Ce le-a făcut statul familiilor noastre?

Traducere și adaptare de Dan Cristian Comănescu *

Soarta familiilor și a copiilor din Suedia ilustrează adevărul observației lui Ludwig von Mises, conform căreia „nici un compromis” nu este posibil între capitalism și socialism. Voi arăta aici de ce creșterea statului asistențial poate fi văzută ca un transfer al funcției de „dependență”, de la familii către funcționarii de stat. Procesul a început în secolul al XIX-lea, în Suedia, prin colectivizarea timpului economic al copiilor, prin impunerea școlarizării obligatorii, a legilor care interziceau copiilor să muncească și a legii pensiilor de stat pentru cei vârstnici. La rândul lor, aceste schimbări au devenit stimulente de a nu mai avea decât puțini copii, sau chiar nici unul. În anii 1930, social-democrații Gunnar și Alva Myrdal s-au prevalat de „criza demografică” rezultată de aici, pentru a pretinde colectivizarea completă a creșterii copiilor. Politica lor „familială”, implementată în următorii peste patruzeci de ani, a distrus practic familia autonomă în Suedia, substituindu-i o „societate clientelară”, în care cetățenii sunt clienți ai funcționarilor publici.

În micul volum intitulat Birocrația, Ludwig von Mises observă că socialismul contemporan „îl ține pe individ strâns monitorizat, din pântecele mamei sale până în mormânt”, iar „copiii și adolescenții sunt ferm integrați în aparatul atotcuprinzător al controlului de stat”. Într-un alt context, el pune în contrast „capitalismul” cu „socialismul”, conchizând că „nu există nici un compromis posibil între aceste două sisteme. Contrar unei erori foarte răspândite, nu există nici o cale de mijloc, nici un al treilea sistem posibil, ca model de ordine socială permanentă”. Observațiile mele se concentrează pe validitatea ultimei afirmații, văzută din perspectiva sorții pe care au avut-o familia și copiii în statul suedez contemporan, care s-a dedicat eminamente „căii de mijloc”.

În Suedia găsim un exemplu paradigmatic de manipulare birocratică pentru a distruge principalul rival al statului, ca punct de convergență al loialităților: familia. Analizând această rivalitate dintre stat și familie, este important să avem în vedere faptul că un nivel fundamental de „dependență” este invariabil prezent în toate societățile. În toate comunitățile de oameni există nou născuți și copii, persoane foarte vârstnice, indivizi care suferă de handicapuri severe și alții care sunt grav bolnavi. Oamenii aceștia nu-și pot purta de grijă singuri. Fără ajutor de la ceilalți, vor muri. Orice societate trebuie să aibă o modalitate de a-i îngriji pe acești membri dependenți. În sfera libertății, cea care furnizează protecția și grija de care au nevoie oamenii aceștia, este instituția naturală a familiei (suplimentată și susținută de comunități locale și de organizații voluntare). Într-adevăr, principiul socialismului pur, „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”, funcționează în familia autonomă – și numai în familie.

Afirmarea statului asistențial poate fi repovestită ca un transfer necontenit al funcției de „dependență”, de la familie către stat; de la persoane legate între ele prin legături de sânge, căsătorie sau adopție, către persoane legate numai de funcționarii publici. Procesul acesta a început în Suedia, la mijlocul secolului al XIX-lea, printr-o serie de proiecte birocratice, care au început să demanteleze legăturile dintre părinți și copiii lor. Conform modelului obișnuit, prima afirmare a controlului statal asupra copiilor a venit în anii 1840, o dată cu adoptarea legilor obligativității mersului la școală. Deși a fost justificată ca o măsură destinată ameliorării cunoștințelor și bunăstării poporului, semnificația ei mai adâncă era colectivizarea [adică trecerea în proprietate „publică”, sau „naționalizarea”] timpului copiilor, pornind de la postulatele că funcționarii de stat (birocrații regatului Suedez) știu mai bine decât părinții cum trebuie copiii să-și petreacă timpul și că în părinți nu se poate avea încredere și nu se poate aștepta de la ei să-și protejeze copiii de exploatare.

