anumite privinţe este şi mai rău decât SOPA? Chiar acum, statele negociază în secret TPP (Trans-Pacific Partnership), un „tratat prin care industria entertainment-ului mizează să obţină introducerea de legi similare SOPA peste tot în lume.”
Cu alte cuvinte, ameninţările de tip SOPA sunt deja aici. Copyright-ul este cauza lor.
Problema este aceea că toţi cei care se opun SOPA îşi compromit opoziţia prin acceptarea importanţei copyright-ului şi IP-ului, şi prin condamnarea pirateriei. Este admirabil că se poziţionează pe partea corectă a prăpastiei creată de propria lor disonanţă cognitivă, însă disonanţa tot disonanţă rămâne. Cine susţine copyright-ul, susţine pirateria şi existenţa statului cu tentativele sale de a proteja aceste „drepturi de proprietate”. Nu putem avea şi copyright, şi internet liber / libertate de exprimare.
Ameninţarea drepturilor de proprietate, drepturilor individuale, libertăţii internetului, libertăţii de expirmare şi libertăţii presei vine chiar dinspre copyright. Trebuie să lovim la rădăcină. SOPA este doar un simptom al bolii. Boala este copyright-ul.
Toată lumea încearcă să trateze simptomul – iniţiativele de tip SOPA – cu leacuri băbeşti cum ar fi etichetatea răspunsului drept „disproporţionat” sau „mergând prea departe”. E ca şi cum ai trata o tumoră cerebrală cu un analgezic pentru a îndepărta durerile de cap. Toţi opozanţii SOPA şi ai cenzurii, toţi îndreptăţiţii la Web şi doritorii de libertate trebuie să se opună copyright-ului însuşi (şi patentelor). Acei libertarieni şi toţi cei care se opun SOPA şi care vor reforma copyright-ului, dar care nu susţin abolirea copyright-ului, ar trebui să înţeleagă că un sistem de copyright modest, corect, eficient, „rezonabil” sau „de bun simţ” este cu totul imposibil.
De la iniţierea sistemului de copyright, aria sa de aplicabilitate, durata, pedepsele şi măsurile aplicative au crescut în continuu din cauza presiunii neobosite făcute de interesele speciale ale unor facţiuni precum Disney, RIAA, MPAA şi alţi distribuitori de conţinut. După cum putem vedea din presiunile făcute pentru adoptarea SOPA, PIPA, PRO-IP, DMCA, Berne, WIPO, TRIPS, COICA, Sonny Bono/Mickey Mouse Copyright Term Extension Act, ACTA, TPP şi altele asemenea (vezi „The Mountain of IP Legislation”), interesele speciale ale Big Content sunt inepuizabile şi nu vor înceta să pună presiune pe Congres şi pe alte organisme legislative pentru a intensifica războiul contra împărtăşirii informaţiei şi contra internetului.
Chiar dacă am avea un sistem de copyright mai puţin nociv – de exemplu unul cu termene de 10 ani şi cu pedepse mai puţin draconice – ar metastaza rapid în ceea ce avem în prezent, exact aşa cum a făcut-o deja (iniţial aveam termene de 14 ani, acum avem de 100). Aşadar nu se poate concepe un sistem de copyright modest şi „rezonabil”.
Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună cei care se opun SOPA este: cea am dori să avem – sistemul de copyright de astăzi, cu termenele şi pedepsele sale draconice şi presiunea sa continuă pentru expansiune şi internaţionalizare, sau nici un fel de legi ale copyright-ului? Doar una dintre aceste alternative este compatibilă cu lupta contra SOPA şi contra cenzurii. Singurul mod de a opri iniţiativele de tip SOPA şi de a slavgarda libertatea internetului este abandonarea sistemului actual de copyright.
[Articol preluat de pe blogul The Libertarian Standard şi publicat iniţial pe Finanţiştii.ro . Traducere de Tudor Smirna]
America în lumea a treia, China după ea
Un articol plin de linkuri şi grafice relevante argumentează că măsurătorile folosite în mod convenţional pentru diagnosticarea problemelor economice situează Statele Unite înspre lumea a treia.
