Pentru o mie de preţuri şi nici o taxă

Tudor Smirna · 05 decembrie 2011

[Articol apărut iniţial, într-o variantă uşor diferită, pe contributors.ro]

Acesta este un răspuns la articolul Cutia de viteze… în cinci taxe. Nu este o critică, ci mai degrabă o reacţie.

Acolo, Cristian Păun propune reducerea fiscalităţii la următoarele 5 taxe:

Taxa pe profit

Taxa pe valoare adăugată sau pe consum

Taxa pe venit

Acciza

Taxa pe proprietate

Discuţia despre câte taxe ne trebuie este benefică, dar mai importantă cred că este o discuţie despre care ar trebui să fie principiile şi nivelul taxării. Să detaliez:

Varianta A: chestionăm legitimitatea statului

Argumentul central adus de teoreticienii libertarieni aici este acesta: proprietatea privată oferă prin policentrism garanţia concurenţei pentru producerea serviciilor de bună calitate şi pentru optimizarea dinamică a acesteia. În schimb, monopolul de stat oferă garanţia serviciilor de proastă calitate şi a degradării acestei calităţi în timp.

Să prespunem că opinia publică s-a lămurit în sfârşit că orice bunuri ar produce statul, piaţa le-ar face mai bine, mai simplu, mai eficient şi în mod paşnic. În plus, orice rele ar face statul, piaţa nu le-ar face.

Ce mai putem spune atunci despre taxare? Prin definiţie, nu mai vorbim de taxe. Taxarea a murit. Trăiască preţurile.

Pentru mine este un amar paradox că majoritatea cititorilor nu este consumată de un interes activ pentru această variantă, ci pentru următoarea:

Varianta B: nu chestionăm legitimitatea statului

Ci doar spunem că trebuie să existe şi ne raliem lungii tradiţii care îl defineşte ca monopol teritorial al producţiei de apărare şi justiţie.

Acestei afirmaţii îi urmează practic imediat aceea că trebuie să avem şi taxare. Chiar şi aşa, de ce să avem cinci taxe?

Am discutat recent ideea unei taxe unice, dar cu adevărat unice. Cred că cea mai simplă taxă cu putinţă, epsilonul taxării, dacă vreţi, ar fi taxa „Taxa”, singura concepută şi unica aplicabilă. Nu ar fi o taxă pe profit, nu ar fi o taxă pe consum, nu ar fi nici pe venit. Ar fi pe persoană, pe „cap de locuitor”. Este forma de taxare care ar aproxima singurul ideal de egalitate frecventabil: acela de egalitate în faţa legii. Oricine trăieşte pe teritoriul monopolizat de Statul X, plăteşte taxa unică x, definită nominal, indiferent de mărimea averii sau extravaganţa gusturilor.

Spuneam acolo:

cea mai „justă” taxă [rog a mi se îngădui pentru un timp oximoronul] este stabilirea unei sume absolute (şi nu o cotă procentuală, cum este în prezent) pe care să o plătească toţi supuşii statului, indiferent că sunt şomeri sau antreprenori multimilionari. Dacă, de exemplu, se ajunge la concluzia că statul trebuie să aibă monopolul asupra producţiei unor bunuri şi servicii esenţiale (în primul rând pentru existenţa statului, să ne fie clar) şi se stabileşte un nivel anual de 2 miliarde de unităţi monetare pentru asigurarea acestor bunuri şi servicii, atunci populaţia ar trebui să contribuie în cote egale la susţinerea statului. Pentru o populaţie de 20 de milioare ar trebui ca fiecare supus să fie obligat să plătaescă anual o singură, unică şi universală taxă: 100 de unităţi monetare de persoană. După care fiecare să îşi vadă de viaţa lui.

Avantajele tehnice pentru stat

Din fondurile strânse cu ajutorul ei statul ar trebui să îşi finanţeze diversele activităţi. Tehnic, această taxă este posibilă atât pe partea de colectare, cât şi pe cea de cheltuire.

Cred că este destul de evident că ar fi mult mai simplu de colectat de către stat decât oricare dintre cele cinci taxe propuse de Cristian Păun. Dar pentru a sublinia evidenţele, să lămurim că renunţarea la taxarea profitului ar face inutile nenumărate norme de contabilitate care au fost instituite pentru a îngrădi antreprenorii să raporteze costuri relativ mai mari, încasări relativ mai mici şi, în consecinţă, profituri şi taxe minuscule.

Pe lângă normele de contabiliate dispare şi necesitatea angajării funcţionarilor necesari punerii în aplicare şi urmăririi respectării legislaţiei aferente (mai mult, scăpăm şi de ocazia unor astfel de utilizări lemnoase ale limbajului – un detaliu cultural deloc neglijabil).

Ecologiştii ar fi şi ei fericiţi într-o astfel de perspectivă. Ar fi oportun să calculăm câtă pădure, petrol şi energie s-ar salva prin evitarea birocraţiei implicate de cele cinci taxe, ca să nu mai vorbim de puzderia actuală, pe care tot Cristian Păun o semnalează într-un alt articol.