Următorul pas a venit în 1912, o dată cu legislația care le-a interzis cu strictețe copiilor să muncească în fabrici și, parțial, la fermele agricole. Din nou, presupoziția implicită era că autoritățile asistenței de stat erau judecătorii cei mai buni ai modului în care trebuie copiii să-și folosească timpul și, de asemenea, mai miloși față de ei decât erau sau decât puteau fi părinții.

Pasul final a venit cam tot în acea perioadă, când guvernul suedez a implementat un program de pensii pentru cei vârstnici, care a devenit repede universal. Semnificația subiacentă aici a fost colectivizarea unei alte funcții de „dependență”, de data aceasta a dependenței de adulții maturi a oamenilor „foarte bătrâni” și „slabi”. De veacuri întregi, grija de cei vârstnici fusese o chestiune de familie. De acum înainte, avea să fie de competența statului. Luate împreună, efectul net al tuturor acestor reforme a fost colectivizarea valorii economice a copiilor. Economia naturală a gospodăriei familiale și valoarea [economică] pe care copiii o aduceau părinților lor – fie ca lucrători în întreprinderea familială, fie ca „poliță de asigurare” pentru vârsta înaintată – au fost măturate. Părinților le revenea în continuare costul creșterii copiilor, dar câștigul economic pe care aceștia puteau să-l aducă fusese confiscat de „societate”, adică de statul birocratic.

Rezultatul previzibil al acestei schimbări, după cum vă va spune orice economist format la „școala lui Gary Becker”, avea să fie o reducere a cererii de copii – și exact lucrul acesta s-a petrecut în Suedia. Începând de la finele anilor 1880, fertilitatea suedeză a intrat în cădere liberă, iar în 1935 Suedia avea cea mai redusă rată a natalității din lume – și anume sub nivelul de creștere zero, la care o generație abia reușește să se reproducă [numeric].

Teoria standard a tranziției demografice a fost, multă vreme, că această scădere a ratelor natalității este o consecință necesară, inevitabilă, a industrializării contemporane: că stimulentele unei economii capitaliste subminează relațiile familiale tradiționale. Cu toate că este adevărat că structura familială tradițională se confruntă cu un nou tip de stres în societatea industrială, cercetările mai recente sugerează că, în realitate, provocarea majoră se datorează creșterii statului.

Trecând în revistă experiențele multor țări, demograful Norman Ryder, de la Universitatea Princeton, a constatat că motivul comun principal al declinului fertilității este introducerea educației publice de masă. „Educația tinerei generații are o influență subversivă”, spune el. „Organizațiile politice, ca și cele economice, cer loialitate și caută să neutralizeze particularismul familial. Există o luptă între familii și stat, pentru mințile celor tineri”, în cadrul căreia școala de stat obligatorie servește drept „principal instrument al predării mentalității cetățenești, ca un apel direct adresat copiilor, pe deasupra capetelor părinților”. Confirmând validitatea universală a exemplului suedez, Ryder adaugă că, în vreme ce educația obligatorie ridică, pentru părinți, costurile creșterii de copii, un sistem statal de securitate socială rupe legătura naturală dintre generațiile unei familii și pe un alt plan, asigurându-i statului poziția de nou receptacol al primei loialități.

Deși sistemul familial dintr-o țară se poate reorganiza temporar în jurul unității reproductive „bărbat-femeie”, chiar și această bază de independență sfârșește în cele din urmă prin a se dizolva. Rezultatul final al intervenției statale, explică Ryder, este diminuarea progresivă a fertilității, astfel încât indivizii supraviețuitori rămân singuri în fața statului (i).

Contradicțiile inerente acestei metode de organizare socială s-au acumulat, în Suedia, la începutul anilor 1930. Deoarece rata natalității scăzuse sub nivelul de creștere zero, conservatorii suedezi au devenit isterici în legătură cu „amenințarea depopulării” și cu dispariția copiilor suedezi. Aceste voci susțineau că problema de căpătâi era dislocarea spirituală, sau declinul creștinătății, sau afirmarea materialismului, sau egoismul individualist. Nimeni, nici măcar un singur suflet din cadrul dreptei politice, nu s-a interesat de problemele asociate cu legislația socială din ultimii 90 de ani (ii). Astfel încât, o dată cu ajungerea la paroxism a „crizei populației” din Suedia, s-a ivit prilejul mult așteptat pentru demagogie și exploatare. În acest moment și-au făcut apariția doi tineri experți suedezi în științele sociale, Gunnar Myrdal și soția sa, Alva Myrdal [ulterior laureați ai Premiului Nobel pentru economie, în 1974 și, respectiv, în 1982]. Înainte de a povesti cum au uzat și abuzat ei de problema populației, dați-mi voie să spun câteva lucruri despre proveniența lor și despre influențele care s-au făcut resimțite în opera lor.