How the U.S. Will Become a 3rd World Country
Peisajul este unul dezolant. Vedem cum din ce în ce mai mulţi americani îngroaşă rândurile asistaţilor, şomerilor şi săracilor. Îndatorarea excesivă, alimentată de inflaţie, îşi caută soluţia în şi mai multă inflaţie. Veniturile şi averile sunt din ce în ce mai polarizate, iar taxele sunt făcute doar pentru cei mici, în timp ce clasa privilegiaţilor prosperă.
The interdependence of elected officials and the largest U.S. corporations reached a new high with the 2008 bank bailouts. The influence of private corporations and de facto industrial cartels (comprising the largest corporations in each major industry) over tax and regulatory policies creates significant economic distortions that ultimately compromise the sustainability and the stability of the economy. Ideally, the government would be an impartial referee, rather than an active business partner that overwhelmingly favors large businesses over small businesses, despite the fact that small businesses account for the vast majority of American jobs.
The United States increasingly resembles a 3rd world country in terms of unemployment, lack of economic opportunity, falling wages, growing poverty and concentration of wealth, government debt, corporate influence over government and weakening rule of law.
Federal Reserve monetary policies and federal government economic, regulatory and tax policies seem to favor the largest banks and corporations over the interests of small businesses or of the general population. The potential elimination of the middle class could reshape the socioeconomic strata of American society in the image of a 3rd world country.
It seems only a matter of time before the devolution of the United States becomes more visible. As the U.S. economy continues to decline, public health, nutrition and education, as well as the country’s infrastructure, will visibly deteriorate. There is little evidence of political will or leadership for fundamental reforms.
Inflaţia dolarului şi îndatorarea SUA a tras după ea inflaţia în yuan şi expansiunea creditului artificial în China, unde se aşteaptă deznodământul tipic: von Mises’ crack-up boom.
China, 2012 and Von Mises’ Crack-Up Boom
The correlation between the rise of China’s GDP and the rise of the Dow is unmistakable. It’s also the reason why China’s growth is unsustainable. China’s rapid growth was fueled by the unprecedented expansion of the US money supply—an expansion directly responsible for America’s exploding appetite for consumer goods from China and the US dot.com stock market bubble in the 1990s.
The crackup boom will end as von Mises predicts in monetary disarray, i.e. the debasement of currencies and possible hyperinflation where paper money loses all value. Today, money is no longer a store of value. It’s a trap for the unsuspecting that has already been sprung.
The 300 year viral spread of the banker’s fraudulent paper money is best explained by Gresham’s Law wherein bad money drives out good. But the global success of the banker’s debt-based money has led to its own undoing; for when there’s no good money left, only bad remains.
In 1971, after which gold no longer backed the bankers’ now fiat money, the growth of credit and debt became exponential. Today, they are reaching their limits. Tomorrow, those limits will be exceeded.
Pe un asemenea fundal se poate înţelege miza candidaturii lui Ron Paul şi importanţa ideilor pe care le răspândeşte.
Autorii şi pirateria
Anthony Gregory scrie pe blogul de la Independent Institute despre problema drepturilor intelectuale.
Pe lângă argumentele cunoscute în contra ideii de proprietate asupra unor bunuri multiplicabile indefinit, Gregory punctează faptul că războiul drepturilor intelectuale nu se dă între creatorii de conţinut şi consumatorii de conţinut, ci mai degrabă între două industrii de distribuţie a conţinutului.
Acelaşi lucru este susţinut şi de Florin Rusu în Finanţiştii:
Razboiul corporatiilor: Hollywood vs Silicon Valley
Industria filmului, cea muzicala si cea a mass-mediei clasice sunt principalii sustinatori ai celor doua proiecte. Hollywood-ul, Sony, Virgin sau News Corp se numara printre corporatiile care in ultimii patru ani au alocat resurse importante si l-au angajat pe fostul senator republican Christopher J. Dodd drept lobby-ist, in vederea redactarii acestui act normativ.