La fel şi în cazul taxării valorii adăugate, care, după cum bine arată autorul, nu este o taxă pe valoare adăugată ci o taxă pe consum, care este antamată gradual de la producători dar suportată finalmente în întregime de consumatori.

Faptul că nu se discută aproape niciodată natura TVA-ului şi nu se aduc din capul locului obiecţii la adresa denumirii sale dă măsura haosului taxonomic de origine keynesist-orwelliană în care suntem scăldaţi de analiştii şi experţii zilei. Consumul este valoare adăugată la fel de puţin cum războiul este pace şi zgomotul linişte... Consumul este de fapt distrugerea valorii, este un act ultim.

Producţia, în schimb, creează într-adevăr valoare, atât timp cât este lăsată liberă să urmărească anticipativ preţurile manifestate pe pieţele de consum. Profitul este concretizarea finalizării cu succes a proceselor de producţie. De aceea taxei pe profit ar trebui să îi spunem taxă pe valoarea adăugată. Într-o lume mai normală şi mai simplă, bineînţeles.

Eficienţa taxei unice

Avantajul pentru societate al taxei unice este imens. Opinia publică are ocazia să măsoare într-un mod direct, dintr-o privire, dimensiunea statului. O simplă operaţie de înmulţire ne-ar putea oferi dimensiunea bugetului . Acest lucru este esenţial, pentru că în ultimă instanţă doar opinia publică este cea care ţine în frâu interesul aparatului de stat de a creşte în toate direcţiile.

Se întreabă presa de ce nu primeşte răspunsuri la întrebările despre creşterea consumului statului. Răspunsul a fost bine surprins de Mircea Cărtărescu într-o discuţie televizată acum câţiva ani: statul este asemenea unei caracatiţe bete. Nu vrea să spună cât a consumat şi nici dacă ar vrea, nu ştie.

Fiecare resursă salvată de opinia publică de la consumul de stat este redată pieţei pentru a contribui astfel la creşterea bunăstării sociale prin intermediul proprietăţii private. Aceasta este partea pozitivă a lecţiei ferestrei sparte a lui Bastiat.

Piaţa neagră ar dispărea peste noapte (pentru că nu este altceva decât un mecanism de apărare) dar nu pentru a servi intereselor statului, ci societăţii, la lumina pieţei libere.

Nu cred că îşi poate cineva închipui cât de bogaţi am putea deveni dacă am apela la un astfel de aranjament instituţiunal. Singapore, Hong Kong sau Elveţia sunt ţinte care ar putea fi uşor depăşite.

Însă accentul nu l-aş pune pe bogăţie, cât pe libertate.

Cât să fie taxa unică?

Ideea unei taxe unice nu este o raritate în gândirea Şcolii autriece. Spune Hoppe:

„Cea mai bună” taxă este întotdeauna cea mai mică, deşi chiar şi cea mai mică taxă este tot o taxă. „Cea mai bună” taxă este o taxă unică pe cap de locuitor (eng. „head tax” sau „poll tax”), când fiecare individ plăteşte aceeaşi sumă fixă de unităţi monetare. Deoarece suma respectivă trebuie să poată fi plătită chiar şi de către cei mai săraci locuitori, această taxă trebuie să fie mică. Dar chiar şi o taxă fixă pe cap de locuitor este tot un tip de furt şi nu e nimic „corect” în ea.

Scrupule

În fine, aş vrea să menţionez dificultăţile filosofice pe care le întâmpină ideea de taxare chiar şi atunci când legitimăm statul. Şi astfel să stric tot eşafodajul construit în varianta B până acum.

Discuţia despre producţia de bunuri publice, avansată în literatura de specialitate, a ajuns la concluzia că orice mix de bunuri publice şi acţiuni parţial benefice din perspectivă socială ar propune statul, acesta este cu necesitate arbitrar. Or, ce valoare mai poate avea o etică (filosofie a ceea ce just) ce îşi propune să forţeze populaţia să cedeze resurse pentru crearea de „valoare” arbitrară? Imediat vine în minte ideea de război al tuturor împotriva tuturor. Sună cunoscut? Sună cunoscută bătălia ireductibilă dintre cei care vor autostrăzi şi cei care vor salvarea naturii?

Ei bine, acest tip de dispută fără sfârşit nu are o finalitate decât la un nivel mai înalt, i-aş spune metapolitic. Cred că soarta unei naţiuni este să umble zombificată prin istorie până îşi pune tipul de probleme conţinute la varianta A.

Bonus, un comentariu-răspuns:

În primul rând, haideţi să observăm că un miliardar nu plăteşte mai mult pe o pâine la supermarket decât cel mai amărât cumpărăor.

Dacă vrem să plătească statului o taxă mai mare pentru aceleaşi servicii, poate e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să îi obligăm să plătească şi preţuri pe piaţă în acelaşi mod discriminatoriu. De mâine, pentru miliardari, o pâine va costa 100 de euro. Absurd, nu-i aşa?

Dacă primeşte servicii mai multe / mai bune de la stat, e cazul să vorbim de personalizare, opţiuni, alegere între ele, deci de preţuri, nu de o taxă.