Paternalismul birocratic are o lungă istorie în Suedia, începând de la aparatul de stat construit de regii Vasa în prima parte a secolului al XVI-lea și care a avansat, prin zdrobirea autonomiilor regionale, în urma revoltei eșuate a lui Nils Dacke, din anii 1540. Dar soții Myrdal au adus ceva nou – și foarte „în ton cu secolul XX”. Ei erau experți în științele sociale – intelectuali din mediul academic –, dedicați unui nou tip de activism politic. După cum explica însăși Alva Myrdal, „de acum, politica a fost adusă sub controlul logicii și al cunoștințelor tehnice și în felul acesta a fost obligată să devină, în esență, o inginerie socială constructivă”.

În al doilea rând, cu toate că americanii au fost bombardați cu afirmații repetate despre înțelepciunea „modelului suedez”, este important să observăm în ce măsură noul stat asistențial suedez s-a bazat pe experimente americane. Amândoi soții Myrdal au petrecut anul academic 1929-1930, așadar, ultima perioadă a așa-numitei „Ere Progresive” americane, călătorind prin Statele Unite, grație unor burse acordate de Fundația Laura Spelman Rockfeller. În acest interval, Alva Myrdal a fost influențată de așa-numita „școală de sociologie de la Chicago”. William Ogburn, în particular, a impresionat-o prin observația lui, că statul și școala se dezvoltaseră inevitabil pe seama familiei; și că familia se confruntă tot mai mult cu „o pierdere progresivă a funcției sale specifice”, pe măsură ce se retrage din sfera necesității istorice, înspre aspecte legate numai de personalitate. Alva Myrdal și-a petrecut, de asemenea, o bună parte din timp la Institutul de dezvoltare a copilului de la Universitatea din Columbia și pentru a vizita centrele preșcolare și de îngrijire peste zi experimentale, care funcționau cu bani acordați de Fundația Rockfeller. Aceste exemple de colectivizare a funcției parentale au impresionat-o profund.

În ceea ce-l privește pe Gunnar Myrdal, activitatea sa la universitățile din Columbia și la cea din Chicago l-a făcut să conștientizeze enormul potențial politic apărut cu prilejul dezbaterii din Suedia, pe atunci aflate la început, despre „criza populației”.

Într-un important articol din 1932, intitulat „Dilema politicilor sociale” și scris pentru revista suedeză de avangardă Spektrum, Gunnar Myrdal a explicitat măsurile politice necesare. El a început prin a trece în revistă compromisul dinainte de 1914, al unui „socialism îmbibat de liberalism” cu un „liberalism îmbibat de socialism”. În aceste condiții, spunea el, liberalismul din secolul al XIX-lea renunțase la pesimismul său malthusian și la dogmatismul liber-schimbist, în locul cărora îmbrățișase ideea că reformele pentru protejarea muncitorilor sunt necesare; socialiștii, la rândul lor, renunțaseră la ideile de revoluție și de redistribuție masivă a proprietății, exprimându-și satisfacția pentru pașii succesivi care se făceau în vederea ajutorării clasei muncitoare.