Intr-o singura zi insa, alianta vechilor corporatii a fost, cel putin la nivel mediatic, invinsa de confederatia noilor corporatii din Silicon Valey, Google, Facebook, Wikipedia, Reddit sau Mozilla, sustinuta de noile vehicule informatice, precum WordPress, care a intrat la randul sau in greva. Daca prima alianta s-a bazat pe o logica a confiscarii reglementatorilor, prin relatiile sale cu principalele institutii care se ocupa cu legiferarea si licentierea, noua confederatie a marsat pe mana clientilor sai. Potrivit Google, in ziua blackout-ului, 4,5 milioane de persoane au semnat o petitie anti-SOPA.
Vechile industrii de distribuţie sunt ocupate cu munca de influenţare a puterii politice pentru controlul artiştilor, noilor canale de distribuţie şi a consumatorilor.
Pierderile estimate pe care le acuză sunt umflate artificial: se neglijează faptul economic elementar că un produs cerut la preţ mic nu este necesar să fie cerut şi la preţ mai mare.
Singurul mod în care ne putem da seama care este preţul real al unui factor de producţie (în cazul nostru aportul specific al corporaţiilor media) este să lăsăm oferta, cererea şi concurenţa să îl formeze pe piaţa liberă. Iar ceea ce vechile industrii încearcă să facă prin interzicerea „pirateriei” este tocmai apariţia noii concurenţe şi repoziţionarea preţurilor şi a jucătorilor în conformitate cu o realitate tehnologică schimbată radical faţă de trecutul recent.
Anthony Gregory atrage atenţia că cei care produc conţinut nu au de pierdut atât de mult în noile condiţii ale pirateriei omniprezente:
IP rarely benefits these people as much as it props up the old industrial institutions in which they find themselves trapped. Musicians in particular will often spend most of their careers making pennies on each dollar that go to their record companies, which they must then plead or pay for the privilege of playing the songs they wrote in public. Something is amiss.
Un exemplu grăitor pentru relaţia dintre boşii media şi autori este această convorbire telefonică din 1957 dintre Buddy Holly şi Paul Cohen, reprezentant al companiei Decca:
http://www.youtube.com/watch?v=OfdOPUL409k
Povestea acestei convorbiri este redată de Stephan Kinsella pe blogul Mises.
Dacă prin închiderea abuzivă a site-ului Megaupload ni s-a dat de înţeles că puterea Statelor Unite este capabilă să acţioneze în orice colţ al lumii pentru păstrarea privilegiilor de tip copyright (cu sau fără SOPA, PIPA şi ACTA), noi avem totuşi la dispoziţie un mijloc de a le răspunde paşnic: boicotul, abţinerea de la cumpărarea oricărui produs al celor care sponsorizează politicienii şi puterea agresivă a statului în războiul IP.
În fundal rămâne totuşi lupta contra statului prin asumarea şi răspândirea ideilor corecte, despre IP şi despre stat.
Două vizualizări ale datoriei SUA
Luate de pe facebook:
Sursa: Frank McCarthy
Sursa: MyGovCost
Pierderile Germaniei în energia solară
Se pare că (şi) germanilor le-a ajuns luxul aventurilor eco:
Re-Evaluating Germany’s Blind Faith in the Sun
Solar energy has gone from being the great white hope, to an impediment, to a reliable energy supply. Solar farm operators and homeowners with solar panels on their roofs collected more than €8 billion ($10.2 billion) in subsidies in 2011, but the electricity they generated made up only about 3 percent of the total power supply, and that at unpredictable times.
The distribution networks are not designed to allow tens of thousands of solar panel owners to switch at will between drawing electricity from the grid and feeding power into it. Because there are almost no storage options, the excess energy has to be destroyed at substantial cost. German consumers already complain about having to pay the second-highest electricity prices in Europe.
The RWI also expects the green energy surcharge on electricity bills to go up again soon. It is currently 3.59 cents per kilowatt hour of electricity, a number the German government had actually pledged to cap at 3.5 cents. But because of the most recent developments, RWI expert Frondel predicts that the surcharge will soon increase to 4.7 cents per kilowatt hour. For the average family, this would amount to an additional charge of about €200 a year, in addition to the actual cost of electricity. Solar energy has the potential to become the most expensive mistake in German environmental policy.