În al doilea rând, sunt studii care arată că şi în sistemul actual săracii şi clasa de mijloc sunt cei care suportă greul bugetului de stat.

Taxarea creează plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Realitatea este de regulă aceea că marii bogataşi sunt consumatori neţi de taxe (încasează de la buget mai mult decât plătesc la buget). De aceea vedem inegalitatea veniturilor exacerbându-se în sisteme etatiste şi nu în cele bazate pe pricipiul proprietăţii private şi relaţiilor voluntare de producţie şi schimb.

Nu am atins în articol problema reglementărilor şi inflaţiei. Nu era loc. Şi ele favorizează pe bogaţii zilei în detrimentul păturii de mijloc şi săracilor. Să curm suspansul: cred că şi acestea ar trebui abolite în mod radical.

În al treilea rând, să punem accent pe dinamică în soluţionarea unor probleme importante:

Ce facem cu săracii lipiţi şi pensionarii? Petru săracii lipiţi e loc de caritate privată. Odată limitat rolul statului, la nivelul pieţei libere va fi o „depresurizare” mai mult decât proporţională care va duce la acumularea rapidă de prosperitate şi, sunt convins, la un sentiment general de recunoştinţă pentru noua viaţă liberă şi bună. De aici va izvorî şi multă generozitate.

Pensionarii ar terbui să aibă viitorul asigurat sau uşurat din activele prezente ale statului. Au fost spoliaţi de stat şi ceea ce are statul acum ar trebui să le revină proporţional. E o soluţie pe care nu pot decât să o schiţez aici.

În fine, aş vrea să evoc aici scepticismul etatiştilor în faţa planului de liberalizare care s-a concretizat repede în ceea ce avea să fie miracolul economic vest-german de după Al Doilea Război Mondial. Acel scepticism a fost nejustificat, ca şi în cazul altor exemple deja amintite.

Reducerea statului şi generalizarea laissez-faire-ului sunt soluţii radicale şi s-ar putea să fie pentru unii dureroase. O analiză lucidă sugerează că cel mai dureroase ar fi pentru bogaţii de carton şi elitele artificiale/malefice pe care le întreţine statul acum. Nicicum pentru oropsiţi.

Şi oricum, ce alternativă avem? Etatismul se duce de râpă sub ochii noştri în mai tot occidentul. Intensificarea impozitării, controlului, inflaţiei şi îndatorării nu duc decât la sărăcie şi suferinţă. Nu este un accident că nu funcţionează, ci un lucru sistematic, anticipat de persiflata teorie economică.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Excelent răspuns!

    Andreas Stamate · 6 decembrie 2011, 07:51 · #

  2. Multumesc Andreas!

    Si pentru comentariul de aici:

    Legitimitatea statului, o discuţie incomodă

    Tudor · 6 decembrie 2011, 11:46 · #

  3. Legitimitatea statului si cele trei concepte.
    X Daca punem in discutie “legitimitatea statului” cred ca mergem prea departe, ca si cum am luao de la “mai inceput”, asa cum au mai facut “altii”, inaintea noastra si acum nu mai stim, ce sa facem si ce atitudini sa luam, pentru atenuarea relelor actuale acumulate, foamete, intoleranta, dictatura, conflicte sau razboaie, etc., inclusiv aceasta discutie. Spre deosebire de situatia de mai “demult”, avem cel putin experienta timpului, care ne demonstreaza valabilitatea a trei concepte fundamentale ale “existentei sociale” si anume: piata, statul si banii, care ar putea fi retinute sub numele de “cele trei concepte” – “PSB”, aflate permanent intro legatura reciproca de interdependenta si ca pentru o viata mai buna atat individuala, de grup sau de comunitate, inclusiv pentru popoare, uniuni de state si la nivel mondial este necesar o mai buna utilizarea a acestor concepte de existenta sociala. Ignorarea, omiterea sau neglijarea unui concept prin favorizarea altora din aceste trei concepte, inseamna ca ne intoarcem inapoi in istoria “vietii pamantene”, care nu este singulara, decat in grup, in diverse forme de colectivitate, care se reproduce permanent din generatie in generatie, dealungul timpurilor prin folosirea resurselor naturale energetice existente ale pamantului, din sol, subsol cu atmosfera sa, inclusiv resursele ancestrale din univers. Problemele resurselor energetice este treaba altor “meseriasi”, iar pentru noi ca economisti, pentru o viata mai buna pe pamant, am putea sa lamurim utilizarea mai eficienta a “celor trei concepte”, in corelatia lor de interdependenta reciproca tridimensionala 3D.- – Voi continua.
    28.12.2011

    Cobzaru Mihai · 28 decembrie 2011, 09:03 · #

  4. Hi, hi : – “statul este asemenea unei caracatiţe bete. Nu vrea să spună cât a consumat şi nici dacă ar vrea, nu ştie” – iata o formulare buna de multiplicat prin sms (catre cunoscuti, caci si ei sunt robii Statului majusculat, numai ca nu prea vor sa intotdeauna sa admita)..

    Scardanelli · 2 ianuarie 2012, 05:04 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)