Războiul Mondial zdruncinase însă acest compromis. Myrdal afirma că, de acum, liberalismul clasic era mort, și partizanii săi împrăștiați. El susținea, de asemenea, că mișcarea muncitoare avea nevoie să fie din nou radicalizată și să caute un nou tip de politică socială. În condițiile vechiului compromis, spunea Myrdal, politicile sociale fuseseră orientate spre simptome, oferindu-le ajutor săracilor sau bolnavilor. Noua politică socială, afirma el, trebuie să fie de natură preventivă. Experții în științele sociale, utilizând tehnicile moderne, aveau acum posibilitatea de a întrebuința statul pentru a preveni apariția patologiilor sociale. Atunci când se bazează pe premise orientate de valorile umane și pe știința rațională, spunea el, aceste politici sociale preventive duc la un „mariaj natural” între soluția corectă din punct de vedere tehnic, cu radicalismul politic [socialist]. Myrdal atrage în mod explicit atenția asupra crizei demografice din Suedia, ca fiind un prilej, pentru analiza sociologică rațională, de a produce ideile eficiente și radicale necesare unei schimbări impuse de stat.

Soții Myrdal au expus pe larg programul acesta în best-sellerul lor din 1934 despre criza demografică, Crisis in the Population Question, un volum admirabil construit, care a dus la transformarea de fond a Suediei. În vreme ce conservatorii suedezi continuau să se plângă de imoralitatea sexuală, soții Myrdal atrăgeau explicit atenția asupra contradicțiilor provocate de un stat asistențial incomplet. Ei recunoșteau faptul că acțiunile de până atunci ale statului, ca obligativitatea frecventării școlii, interzicerea muncii copiilor și pensiile de stat pentru vârstnici, distruseseră valoarea economică a copiilor pentru părinți. Date fiind stimulentele implementate de stat, tocmai persoanele care contribuiau cel mai mult la supraviețuirea națiunii, crescând copii, erau condamnate la sărăcie, la locuințe inadecvate, deficiențe în nutriție și la posibilități de recreere limitate. Cuplurile tinere se confruntau de acum cu o alegere voluntară între sărăcie cu copii și un nivel de viață mai ridicat, fără ei. Tinerii adulți erau obligați să-i susțină atât pe pensionari și pe nevoiași, prin sistemul asistențial de stat, cât și pe copiii cărora le dădeau naștere. Sub presiunea acestor multiple poveri, ei optaseră pentru reducerea numărului de copii, acesta fiind singurul factor aflat sub controlul lor. Pentru Suedia, rezultatul era depopulare și spectrul extincției naționale.

În viziunea soților Myrdal, existau doar două alternative. Prima – demantelarea școlii publice, a legilor împotriva muncii copiilor și a pensiilor de stat pentru vârstnici, în vederea restaurării autonomiei familiale – „nu merita nici măcar să fie luată în considerație” (iii). Cealaltă alternativă – chipurile, singura practicabilă – era să se desăvârșească statul asistențial, astfel încât să se îndepărteze contrastimulentele existente din calea copiilor, prin colectivizarea practic a tuturor costurilor directe implicate în nașterea și creșterea lor. Argumentul era de fapt cam acesta: pentru a rezolva problemele cauzate, în mare parte, de precedentele intervenții ale statului, guvernul trebuia acum să intervină completiv.

Aceasta însemna îmbrățișarea unui nou tip de asistențialism: „El vizează o politică socială preventivă, îndeaproape călăuzită de idealul de ameliorare a calității materialului uman și, în același timp, de punere în practică a politicilor de redistribuție radicală, apte să transfere o mare parte din povara susținerii materiale a copiilor în grija societății”. Birocrația de stat nu se bucurase niciodată, până atunci, de un asemenea mandat. Prin însăși natura cuvântului, o politică „preventivă” făcea ca toate familiile suedeze să devină eligibile pentru sprijin, inspecție și control. Nu se putea ști niciodată de unde putea să apară o problemă: prin urmare, pentru a face din prevenție o realitate, trebuiau implementate măsuri de intervenție birocratică universale.

Accentuând imperativul acesta, soții Myrdal conchideau: „chestiunea populației se transformă, astfel, în cel mai eficace argument pentru o remodelare totală și radical socialistă a societății”v. Alternativa, spuneau ei fără ocolișuri, era extincția națională.