In fact, all German solar energy systems combined produce less electricity than two nuclear power plants. And even that number is sugarcoated, because solar energy in a relatively cloudy country like Germany has to be backed up with reserve power plants. This leads to a costly, and basically unnecessary, dual structure. Figures indicating the peak performance of solar energy systems are easily misunderstood, a report by the German Physical Society says. “Essentially,” the report concludes, “solar energy cannot replace any additional power plants.”
Adevărul crud despre situaţia României
Rostit de Ion Vianu:
Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcţiile – nu a apărut mai şocantă decât cea privind noua organizare sanitară a ţării. Proiectul trăda psihologia cinică la extrem a noii noi clase care conduce ţara de la revoluţie încoace. Dacă d-l Băsescu a mai putut produce iluzii pozând în campionul luptei anticorupţie, recentele şi sistematicele luări de poziţie ale domniei sale au arătat fără putinţă de îndoială ce au devenit intenţiile sale şi pe cine reprezintă acum. După ce a optat pentru susţinerea proiectului Roşia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituţie care mai reuşea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredinţeze, în ţara hoţiei incontrolabile, banii strânşi de la cetăţeni unor companii particulare opace. Iar retragerea proiectului a fost anunţată cu o dezamăgire plină de resentimente. Asupra unui punct are dreptate preşedintele: sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situaţia gravă. Exemplul nu face decât să confirme ceea ce ştiam: clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluţii strâmbe.
Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism.
Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea „convergenţei celor două sisteme“. Mai lăsau socialiştii un pic, mai lăsau şi capitaliştii, iar cele două „lagăre“ aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga şi de dreapta. Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această „convergenţă“ s-a realizat… sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule.
Fără să intrăm în amănuntele a ceea ce s-a petrecut în alte ţări ex-socialiste (fiecare caz are particularităţile lui), să ne mărginim la analiza situaţiei din România. În 1989, profitând de falimentul comunismului, oligarhia a descoperit că putea să se dispenseze de tutela apăsătoare a familiei Ceauşescu şi a micului grup de slugi absolute care o înconjurau pentru a prospera într-o măsură încă şi mai mare şi pentru a se lansa într-o operă de acaparare a bunului public cu controlul absolut al societăţii sub aparenţe superficial-democratice, o adevărată comedie socială demnă de un nou Potemkin, în dispreţul total al binelui public. Este fenomenul pe care l-am numit „neoliberalismul – stadiul cel mai înalt al comunismului“. Iată în ce chip s-a realizat „convergenţa celor două sisteme“ atât de visată de pacifiştii anilor ‘60: prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul bolşevic, păstrând acelaşi dispreţ pentru „clasa muncitoare“ care, se ştie, oricum merge în paradis. Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolşevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului.
Actualul nivel al discuţiei între puterea şi opoziţia din România arată cât de slabe pot fi speranţele celor care ar dori o reală schimbare. Nici coaliţia de la guvernare, nici aşa-zisa opoziţie, monstrul bicefal USL, nu au programe şi personalizează la maximum polemica. Restul este un câmp gol în care proliferează buruienile disperării care se numesc, pe rând, Vadim, Becali, Dan Diaconescu-Direct.
Încrederea de care s-a bucurat d-l Băsescu a izvorât din speranţa deşartă că ar putea să apară, chiar din interiorul sistemului, un reformator, cum a fost activistul de partid Elţîn în Rusia. Acest exemplu nu ar fi trebuit să fie prea încurajator, căci, întocmai ca în România, dar la scară corespunzătoare, distrugerea structurilor socialiste a dus în Rusia la apariţia unei oligarhii neoliberale ostile oricărui bine social.Mulţi ani, d-l Traian Băsescu a putut întreţine iluziile, mai ales profitând de mediocritatea adversarilor săi. Acum, nimeni nu mai poate să se agaţe de iluzii. Ne putem întreba dacă preşedintele ales în 2004 a vrut cu adevărat reforma sau a făcut de la început un calcul cinic, prinzând în angrenaj o mulţime de cetăţeni, inclusiv un număr de intelectuali idealişti. Cei care continuă să creadă că a existat, cel puţin la un moment dat, un „Băsescu bun“ se întrebă dacă nu cumva, actualmente, preşedintele este prins în mrejele cine ştie cărui şantaj politico-penal sau – ceea ce ar fi mai onorabil – dacă nu este obligat să plece capul în faţa exigenţelor din ce în ce mai dure ale FMI, organizaţie de contabili feroci lipsiţi de interes faţă de bunăstarea şi chiar de supravieţuirea unor popoare.
