Trilogia privatizării
Ne-am propus ca anul acesta să serbăm două decenii de la ceea ce ar fi putut fi revirimentul României, economic şi nu numai, prin publicarea, printre altele, a două articole despre teoria şi practica dezetatizării, care să completeze o „trilogie a privatizării” începută mai demult cu Herbener, Rolul activităţii antreprenoriale în privatizare.
Următorul articol, pe care tocmai l-am publicat, este Hoppe, Dezetatizarea unei Germanii unite, iar ultima parte a trilogiei va fi Rothbard, How and How Not to Desocialize.
Hoppe observă în articolul său cvasi-absenţa literaturii despre dezetatizare din mainstream-ul economic şi o pune pe seama simpatiilor socialiste ale intelectualilor. Dar şi în paradigma austriacă, unde predomină critici ale socialismului, sunt greu de găsit propuneri de reconstrucţie a instituţiilor unei societăţi pe baze sănătoase.
O explicaţie a acestei lacune s-ar putea contura în jurul zicalei: nu poţi descrie cu exactitate un produs atât timp cât nu există o piaţă liberă care să îl producă. Cu alte cuvinte, ar trebui să fie suficientă înţelegerea faptului că libertatea este proprie omului şi că socialismul îi este străin, pentru ca statul să se prăbuşească şi societatea liberă să se consolideze, pentru că ideile fac şi desfac realităţile sociale.
Totuşi, oricât ar fi austriecii de realişti şi oricât de ridicole ar fi utopiile fără pic de fundament pe care socialiştii le oferă cu impetuozitate, n-ar strica mai multe încercări de a arăta concret cum ar fi dacă ideile sănătoase ar avea câştig de cauză şi ce paşi ar trebui făcuţi pentru avansarea către o autentică ordine a proprietăţii private.
Articolul lui Hoppe despre dezetatizarea Germaniei ne oferă un astfel de plan general de privatizare şi chiar dacă evenimentele din 1989 au fost o bună ocazie ratată pentru punerea lui în aplicare, valabilitatea „planului Hoppe” nu se restrânge la teritoriul Germaniei şi nici nu a expirat atunci.