Programul lor includea alocații universale de la stat pentru îmbrăcămintea copiilor, un plan de asigurări universale de sănătate, un drept universal la îngrijire pe timpul zilei, tabere de vară de stat pentru copii, micul dejun și prânzul gratuit la școală, case finanțate de stat pentru familii, prime de naștere pentru acoperirea costurilor indirecte ale aducerii pe lume de copii, împrumuturi pentru tinerii căsătoriți, prelungirea concediului de maternitate și dezvoltarea serviciilor de moașă, planificarea economică centralizată și așa mai departe. Scopul lor era, de fapt, colectivizarea consumului, oferindu-le părinților un set de servicii de la stat, rațional determinate și suficient de uniforme, coordonate de funcționari publici și finanțate prin impozite prelevate de la cei bogați și cei fără copii.

Obiecțiile conform cărora, în realitate, programul lor amenința familia, au atras replica, în mod caracteristic abruptă, că „mica familie contemporană este aproape… patologică… Vechile idealuri”, afirmau soții Myrdal, „trebuie să dispară, o dată cu generațiile care le-au susținut”.

Apelurile la libertate și la autonomia familială au fost întâmpinate cu răspunsuri la fel de tăioase. Soții Myrdal considerau că „dorința individualistă eronată” a părinților de a dispune de libertatea de a-și crește propriii copii este de origine nesănătoasă: „… o mare parte din obositorul patos care sare în apărarea ‘libertății individuale’ și a ‘responsabilității pentru familia proprie’ se bazează pe dispoziția sadică de a extinde această ‘libertate’ până la proporțiile unui drept nelimitat și necontrolat de a-i domina pe ceilalți”.

Pentru a crește copii potriviți pentru o lume cooperatistă, „trebuie să îi eliberăm mai mult pe copii de noi înșine”, lăsându-i, pentru îngrijire și formare, în seama experților acreditați de stat. Creșa colectivă de zi, coordonată de experți controlați de stat, era mai adecvată obiectivului corespunzător eliminării claselor sociale și al construcției unei societăți bazate pe democrația economică, decât mica familie patologică.

Între 1935 și 1975, agenda internă a soților Myrdal a călăuzit, cu anumite întreruperi, evoluția statului asistențial suedez. Perioadele de activism politic și birocratic – 1935-1938, 1944-1948 și 1965-1973 – au fost întrerupte de dovezi de rezistență activă ale populației suedeze, sau de constrângeri bugetare, care amânau implementarea completă. Dar, la finele procesului, majoritatea elementelor agendei alcătuite de familia Myrdal erau implementate.

Care au fost rezultatele specifice? După ce familia a fost deposedată, prin decret de stat, de toate funcțiile ei productive, de toate funcțiile ei de asigurare și de asistență și de majoritatea funcțiilor de consum, nu trebuie să ne surprindă că tot mai puțini suedezi au ales să trăiască în familii. Rata căsătoriilor a scăzut până la un nivel record, printre țările contemporane, în vreme ce proporția adulților celibatari a crescut exploziv. În regiunea centrală a Stockholmului, de pildă, pe la mijlocul anilor 1980, un total de două treimi din populație locuia în case de o singură persoană. Prin colectivizarea completă a costurilor și a beneficiilor creșterii de copii și prin eliminarea deliberată, prin lege, a câștigurilor economice naturale provenite din căsătorie, maternitatea a fost, de asemenea, ruptă de căsătorie: în 1990, peste jumătate dintre nașterile din Suedia erau în afara căsătoriei.

În plus, copiii au primit o mare parte din beneficiile furnizate de stat sub formă de „drepturi”: îngrijiri medicale și dentare gratuite; transport public abundent și ieftin; mese gratuite; școlarizare gratuită; și chiar „avocați ai copiilor”, disponibili pentru a interveni atunci când părinții întreceau limitele. Nici copiii nu mai aveau nevoie de „familii”: de acum înainte, adevăratul lor părinte era statul.

Într-adevăr, sociologul David Poponoe, de la universitatea Rutgers, sugerează că sintagma „stat asistențial” a devenit insuficientă pentru a desemna această formă de dependență personală totală de stat. El întrebuințează, în locul ei, denumirea de „stat clientelar”, pentru a descrie o țară în care cetățenii sunt, în cea mai mare parte, clienți ai unui grup numeros de funcționari publici, care au grijă de ei, de-a lungul întregii vieți”.