Faptul că preşedintele a retras în ultimul moment proiectul de lege dovedeşte că nu vrea să întindă prea mult coarda. Dar nu infirmă înclinarea puterii către soluţii neoliberale.
Dacă d-l Emil Constantinescu a fost înfrânt de sistem fiindcă venea din afara sistemului (orice s-ar spune, a fost un moment unic care s-a pierdut), românii şi-au putut spune că îi va fi mai uşor cuiva care vine chiar din interiorul sistemului, cum era perceput d-l Băsescu, să îl domesticească şi în cele în urmă să-l pună cu botul pe labe. Dar nu s-a întâmplat aşa. Oricare ar fi explicaţia, constatăm că noua nouă clasă este în perfectă concordanţă cu neoliberalismul internaţional şi nu are să-şi facă grijă în ce priveşte viitorul, decât în măsura, notabilă, în care şi cei mai bine hrăniţi şoareci pier atunci când se scufundă corabia.
Cât de lucidă şi de exactă a fost poziţia unui Alexandr Soljeniţîn care era în acelaşi timp antibolşevic şi antiliberal! Cât de evident este că neoliberalismul nu este decât un bolşevism care are drept scop acapararea puterii de către un mic grup şi păstrarea ei cu orice preţ! Numai când au descoperit că se pot lipsi de lozincile „umaniste“ cu care prosteau din ce în ce mai greu masele, au putut bolşevicii să devină ultraliberali – şi atunci nu le-a mai fost nici ruşine, nici frică!
Aceasta fiind critica, tratamentul despre care se vorbeşte în articol nu indică soluţia. Paşoptul, UE şi FMI nu numai că nu indică soluţii, dar sunt parte din problemă.
Soluţia cred că rămâne liberalismul clasic, cu amendamentele aduse de avansurile teoretice ale Şcolii austriece de economie. Fie că îi spunem în continuare liberalism sau neoliberalism, încercând să recuperăm etichetele de la socialiştii occidentali sau adepţii locali ai sistemului mixt descris mai sus, fie că îi spunem libertarianism, ideile fundamentale despre ordinea proprietăţii private trebuie apărate cu vigilenţă continuă contra neglijenţelor intelectuale şi a şarlatanilor.
Este demonstrat că un asemenea sistem ar funcţiona şi că este unica soluţie viabilă. Se pune însă întrebarea dacă toţi oamenii l-ar vrea, chiar şi după ce îi înţeleg avantajele universale.
Şi pentru că tot amintea Ion Vianu de el, iată ce spune Soljeniţîn, în celebrul şi controversatul său discurs de la deschiderea anului academic la Harvard în 1978, despre problema occidentului:
How has this unfavorable relation of forces come about? How did the West decline from its triumphal march to its present sickness? Have there been fatal turns and losses of direction in its development? It does not seem so. The West kept advancing socially in accordance with its proclaimed intentions, with the help of brilliant technological progress. And all of a sudden it found itself in its present state of weakness.
This means that the mistake must be at the root, at the very basis of human thinking in the past centuries. I refer to the prevailing Western view of the world which was first born during the Renaissance and found its political expression from the period of the Enlightenment. It became the basis for government and social science and could be defined as rationalistic humanism or humanistic autonomy: the proclaimed and enforced autonomy of man from any higher force above him. It could also be called anthropocentricity, with man seen as the center of everything that exists.
