Haosul democraţiei şi ordinea pieţei

Tudor Smirna · 08 iunie 2012

Să continuăm discuţia de data trecută despre votul uninominal, democraţie şi reprezentativitate, comparând procesul electoral cu cel al pieţei libere. Democraţia actuală este generatoare de ineficienţă economică pe de o parte şi de dezordine morală pe de alta.

Existenţa taxelor înseamnă sustragerea resurselor din sfera pieţei şi gestionarea lor în „insule de haos calculaţional”. De exemplu, dacă profitul, în loc să fie reinvestit unde cred antreprenorii că aduce randamentele cele mai mari, este luat la bugetul de stat şi folosit pentru oferirea unor produse care nu pot fi preţuite de consumatori, pentru că nu le cumpără ci le primesc gratuit, se creează practic instantaneu o situaţie de penurie artificială.

Când preţul este zero, cererea este nelimitată şi produsul astfel oferit se epuizează rapid. Aparent e mare nevoie de acel produs şi lumea face presiuni pentru a primi cantităţi adiţionale. Însă dacă s-ar fi pus problema oferirii pe piaţa liberă contra unui preţ poate că nici nu ar fi ajuns să se ofere acel produs, cu caracteristicile specifice, ci unul diferit, care să servească altfel aceleaşi nevoi. Sau ar fi ajuns pe piaţă o serie de produse similare, adresate unor subcategorii de consumatori, pe care antreprenorii sunt presaţi să le distingă, dar birocraţii, care iau decizii pe salariu fix, nu.

Pe lângă problema economică apare şi una morală. Penuria artificială vine la pachet cu nemulţumiri sociale. Cozi, frustrări, scandaluri, pile, şpăgi, există multe căi prin care preţul real se întoarce şi loveşte unde apucă, pe căi nemonetare sau chiar penale.

Mai mult, prelevarea politică a resurselor defineşte automat două clase sociale: plătitorii de taxe şi consumatorii de taxe. Aceştia din urmă nu vor suporta costurile acţiunilor lor câtă vreme pot rezista în acea postură şi sunt astfel stimulaţi să forţeze limitele iresponsabilităţii. Tendiţa este ca aceşti oameni să nu se mulţumească cu un rol pasiv de parazit, ci să facă şi să propună lucruri cât mai profitabile pentru ei şi, deci, cât mai dăunătoare pentru plătitorii de taxe.

Cu cât este mai mare nivelul relativ al taxării şi reglementării, cu cât îşi asumă statul rolul dădacii care oferă poporului cât mai multe produse şi servicii, cu atât mai mult se intensifică cele două seturi de probleme şi se radicalizează cele două categorii sociale.

O altă tragedie a democraţiei este dată de gestiunea haotică a orizonturilor temporale. Intervalul electoral de 4 ani este şi prea lung, şi prea scurt. Din perspectiva opţiunilor cotidiene pe care le facem pe piaţa liberă şi în epoca accesului permanent la internet, alegerea reprezentanţilor şi politicilor doar o dată la 4 ani pare absurdă.

Cum ar fi să avem dreptul să ne schimbăm serviciul doar odată la 4 ani, iar atunci când o facem să nu fie pe baza unui salariu şi altor condiţii contractuale, ci pe baza aspectului prezetabil al intervievatorilor şi a promisiunilor pe care ni le fac, despre cât de frumos şi bine va fi când vom lucra pentru ei în noua firmă? Condiţii pe care managerii firmei le pot schimba pe parcurs, bineînţeles, după cum o cer diverse imperative de ordin superior.

Pe de altă parte, un decident politic care are pe mână resurse pe care le poate controla timp de 4 ani, dar pe care nu le poate vinde, va fi stimulat să stoarcă maximul din acele resurse în cei 4 ani. Alta ar fi situaţia şi atlfel s-ar îngriji dacă ar fi proprietarul resurselor taxate, pe termen nelimitat şi cu drepturi depline.

Privită astfel, democraţia nu mai apare ca un sistem politic respectabil sau dezirabil.

[Articol apărut iniţial în Finanţiştii.]

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)