În Suedia, bătrânii sunt „liberi” de orice potențială dependență de copiii lor adulți; nou născuții, copiii mici și adolescenții sunt „liberi” de dependența de părinți pentru protecție și susținerea de bază; adulții maturi sunt „liberi” de orice obligație semnificativă, atât față de părinții lor naturali, cât și față de copii; iar bărbații și femeile sunt „liberi” de toate promisiunile încorporate pe vremuri în căsătorie. Această „libertate” a fost dobândită în schimbul unei dependențe universale și uniforme de stat și a birocratizării cvasi-complete a ceea ce a fost, cândva, viața de familie. Von Mises avea dreptate: s-a dovedit că nu exista nici o „cale de mijloc” în acest domeniu; astfel, Suedia reprezintă o versiune tot mai completă – și deci mai opresivă – a idealului de regim intern socialist, o versiune care o depășește, prin atotcuprindere, chiar și pe aceea a Uniunii Sovietice. Dar statul asistențial suedez modern conține propriile sale contradicții, probleme care, de acum, se manifestă vădit.

În primul rând, „contradicția democratică” a statului asistențial nu se lasă atât de ușor îndepărtată. Într-un sistem democratic, care se bazează pe vânătoarea oportunităților de spoliere instituționalizată (rent seeking), cei care controlează cele mai multe voturi obțin cel mai mare câștig. Iar în Suedia bătrânii continuă să voteze, spre deosebire de copii [adică de viitorii salariați]. Cu toate că „politica familială” a Suediei s-a dovedit eficace pentru distrugerea familiei, ca entitate independentă, ea n-a reușit să oprească creșterea fluxului de programe și de venituri pe care statul le acordă celor relativ în vârstă, pe seama celor relativ tineri.

În al doilea rând, statul clientelar nu poate niciodată să furnizeze toate îngrijirile de care are nevoie societatea, pur și simplu pentru că a face astfel ar fi prea costisitor. În același timp însă, în cadrul statului asistențial, familiile sunt [implicit] penalizate atunci când le furnizează îngrijiri membrilor lor, deoarece prin aceasta se lipsesc de beneficiile asistenței publice [pe care le-ar consuma altfel]; ele sunt recompensate cu îngrijiri publice numai atunci când încetează de a mai furniza îngrijire familială. Bent Andersen, un reprezentant oficial al sistemului asistențial danez, explică problema astfel:

Statul asistențial, [deși este] deliberat construit, conține o contradicție internă: dacă trebuie să-și îndeplinească funcțiile pentru care a fost conceput, atunci cetățenii trebuie să se abțină de la exploatarea la maximum a serviciilor și proviziilor sale – ceea ce înseamnă că ei trebuie să se comporte în mod irațional, motivați de constrângeri informale, care, pe de altă parte, tind să dispară o dată cu creșterea asistențialismuluivi.

Această contradicție a constituit (în țările scandinave) forța motrice a recentei „rebeliuni” împotriva statului clientelar modern, o rebeliune care a început în Danemarca și în Norvegia, prin succesul electoral al partidelor progresului anti-etatist – și care acum [1991] se extinde și în Suedia. […] Din nefericire, s-ar părea însă că modelul suedez supraviețuiește – și s-ar putea să înflorească în curând – aici, în Statele Unite, unde exact logica și argumentele întrebuințate de soții Myrdal în anii 1930 au ajuns în pragul succesului politicvii.

Într-un volum din 1991, intitulat Când se rupe craca (When the Bough Breaks), publicat de preeminenta editură conservatoare Basic Books, economista Sylvia Ann Hewlett scrie: „În lumea contemporană, nu numai că, pentru părinți, copiii sunt ‘lipsiți de valoare’ [economică], dar ei presupun cheltuieli bănești mari. Estimările privind costul creșterii unui copil variază între 171.000 $ și 265.000 $. În schimbul acestor cheltuieli, „de la copil se așteaptă să ofere dragoste, zâmbete și satisfacții emoționale, dar nu și bani sau muncă”.