The turn introduced by the Renaissance evidently was inevitable historically. The Middle Ages had come to a natural end by exhaustion, becoming an intolerable despotic repression of man’s physical nature in favor of the spiritual one. Then, however, we turned our backs upon the Spirit and embraced all that is material with excessive and unwarranted zeal. This new way of thinking, which had imposed on us its guidance, did not admit the existence of intrinsic evil in man nor did it see any higher task than the attainment of happiness on earth. It based modern Western civilization on the dangerous trend to worship man and his material needs. Everything beyond physical well-being and accumulation of material goods, all other human requirements and characteristics of a subtler and higher nature, were left outside the area of attention of state and social systems, as if human life did not have any superior sense. That provided access for evil, of which in our days there is a free and constant flow. Merely freedom does not in the least solve all the problems of human life and it even adds a number of new ones.
Să fie ăsta motivul pentru care nu a dăinuit republica?
Bunătăţi video de la Centrul Rothbard
Pe canalul youtube al Centrului Rothbard. O mostră:
Un manifest libertarian românesc
Pe pagina Societăţii pentru libertate individuală a fost publicat un manifest liberal/libertarian. Apare la momentul oportun printre alte petiţii sau proclamaţii şi sper să capteze cât mai multă atenţie.
Este de departe cel mai coerent şi detaliat între celelalte liste de revendicări vehiculate zilele aceastea. O menţiune specială printre acestea: din partea unui grup asociat cumva Partidului Naţional Liberal se remarcă un „contract social” pe care personal îl consider dezamăgitor. Un test acid este acesta: întreg contractul în 10 puncte nu conţine nici măcar o dată cuvântul „proprietate”. Mai multe comentarii nu cred că merită.
De fapt cred că Manifestul libertarian este singurul care conţine o justificare şi lămurire a principiilor pe care se sprijină.
Iată cum începe:
Susţinem micşorarea rolului statului în favoarea extinderii libertăţii şi responsabilităţii individuale, în virtutea ordinii proprietăţii private adusă/generată de funcţionarea unei pieţe libere ce este degrevată de intervenţionismul etatist/statal.
Mai departe:
Credem că există, în esenţă, două moduri prin care indivizii pot prospera:
(1) prin mijloacele economice ale pieţei libere, adică muncind cinstit, acumulând capital, investind graţie talentului antreprenorial personal şi schimbând produsele muncii lor în mod voluntar pe piaţă şi
(2) prin mijloacele politice ale intervenţionismului guvernamental/statal/etatist, bazat pe capacitatea de a descoperi şi a utiliza mai bine decât rivalii posibilităţile deschise de instituţionalizarea agresiunii, adică prin constituirea în grupuri de interese parazitare care profită de pe urma celor oneşti şi muncitori, confiscându-le avuţia prin impozitare şi redistribuind-o pentru satisfacerea propriilor ambiţii.
Societatea există doar în măsura în care indivizii cooperează paşnic, urmându-şi propriile interese şi propriul drum spre fericire doar prin mijloace economice. Cu cât aplicarea mijloacelor politice devine mai extinsă cu atât cooperarea socială este mai slăbită, iar oamenii ajung în starea de barbarie. Societatea nu este ţinută laolaltă de vreun “contract social”, ci de legăturile istorice, economice şi culturale dintre oameni care împărtăşesc valori comune. Doar un cadru instituţional favorabil libertăţii poate consolida coeziunea socială, poate garanta prosperitate pentru toţi.
Sau:
“Economia de piaţă nu are nevoie de apologii sau de propagandişti. Realizările sale vorbesc de la sine. Civilizaţia modernă este produsul filozofiei laissez-faire” (Ludwig von Mises). La începutul capitalismului, în era revoluţiei industriale şi a creşterii fulminate a nivelului de trai pe care acest sistem le-a produs (simultan cu explozia demografică), nu au existat nici tributuri fiscale împovărătoare, nici subvenţii, nici drepturi sociale, nici privilegii, nici deficite sau datorii publice copleşitoare. Toate acestea au apărut pe măsură ce ideile socialiste au anesteziat raţiunea şi bunele moravuri, iar capitalismul a fost parazitat de o clasă politică cu o moralitate precară şi de afacerişti venali.
În schimb, creaţiile statului trebuie trâmbiţate, inaugurate cu fast şi tăiat de panglici, menţionate obsesiv – pentru a ascunde găurile negre în care s-au dus banii cetăţenilor şi pentru a satisface ambiţia trufaşă a vreunui politician.
În realitate, statul nu creează nimic. Socialiştii din toate partidele ne vând minciuna că fără stat nu există decât haos şi anarhie. Adevărul este că, cu cât statul este mai mic cu atât societatea îşi poate dezvolta propria ordine a proprietăţii private şi libertăţii personale. Socialiştii ne întreţin de asemenea iluzia că guvernul este Mâna Providenţială, care poate să crească bunăstarea tuturor. Dar nu este nicidecum vorba de magie. Pentru ca Guvernul să poată da un leu, trebuie mai întâi să îl ia prin impozitare tot de la noi. Pentru a crea un loc de muncă, distruge vrând-nevrând un altul. Pentru a stimula consumul dintr-un bun, va reduce consumul din altele.
Capitalismul şi libertatea economică cultivă virtuţi precum responsabilitatea, decenţa, cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung. Etatismul dezvoltă vicii precum laşitatea, risipa, vanitatea şi servilismul. Piaţa liberă stimulează buna înţelegere între toţi: patronul magazinului din colţ mulţumeşte clienţilor care îi trec pragul. Dar intervenţiile guvernului încurajează discordia; când viaţa socială este politizată, strategia potrivită este: “Mulţumeşte-i primarului, mulţumeşte-i partidului, mulţumeşte-i ministrului sau preşedintelui, fii amabil cu guvernanţii şi dă-te bine cu puterea, că poate vei primi şi tu o pleaşcă”. Nu ne putem aştepta la mărinimie din partea guvernului. Mărinimos nu poate fi decât cel care este proprietar, stăpân pe roadele eforturilor sale, conştient de valoarea muncii depuse. În schimb, ministrul nu poate fi decât meschin, pentru că nu este în măsură să decidă decât temporar asupra unor resurse pe care le-a obţinut din condeiul rectificării bugetare.
După clarificarea fundamentelor urmează schiţarea unor propuneri de reformă pentru câteva sectoare cheie.
Aici aş putea acuza câteva scăderi. După păererea mea, propunerile sunt timide şi insuficient detaliate în privinţa justiţiei şi monedei, chiar şi pentru un manifest relativ scurt. Voucherele educaţionale şi păstrarea obligativităţii educaţiei, chiar şi numai pentru ciclul primar, nu sunt libertariene. Gradualismul în eliminarea diverselor politici şi instituţii nocive nu este nici el libertarian, din punctul meu de vedere.
Dar este suficient ca acest manifest să incite curiozitatea oamenilor. Cei inteligenţi şi oneşti vor căuta mai departe, de exemplu aici sau aici.
Sau vor urmări cu atenţie ce susţine Ron Paul în campania sa pentru funcţia de preşedinte al SUA.
Pentru a înţelege valoarea şi succesul lui Ron Paul, urmăriţi acest clip, în care un evreu vorbeşte despre miza mult mai adâncă decât cea politică a ideilor liberale. Întreaga tradiţie a libertăţii este clădită pe o luptă a omului pentru ceva mai bun, dincolo de realităţile imediate. Este o luptă spirituală până la urmă.
Sper, deci, că această scrisoare de intenţie este capabilă să pună în atenţia opiniei publice româneşti ideile libertariene şi, dacă ele vor fi primite în minte şi în inimă de o masă critică de oameni, poate în viitor vom avea parte şi în România de o întoarcere şi împlinire a tradiţiei libertăţii, prosperităţii şi păcii.
Este Ron Paul o lebădă neagră?
Nassim Nicholas Taleb aşa pare să creadă. A scris într-un comentariu pe facebook:
„The only person I trust is Ron Paul.”
Ron Paul 2012 Gets ‘Endorsement’ from Nassim Taleb
Cumva Chuck Norris foloseşte asumpţii greşite de îi dă cu „Newt” la întrebări?