„Ceea ce ne aduce”, continuă ea, „la o problemă americană critică. Așteptăm de la părinți să cheltuiască cantități extraordinare de bani și energie, pentru creșterea copiilor lor, în vreme ce societatea în ansamblu este cea care culege beneficiile materiale. Costurile sunt private; beneficiile devin tot mai publice… În vremurile noastre este riscant, nesăbuit și crud să mizăm pe atașamentul irațional al părinților pentru întreprinderea creșterii de copii. A venit vremea să învățăm să împărțim costurile și greutățile creșterii copiilor noștri. Este momentul să ne asumăm o anumită responsabilitate colectivă pentru generația viitoare.”

Hewlett continuă prin explicitarea unui nou program de politici publice pentru America, inclusiv concedii legale pentru părinți, acces liber garantat la asistența medicală a mamelor și a copiilor, furnizarea de către stat de îngrijiri de calitate ale copiilor, mai multe „investiții educaționale”, subvenții substanțiale pentru locuințele famiilor cu copii, și așa mai departe.

Sună cunoscut? Așa și este: acestea sunt exact argumentele și programul de bază propuse în Suedia de Alva și Gunnar Myrdal, încă din 1934, însă debarasate de retorica lor mai radicală, explicit socialistă. În tot cazul, această carte l-a determinat pe Owen Butler, fostul președinte al firmei Procter and Gamble, să afirme: „Concluzia este inevitabilă. Dacă nu investim mai înțelept în copiii noștri astăzi, viitorul economic și social al țării este compromis”. Acestea sunt și argumentele care domină așa-numitele noi politici ale copilului de la Washington.

Totodată, „politicile sociale preventive” au devenit strigătul de raliere și al altor doritori ai schimbării în America. Argumentele sună familiar: ajutorul furnizat de funcționarii oficiali încă din prima parte a vieții este mai economic și mai eficient decât ajutorul oferit mai târziu; cu cât așteptăm mai mult înainte de a descoperi simptome de stres, cu atât va fi mai costisitor; „intervențiile timpurii prezintă problema tuturor investițiilor făcute în procesul de ‘creștere’: dividendele vin mai târziu”, etc., etc. Totul sună rezonabil, într-un fel, dar produsul final ar fi un coșmar de reguli birocratice și – practic – distrugerea familiei în America.

Din raportul din septembrie [1991] al Comitetului Consultativ al S.U.A. pentru problema abuzurilor și a neglijării copiilor, se degajă deja mireasma acestui inceput de Nouă Ordine Americană. Pomenitul comitet, numit exclusiv de administrațiile Reagan și Bush, consideră abuzul de copii un „caz de urgență națională”, adăugând: „nici o altă problemă nu poate egala potențialul acesteia de a cauza sau exacerba o întreagă gamă de boli naționale”. Principala concluzie a raportului este că guvernele federale și locale au cheltuit prea mult timp cu investigarea cazurilor de abuz suspectat; guvernul federal ar trebui să se ocupe, mai degrabă, de prevenirea abuzurilor și a neglijenței înainte să apară. Comitetul recomandă ca guvernul federal să conceapă imediat un program național de „vizite la domiciliu”, la toți cei de curând deveniți părinți și la nou-născuții lor, efectuate de angajați guvernamentali în domeniul sănătății și de inspectori sociali, care i-ar identifica pe potențialii vinovați de abuzuri și ar oferi ajutorviii.

În plus față de acest „birocrat asistențial în fiecare casă”, comitetul solicită o „politică națională de protecție a copiilor”, prin care guvernul federal să garanteze dreptul tuturor copiilor de a trăi într-un mediu sigur, cu instrumente adecvate de impunere a ei.

Bineînțeles că Hewlett are dreptate în privința deficiențelor existente în statul asistențial american: am colectivizat și aici valoarea copiilor, dar costurile au rămas în seama părinților individuali. S.U.A. în 1991, ca și Suedia în 1934, posedă o versiune incompletă a modelului de stat pur asistențial. Ea are dreptate și în privința faptului că această situație are un preț: numărul copiilor americani născuți în fiecare an de cupluri căsătorite a fost stagnant pe durata anilor 1980, la un nivel cu 30% mai scăzut decât nivelul de creștere zero. Americanii pur și simplu nu-și investesc timpul și banii proprii în mai mult decât unul sau doi copii, în mare măsură pentru că nu merită. (Este adevărat că rata generală a natalității a crescut întrucâtva, dar creșterea se datorează în întregime unei creșteri spectaculoase a numărului de copii născuți din mame necăsătorite, de la 665.000 în 1980 la peste 1.000.000 în 1990; se pare că sistemul nostru asistențial subvenționează deopotrivă și aceste nașteri.)

Dar există o alternativă la „soluția suedeză”. Este una pe care Dr. Hewlett nici nu o menționează; este cea pe care, cu șaizeci de ani în urmă, soții Myrdal au ignorat-o, ca fiind „în afara dezbaterii rezonabile”. Această opțiune se numește o „societate liberă”, în care, în loc de a completa statul clientelar/asistențial prin extinderea totală a tentaculelor birocratice în jurul copiilor, mai bine demantelăm ceea ce s-a făcut [în direcția etatistă]. Programul acesta este simplu, pragmatic și anti-birocratic:

1.      punem capăt educației legiferate și controlate de stat, lăsând formarea și creșterea copiilor în seama propriilor lor părinți sau tutori legali;

2.      abolim legile care le interzic copiilor să muncească; din nou, considerând că părinții sunt cei mai apți judecători ai intereselor și bunăstării copiilor lor, cu mult superiori oricărei combinații de birocrați de stat; și

3.      demantelăm sistemul de asigurări sociale, lăsând ca protecția sau asigurarea bătrânilor să fie, din nou, furnizată de indivizi și de familiile lor.

Aceste măsuri le-ar restitui părinților beneficiile economice ale creșterii de copii, punând astfel capăt contradicției – defavorabile copiilor – care se găsește în miezul statului asistențial incomplet.

Cei mai mulți comentatori ar putea spune că acest program presupune niște acțiuni imposibile, inimaginabile într-o societate modernă, industrială. Dacă cineva s-ar angaja în asemenea eforturi reacționare, ei ar afirma că nu poate rezulta decât haos, date fiind realitățile și complexitățile lumii contemporane. Replica mea ar fi să indic acele grupuri risipite din Statele Unite care, grație unor uimitoare împrejurări istorice, sau unui miracol politic, încă mai locuiesc în vreuna din cele câteva „zone de libertate” care ne-au mai rămas – și supraviețuiesc în condițiile unui regim atât de „imposibil”.

Un exemplu neașteptat, dar interesant ar fi comunitățile Amish, care au respins asalturile guvernamentale împotriva practicilor lor educaționale aparte și limitate în timp (școlarizarea se face numai de către profesori Amish și numai până în clasa a opta), care întrebuințează intensiv forța de muncă a copiilor și care evită, din principiu, atât asigurările sociale, cât și subvențiile guvernamentale pentru agriculturăix. Nu numai că aceste comunități au reușit să supraviețuiască într-un mediu industrial, de piață: ele au înflorit. Familiile lor sunt de trei ori mai numeroase decât media familiilor americane. În fața competiției echitabile, fermele acestea aduc profit, indiferent dacă vremurile sunt „bune” sau „rele”.

Rata lor de economisire este extrem de ridicată. Practicile lor agricole sunt exemplare după orice criteriu ecologist, fiind caracterizate prin conservarea sistematică a fertilității solului și prin evitarea chimicalelor și a fertilizatoarelor artificiale. Într-o vreme în care numărul fermierilor americani a scăzut abrupt, coloniile de ferme Amish s-au extins fără precedent, de la nucleul de bază din sud-estul Pennsylvaniei, până în Ohio, Indiana, Iowa, Tennessee, Wisconsin și Minnesota.

Este probabil adevărat că puțini americani contemporani ar alege să trăiască după modelul Amish, în condiții de adevărată libertate de alegere. Pe de altă parte, nimeni nu poate ști sigur cum ar arăta America, dacă cetățenii ar fi efectiv eliberați de controlul birocratic asupra familiilor, care a început să fie impus în țara noastră cu peste o sută de ani în urmă, începând cu școala publică obligatorie.

Nu am însă nici o îndoială că, în condițiile unui adevărat regim de libertate, familiile ar fi mai puternice, copiii mai mulți și femeile mai fericite și mai împlinite. Pentru mine ar fi suficient.